P. 1
Note de Curs FONETICA

Note de Curs FONETICA

|Views: 9|Likes:
Published by Adela

More info:

Published by: Adela on Jul 29, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/14/2014

pdf

text

original

Sections

  • SUBMODULUL I.CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR
  • SUBMODULUL II.ARTICULAŢIA CONSOANELOR
  • MODULUL III.DIFTONGII ŞI TRIFTONGII ÎN PLAN FONOLOGIC
  • SUBMODULUL I.DIFTONGII. CLASIFICAREA DIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE
  • MODULUL VI.INTONAŢIA
  • BIBLIOGRAFIE:

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” din Cahul

CATEDRA DE FILOLOGIE ROMÂNĂ Svetlana Dermenji – Gurgurov

FONETICA LIMBII ROMÂNE
SUPORT DE CURS

Cuprins

Modulul I. Fonetica şi fonologia. Sunetul şi fonemul..............................3 Modulul II. Consideraţii privind vocalele şi consoanele româneşti.......34 Submodulul I. Clasificarea articulatorică a vocalelor...........................35 Submodulul II. Articulaţia consoanelor.................................................43 Modulul III. Diftongii şi triftongii în plan fonologic..............................64 Sumodulul I. Diftongii. Clasificarea diftongilor. Căile de formare.......65 Submodulul II. Triftongii. Tipuri de triftongi.........................................74 Modulul IV. Silaba fonetică....................................................................77 Modulul V. Accentul în limba română...................................................94 Modulul VI. Intonaţia..........................................................................110 Modulul VII. Alternanţele fonetice.....................................................123 Bibliografie..........................................................................................146

2

MODULUL I. FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE ŞI FONEMELE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să cunoască noţiunile de fonetică şi fonologie; - Să stabilească relaţiile foneticii cu alte disciplini lingvistice şi nelingvistice; - Să descrie prima etapă de studiere a structurii sonore a limbii: activitatea organelor de articulare şi a celor de audiţie; - Să diferenţieze tipurile sunetelor şi particulariţile lor acustice; - Să observe corelaţia dintre sunet şi fonem, sunet şi literă, fonem şi literă.

3

. phone „voce”) creat de egiptologul danez George Zoega: De origine et usu obeliscorum. Multe tratate şi manuale de fonetică comparată sau ale unei anumite limbi conţin în titlul lor termenul 4 . Nota bene: Termenul „fonetică” a apărut ca adjectiv neologic latin. SUNETELE ŞI FONEMELE Între marile minuni ale acestei lumi trebuie socotit graiul omenesc.Numai facultatea de a-şi exterioriza gândurile şi preocupările prin sunete perceptibile.. şi de a face să răsune în sufletele altora coarde care au vibrat în inimile noastre contribuie la înmulţirea cunoştinţelor. Fără el. iar în sufletul nostru n-ar putea încolţi sentimente generoase.. Raţiunea omenească ar fi stearpă dacă n-ar fi nutrită şi incitată necontenit printr-un schimb de vederi. „phonetica” a fost calchiat în germană prin Lautlechere. toate gândurile ce le răscoleşte mintea şi toate simţurile pe care le cuprinde sufletul nostru ar rămânea îngropate în raclă plumbuită. Sextil Puşcariu APARIŢIA FONETICII Fonetica este definită. înţelese şi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşi comunităţi sociale.FONETICA ŞI FONOLOGIA.. 1797. phoneticus (după grec. de obicei. pentru a caracteriza ieroglifele în raport cu sunetele pe care le înlocuiesc. Din lat. ca disciplina lingvistică ce studiază sunetele vorbite sau articulate. stârnind idei şi porniri noi şi deschizând omului calea fericirii pe acest pământ.

a 3-a. Sweet. observăm 5 . calităţile vocii. considerate atât ca structură (formă). expresia vie a limbii sunt produse de către vorbitor(i) pentru a fi receptate de ascultător(i) în vederea realizării actului de comunicare. 73]: „Fonetica este ştiinţa expresiei lingvistice” (a limbii vorbite). Passy. a 2-a. (Klaus Kohler. Fiind astfel definit. The sounds of English and German. ed. Oxford.Y. p. adică producerea. Paris. alternanţele fonetice (care aparţin şi domeniului morfologiei. intonaţia). Les Sons du français. K. O altă definiţie largă a foneticii (incluzând şi fonologia) formulează B. inclusiv premisele psihologice şi sociologice prezente în situaţia de comunicare dintre vorbitor şi auditor”. W. Chicago.F. Kohler defineşte fonetica în felul următor: „Obiectul foneticii este evenimentul sonor al comunicării lingvistice sub toate aspectele sale. în general. Pe parcursul studierii fenomenului dat. NOŢIUNEA DE SUNET UMAN ARTICULAT Sunetul articulat se află în centrul domeniului de cercetare al foneticii. ed. pauzele şi chiar tăcerea ca întrerupere intenţionată a fluxului sonor ş. 1977.a. domeniul foneticii devine prea restrictiv. Disciplina dată cercetează. care realizează latura semnificativă.„sunete”: P. tempoul şi ritmul vorbirii. german. H. 1962. Sunetele articulate şi. transmiterea şi receptarea aspectului sonor al limbii (Sprachschall). 1982. Malmberg [1. elementele fonice (sonore). pe lângă unităţile segmentale (sunetele ca realizări ale fonemelor) şi trăsăturile prozodice sau suprasegmentale (accentul. The sounds of English. 1910. Moulton. Berlin). cuvântul şi grupul fonetic. cât şi ca substanţă. sau domeniului de graniţă – morfo(fo)nologia).

sunetele sunt. Am putea prezenta un simplu model al comunicării în limba vorbită care ne demonstrează faptul că pune în evidenţă numai o parte a „sunetului” – semnalul acustic prin care vorbitorul transmite receptorului un mesaj: vorbitor mediu auditor emiţător receptor Fig. ă] care corespund celor patru litere ale aceluiaşi cuvânt scris. a. 2 Semnalul fonetic de la SNC 1 – SNC 2 Pentru un simplu vorbitor cu scriere alfabetică. p. pentru un vorbitor al limbii române. transmiterea şi receptarea sunetului (de la vorbitor la ascultător) în felul următor: Transmitere a excitaţiei în ureche Articulaţie Procese neuronale Procese neuromusculare Procese neuronale Acustică Ureche Fig.complexitatea deosebită a acestuia care decurge. cuvântul rostit „mapă” este format din patru sunete [m. 1 Comunicarea în limba vorbită Sistemul nervos central (SNC) participă la producerea. aceste impresii auditive sunt fixate cu ajutorul literelor: de ex. impresiile auditive pe care i le produc cele mai mici unităţi din care este alcătuită o secvenţă a limbii vorbite. O altă legătură pe 6 SNC SNC . din dificultatea de a fi definit şi unanim acceptat. în primul rând. mai ales.

Din punct de vedere acustic sau genemic (produs) (cercetarea sunetului ca semnal fizic). aspecte la care recurge doar în situaţii speciale: de ex. Grammont utilizează termenul „acustic” cu două sensuri de „acustic” şi „auditiv” şi delimitează „fonemul” la nivelul audiţiei. pentru a corecta pronunţarea greşită a unui sunet de către un copil etc. p. de obicei. este preocupat de înţelegerea mesajului în totalitatea sa şi nu de segmentarea acestuia în sunete sau de modul cum se produc acestea. 3. Grammont demonstrează sau reia chiar definiţia dată fonemului de către F. Din punct de vedere auditiv sau energemic (produs cu acţiune) (cercetarea prelucrării semnalului sonor în timpul procesului de percepere şi decodare a mesajului). Sunetele concrete ale vorbirii pot fi cercetate şi descrise din trei puncte de vedere diferite. una condiţionând-o pe cealaltă” [2. Ideea lanţului sonor ca un continuu care nu corespunde reprezentării 7 . 2. subordonate celui lingvistic (fundamental): 1. produse). ca cea mai mică „fază acustică”. Din punct de vedere articulatoric sau genetic (cercetarea sunetelor articulate. însă.care o poate face vorbitorul este aceea dintre imaginea auditivă a unui sunet şi mişcările pe care trebuie să le execute organele sale fonatoare/ articulatoare pentru realizarea sunetului respectiv. de Saussure: „suma unităţii auzite şi a unităţii vorbite. Definiţiile „clasice” ale sunetului articulat reunesc. aspectele auditiv şi articulatoriu ale acestuia. Fiecare dintre „inelele” care constituie un „lanţ acustic” şi pe care urechea îl percepe ca pe o „impresie diferită” şi „omogenă”.61] În primele decenii ale secolului nostru apar unele îndoieli cu privire la separarea clară a poziţiilor articulatorii. Vorbitorul obişnuit. M. Pe parcursul studiului său.

