Sunteți pe pagina 1din 14

Formatul Karl Popper

I. Principii generale

Formatul de dezbateri Karl Popper (KP) este o formă structurată de dezbatere educaţională care are la bază dialogul dintre două echipe, numite în mod formal Afirmatori şi Negatori. Fiecare dintre cele două echipe este compusă din 3 membri şi are la dispoziţie o cantitate egală de timp pentru a argumenta în favoarea sau împotriva unei teme. Aceasta din urmă poartă numele de moţiune şi este adesea o afirmaţie care permite atât susţinere cât şi contrazicere. Participanţii într-o runda de dezbateri trebuie sa comunice argumente în baza unor raţionamente logice şi a unor dovezi palpabile, nu în funcţie de opiniile personale cu privire la tema discutată. Adeseori, vorbitorii cu experienţă în dezbateri se văd nevoiţi să susţină idei total opuse convingerilor lor. Un meci de dezbateri KP se desfăşoară în faţa unui arbitru, care trebuie să urmărească argumentele vorbitorilor şi să decidă o echipa câştigătoare, în funcţie de principiul „Care echipă a fost mai convingătoare în dezbatere?", fără ca decizia să fie afectată de convingeri personale sau lucruri care nu s-au spus în dezbatere. Luarea acestei decizii se face atât prin judecarea argumentelor făcute, cât şi prin evaluarea acelor chestiuni care pot fi definite ca elemente de prezentare a discursului.

II. Structura unei runde de dezbateri KP

O rundă de dezbateri este compusă formal din 10 secţiuni distincte: 6 discursuri si 4 runde de chestionare încrucişată, după cum urmează:

A1: Prima pledoarie constructiva afirmatoare (6 minute)

CX1: N3 pune întrebări lui A1 (3 minute)

N1: Pledoaria constructiva negatoare (6 minute)

CX2: A3 pune întrebări lui N1 (3 minute)

A2: Pledoaria afirmatoare de reconstrucţie (5 minute)

CX3: N1 pune întrebări lui A2 (3 minute)

N2: pledoaria negatoare de reconstrucţie (5 minute)

CX4: A1 pune întrebări lui N2 (3 minute)

A3: pledoaria finala a echipei afirmatoare (5 minute)

N3: pledoaria finala a echipei negatoare (5 minute)

1

În afara timpului de discurs, fiecare echipă are la dispoziţie un timp de gândire de 8 minute, pe care îl poate distribui după cum crede de cuviinţă între două discursuri sau între un discurs şi o rundă de întrebări.

Când vorbim despre unitatea de bază a unui discurs, vorbim despre argument, iar modul în care argumentele sunt structurate în cazul primului discurs afirmator poate fi înţeles mai bine prin studierea modului în care poate fi construit un caz la prima vedere. În egală măsură, membrii echipelor trebuie să demonstreze inconsistenţa poziţiei echipei oponente prin folosirea tehnicilor de respingere a argumentelor. Nu trebuie uitată importanţa unui element de bază în stabilirea dezbaterilor ca formă educaţională de dialog structurat: sprijinul oferit de dovezi.

III. Roluri si atribuţii ale vorbitorilor

Primul vorbitor al echipei afirmatoare (A1)

Este cel care deschide dezbaterea şi pune bazele de discuţie pentru discursurile ce vor urma, în cadrul unei pledoarii de 6 minute. Cea mai importantă datorie a sa este cea de a prezenta un caz la prima vedere (prima facie case), adică un caz suficient de clar întemeiat pentru a susţine poziţia afirmatoare. Structura generală a unui caz cuprinde:

definirea termenilor moţiunii şi a termenilor importanţi ce vor fi folosiţi în cadrul dezbaterii;

propunerea unui criteriu pentru luarea unei decizii cu privire la echipa câştigătoare;

argumente clar formulate şi sprijinite prin dovezi care susţin moţiunea şi sunt relevante pentru criteriul propus (in general 3-5 argumente sunt suficiente pentru a fi prezentate pe larg in primul discurs).

Este important ca maniera de prezentare a primului vorbitor afirmator să fie una convingătoare şi bine structurată. O dezbatere care porneşte la drum cu un discurs neclar şi un vorbitor nesigur pe sine are toate şansele sa fie o dezbatere neclară sau dezechilibrată.