Malmberg [1.” (vezi: H. fiecare dintre ele putând fi reprezentat printr-un semn al alfabetului. acest sunet este unic” [F. 1880]: „Cuvântul nu este o alăturare a unui număr anumit de sunete independente. o impresie auditivă omogenă: „Ne putem da seama dacă un sunet rămâne sau nu asemănător cu el însuşi numai în lanţul vorbirii auzite. Combatând ideea unor poziţii stabile ale sunetelor. 61]. care nu permit o delimitare exactă a sunetelor: „Datele acustice există deja în mod inconştient atunci când abordăm unităţile fonologice. de Saussure accentuează primatul imaginii auditive asupra mişcărilor articulatorii continue.” Însă F. atât timp cât avem impresia a ceva omogen. p. Asemenea intuiţii au fost confirmate odată cu dezvoltarea foneticii instrumentale. În continuare s-a demonstrat că efectele acustice/ auditive identice sau foarte asemănătoare pot fi obţinute prin articulaţii diferite. [s] – poate fi articulat alveolar sau 8 . ştim ce este un „b”. ar fi cu neputinţă să descoperim diviziunile din acest şir de mişcări articulatorii. B. un „t” etc. A. Dacă am putea reproduce cu ajutorul unui aparat de proiecţie toate mişcările gurii şi ale laringelui. p. 1998. de Lacerda a demonstrat că mişcarea organelor articulatorii este continuă şi că ele nu persistă în aceeaşi poziţie o fracţiune de timp măsurabilă decât în mod excepţional. executând un lanţ de sunete. fiecare. 101] descrie situaţia: [ş] se realizează (ca variante individuale sau caracteristice unor limbi sau dialecte) prin combinarea în proporţii diferite a articulaţiei dorsale şi labiale. de Saussure. nu ştim unde începe un sunet şi unde sfârşeşte altul. 73. Paul) Putem concluziona că sunetele se pot distinge prin faptul că realizează. prin intermediul urechii.curente a sunetelor este exprimată cu claritate de H. De ex. Paul [Tubingen. ci este în fond întotdeauna o serie continuă de infinit de multe sunete.

d. ca elemente materiale concrete.predorsal – alveolar (cu apexul la incisivii inferiori). alveolar. Autorii sus menţionaţi propun rezolvarea acestei probleme prin sensul disciplinei. n] pot fi dentale sau alveolare. 9 . Nota Bene: Vom explica studenţilor faptul că încercările nereuşite de a identifica sunetul în diferite segmente ale „lanţului semnalului fonetic” (producere→ transmitere→ percepţie) se explică prin ambivalenţa conceptului de sunet şi. pe de o parte. uneori ca segmente „naturale” existente în stare izolată şi pe de altă parte ca forme de organizare a substanţei fonice în vederea constituirii semnificantului semnelor lingvistice. dar şi un sunet împreună cu variaţiile lui (de ex. „t” se poate realiza ca dental. în domeniul psihologiei şi caracterizează fonemul ca „o organizare psihică minimală a informaţiei care poate fi transmisă de la emiţător la receptor”. privite. sunetul este privit ca unitate de expresie minimală discretă a unei anumite limbi. nici una acustică sau fiziologică. Termenul „sunet” desemnează fiecare dintre segmentele în care se poate disocia auditiv lanţul sonor. ci o mărime lingvistică. ulterior. unilaterală sau chiar medială etc. aceste norme pot fi stabilite cu ajutorul statisticii. deosebirea între limbă şi vorbire. neglijează. [l] – se poate realiza cu deschidere bilaterală. oclusivele [t. respectiv articulatorie. adică faptul că o clasă de sunete nu este nici o mărime pur auditivă. În cea de-a doua ipostază. predorsale. Faptul acesta ne aminteşte de definiţia psihologistă a fonemului propusă de Baudouin de Courtenay. Obiecţiile aduse asupra distingerii şi clasificării segmentelor lingvistice. prin impunerea teoriei fonemului: sunetele fiind considerate. create de ei – FONOMETRIA „sunetele unei limbi nu sunt decât normele de rostire ale unei comunităţi lingvistice”. credem însă. Alţi cercetători situează fenomenul în ultimă instanţă.

Cu ultima accepţie se utilizează şi termenul sunettip. în mod necesar şi prin definiţie secundar în raport cu fonemul. deci. cu explozie laterală). 105-108] consideră că sunetul-tip este „sunetul notat de ortografie” – grafemul. p. phone „voce”. odată cu dezvoltarea FONOLOGIEI. p. Trebuie să mai menţionăm faptul că sensul de „unitate segmentală minimală distinctivă a limbii vorbite”. pe de altă parte.2] Pentru alte accepţii ale termenului „sunet”. Malmberg defineşte astfel: „Sunetul. o întreagă mulţime de trăsături irelevante fonologic. asemănătoare care se distinge de alte clase prin „utilizare opozitivă”. cât şi nerelevante. Dezvoltarea teoriei fonemului a dus şi la fundamentarea ştiinţifică a conceptului de sunet pe care Trubetzkoy îl defineşte în raport cu fonemul: „Totalitatea caracteristicilor.aspirat. ale căror alegere este condiţionată de o serie de cauze. trăsături relevante fonologic. a fost preluat de termenul FONEM. care apar într-un anume punct al fluxului sonor în care se realizează un fonem. prin raportarea la un sistem de referinţă (mai ales articulatoriu). atât relevante fonologic. B. deci o clasă de sunete echivalente. ca obiect al analizei foneticienilor.” Fiecare sunet al limbii conţine. Al Rosetti [3. pe de o parte. ca şi termenul sunet se poate referi la o anumită limbă. care fac din el realizarea unui anumit fonem. adică un prototip. unii fonologi utilizează termenul „fon” (grec. dar neatribuite încă unui fonem. „sunet”). Caracterul polivalent al termenului „sunet” nu i-a determinat pe cei mai mulţi lingvişti (foneticieni) să renunţe la 10 . care. fără de care sunetul ca element lingvistic nu există. este. şi se notează fonetic.” [4. o denumim ca sunet al limbii. ele se stabilesc auditiv. şi. dar şi la nivelul „universal” din fonetica generală. Fonele sunt unităţi sonore obţinute prin segmentare.

adică de segmente auzibile discrete: chiar dacă această segmentare este. în primul rând. acustice) recurente în semnalul fonetic.acest termen. Nu se poate contesta faptul că noi putem interpreta. S. FONETICA -FONOLOGIA Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. ea are la bază anumite trăsături reale (perceptive. aparţinând ştiinţelor naturii. antrenarea auzului prin compararea „sunetelor” cunoscute din varietăţi ale limbii materne şi din alte limbi şi chiar cu ajutorul logatomilor („cuvinte” fără sens. în 11 . secvenţele rostite în limba maternă sau într-o altă limbă cunoscută cu o succesiune de „sunete”. nu şi semne lingvistice). articulatorii. subliniază importanţa conceptului de „sunet” în formarea auzului analitic (neinfluenţat de recunoaşterea cuvântului după sens. apelând la categoriile de clasificare ale unei teorii ştiinţifice despre sunetele articulate. de ex. în context) şi în lărgirea câmpului de percepere a diferenţelor auditive. N. foneticianul trebuie să descrie impresiile auditive şi să le noteze cu ajutorul transcrierii fonetice. care sunt numai semnale. Kohler. Nota Bene: Şi pentru studenţii filologi se recomandă. latura materială a acestora şi este o cercetare „pur fenomenologică”. în condiţii normale. credem. trecut. o tehnică deprinsă în şcoală. cu care este obişnuit orice vorbitor alfabetizat. Trubetzkoy consideră că fonetica şi fonologia sunt ştiinţe diferite şi chiar opuse: fonetica cercetează „sunetele vorbirii”. Unii foneticieni. În timp ce vorbitorul „naiv” rămâne la identificarea globală a sunetelor. Pornind de la distincţia saussuriană dintre limbă (langue) şi vorbire (parole). Ea a fundamentat în mod ştiinţific conceptul de fonem.

fonologia este o fonetică funcţională şi structurală. diferitele teorii ale silabei. Fonetica se ocupă nu numai de studierea fiziologică şi acustică a sunetelor articulate izolate. În prezent. avându-se în vedere producerea. 12 . Fonologia trebuie să utilizeze anumite concepte fonetice. fonetica de dinaintea deceniului al III-lea al secolului nostru. lipsită de suport. duce la o înţelegere justă că relaţiile strânse dintre cele două discipline sunt incomparabile. care se ocupă cu studierea structurii sonore a limbii. termenul „fonetică” are două sensuri: un sens restrâns în care fonetica este separată de fonologie şi sensul larg unde fonetica este în strânsă legătură cu fonologia. ca şi fonetica ulterioară care nu recurge în mod explicit la fonologie. p. O teorie fonologică în afară cunoştineţelor de fonetică ar deveni abstractă. 15] În fonetică sunt expuse. mai ales că începutul oricărei descrieri fonologice constă în descoperirea opoziţiilor fonetice distinctive existente în limba dată. audiţia şi evoluţia sunetelor vorbite. ceea ce constituie specificul ei sonor. caracteristicile accentului şi intonaţiei în limba dată. Opunerea a două discipline care au acelaşi obiect de studiu: fonemele sonore ale limbajului. ci şi cu legităţile de îmbinare a lor în componenţa unităţilor lingvistice [5. În sens larg. utilizând metode lingvistice. de asemenea. caracteristicile fiziologice şi acustice ale articulării sunetelor unei limbi. transmiterea. funcţia lingvistică a sunetelor. phoneticos „referitor la sunet”) şi are două sensuri: a) fonetica este o ramură a lingvisticii. Din perspectiva acestei dihotomii.timp ce fonologia studiază „sunetele limbii”. b) Prin fonetică sau fonetism se mai înţeleg însuşirile. Termenul fonetică este de origine grecească (grec. nu ar aparţine lingvisticii.