Primul vorbitor are, de asemenea, datoria de a răspunde întrebărilor din prima runda de chestionare încrucişate, pe durata a 3 minute. El trebuie sa cunoască în profunzime cazul afirmator, pentru a putea clarifica eventualele întrebări ale negatorilor şi pentru a putea completa cazul cu anumite legături logice sau dovezi dacă acestea sunt solicitate de echipa negatoare.

Totodată, A1 are şansa de a pune întrebări celui de-al doilea vorbitor al echipei negatoare, în cadrul unei runde de chestionare încrucişată, cu scopul de a cere clarificări sau de a pune în evidenţă scăpări ale cazului negator.

Primul vorbitor al echipei negatoare (N1)

Vorbitorul N1 are o sarcina mult mai complexă decât vorbitorul A1. Având la dispoziţie un discurs constructiv de 6 minute, acesta trebuie să respingă cazul prezentat de echipa afirmatoare şi să introducă totodată conţinutul propriu al echipei negatoare. Cazul propriu nu necesită acelaşi nivel de detaliu ca cel al echipei afirmatoare, dar trebuie să fie structurat la fel de clar. Este decizia vorbitorului N1 dacă prezintă întâi cazul propriu, şi mai

2

apoi respinge cazul propus de afirmatori, sau viceversa. Important este să acopere ambele aspecte şi să acorde cel puţin jumătate din timpul său cazului afirmator.

Principala datorie a negatorilor este de a respinge cazul afirmator. Cazul propriu este mai puţin important, şi uneori poate lipsi cu desăvârşire.

Primul discurs negator este un moment propice pentru clarificarea aspectelor legate de definiţiile şi criteriul propus de afirmatori. În cazul în care negatorii doresc să introducă modificări în cele doua arii, trebuie sa menţioneze motivul (lipsa de fair-play, ambiguitate etc) şi să propună noi definiţii/un nou criteriu care să respecte critica adusă definiţiilor/criteriului echipei adverse. Dacă aceste menţiuni nu se fac la primul negator, de cele mai multe ori arbitrul poate sa nu ia in considerare menţiunile ulterioare referitoare la aceste aspecte. În privinţa CX-urilor, datoria primului negator este similară primului afirmator, doar că din perspectiva echipei sale.

Al doilea vorbitor al echipei afirmatoare (A2)

Vorbitorul A2 trebuie să îşi folosească discursul de 5 minute pentru a acoperi două îndatoriri de bază:

reconstrucţia cazului afirmator după atacul negator;

respingerea ideilor prezentate în cazul negator.

Deşi trebuie să aibă în vedere ambele îndatoriri, A2 are ca sarcină principală reconstrucţia cazului propriu. De asemenea, orice discuţii referitoare la definiţii şi criteriu iniţiate de negatori trebuie continuate şi clarificate din perspectivă afirmatoare. Argumentele neacoperite în cadrul discursului său vor putea fi scoase în evidenţa de al treilea vorbitor al echipei negatoare ca fiind acceptate de către afirmatori.

Vorbitorul A2 trebuie totodată să îș i susţină poziţia în cadrul unui CX de 3 minute.

Al doilea vorbitor al echipei negatoare (N2)

Îndatoririle vorbitorului N2 sunt identice cu cele ale vorbitorului A2, numai că din perspectiva negatoare.

Al treilea vorbitor al echipei afirmatoare (A3)

Una dintre cele mai complexe sarcini din cadrul dezbaterii îi revine vorbitorului 3 al fiecăreia dintre echipe. Vorbitorul A3 trebuie sa atingă 4 puncte importante în cazul discursului de 5 minute pe care îl are la dispoziţie: o ultimă respingere a argumentelor aduse in discuţie de vorbitorul N2 (de asemenea, acum e momentul propice pentru a menţiona argumentele care au fost pierdute din vedere de negatori pe parcursul dezbaterii);

o balanţă a celor doua cazuri şi o prezentare a evoluţiei dezbaterii;

prezentarea principalelor arii de conflict din cadrul dezbaterii și argumentarea motivelor pentru care afirmatorii au fost mai convingători pe o anumită arie de conflict;

3

identificarea unor arii de vot pentru arbitri; selectarea celor mai importante dintre ariile de conflict şi motivarea importanţei lor în cadrul dezbaterii în calitate de arii în funcţie de care arbitrii ar trebui să voteze.