Compararea se poate referi la situaţia contemporană (planul sincronic) sau evoluţia istorică (planul diacronic). magnetofonul. În laboratoarele de fonetică experimentală se utilizează aparatele: gramafonul. c) Fonetica instrumentală (experimentală) – studiază sunetele limbii cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice. spectrograful. fonetica include mai multe aspecte de studiere a structurii sonore a limbii. b) Fonetica descriptivă (istorică) – descrie şi clasifică sunetele limbii în procesul lor de dezvoltare. În sensul acesta distingem: a) Fonetică generală – se ocupă de studiul problemelor vizând structura sonoră a limbii în general. Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor. Ortografia (scrierea corectă a lexemelor). Ca disciplină lingvistică. Sunetul poate fi cercetat din mai multe perspective cărora le corespund diferite ramuri ale foneticii. de aceea studierea ei se realizează din mai multe puncte de vedere. 3. nu a unei limbi concrete. şi anume: 2. Fonologia cercetează funcţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii semantice în sistemul limbii. oscilograful. Fonologia sau fonematica.precum şi relaţiile dintre forma sonoră şi cea scrisă (grafică) a limbii. Structura sonoră a limbii este deosebit de complicată. numite uneori „ştiinţe fonetice”: 13 . 4. phone „sunet”). Ortoepia 5. fonograful. Studierea aspectului funcţional al sunetelor vorbite s-a detaşat într-o nouă ramură în lingvistică sub termenul de FONOLOGIE (grec. intonograful etc.

din motive practice. H. A. cercetează ansamblul posibilităţilor 14 . P. 2. Fonetica auditivă descrie posibilităţile urechii umane de a reacţiona la stimulii acustici şi mecanismele neurocerebrale ale codificării şi decodificării mesajului sonor la emiţător şi receptor. în opoziţie cu fonetica particulară sau specială a unei limbi. Philippide) au cercetat mai ales aspectele articulatorii ale sunetelor. P. Fonetica articulatorie sau „fiziologia sunetelor” cercetează producerea sunetelor articulate. Dar cercetarea aspectelor fizice. 1819].Passy. majoritatea foneticienilor preferă descrierea articulatorie a sunetelor. Grammont. care. psihologiei. fonetica se află la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umanistice sau ale spiritului. De Rousselot. Turculeţ relatează că. prin aceasta. Sievers. dar şi la nivelul foneticii generale. perceptuale au în vedere utilizarea lor în comunicarea lingvistică. matematicii. 3. Jones. ea recurge şi la metode sau procedee de analiză ale fizicii şi fiziologiei. M. Fonologia numită uneori şi fonetică funcţională. ştiinţa expresiei lingvistice [6. O. Foneticienii de tip „clasic” (E. 4. încercând să identifice poziţii articulatorice cât mai exacte ale sunetelor din anumite limbi. p. utilizează datele celorlalte „ştiinţe fonetice” în scopul descrierii funcţionării sistemului fonetic/ fonologic ca parte integrantă a sistemului lingvistic. D. fonetica rămâne o ştiinţă unitară. De aceea. având un domeniu de cercetare vast şi complex. Fonetica acustică (acustica – ramură a fizicii) studiază sunetul ca semnal fizic.1. Sweet. Jesperson. Nota bene: Fonetica articulatorie şi cea acustică sunt cele care dispun de parametri bine fundamentaţi şi verificaţi cu ajutorul instrumentelor. fiziologice. Foneticianul român A.

şi au o valoare opozitivă: intonaţia de îndoială contrastează cu cea afirmativă. care ar forma obiectul stilisticii sunetelor. auditive). expresive ale elementelor fonetice segmentale sau suprasegmentale. S. În conluzie. acustice. compuse dintr-un ansamblu de trăsături fonostilistice.fonetice umane (fiziologice. Léon Nota bene: Indicii fonostilisticii pot avea caracteristicile fonemului: sunt fonostileme. 15 Funcţia fatică . R. R. articulaţia iritată cu cea amabilă etc. Léon sintetizează astfel funcţiile fonostilistice (expresive) ale mesajului vorbit: Funcţii expresive Emiţător Funcţii de identificare Mesaj Receptor Funcţia metalingvistică Funţia impresivă Emotivă şi caracterială Dialectală Fig. Trubetzkoy. fonostilistica actuală se plasează printre ştiinţele comunicaţiei. Léon (în 1995). care prefera o separare netă a aspectelor reprezentative (domeniul fonologiei) de mijloacele expresive. 3 Funcţiile expresive ale mesajului vorbit după P. legile generale ale evoluţiei fonetice şi cauzele acesteia. R. Acest aspect a fost amplu studiat de N. Conform opiniei autorului P. P. Stilistica fonetică sau fonostilistica cercetează calităţile stilistice.

„ici” etc. rom. că distincţia dintre „t” şi „k” este ultima care apare la copil şi prima care dispare în stări de afazie. Graur. valurile?” Al. 16] Sau sunetele de tipul „l” şi „r” au fost numite „lichide”(lat. de exemplu. „mic”. de ex. În timp ce. „acolo”. liquidus „curgător”). 16 . dimpotrivă. „fluşturatic” [Al. „fluturatic”. a descris. sp. 8. Jakobson. deoarece impresia auditivă produsă de aceste consoane sugerează „curgerea” (unui lichid / a timpului) ca în versurile eminesciene: „Dintre sute de catarge/ care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile. afazia) structurile expresive ale limbii. rom. vocalele deschise şi posterioare pot trezi imaginea unui obiect mare sau depărtat: rom. S-a observat. care a înţeles importanţa simbolului fonetic chiar în formele superioare ale limbajului. „acá”. Graur oservă valoarea expresivă a unor grupuri consonantice repetate: „flutur”.Fonetica simbolică se referă la relaţiile care pot fi stabilite între sunetele articulate şi evenimentele acustice sau optice sau caracteristici ale unor obiecte din lumea înconjurătoare. „aici”. fr. it. 63] R.. analizând anumite forme reductive ale limbii (limbajul infantil. p. p.[ 7. „grand”. „petit”. „mare”. El a arătat. că în diverse limbi. vocala „i” ne trimite la obiecte mici sau apropiate: rom. Un studiu aparte îl prezintă şi foniatria (ramură a logopediei) care încearcă să trateze clinic trăsăturile patologice speciale legate de percepţia şi producerea sunetelor. fr.

propoziţii). Morfologia stabileşte relaţii de interdependenţă. ei. pentru că sensul oricărui cuvânt depinde de prezenţa sau absenţa unui sau altui sunet vorbit în componenţa sa (loc.FONETICA ŞI CELELALTE DISCIPLINE LINGVISTICE ŞI NELINGVISTICE Fonetica studiază sunetele nu numai din punct de vedere acustic. indicativ şi recită (el.ceri). de exemplu. voi). în versul eminescian: „Voi credeaţi în scrisul vostru. ele) – prezent. ros. soc). Deoarece sunetele vorbirii se prezintă ca nişte atomi absolut necesari la formarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe. Accentul are un rol morfologic: recītă (el. papagal – papagali) etc. ea) – perfectul simplu etc. ca cele mai mici unităţi ale limbii vorbite. foc. ci le tratează ca elemente lingvistice. ci şi a accentului logic care scoate în evidenţă relaţiile antonimice din context. Acentul logic are o deosebită importanţă în reliefarea unor raporturi antonimice. Sintaxa este în relaţii strânse cu fonetica. lexeme. noi nu credem în nimic” din „Epigonii” crearea antitezei se datoreşte nu numai opoziţiei dintre cele două pronume personale (noi. cer . expresii. La substantive se diferenţiază forma de singular-plural (rob – robi. evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic. coc. 17 . De exemplu. fonetica este în strânsă legătură cu celelalte discipline lingvistice. fiziologic sau psihologic. deoarece. discrepanţa formelor de persoana I şi II indicativ prezent ale unor verbe se realizează prin alternanţa unei consoane dure cu alta moale (pup – pupi. luând în consideraţie faptul că accentul şi intonaţia servesc ca mijloace de evidenţiere a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau a unei propoziţii simple din cadrul frazei. Lexicologia este în strânsă legătură cu fonetica. ea.

De aici reiese că fonetica (fonologia). morfologice. Înţelegerea unui fonem din cadrul limbii se impune prin prisma studierii fonetice (fonologice). p. Corlăteanu şi V. valoarea semantică a cuvintelor şi a îmbinărilor lor în funcţie de modificările fonetice. 21] 18 . sintactice. morfologia.Foneticienii N. lexicul (vocabularul) şi sintaxa sunt nemijlocit legate între ele” [9. Zagaevschi accentuează faptul că „studierea aspectului funcţional sau fonologic al elementelor de limbă vorbită precizează sensul. lexicale.

CERCETAREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE ARTICULARE Analiza limbajului uman articulat ne duce mai întâi de toate la sunet. Respiraţia. pe de o parte. I. Aparatul respirator este format din diafragmă. cavitatea bucală şi cavitatea nazală). prin dispunerea organelor fonatoare şi a mişcărilor care însoţesc sau provoacă curentul de aer expirat. în primul rând. Marouzeau Pentru a putea descrie şi clasifica sunetele existente într-o limbă. torace. mai întâi de toate. care pentru semnalele acustice corespunzătoare funcţionează. Aparatul respirator Producerea sunetelor articulate se realizează prin conlucrarea unor structuri anatomice şi procese fiziologice pe parcursul a trei etape: respiraţia. iar. prin impresia auditivă care rezultă. b) Laringele şi coardele vocale. c) Cavităţile supraglotice (faringele. în ordine. muşchii 19 . în corespundere cu funcţiile lor în procesul de formare a sunetelor vorbite: a) Aparatul respirator. J. este şi sursa sunetelor articulate. oxigenul necesar corpului uman. trebuie să cunoaştem. definit. organele care participă la producerea lor. generator.STUDIUL STRUCTURII SONORE A LIMBII. Organele aparatului de vorbire pot fi împărţite în trei grupuri. ca iniţiator. pe de altă parte. care asigură. modificator. fonaţia şi articulaţia.

are loc compensarea celor două presiuni prin pătrunderea aerului prin căile respiratorii în plămâni. Aparatul respirator este compus din: a) Diafragmă (sub acţiunea muşchilor abdominali diafragma se lasă în jos în timpul inspiraţiei aerului şi se ridică în timpul expiraţiei). Pentru a le produce este necesar ca un curent de aer să fie îndreptat din plămâni prin trahee în laringe şi mai departe în cavitatea orală şi nazală 20 . toracele coboară. şi anume. când acesta scade sub presiunea atmosferică. În felul acesta apar sunetele vorbirii. inspiraţia. respectiv contractarea (la expiraţie) toracelui şi. diafragma se ridică şi reducerea volumului pulmonar duce la creşterea presiunii aeriene din alveole şi expulzarea aerului în exterior. b) Cutia toracică c) Plămânii şi bronhiile (două ramificaţii ale traheii prin care ajunge aerul în plămâni) [10.respiraţiei. bronhii şi trahee. Expiraţia este un proces pasiv: muşchii intercostali şi cei ai diafragmei se destind. modificarea volumului plămânilor şi a presiunii aerului pulmonar. p. este un proces activ: plămânii fiind elastici se dilată sub influenţa unei mişcări exterioare. mărimea volumului plămânilor determină descreşterea presiunii aerului pulmonar şi. În procesul vorbirii. Respiraţia se produce prin dilatarea (la inspiraţie). în consecinţă. Prima fază. 28] Organul fonator este ca un parcurs care începe în plămâni şi finisează la buze (aerul din afară pătrunde în plămâni şi invers). coborârea diafragmei sau ridicarea toracelui. plămânii. expiraţia devine activă şi are o durată mai mare.