Vorbitorul A3 trebuie să ofere o imagine de ansamblu asupra întregii dezbateri şi să se concentreze mai puţin pe respingerea punctuală a ideilor negatoare de până la acel moment.

Totodată, al treilea vorbitor al echipei afirmatoare are un rol foarte important în cadrul rundei de chestionare încrucişată cu primul vorbitor al echipei negatoare, în clarificarea chestiunilor care ţin de abordarea negatoare.

Al treilea vorbitor al echipei negatoare (N3)

Îndatoririle vorbitorului N3 sunt identice cu cele ale vorbitorului A3, numai că din perspectiva negatoare.

4

I. Definiţie

Moţiunea

Moţiunea este formularea exactă a temei asupra căreia se va dezbate în cadrul unei

runde de dezbateri. Majoritatea afirmaţiilor care ţin de lumea înconjurătoare au potenţialul de

a se constitui într-o moţiune (chestiuni care ţin de politică, economie, cultura, social,

medicină/bioetică, educaţie, relaţii internaţionale, filosofie, drepturi ș i libertăţi etc.), cu

anumite excepţii: afirmaţiile truistice, cele tautologice sau cele dovedite ştiinţific şi acceptate

în unanimitate de autorităţile în domeniu („Apa fierbe la temperatura 100 de grade pe scara

Celsius").

II. Tipuri de moţiuni

O primă clasificare a moţiunilor urmăreşte tipul predominant de raţionamente care va fi folosit în susţinerea/respingerea moţiunii. Astfel, avem de a face cu moţiuni:

de definire: urmăresc discutarea celei mai bune soluţii pentru definirea unor chestiuni controversate – „Evenimentele din Decembrie '89 din România pot fi catalogate ca lovitură de stat, mai degrabă decât revoluţie."

factuale: pun în discuţie acurateţea istorică sau ştiinţifică a anumitor afirmaţii – „Venirea colonizatorilor pe continentul american a însemnat moartea culturilor native."

de valoare: pun în discuţie gradul diferit de acceptare a unei valori – „Televiziunea are mai mult efecte negative decât pozitive." sau creează situaţii în care două valori sunt în opoziţie – „Dreptul publicului la informare este mai important decât dreptul persoanelor publice la viaţa privată."

de strategie: discută gravitatea unor probleme şi oportunitatea implementării unor schimbări – „România ar trebui sa legalizeze consumul de droguri uşoare."

Cele mai populare moţiuni, atât în rândul formatului KP cât şi al celui parlamentar şi WSDC, sunt moţiunile de valoare şi cele de strategie. Abordările celor doua moţiuni presupun structurări diferite ale cazurilor prezentate şi ale liniilor de argumentare pe parcursul dezbaterii.

5

Cazul la prima vedere

I. Definiţie

În terminologia juridică prima facie (la prima vedere, în traducere aproximativă) presupune că există suficiente dovezi pentru a demonstra o anumită afirmaţie. Această noţiune se corelează cu „obligaţia de a demonstra" (burden of proof) o anumită poziţie, care în dezbateri revine echipei afirmatoare.

Pentru un caz reuşit la prima vedere care să respecte obligaţia de a demonstra moţiunea - în cazul dezbaterilor -, afirmatorii trebuie să urmărească prezenţa anumitor elemente în discursul primului vorbitor, împreună cu respectarea unor standarde în ce priveşte aceste elemente.

II. Elemente ale unui caz la prima vedere

A. Definiţiile

Definirea termenilor moţiunii precum şi a altor termeni ce vor fi folosiţi de către echipa afirmatoare este una dintre condiţiile de bază ale unei bune desfăşurări a dezbaterii.

De cele mai multe ori cei care dezbat vor trebui să construiască definiţii clare ale unor termeni specifici ce ţin de moţiune („mass-media”, „euthanasia”, „cenzură”, „corupţie”, „integrare europeană” etc.), cât şi a unor termeni întâlniţi recurent în formularea moţiunilor („a legaliza”, „mai important”, „preferabil”, „moral” etc.). Este important ca definiţiile să aibă la bază o anumită autoritate în domeniu (Dicţionar Explicativ al Limbii Romane, Dicţionar Enciclopedic, dicţionare specializate pe domeniul juridic, medical, economic etc.), dar este recomandat de multe ori ca definiţiile să fie modelate în aşa fel încât să corespundă scopurilor echipei afirmatoare. Mai mult, există câteva principii generale pe care o definiţie trebuie să le respecte în cadrul unei dezbateri:

să fie relevantă scopului dezbaterii: deşi o definiţie din DEX pentru globalizare are o anumită autoritate, e posibil ca într-o dezbatere despre efectele benefice şi cele negative ale globalizării să fie mai utilă o definiţie dintr-o publicaţie specializată;

să nu fie părtinitoare: a defini avortul ca „practică imorală de ucidere a unei fiinţe umane" într-o dezbatere despre legalizarea avortului va servi cu siguranţă afirmatorilor, însa va lăsa foarte puţin spaţiu de argumentare echipei negatoare;

să nu fie prea largă sau prea restrânsă: în contextul unei moţiuni ca „ONU ar trebui sa impună prevederi internaţionale mult mai stricte cu privire la poluarea râurilor", afirmatorul nu va avea foarte multe de câştigat definind „poluare" drept „deversarea de sticle"; în egală măsură, nu ar fi o alegere inspirată pentru bunul mers al dezbaterii să definească „poluare" drept „contaminare cu un corp străin", negatorul putând argumenta ca până şi peştii sau plantele sunt corpuri străine de apă şi că definiţia afirmatoare este mult prea permisiva;

să nu fie truistice sau tautologice: afirmatorul nu aduce nicio clarificare în dezbatere dacă defineşte „dreptul la viaţa privată" drept „libertatea de a avea o viaţă privată" sau „ineficient" drept „care nu îndeplineşte standardele de eficienţă" şi creează toate premisele ca definiţiile să fie puse în discuţie de către negatori.

6

B. Criteriul

Criteriul unei dezbateri este standardul propus de o echipă prin prisma căreia se va judeca întregul demers. Într-o dezbatere de valoare, criteriul reprezintă unitatea de măsură pentru a judeca efectele pozitive şi cele negative ale unei situaţii sau pentru a pune în balanţă două valori care intră în conflict.

Într-o dezbatere de strategie, criteriul - denumit si scop - este valoarea către care se tinde, iar planul propus de afirmator este modalitatea de atingere a respectivei valori/respectivului scop.

Un criteriu bine ales trebuie să respecte şi el anumite principii generale:

să fie diferit de o simplă reformulare a moţiunii: de multe ori echipele sunt tentate să aleagă drept criteriu tocmai ceea ce au de demonstrat că este de dorit. Într-o dezbatere ca „Siguranţa naţională este mai importantă decât protejarea libertăţilor individuale", afirmatorii nu aduc nimic nou în dezbatere alegând drept criteriu „siguranţa populaţiei";

să fie specific: o altă tendinţă des întâlnită este adoptarea unui criteriu cu care toată lumea poate fi de acord şi la care se poate ajunge într-o mulţime de moduri, nu doar prin cazul afirmator/negator, cel mai cunoscut exemplu în acest sens fiind "bunăstarea populaţiei";

să fie o valoare elementară şi de dorit: criteriul sau scopul trebuie sa fie expresia evidentă a unei valori de bază; dacă echipa adversă trebuie să vă întrebe de ce doriţi „o educaţie corectă" în calitate de afirmatori pe moţiunea „Cenzura formelor de expresie artistică e justificată", poate e cazul să vă întrebaţi care e adevărata miză a cazului dumneavoastră; „protejarea copiilor" poate fi în acest sens o valoare mult mai adecvată ce poate fi înţeleasă mai uşor şi de către echipa adversă.

C. Argumentele

Argumentele pot fi definite ca structuri logice prin care se încearcă demonstrarea adevărului unei afirmaţii. Există numeroase moduri de a defini un argument şi numeroase tipuri de structuri prin care poate fi construit. O înţelegere de bază a argumentului, inspirata de modelul oferit de filosoful Stephen Toulmin, cuprinde 3 elemente:

1. Afirmaţie

2. Raţionament

3. Dovezi

Există numeroase alte modele de structurare a unui argument, dintre care putem aminti doar SESIC:

Spune (afirmaţia, teza argumentului)

Explică (raţionamentul logic)

Susţine (prin dovezi sau exemple)

Impact (care este relevanţa argumentului pentru caz?)