înapoi. care se află deasupra traheei. închide laringele. iar aerul trece cu o presiune puternică prin glota interaritenoidală (întrun cuvânt ca „han” rostit astfel. când tuşim se formează ocluzii glotale bruşte. glota este închisă. laringele este un ventil format din patru cartilaje legate elastic prin muşchi şi ţesuturi. „h” se produce cu mult mai mult aer decât la rostirea sa normală). II. Prima modificare a curentului de aer expirat. Cealaltă poziţie extremă este deschiderea largă a glotei. pe care se află cel tiroid format din două plăci laterale care se unesc în partea mai îngustă din faţă într-un unghi de cca 90° la bărbaţi („mărul lui Adam”) şi cca 120° la femei. Baza o formează cartilajul cricoid. se produce în laringe. han. ele au aceeaşi poziţie ca la producerea constrictivei „h”. Între aritenoizi şi cartilajul tiroid se află coardele vocale. atunci când înghiţim. hotel). 21 . Când glota este închisă. Acestea se rostesc doar în procesul expiraţiei.(organul fonator). unit prin muşchi. aşa cum se întâmplă la respiraţie şi la rostirea consoanelor surde. Funcţional. lipită de partea anterioară internă a cartilajului tiroid. Poziţii speciale prezintă coardele vocale la vorbirea şoptită: în timpul şoptitului slab. care se pot mişca înainte. La şoptitul intens. putem simţi această presiune când ridicăm ceva greu. numită fonaţie. Laringele cu coardele vocale Fonaţia. O poziţie inetrmediară între închiderea şi deschiderea totală a glotei se produce la rostirea constrictivei laringale (glotale) „h” (ca în hol. asemenea unui capac în formă de frunză. lăsând liberă trecerea aerului. împiedicăm pătrunderea în laringe a unor corpuri solide sau lichide. În partea posterioară a cartilajului cricoid se află alte două cartilaje: aritenoizii. şi se pot roti lateral faţă de cartilajul cricoid. vom obţine sunete nazale şi orale. aerul se adună sub coardele vocale lipite şi presează asupra lor. Epiglota. De aceea. spaţiul dintre acestea şi aritenoizi se numeşte glotă.

Intensitatea tonului vocal depinde tot de interacţiunea mecanismelor subglotale şi glotale. trecerea curentului de aer se produce prin deschiderea balistică (nedirijată) a glotei. Un rol important are mărimea naturală a coardelor vocale: la femei lungimea coardelor vocale variază între 13-17 mm. Calitatea vocii (vibraţiile) depinde de forţa presiunii subglotale şi de gradul de încordare a coardelor vocale. laringele are şi sarcini care ţin mai curând de articulaţie: în primul rând. Din punct de cedere acustic este relevantă mai ales bruscheţea cu care curentul de aer sparge închiderea glotei. La sunetele surde (şi aspirate) cu excepţia ocluziei glotale. impulsurile spectrale cele mai clare ale vocii rezultă printr-o ocluzie mai rapidă. În vorbire se utilizează numai o mică parte din volumul vocii în registrul frecvenţelor mai joase (vocea din piept). vocea poate varia între 70-80 de Hz (bas profund) şi 700 Hz: vocea feminină între cca 140-1110 Hz (soprană de coloratură). Vocea (tonul vocal) se realizează prin vibrarea coardelor vocale. care sunt percepute auditiv ca o vibraţie continuă numită „voce”. tonul fundamental mediu fiind de cca 230 Hz (230 de oscilaţii pe secundă). prezenţa vocii determină caracteristica sunetelor numită sonoritate. vocea aspră prezintă neregularităţi în succesiunea vibraţiilor coardelor 22 . producând impulsuri scurte şi rapide ale aerului. cu lipirea coardelor vocale. la femei de 120 Hz. La bărbaţii cântăreţi formaţi.Nota bene: Coardele vocale se pot închide şi deschide foarte repede. Sunetele sonore prezintă poziţia de fonaţie a mecanismelor laringale. Putem concluziona că: vocea aspirată se formează atunci când coardele vocale nu sunt destul de încordate. Pe lângă controlul variaţiei tonului fundamental şi a intensităţii. iar la bărbaţi între 17-24 mm. dar şi prin forţa aerodinamică a aerului ce trece prin glotă. diferenţa dintre sunetele sonore şi surde.

vocale; vocea răguşită este o combinaţie a vocii aspirate şi aspre. Aerul ce vine din plămâni în trahee ajunge în laringe, care îndeplineşte funcţia principală legată de actul respiraţiei, apără plămânii de corpurile străine ce ar putea pătrunde în timpul alimentaţiei. De asemenea, laringele produce o multitudine de sunete variate din punctul de vedere al intensităţii, înălţimii şi timbrului lor. În laringe ia naştere vocea sau tonul muzical, de aceea Ovidiu îl numea „vocis via” – calea vocii. Laringele este închis sau deschis în partea sa posterioară de o membrană mobilă, numită epiglotă, care acoperă sau descoperă spaţiul cel mai îngust al laringelui – glota. La femei şi copii, glota este de dimensiune mai mică, de aceea, vocea lor este mai înaltă. Coardele vocale sunt două superioare şi două inferioare, separate prin ventriculele lui Morgagni. La producerea sunetelor (fonaţiune) participă doar coardele vocale inferioare, cele superioare fiind false. Din limba latină „chordae vocales” înseamnă „strune vocale”. Toate sunetele la care iau parte coardele vocale, atunci când sunt închise, poartă numele de sunete sonore, iar cele la care coardele vocale sunt deschise se numesc sunete surde. Sunetele sonore în fonetică mai apar sub denumirea de fonice, iar cele surde – afonice. III. Cavităţile supraglotice Faringele este spaţiul de deasupra laringelui, care continuă nemijlocit cu cavitatea bucală sau orală şi cavitatea nazală. Trecerea din cavitatea orală în cea nazală poate fi deschisă sau închisă de vălul palatului, care e prelungit cu uvula, popular spus „omuşor”. Atunci când uvula sau omuşorul este în poziţie verticală, aerul trece atât în cavitatea orală, cât şi în cea nazală, sunetul având un caracter nazal (consoanele „m” şi „n”). Dar atunci când se află în poziţie orizontală, trecerea în cavitatea nazală este închisă şi sunetele devin orale sau nenazale.
23

Rolul de primă importanţă îl are însă limba, care, datorită celor 18 muşchi, poate căpăta forme diferite şi să execute tot felul de mişcări care condiţionează multiple articulaţii de care depind variaţiile acustice percepute de urechea ascultătorului ca sunete diferite. Un rol la fel de important îl joacă şi buzele, în special cea de jos care este mobilă. Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi relatează elocvent, în ceea ce priveşte rolul limbii ca organ al articulării: „Rolul de primă importanţă pe care-l joacă limba în procesul articulării sunetelor a şi făcut ca întregul sistem de comunicare realizat prin vorbirea umană să poarte denumirea de limbă” [11, p. 30]. Cercetarea organelor de audiţie Sunetele vorbite mai trebuie cercetate şi ca elemente acustice, având în vedere faptul că acestea acţionează şi asupra organelor de audiţie. Urechea (organul auditiv) este compusă din trei părţi principale: 1. Urechea externă – care culege vibraţiile sonore din aer (lat. „auris externa”); 2. Urechea medie împreună cu timpanul – care au funcţia de a adapta şi a transmite vibraţiile sonore către urechea internă (lat. auris media); 3. Urechea internă (lat. auris interna) împreună cu melcul (cohlea) realizează transformarea vibraţiilor sonore în excitaţii nervoase, constituind Organul lui Corti, care, la rându-i, face o analiză tonală, spaţială a sunetului. Nota bene: „Pentru fiecare cele 1500 de tonuri, urechea
umană percepe 325 de intensităţi diferite” [12, p. 34].

24

ASPECTUL ACUSTIC AL SUNETELOR Sunetele din natură diferă în dependenţă de mai mulţi factori şi sunt percepute de ureche ca fiind pronunţate: 1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică; 2. Cu o durată mai lungă sau mai scurtă; 3. Cu o înălţime a tonului mai joasă (bărbaţii), mai înaltă (femeile şi copiii) etc. După cum s-a relatat în submodulul anterior, unda sonoră ia naştere în urma mişării vibratorii şi ea poate fi înregistrată cu ajutorul unor aparate speciale: oscilograf, intonograf, spectograf, chimograf etc. De exemplu, sunetele sunt percepute dacă frecvenţa lor se încadrează în limitele de la 16 până la 20.000 de hertzi (Hz). De la 20.000 de hertzi mai sus domeniul ultrasunetelor percepute doar de delfini, câini şi lilieci, iar de jos se numesc infrasunete. Sunetele vorbirii sunt de mai multe tipuri: 1. Tonuri muzicale – sunt caracteristice atunci când se pronunţă vocalele, dar şi anumite categorii de consoane sonore, sonante. 2. Undele armonice – sunt tonuri slabe, generate de către vibraţiile anumitor părţi (jumătate, pătrime, optime etc.) ale corpului vibrant. 3. Zgomotele – sunt prezente la rostirea majorităţii consoanelor. Orice sunet din natură se caracterizează prin patru trăsături de bază: a) Înălţimea sunetului care este dependentă de numărul de vibraţii pe secundă. Dacă acesta se măreşte, atunci sunetul este acut şi, invers, dacă se micşorează, sunetul este grav.