Concluzie

7

D. Structura

În cadrul unui discurs, e recomandat ca argumentele sa fie grupate pe o anumită structură şi să păstreze în orice moment relevanţa faţă de criteriu. Argumentele specifice pot fi grupate sub „umbrela" unui argument major, numit si contenţie. Un exemplu despre construirea unui astfel de caz poate fi următorul:

Moţiune: Cenzura guvernamentală a formelor de expresie artistică e justificată Criteriu: Protejarea grupurilor sociale vulnerabile Contenţia A: Accesul grupurilor fără discernământ la anumite forme de expresie le periclitează dezvoltarea Argumentul 1: Efectul violenţei în mass-media (muzica, film, multimedia) asupra copiilor este unul demonstrat Argumentul 2: Limitarea accesului minorilor la materiale pornografice are o susţinere psihologică Contenţia B: Sensibilităţile religioase şi etnice pot fi foarte uşor declanşate în societatea contemporană, cu efecte devastatoare Argumentul 1: Minorităţile religioase şi etnice pot percepe anumite forme de expresie drept sursă de disconfort şi marginalizare Argumentul 2: Reacţia minorităţilor la anumite forme de expresie artistică se traduce cel mai adesea în acţiuni concrete

8

Chestionarea încrucişată

I. Reguli generale

Durata unui CX este de 3 minute. La finalul celor 3 minute se pot întâlni 4 situaţii:

1. Cel care răspunde tocmai a terminat de răspuns unei întrebări. În această situaţie cel care pune întrebări nu mai are dreptul la o nouă întrebare.

2. Cel care răspunde se află în mijlocul unui răspuns. Are dreptul să termine răspunsul (într-un timp cât mai scurt), iar cel care pune întrebări nu are dreptul de a continua CX-ul ulterior.

3. Cel care pune întrebări tocmai a terminat de pus întrebarea. În această situaţie cel care răspunde poate să aleagă dacă doreşte să răspundă sau nu. În situaţia a doua, CX-ul ia sfârşit.

4. Cel care pune întrebări se află în mijlocul unei întrebări. Chestionarea ia sfârşit. Întrebarea poate fi terminată dar nu se aşteaptă niciun răspuns.

Una dintre regulile de bază pe durata unei runde de chestionare încrucişată este ca cel care pune întrebări să nu recurgă la argumentare sau pledoarie, ci să se limiteze doar la a pune întrebări. În mod similar, cel care răspunde trebuie să se abţină de la a răspunde prin oferirea altor întrebări, chiar şi a celor retorice. În cazul în care la un moment dat rolurile se „inversează", este preferabil totuşi ca situaţia să revină la normal de la sine, fără intervenţia arbitrului.

II. Rolul chestionării încrucişate

Runda de CX poate fi folosită de membrii unei echipe pentru o serie de obiective:

clarificarea unor chestiuni ce ţin de formulări ale argumentelor, poziţie, definiţii, criteriu, dovezi, ale echipei adverse

scoaterea în evidenţă a unor lipsuri sau scăpări din partea echipei adverse, în ceea ce priveşte regulile de logică, folosirea dovezilor, consecvenţa cazului etc.

obţinerea unor concesii legate de abordarea generală a moţiunii, definirea unor termeni, semnificaţia unor dovezi (sondaje, studii) etc.

scoaterea în evidenţă a unor contradicţii ale echipei adverse, fie in cadrul cazului, fie la nivelul dezbaterii, între diferiţi vorbitori

introducerea unor idei sau dovezi care pot sprijini cazul propriu, în cazul în care acestea pot fi formulate sub forma unei întrebări

evidenţierea unor erori de logică în construcţia argumentelor echipei adverse

9

Respingerea argumentelor

I. Definiţie

Respingerea unui argument constă în afirmarea explicită a dezacordului cu afirmaţia respectivului argument şi prezentarea unor motive convingătoare pentru care teza argumentului nu poate fi luată în considerare.

În cadrul unei runde de dezbateri, respingerea argumentelor echipei adverse este una dintre îndatoririle de bază, atât pentru afirmatori cât mai ales pentru negatori. Orice argument pentru care nu se propune o respingere poate fi considerat ca fiind acceptat de către echipa oponentă.

Pentru a câştiga dezbaterea, o echipă trebuie să demonstreze nu doar de ce argumentele proprii sunt bine întemeiate, ci şi de ce argumentele celeilalte echipe nu au fost demonstrate de o maniera corectă sau convingătoare.

II. Structura respingerii

Intr-un articol pe tema respingerii publicat în cadrul Middle School Public Debate Program, John Meany şi Kate Shuster propun o structură în patru paşi a respingerii argumentelor echipei adverse.

Pasul 1: "Ei spun

care vă veţi referi în continuare. Este important să nu existe niciun dubiu şi să amintiţi exact

argumentul în formularea echipei adverse. Dacă arbitrul nu ştie la ce vă referiţi, sunt toate şansele să nu poată nota pe flow în mod coerent şi să nu ia în considerare respingerea pe care o faceţi, chiar dacă aceasta s-ar putea să fie una corect argumentată.

- asiguraţi-vă că publicul/arbitrii vă urmăresc şi menţionaţi argumentul la

"

Pasul 2: "Însa noi nu suntem de acord" - e necesar să exprimaţi în mod expres poziţia echipei voastre faţă de argumentul amintit. Există şi situaţii în care veţi găsi util să acceptaţi anumite idei ale echipei adverse. E bine ca arbitrul să ştie încă de la început în ce situaţie vă aflaţi când vă referiţi la un argument.

Pasul 3: "Pentru că

motiv pentru aceasta. Puteţi respinge argumentul la nivel de raţionament sau de dovezi, după cum este detaliat mai jos. E important să explicaţi foarte clar acest aspect.

- negarea unui argument este absolut irelevantă dacă nu oferiţi şi un

"

- chiar dacă ați expus greşeli de raţionament sau de prezentare a

dovezilor, uneori nu e foarte clar în ce fel motivele prezentate fac argumentul invalid. Mai mult, e util să arătaţi şi care este efectul respingerii argumentului asupra întregului caz al echipei oponente şi chiar asupra dezbaterii.

Pasul 4: "Prin urmare

"

III. Modalităţi de respingere

Există o serie de moduri diferite în care puteţi arăta de ce un argument nu poate fi luat în considerare. Uneori o singura tehnică poate funcţiona, alteori este util dacă acţionaţi atât la nivelul raţionamentului, cât şi al dovezilor.

10

raţionamentul conţine erori de argumentare: este foarte posibil ca întregul argument să se bazeze pe o legătură cauzală inexistentă, pe un apel la majoritate nedocumentat sau pe o generalizare pripită; încercaţi să identificaţi aceste erori acolo unde este cazul ș i scoateţi-le în evidenţă

nu există suficiente dovezi în sprijinul argumentului: fie că argumentul celeilalte echipe nu este susţinut prin dovezi convingătoare, fie credibilitatea surselor poate fi pusă la îndoială sau uneori pur si simplu aveţi dovezi mai noi sau din surse mai credibile care susţin contrariul

nu este demonstrat factual: argumentul se bazează doar pe speculaţii, fără să facă trimitere la dovezi, exemple istorice sau studii de caz; chiar dacă este plauzibil, nu poate fi considerat demonstrat dincolo de orice urmă de îndoială

prezintă o situaţie care este inclusă într-un argument propriu: poate că argumentul lor nu este decât o excepţie a unui caz general prezentat într-unul din argumentele voastre; în acest caz, impactul argumentului lor în cadrul dezbaterii este mult diminuat sau îşi pierde total relevanţa

impactul este minor prin comparaţie cu argumentele voastre: deşi argumentul poate fi corect construit din punct de vedere logic, implicaţiile acestuia sunt valabile pe o arie foarte restrânsă (din punct de vedere geografic, temporal, al efectelor, al populaţiei afectate etc.)

11

Reconstrucţia argumentelor

I. Definiţie

Reconstrucţia unui argument reprezintă procesul de refacere a elementelor acestuia după ce a fost atacat de către oponent. Acest lucru poate însemna reiterarea unor dovezi, aducerea unor dovezi noi, reluarea raţionamentului care explică firul logic al argumentului sau pur şi simplu demonstrarea unor erori de argumentare în respingerea făcută de oponent.

Alături de respingerea argumentelor, reconstrucţia lor este una dintre cele mai importante elemente care definesc o dezbatere.