25

360]. pe când cele de la sfârşitul cuvintelor au suferit schimbări radicale. dirijat neapărat de creier. l. nu-i vine a crede că a reuşit la examenele de admitere la Facultate etc. sunetul devine mai acut. în paguba silabelor mijlocii şi finale” [13. la o contracţie mai mare a coardelor vocale. în general. Se ştie că sunetele aflate la începutul cuvântului sunt pronunţate cu o intensitate mai puternică decât cele aflate în poziţia de mijloc şi finală. sunetele de la începutul lexemelor s-au păstrat. lupus > lup ursus > urs dormo > dorm cognatus > cumnat barbatus > bărbat etc. fiind intonată în mod diferit poate căpăta sensuri şi nuanţe diverse: 1) sunt student – o simplă constatare a faptului. într-un studiu aparte. 2) sunt student! – atunci când este admis la Facultate. Vibraţiile vocii se obţin prin schimbarea gradului de contracţie a coardelor vocale. 3) sunt student? – atunci când. Despre intensitatea pronunţării vocalelor şi consoanelor. Sextil Puşcariu spunea: „masarea energiei de rostire la începutul cuvântului. fără modificări.De asemenea. probabil. p. 28]: „sonantele [m. Cam aşa se şi explică faptul că în evoluţia lor istorică de la limba latină la limba română. r] se caracterizează printr-o 26 Exemple: . Gogin [14. Înălţimea tonului contribuie la realizarea diferitor tipuri de intonaţii. n. b) Intensitatea sunetului este particularitatea de a fi pronunţat mai puternic sau mai slab. vorbeşte foneticianul G. iar la una mai slabă sunetul devine mai grav. p. De exemplu. propoziţia „sunt student”.

vocala deschisă [a]. căci dacă timbrul sunetului ne ajută să distingem un sunet de alt sunet. Cu cât acesta este mai accelerat. poate fi în relaţie de sinonimie cu „timbrul vocii”. vocalele accentuate. cu atât durata fiecărui sunet în parte este mai mică şi cu cât este mai lent. d) Timbrul sunetului – ne permite să deosebim un sunet de altul: „a” de „u”. Îmbinarea de cuvinte „timbrul sunetului”.. u]”. Vocalele în silabe închise sunt mai durative decât vocalele în silabe deschise. sunt mai durative decât cele neaccentuate. având un grad de apertură mai mare. de ritmul vorbirii. durata sunetelor este mai lungă. mai întîi de toate.intensitate maximă. 27 . „r” de „l”. c) Durata sunetului este cauzată. cele mai durative fiind consoanele care stau nemijlocit înaintea vocalei accentuate. „i” de „î”. în limba română. î. va fi articulată cu o intensitate mai puternică decât vocalele închise [i. „m” de „d”. aşa timbrul vocii ne permite să deosebim vocea unei persoane de alta. Durata consoanelor depinde de accent. pentru că fiecare în parte ne „impresionează” urechea în mod diferit. De asemenea.

însă acest aspect nu poate să nu ţină cont de latura lor materială. De aceea. trebuie să examinăm relaţia dintre sunet şi fonem. în limba rusă – 39 de sunete (5 vocale şi 34 de consoane) etc. atunci când acesta va rosti lexemul respectiv de două ori sau de mai multe ori. însă. În sensul acesta. Ščerba V. apare întrebarea: sunetele unei limbi sunt finite sau infinite? Iată de ce. cu alte cuvinte. la fel. capabile să diferenţieze cuvintele şi formele lor. Cele mai multiple cercetări din ultima vreme au dezvoltat ideea că sunetele unui anumit cuvânt nu pot fi pronunţate exact. Foneticienii susţin faptul că numărul sunetelor tinde spre infinit. confirma faptul că în fiecare limbă sunetele sunt atâtea câte litere are alfabetul limbii date. FONEM – LITERĂ SUNET – FONEM Caracterizarea sunetelor vorbirii sub aspect fonologic este obligatorie. sunete care în fiecare limbă se unesc într-un număr relativ mic de tipuri de sunete. articulatorică şi acustică. dintre care 7 vocale şi 22 de consoane. în limba română sunt numai 29 de sunete. să servească scopurilor de comunicare între oameni. Chiar şi aparatele de precizie au demonstrat că un sunet rostit nu mai poate fi pronunţat la fel a doua sau a treia oară. pentru a înţelege bine valoarea fonologică a sunetului vorbirii. SUNET – LITERĂ. iar numărul fonemelor este limitat [15. pe lângă noţiunea de sunet apare şi cea de fonem. De exemplu. Mai putem.CORELAŢIA DINTRE SUNET – FONEM. În limba română pot fi pronunţate sunete într-un număr nelimitat. Aceste tipuri de sunete le şi avem în vedere 28 . p. spunea: „în limba vie sunt pronunţate o cantitate mult mai mare de sunete diferite decât credem în mod obişnuit. de un vorbitor. 48]. astăzi.

particulare. va mai depinde şi în ce anturaj a fost rostit cuvântul dat: într-un local obişnuit. în pădure.” [16. De fiecare dată vom obţine sunete cu trăsături acustice diverse. . prin urmare şi sunetele cu o voce tare sau silenţios. 132] O altă manifestare a mulţimii sunetelor în vorbire este legată de starea fiziologică. psihologică în care se află vorbitorul: sănătos sau bolnav. individuale. În asemenea situaţii. emoţional sau neemoţional etc. Sunt elemente concrete. să nu confundăm un lexem cu un alt lexem. prompt sau domol. De aceea. Fonemele Sunt limitate la număr.Servesc la diferenţierea cuvintelor şi a logoformelor masă → casă → rasă. matur. Sunt abstracte. numită fonem. el va rosti lexemele.Includ numai acele trăsături care sunt comune pentru o serie întreagă de sunete. bine dispus sau trist etc. sociale. . într-o sală arhiplină etc. copil sau un june. Pe acestea le vom numi foneme. când vorbim despre diferite sunete ale vorbirii. Anume această trăsătură generală ne face să alăturăm noţiunii date o noţiune specială. Prin urmare. să recunoaştem oamenii după voce. p. generale. fonemul „m” trece în „c” apoi în „r” 29 . Putem concluziona următoarele: Sunetele Sunt numeroase. De asemenea.atunci. putem uşor observa cine pronunţă lexemul: bătrân. sunetul vorbirii ne dă marea posibilitate să înţelegem corect ce spune un interlocutor. într-un studio cu microfonul aproape.

încât folosul ce s-ar naşte din completa lor scriere ar dispare în comparare cu greutatea de a citi aceste semne”.Definiţie 1: Fonemul este un sunet-tip. susţinând că ar fi anevoios. cu alofonele formelor. dar poate nici nu se va dezobişnui vreodată să încurce omul cu paşaportul. a pătruns corect în esenţa lucrurilor. altfel spus. numărul lui tinde la infinit în dependenţă de capacitatea aparatului de vorbire de a le produce. demnitatea omenească cu rangul sau titlul”. căci „nuanţele tuturor sonurilor unei limbi sunt aşa de numeroase. SUNET – LITERĂ şi FONEM – LITERĂ Discrepanţa sunet-literă a fost făcută încă din cele mai vechi timpuri de gramaticii arabi. nefiind fonolog. durată. chiar şi atunci când. individual. particular. acela cu mult mai greu se va dezobişnui. Fondatorul fonemului este B. de fapt. Titu Maiorescu. de Courtenay. Definiţie 2: Sunetul este un element fonetic concret. care nu poate fi divizat în unităţi mai mici şi se opune tuturor celorlalte sunete. înălţime şi timbru. scrisul şi limba. Macrea) J. p. noţiunea cu alfabetul. Cu toate acestea. A. contribuind la diferenţierea lexemelor şi a logoformelor. savanţii lingvişti vorbeau mereu despre literă. aveau în vedere sunetele. în dependenţă de intensitate. Şi în 30 . poate chiar imposibil şi inutil să inventezi literele pentru toate sunetele şi nuanţele sunetelor. Lingvistul comparativist Wilhelm von Humboldt susţinea că Ion Budai-Deleanu şi Ioan Rădulescu confundau sunetul cu litera [17. Baudouin de Courtenay spunea: „cel ce confruntă sunetul şi litera. până şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. 113] (vezi: D. Literele niciodată nu pot fi identificate cu sunetele sau.

Nu toate fonemele îşi au literele corespunzătoare în alfabet şi nu toate literele reprezintă câte un singur fonem. printr-o literă c. slavon) au intuit formele. Sunetul este mişcarea vibratorie a unui mediu elastic. sunt-tip. grecesc. Litera este însă. cireş. 31 . 61-63) [Macrea. vol. iar literele le scriem şi le vedem. culme. p. p. Sunetele le rostim şi le auzim. corn. printr-o literă pot fi notate mai multe foneme sau chiar îmbinări de foneme în funcţie de poziţia şi de anturajul fonetic. Astfel. toţi cei care au inventat alfabetele (latinesc. fonemul [č] – ceară. Alteori. Totalitatea literelor expuse într-o anumită ordine se numeşte alfabet. un semn grafic.continuare concretizează ajungând la corelaţia literă-fonem: „literele să se creeze numai pentru atâtea sonuri câte sunt absolut necesare pentru deosebirea înţelesului cuvintelor şi a formelor flexionare” întrucât literele constituie „semne esenţial logice şi nu simplu fonetice” (vezi: Titu Maiorescu. 396] Deci. ed. ochi. notând prin litere sunetele relevante ale limbii respective. sunetele ei tip. D. 1908-1915. Corelaţia fonem – literă este cu mult mai largă. început şi fonemul [ќ] – chemare. prin care redăm în scris un sunet oarecare. Critici. poate fi redat şi fonemul [c] – carte. II. adică cea mai mică unitate fonică din care este alcătuită vorbirea noastră.

) 2. F. p. Analizaţi aspectul acustic al sunetelor. Corlăteanu N. p. 1930. Phonètique gènérale et romane. demonstraţi că există o discrepanţă dintre termenii de „sunet” şi „fonem”. – Paris. 1993.. 105-108 4. Malmberg B. Depistaţi corelaţia dintre sunet-fonem. Fonetica. 1998. S. p. – Paris. – Bucureşti. Saussure de F. 2 5. Curs de fonetică generală. 61 3. – Chişinău: Lumina. Kohler. A. Vl. 6... 1971. făcând referire la înălţime. Phonètique gènérale et romane. Malmberg. 30 32 . Zagaevschi etc. p. Cercetaţi activităţile organelor de articulare şi precizaţi rolul aparatului fonator şi auditiv în producerea şi propagarea sunetului uman. Turculeţ. 1971.SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Rosetti Al. – Iaşi. Demonstraţi cu argumente concludente că fonetica este în strânsă legătură atât cu disciplinele lingvistice. Pornind de la distincţia lui B. cât şi cu unele nelingvistice. 3. durată şi timbru. B. Zagaevschi V. intensitate. Note bibliografice: 1. Puşcariu. Malmberg B. 4. Curs de lingvistică generală. 101 2.. de Courtenay.. p.de Saussure.. Definiţi termenul de fonetică în concepţia mai multor cercetători (K. sunet-literă şi fonem-literă. 5. 73.

Corlăteanu N. A. 15 10. 1978. p. ed. – Bucureşti.. Leningrad. 1959. 33 .. 1999. – Chişinău: Lumina.. p. – Bucureşti. Niculescu G. Limba română actuală. Macrea D. Zagaevschi V. p. p. Iordan I. 1998. 1974. Puşcariu. p.6. Cercetări şi studii. Zagaevschi V. 1974. Compendiu de anatomie. p. – Bucureşti. p. 360 14. Fonetica.. 82-86 7. 1947. 36 13... Zagaevschi V. L. – Chişinău: Lumina.. 1969. Jazîkovaja sistema . 1993. p... 132 17.. – Chişinău: Lumina. S. Fonetica. Graur Al. – Bucureşti. Niculescu G. p.. Introducere în fonetica generală şi românească. 48 16. Grupuri simbolice în fonetismul românesc. p... Fonetica. p. 1993. 113. 28-71. Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti. 16 8. 1993. Ščerba. p. II. 2. Corlăteanu N. Turculeţ. 15. 31 12. 28 11. V.. 1998. – Chişinău. – Bucureşti. nr. Corlăteanu N. Iaşi...63 9. în sSCLX. Gogin G.. Consoanele limbii literare. Compendiu de anatomie.

. 34 . .MODULUL II.Să formeze un tabel în care să caracterizeze separat toate vocalele.Să analizeze consoanele în concepţia celui mai mare fonetician român – Sextil Puşcariu.Să diferenţieze caracteristicile acustice/ auditive ale consoanelor. . poziţia buzelor şi gradul de apertură. .Să accentueze neutralizările unor opoziţii consonantice.Să clasifice vocalele după cele trei criterii de bază: poziţia limbii. UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALELE ŞI CONSOANELE ROMÂNEŞTI La finele acestui modul. .Să realizeze o concluzie privind diversele interpretări ale vocalei reduse [ĭ].Să identifice vocalele contextuale. . ocluzie/ constricţie. .Să depisteze corect diferitele combinaţii de timbre vocalice (hiatul) şi să evite hiatul. . studenţii vor fi capabili: SUBMODULUL I CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR .Să cunoască noţiunea de semivocală (realizările ei fonetice şi variantele poziţionale).Să clasifice consoanele după modul de articulare.Să sistematizeze caracteristicile acustice şi articulatorii ale vocalelor. . SUBMODULUL II ARTICULAŢIA CONSOANELOR . după prezenţa/ absenţa vibraţiei coardelor vocale.

CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR Vocalele se caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică.vocale posterioare [u]. Participarea buzelor: 35 . la care aerul iese mai mult sau mai puţin liber prin cavitatea bucală sau nazală. L. .vocale medii [a] (sau centrale). Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni ale sale: . Corlăteanu Cele două mari clase disjuncte de segmente ale lanţului vorbirii sunt: vocalele şi consoanele. iar consoanele prin prezenţa unor zgomote semnificative care le afectează întreg spectrul sonor. Ridicarea limbii cu patru grade: vocale înalte/ închise [i. Vl. 3. semideschise [ε]. pentru celelalte sunete.SUBMODULUL I. Zagaevschi. În timp ce la consoane/ contoide. . respectiv sateliţi în silabă). curentul fonator este împiedicat printr-o închidere sau restrângere considerabilă a canalului articulatoriu. Pentru a evita distincţia funcţională dintre vocale şi consoane (centri. vocalele sunt sunete de deschidere. pentru sunetele orale centrale şi contoide. [ə] şi joasedeschise [a]. semiînchise [e].[o]. Pike propune denumirile articulatorii: vocaide. u]. K. Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” sunt divizate în „Alfabetul fonetic internaţional” (API) după trei criterii: 1. [o].vocale anterioare [i]. N. [α]. 2.

iar partea posterioară a spinării 36 . Prin poziţia limbii în plan orizontal vocalele se împart în: anterioare [e]. iar partea medială a limbii se ridică uşor spre partea anterioară a palatului dur. deşi [u]. putem demonstra faptul că vocalele (în limba română) sunt legate prin opoziţii după trei trăsături diferenţiale. vârful limbii se sprijină de dinţii de jos. [ă].vocale nelabiale. [î] limba este îndreptată spre partea posterioară a cavităţii bucale. b) [a] este unica vocală medială în limba română. c) [î]. [ă]. [o] sunt vocale posterioare.gradul de apertură. De aceea vocalele [i] şi [e] se numesc vocale anterioare sau prepalatale.vocale labiale. [i]. mediale/ centrale [a]. rotunjite [u] [o] . [u]. Nota bene: a) [i] este mai anterior decât [e]. Luând în consideraţie aceste opoziţii. posterioare [o].poziţia buzelor. . f) La pronunţarea vocalelor [o]. nerotunjite [i] [e].. p. . cunoscute în majoritatea limbilor. iar [o] este mai posterioară decât [u]. I. [ă]. 47] Pornind de la „Alfabetul fonetic internaţional” şi ajungând la „alfabetul român”. [o] sunt mai posterioare decât [î].poziţia limbii. [1. e) La rostirea vocalelor [i]. [u]. [u]. vom clasifica vocalele după trei criterii de bază. vârful limbii se îndepărtează de dinţii de jos. de ordin articulatoric: . [a]. [e]. [î]. limba este îndreptată înainte spre partea anterioară a cavităţii bucale. d) [ă] este mai posterioară decât [î]. [ă].

De aceea vocalele [o]. [u] cât şi. iar diferenţa dintre ele se apreciază prin prezenţa sau absenţa rotunjirii buzelor. Şi invers: rostind vocala [ă] şi sincronizând momentul cu rotunjirea buzelor. însă. Pentru a ne convinge. 25] a măsurat gradul de apertură a vocalelor nelabiale din limba română: a = 15 mm. vocalele se împart în: deschise [a]. unii studenţi lear clasifica la cele mediale sau centrale. [u]. [e]. e = 12 mm. [î] sunt posterioare. [î]. În plan linear. [i]. Poziţia buzelor determină alt criteriu de clasificare a vocalelor. Iosif Popovici [2. î = 6 mm. de aceea acestea sunt numite nelabiale. [ă]. iar la pronunţarea celorlalte vocale buzele nu se rotunjesc. Întrucât articulaţia are loc la velum.limbii se ridică spre velum. vom observa că am ajuns să pronunţăm vocala [o]. [î] se numesc posterioare sau postpalatale. „labium” buză) şi nelabiale: [a]. putem face următorul experiment: pronunţând [o]. [ă]. eşalonarea vocalelor de produce astfel: i→ e → a→ î → ă → u → o II. [ă]. [î]. g) Pronunţând aceste vocale la orele de curs. La fel procedăm cu [u] şi cu [î]. [ă]. 37 . p. Gradul de apertură sau unghiul gurii contribuie la identificarea vocalelor după timbru şi este condiţionat de participarea celor două maxilare şi de mişcarea limbii în plan vertical. [u]. că atât [o]. ă = 11 mm. Adică la rostirea vocalelor [o]. nerotunjite. [o]. pornind de la partea anterioară a palatului spre partea posterioară (spre velum). [u] (lat. semideschise [e]. [u] buzele se apropie una de alta. ca rezultat ne vom da seama că rostim vocala [ă]. După unghiul gurii format. concomitent retragem rotunjirea buzelor până la forma ce aminteşte schiţarea unui zâmbet. III. i = 10 mm. Vom avea vocale: labiale [o]. închise [i]. vocalele în discuţie se mai numesc velare.

vocalele din limba română literară (în ordinea închiderii lor) pot fi eşalonate astfel: a → e → o→ ă → u → î → i. De asemenea. 64]: Poziţia buzelor Poziţia limbii pe orizontală nelabiale labiale anterioare mediale posterioare Gradul de apertură închise semideschise deschise i e a о â u o Foneticianul A. Zagaevschi [3. p. Corlгteanu şi Vl. putem aminti tabelul vocalic simplu. apertura şi participarea buzelor cu ajutorul următoarelor trăsături distinctive: 38 .Din cele relatate. vizual bine conceput de N. Turculeţ clasifică vocalele după caracteristicile articulatorii: zona de articulaţie.

„ă” şi „î” se pronunţă ca vocale posterioare. p. Sistemul vocalelor româneşti a fost reprezentat sub forma unui triunghi cu trei serii de localizare: anterioară. [5. [8. p. 80]. p. nelabiale [4. în opinia autorului. u. p. Partea I. mai avansate faţă de o. 58]. iar tensiunea linguală este orientată spre palatul tare anterior) şi a lui a. Realizând o cercetare a celor expuse. posterioare). Termenul „vocale centrale” pentru „ă” şi „î” a fost utilizat pentru prima dată de către S. Părerile lingviştilor oscilează adesea atunci când este vorba de vocalele „ă” şi „î”. Puşcariu în prefaţă la „Atlasul lingvistic român”. i (la care vârful şi coroana limbii se sprijină pe alveolele incisivilor inferiori. care sunt considerate fie vocale posterioare (guturale. la care rotunjirea buzelor este însoţită de retragerea limbii. Cu ajutorul simţului proprioreceptiv şi al văzului se poate preciza clar articularea vocalelor e. există diverse opinii. întrucât se realizează prin retragerea limbii. 64]. ca vocala cea mai deschisă. vol. Cluj. p. 99].Vocalele anterior – nonanterior deschis – nondeschis închis – nonînchis rotunjit . velare.Turculeţ mai numeşte vocala „a” – neutră. centrală şi 39 . În ceea ce priveşte clasificarea vocalelor centrale şi posterioare. 1938. [6. I.289].nonrotunjit a - e + i + + - ă - î + - o + u + + + - A. fie vocale centrale (mediale) de către [7.