II. Sfaturi practice pentru reconstrucţie

1. Analizaţi ambele poziţii. Încercaţi pe cât posibil să susţineţi atât poziţia afirmatoare cât şi pe cea negatoare. Cu cât cunoaşteţi mai bine o poziţie, cu atât puteţi argumenta mai bine de partea ei, dar mai ales împotriva ei. Experienţa încercării constante de a construi argumente mai bune scoate la iveală în mod inevitabil şi posibilele contraargumente care se pot aduce.

2. Păstraţi flow-urile dezbaterilor şi exersaţi respingerea şi reconstrucţia. Pentru majoritatea temelor de dezbateri există un număr limitat de argumente la care se poate gândi o echipă. Exerciţiul continuu vă poate ajuta nu doar să cunoaşteţi aceste argumente, ci şi să deprindeţi un anumit mod de a gândi, analiza şi reacţiona când sunteţi puşi în faţa unor argumente noi care să vă permită să respingeţi şi să reconstruiţi cu mai multă uşurinţă.

3. Exprimaţi cu claritate argumentul la care vă referiţi. De multe ori sunteţi tentaţi să

reconstruiţi în grabă şi "în masă". Rezistaţi acestei tentaţii şi trataţi lucrurile sistematic.

E mult mai uşor să reconstruiţi punctual, în blocuri mici, decât să încercaţi să

reconstruiţi întreg cazul dintr-o singură mişcare. Totodată, e foarte important ca arbitrii şi publicul să ştie exact ce anume din cazul vostru a rezistat atacurilor echipei adverse.

4. Respingeţi ideea centrală. Dacă timpul nu vă permite să reconstruiţi tot ce a fost atacat, concentraţi-vă doar pe ideea centrală care a fost adusă în discuţie, nu vă referiţi

la respingerile de natură strict oratorică sau cu impact marginal asupra argumentului

vostru. Desigur, este mult mai uşor să le respingeţi, însă argumentul vostru rămâne în

mare parte combătut. Ceea ce contează pentru public este şi ceea ce ar trebui să

conteze pentru voi.

5. Aduceţi dovezi suplimentare. A reconstrui nu înseamnă doar a repeta ceea ce aţi spus deja. De cele mai multe ori este nevoie de mai multe exemple sau de o explicaţie mai

în profunzime a celor deja aduse. Aducerea unui tip diferit de dovezi decât cel folosit

până acum este de asemenea util. Nu confundaţi însă o dovadă nouă cu un argument nou. Primul caz este de dorit şi întreţine dezbaterea. Cel de-al doilea este o greşeală tactică şi vă poate slăbi credibilitatea. Tot ce trebuia spus la nivel de raţionament trebuia prezentat în primul/primele discurs(uri).

6. Nu reconstruiţi ceea ce nu a fost atacat. Nu atribuiţi oponenţilor mai multe merite decât au în respingerea unui argument. Puteţi dezvolta sau completa un argument care nu a fost atacat, dar nu vorbiţi despre el ca şi cum ar avea nevoie de o re-explicare temeinică atunci când oponenţii voştri nu au făcut altceva decât să pună întrebări retorice sau să prezinte afirmaţii nesusţinute de raţionamente şi dovezi.

12

7.

Nu faceţi presupuneri cu privire la ce a vrut să spună cealaltă echipă. O idee sau o dovadă insuficient explicate reprezintă problema echipei oponente. Nu trebuie să le faceţi treaba doar pentru a avea ce reconstrui. Dacă anumite legături nu au fost trasate cu claritate, reconstruiţi doar ceea ce a fost respins convingător şi în mod explicit.

III. Organizarea discursului de reconstrucţie

În multe dezbateri discursul celui de-al doilea vorbitor este o masă amorfă de dovezi, afirmaţii şi raţionamente, care uneori se coagulează în mod coerent în argumente şi contraargumente. Prea des însă vorbitorii pierd din vedere structura şi organizarea de care ar trebui să dea dovadă discursul lor. Iată o serie de direcţii de acţiune care să vă ajute în organizare:

1. Exprimaţi clar chestiunea pe care o discutaţi. Nu începeţi direct prin a "arunca" dovezi dinspre o parte spre cealaltă. Plasaţi-le într-un context al dezbaterii. Care este chestiunea centrală la care faceţi referire şi care a fost discutată până acum?