1939). 40 .posterioară de către fonologii Cercului din Praga (Trubetzkoy. Vocala [e] nu apare în cuvintele mai vechi în poziţia iniţială (cu excepţia unor interjecţii în care [e] poate fi precedat de oclusiva laringală: [ehéį. Această reprezentare a fost preluată de Al Graur şi de Al. care au inversat vârful triunghiului şi au eliminat din triunghiul vocalic diftongii ea şi oa. vocalele româneşti au o pronunţare relaxată şi prezintă tendinţe de a forma diftongi ascendenţi. Rosetti. ĭę]. VARIANTE CONTEXTUALE 1. a unor rostiri hipercorecte: [el. În comparaţie cu celelalte limbi romanice.

įérĭ. ă.2. evanghelie. u (care se produce mai ales în poziţie accentuată). fiind precedată întotdeauna de [i]: [iéftin. 5. caracterizează varianta colocvială a limbii literare şi vorbirea populară şi este în variaţie liberă cu ocurenţa aceloraşi vocale nediftongate: [ieróu. o. de regulă. o]. dóuă. éste] şi a unor împrumuturi culte mai vechi în care şi normele actuale prevăd scrierea şi rostirea cu [e-]: egumen. óm. uurs]. În schimb. chiar uşoară a vocalei e în neologisme [ieróu. įésle]. u prezintă alofone 41 . vocalele a. insitând mai ales asupra realizării nediftongate a vocalei [e]: [elemént. érá. uúrs] sau [eróu. respectiv. iinimă. úrs]. ierám]. [u] sunt facultative. Rostirea diftongată a vocalei iniţiale e este numită adesea. lu(u)ỉnd]. uóperă. cât şi neologisme. uóperă. i] şi de consoanele palatale [ğ. După semivocalele labiale [u. mai puţin perceptibile. î sunt uşor labializate: [ro åtă. Diftongarea uşoară şi facultativă a vocalelor i. atât în cuvinte mai vechi. i. numai atunci când se realizează (în vorbirea lentă) ca diftongi bine percepuţi: [uóm. 3. chiar dacă. diftongarea. óperă. erá. În neologisme. u este percepută mai greu de către vorbitori. în unele cazuri.). iél. ќ] vocalele a. ģ. élev]. emir. „preiotare” sau „iodizarea” lui [e]. şi de regulă. eterie. 4. caracteristică mai ales basarabenilor. normele ortoepice recomandă rostirea nediftongată a vocalelor iniţiale. o. uóm. uou. scu år. ielév] atrage mai uşor atenţia vorbitorilor cultivaţi. semivocalele [i] şi. episcop. Precedate de semivocalele anterioare [e. o şi u. dar în multe cazuri [i] este etimologic: [įépure. uurs] şi atunci este considerată rostirea substandard. č. Înainte de vocalele i. u om. [i] este etimologic: [iin. evreu etc. Diftogarea vocalelor iniţiale: e în neologisme şi o.

mneaţa (= buna dimineaţa!). cuvintele cu un corp fonetic mai mare şi dintre exemplele cele mai frecvente în vorbirea colocvială. Sunt supuse reducerii. mnăziua (= buna ziua!). oa. 42 . chiar în neologisme: [alįéįe. 8. Conform opiniei Lidiei Sfârlea. ĝuvaįér]. În triftongii [ę. ģĕm]. reducerea vocalelor neaccentuate are o frecvenţă mai ridicată în varianta basarabeană: [kiş(i)nău]. p. S. ĝám. ģ. piĉór(u)lui]. ĉĕr. ĉoåră. koåră]. ģ. mai ales cele închise. ģáră. ĉoráp. k]. kór. ĉur. Afonizarea. la vorbitorii cultivaţi din Republica Moldova. pot să-şi reducă durata şi chiar să cadă în vorbirea colocvială alertă. 6. palatalizate: [iar. Puşcariu accentuează că: precedată de semivocala [i] sau de consoanele palatale [ĝ. o buca(tă) de pâine. nįeųón]. ca urmare a imitării rostirii neomogene a vocalelor ruseşti şi se produce. k]. adesea. Autorul relatează că vocalele neaccentuate.anterioare. vocala a prezintă o nuanţă rotunjită şi anterioară (labiopalatalizată): [lęoårcă. paişpe. sau două su(te) de lei. tre – să fac. kĕl. ĉáră. drúmur(i)le. 596]. sęàră. vocala e poate primi o coloratură centrală (e anterior-central): [įĕl. doişpe. vręo. kámă. inimįoåră. cinşpe. ĝĕr. Reducerea duratei până la sincopare. citez formele reduse ale numeralelor compuse: unşpe. matįérnă. treişpe. este favorizată de lungimea cuvântului şi de ocurenţa repetată a aceloraşi vocale (disimilare totală): [dim(i)nęáţa. ĉ. mata. [9. č. ioa] şi în diftongii [oa. 7. un-te duci etc. diftongarea vocalelor în poziţie postconsonantică este mai pronunţată. ua] precedaţi de consoanele palatale [ğ.

din punct de vedere acustic. care se opun corespondenţelor nemuiate: alb/ alb’. SUBMODULUL II. iar consoanele prin prezenţa unor zerouri semnificative care le afectează întreg spectrul sonor. numai parţiale) sau a unei constricţii cu zgomot. vocalele au o putere superioară (în microwaţi) 43 . îş fac]. mergând până la contestarea existenţei acesteia. vocalele se caracterizează prin trecerea liberă a curentului prin cavităţile faringală. pantof/ pantof ’. p. 182] şi. p. În rostirea literară colocvială a vorbitorilor din nordul ţării. În această clasificare. În prima schiţă fonologică a limbii române (Al. câtva. afonizată (şoptită).UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALA REDUSĂ [ĭ] Este o vocală nesilabică. asemănătoare auditiv şi acustic cu vocala „i” [10. [ĭ] poată să dispară după unele consoane rostite dur: [aţ făcut. aşĭ face]. bucală sau/şi nazală. Cu privire la vocala redusă [ĭ] au fot exprimate păreri diferite. S. Puşcariu [12. atât ca sunet. de regulă. în timp ce consoanele prezintă formarea în canalul articulatoriu a unei închideri/ ocluzii (uneori. ARTICULAŢIA CONSOANELOR După cum s-a menţionat anterior. Rosetti) se admite existenţa unor consoane „muiate” (mouillees) în poziţia finală. iar la vorbitorii din sud poate apărea ca urmare a rostirii palatalizate a şuierătoarei precedate: [(un) moşĭ. Graur şi A. „dar cu o durată mai scurtă” [11. asemănător unui diftong: lupi. 90] demonstrează că vocala „afonică şi ultrascurtă [ĭ] şi-a pierdut caracterul vocalic” şi formează cu consoana precedentă „un grup mixt”. vocalele se caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică („vocea”). Ca perceptibilitate. 25]. corbi. p. cât şi ca fonem independent.

cu o intensitate mai puternică. cu 44 . Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţii consoanele se împart în două categorii (grupuri). Consoanele surde sunt pronunţate cu o încordare mai mare a aparatului articulatoric. jş. După opoziţia sonor-nonsonor în limba română deosebim şaisprezece consoane. grai-crai etc. Această opoziţie sonor-nonsonor are valoare fonologică şi contribuie la diferenţierea cuvintelor şi a formelor gramaticale: vin-fin. v-f. drag-trag. La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează.Participarea coardelor vocale. d-t. care în limba română formează două serii de consoane corelative: sonore şi surde (nonsonore). opt perechi corelative: b-p. . sateliţi.Locul de articulare. Din punct de vedere funcţional. vocalele şi consoanele contractează un raport de dependenţă în cadrul silabei: vocalele formează elementul central (nucleul) silabei. iar consoanele sunt elemente dependente. iar la pronunţarea consoanelor surde coardele vocale nu vibrează. ğ-č. g-c. zare-sare. Aceste trăsături pot fi delimitate în urma clasificării consoanelor după trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric: . unghi-unchi. ghem-chem. joc-şoc. mai uşor cele semideschise) îşi pierd silabicitatea în anumite poziţii. Vocalele sunt preponderent silabice: unele (vocalele închise. dur-tur. marginale. z-s. 1. . jale-şale. ger-cer. Consoanele sunt legate între ele prin opoziţii după trei trăsături diferenţiale. participă în mod activ.Modul de articulaţie. Fiecare consoană în parte poate fi caracterizată sau deosebită de o altă consoană prin combinarea acestor trei trăsături diferenţiale. ģ-ќ.faţă de consoane.