2. Clarificaţi poziţia oponentului în acea chestiune. Nu întotdeauna este clară corespondenţa între ceea ce aţi susţinut voi şi modul în care ceea ce au susţinut adversarii voştri intră în conflict cu aceasta. E posibil ca acest lucru să fie clar celor două echipe, sau să existe o serie de presupuneri reciproce în această privinţă, fără ca

lucrurile să fie văzute la fel de către arbitri sau public. Asiguraţi-vă că ceea ce vedeţi voi drept contradicţiile principale ale dezbaterii sunt văzute la fel de toată lumea.

3. Anunţaţi dovada prezentată de oponenţi. Ce dovadă specifică a fost adusă pentru a vă respinge argumentul? Este acea dovadă relevantă pentru chestiunea aflată în discuţie? Este ea în directă contradicţie cu o dovadă pe care aţi prezentat-o şi voi anterior?

4. Reconstrucţia propriu-zisă. Arătaţi ce anume din respingerea făcută de adversari nu are suficientă consistenţă. Este cu adevărat un contraargument sau doar un procedeu retoric? Sunt raţionamentul şi dovezile aduse strâns legate între ele? Este raţionamentul corect construit şi relevant? În ce măsură dovada este una suficient de puternică şi în concordanţă cu propriile dovezi?

5. Faceţi un rezumat al argumentului. După o analiză în profunzime a discuţiei care a avut loc pe un argument, este nevoie ca publicul să rămână cu o idee clară despre cine a adus cele mai bune idei şi cele mai convingătoare dovezi.

6. Arătaţi ce mai trebuie să facă oponenţii voştri. Dacă aceştia vor în continuare să vă respingă argumentul, ce au făcut până acum nu e suficient. Explicaţi ce anume ar trebui să facă în continuare din punctul vostru de vedere pentru ca publicul să fie justificat în a le da lor ascultare.

13

Burden of proof

I. Obligaţia de a prezenta un caz consistent

Prima dintre datoriile care intră în componenţa obligaţiei de a demonstra moţiunea este, în mare măsură, o chestiune de convenţie, care presupune că persoana care solicită o schimbare de acţiune sau atitudine trebuie să prezinte prima cazul. Totodată, se pune întrebarea „ce trebuie să se prezinte în cadrul unui caz consistent?” În această situaţie, un caz consistent este ceea ce numim în general un „caz la prima vedere”. Altfel spus, un caz care conţine toate elementele necesare pentru a susţine o poziţie până ce va întâmpina argumente care să îl contrazică. Trebuie să fie coerent din punct de vere logic şi să ofere motive suficient de bine explicate pentru a convinge publicul să introducă o schimbare, în lipsa unor contraargumente.

II. Obligaţia de a avea conflict

Odată ce afirmatorul a prezentat cazul la prima vedere, obligaţia de a demonstra se mută la negator, care trebuie să aducă acum un caz împotriva afirmatorului. Cazul negator trebuie să vină în întâmpinarea argumentelor aduse de afirmator. Dacă negatorul prezintă un caz care respinge argumente ce nu au fost prezentate, atunci el nu diminuează cu nimic puterea de persuasiune a cazului la prima vedere. La asta ne referim când vorbim despre obligaţia de a avea conflict, care stă în principal pe umerii negatorului, dar care mai apoi revine pe rând fiecăreia dintre tabere. Obligaţia de a avea conflict este datoria fiecărei echipe de a răspunde direct argumentelor oponenţilor.

III. Obligaţia de a convinge

Până acum am discutat despre cerinţele de natură logică ale prezentării unui caz. Şi totuşi mai rămâne o cerinţă importantă pentru vorbitori. Aceea de a convinge un public să fie de acord sau să respingă propunerea. Această obligaţie revine ambelor tabere, însă, la fel ca în cazul obligaţiei de a demonstra, ea revine într-o măsură mult mai mare afirmatorului. El trebuie să prezinte un număr mai mare de dovezi în sprijinul cazului propriu, sau să arate măcar că este mult mai probabil ca argumentele sale să fie adevărate în majoritatea situaţiilor. Atunci când publicul simte că dovezile sunt echilibrate de o parte şi de alta, că ambele tabere sunt în egală măsură justificate să îşi susţină poziţiile, decizia ar trebui să meargă la negator, la fel ca în dezbaterile din corpurile legislative.

14