Iar la pronunţarea consoanelor nesonante. Sonantele sunt situate între vocale. tonurile muzicale şi nu zgomotele. consoana dată se mai numeşte laterală. n. totuşi. atunci când este rostită. Dacă sub aspect acustic sonantele sunt mai apropiate de vocale. 45 . Consoana sonantă r. fricative). La rostirea sonantelor m. coardele vocale vibrează prevalând. După modul cum se articulează. observăm că vârful limbii se uneşte de alveolele dinţilor de sus. dimpotrivă. b) Constrictive (spirante. aerul se scurge în valuri ritmice în intervalul când vârful limbii se îndepărtează şi se apropie de dinţii se sus. apoi sub aspect articulatoric ele ţin de consoane. De aceea acestea se mai numesc nazale în opoziţie cu celelalte consoane. sonantele formează o punte de trecere de la vocale la consoane nesonante (zgomotoase). Sub aspectul gradului de împletire a tonurilor şi a zgomotelor sau a predominării tonurilor asupra zgomotelor deosebim consoane sonante şi consoane nesonante (numite şi zgomotoase).participarea unui curent de aer mai puternic decât consoanele sonore. Consoanele sonante sunt: l. n. 2. De aceea. Sonantele l şi r mai sunt numite şi lichide. căci la rostirea lor aerul se scurge ca lichidul. La rostirea sonantelor. Consoana l. de aceea ele se mai numesc zgomotoase. consoana dată se mai numeşte vibrantă. care se numesc orale. consoanele sunt de trei tipuri: a) Oclusive (explozive). Părţile laterale ale limbii sunt lăsate în jos şi aerul iese liber spre exterior. uvula se lasă în jos şi aerul trece atât prin cavitatea bucală. Deci. r. atunci când este pronunţată. m. predomină zgomotele. În acest sens. c) Africate (semioclusive). cât şi cea nazală.

f. continuu. organul activ (buzele. ş se mai numesc siflante sau şuierătoare. La rostirea lor. ţ. deoarece se pronunţă cu o durată mai lungă. Spre deosebire de z. s. La articularea consoanei r zgomotul de fricţiune (explozii repetate) se produce în timpul apropierii şi îndepărtării vârfului limbii de dinţii de sus. s.. ca siflante obişnuite. ќ. d. ģ. t. h. În asemenea mod ele se mai numesc şi fricative. z. din cauză care şuvoiul de aer continuu dezvoltă un zgomot şuierător mai pronunţat. organul activ (limba) se apropie de organul pasiv. Constrictivele z. l.. iar aerul expirat se scurge spre exterior.se pronunţă cu un fel de suflu al organelor vorbirii). putem reprezenta schematic cele puse în discuţie în felul următor: 46 . c. la articularea constrictivelor j şi ş şanţul de pe linia medială a limbii e mai adânc.. etc.. Consoanele constrictive sunt: v... producând un zgomot de fricţiune. „a şuiera”). r. limba) formează cu un alt organ activ o piedică. j.. Consoanele africate – sunetele specifice care repetă în faza iniţială o oclusivă şi în cea finală o constrictivă. Realizând un feed-back cu studenţii. „spirant”. Consoanele constrictive l şi r sunt lichide. j. č. p. mârâitul câinelui: rrrrrrrr . s.Consoanele oclusive (lat.sibilare „a fluiera”. producându-se un sunet vibrant. producând o explozie. 56].. occludere – a închide) sunt zece la număr: b. Gramaticii indieni le mai numeau spirante (fr. Sub aspect acustic ele se mai numesc continui. De aceea. formând o piedică parţială. se mai numesc şi explozive. Consoanele constrictive (lat... g. ş. de aceea j şi ş se mai numesc sibilante (lat.. zbârnăitul unui bondar: jjjjjjjjjj . când încetează a curge apa din robinet: ssssssssss . Constrictivus-îngust) fiind rostite. m şi n. [13. p. În limba română literară contemporană sunt trei africate: ğ. Ca să ne dăm mai bine seama ne putem aminti cum bâzâie o albinuţă harnică: zzzzzzz .

m. cinci la număr – b. La rostirea consoanelor labiodentale. j. p. p. č (atunci 47 . v. La rostirea celor bilabiale buzele se unesc. s sibilante: j. Consoanele linguale se divizează în prelinguale. z. ţ. ş. alveolare – z. f inclusiv: bilabialele (3) – b.Consoanele constrictive fricative: v. h. f. s. t. formând o piedică parţială. prepalatale – j. ş laterale: l vibrante: r siflante obişnuite: z. f. r siflante: z. h lichide: l. După locul de articulaţie consoanele sunt de două tipuri: labiale şi linguale. mediolinguale şi postlinguale. f. s. j. r (vârful limbii înscrie un obstacol parţial cu alveolele dinţilor de sus). Prelingualele sunt: dentale – d. Consoanele labiale. l. formând o piedică totală. m şi labiodentale (2) – v. ş fricative propriuzise: v. ş. ş 3. Consoanele labiale se divizează în bilabiale şi labiodentale. n (limba şi dinţii de sus). ğ. buza de jos se apropie de dinţii de sus.

coardelor vocale ģ ĸ Sonante Sonore Surde Sonante Sonante Sonore Surde Sonore Surde Sonore Surde constrictive africate ğ č 48 . partea medială a limbii se uneşte cu partea medială a palatului dur. ќ – ambele oclusive. muşchi – [muşќ]. Gheară – [ģară]. La rostirea lor.când limba formează o piedică parţială la rostirea j şi ş sau combinată la articularea ğ şi č cu partea anterioară a palatului dur). Postlinguale sunt: g. La articularea lor partea posterioară a limbii se uneşte cu vălul palatului. chiar – [ќar]. h. Nota bene: Toate consoanele pot fi introduse într-un tabel : Locul de articulaţie Labiale Linguale Prelinguale mediolinguale labiodentale oclusive Nazale Orale Laterale Vibrante Siflante / sibilante Fricative m b p n d t l r z s v f ţ alveolare dentale Modul de articulaţie prepalatale postlinguale g c h h bilabiale Particip. formând o piedică totală. sau se apropie de peretele posterior al faringelui – rostirea consoanei h. Mediolinguale sunt ģ. chit – [ќit]. ca la pronunţarea consoanelor g şi c. c. chior – [ќor]. din care cauză se mai numesc velare. formând o piedică totală.

Pe „m” îl putem rosti atâta timp cât avem rezervă în plămâni. labium „buză”). Oclusivele. pe de altă parte. „b” şi „p”. coardele vocale se apropie mult 49 . pe care n-o observă ochiul. El este continuu. va trebui să cercertăm cauzele ce determină deosebirea între ele. „Dacă notele lor comune sunt articularea cu buzele – din care cauză ele se numesc labiale (de la lat. „baba” şi „mama” în faţa oglinzii. încât aerul poate ieşi în cantitate mai mare şi nestingherit prin deschizătura dintre ele. dar o distinge urechea”.§34) a vol. „M” însă este şi nazală. lângă buzele închise. autorul S. după care „sparge” obstacolul (realizat de buzele lipite) şi iese sub formă de explozie. mişcarea buzelor rămâne absolut aceeaşi. pe de o parte. Când rostim „p”. Aerul care iese din plămâni „se îngrămădeşte” în gură. coardele vocale sunt atât de depărtate una de alta. Descrierea claselor şi subclaselor de consoane şi vocale este deosebit de amănunţită. în opoziţie cu „b” şi „p” care sunt momentane (durează un moment). mai exact bilabiale. Rostind lexemele „papa”. Consoanele „p”.CONSOANELE SAU CONSONANTELE ÎN CONCEPŢIA CELUI MAI MARE FONETICIAN ROMÂN – SEXTIL PUŞCARIU În capitolul „Articulaţia” (§1 . La „b”. Nota bene: Asemenea explicaţii vor obţine studenţii la orele de curs. II „Rostirea”. şi „m”. durata. „b” şi „m” se articulează la fel. căci articularea se face cu ambele buze – şi oclusivitatea lor. Deosebirea dintre „p” şi „b”. Puşcariu face apel la rezultatele oferite de cercetările experimetale asupra sunetelor limbii române. Din cauza aceasta „b” şi „p” se mai numesc şi sunete explozive (plozive). este înainte de toate. dimpotrivă. ea se produce în laringe.

Nu vom auzi nimic rostind consoana „p”. Deosebirea e numai în ceea ce priveşte locul de articulaţie. Mai simplu. să acopere cu palmele urechile şi să rostească. atunci avem oclusivele palatale. „dada” şi „nana”. Nota bene: Explicând studenţilor această discrepanţă dintre consoanele sus numite.una de alta. el se scurge mai greu şi în cantităţi mai mici şi se atinge de coardele vocale. „dens” – dinte). ca la „p”. „d” pe de o parte şi „n” pe de alta este că cele două dintâi sunt orale. nu e reprezentat prin consonantele buzelor. afonic. iar „b” un sunet rostit cu voce. Nota bene: Dialectal. Cu „ќ” şi „ģ” se rostesc cuvintele ca [ģine]. Aşa se prezintă afonica palatală „ќ” (în ortografia românească ch. ci prin lipirea vârfului limbii de dinţii superiori. închid) şi fonica palatală „ģ” (ortografiată gh. Deosebirea dintre „t”. sau fonic. din chem. în timpul predării cursului. din ghem. „b”. ci dental (lat. iar „n” – nazală. dar distingem zbârnăitul produs de coardele vocale la „b”. [ќatră] în loc de piatră. ai căror muşchi încep să vibreze. a) Acelaşi raport ca între „papa”. care nu mai e labial. palatalele „ќ” şi „ģ” sunt cu mult mai dese decât în limba literară. mai întâi pe „p” şi apoi pe „b”. înghit). pe care-l numim voce. „baba” şi „mama” există între „tata”. Ceea ce pentru urechea noastră deosebeşte pe „p” de „b” este tocmai lipsa sau adaosul vocii. bine etc. „p” este un sunet fără voce. 50 . „n” care sunt fonice (cu voce). îi vom ruga. Astfel. vom demonstra acest fapt prinzând mărul lui Adam între degete şi rostind aceste consoane. „T” este lipsit de voce în opoziţie cu „”d. cu gura închisă. producând un zbârnăit. b) Dacă închizătura se produce în regiunea cerului gurii „tare” (palatum durum) de care se lipeşte dosul limbii. „m”.

termen mai potrivit. Nota bene: Explicăm studenţilor faptul că în loc de fricative se întrebuinţează mai ales termenul de spirante.c) Când închizătura se face şi mai înapoi în gură. ulterior. Gura nu formează un vas închis. numite şi siflante sau sibilante. atunci avem oclusivele velare. b) Fricativele dentale sau alveolare sunt de două feluri după forma deschizăturii. care. când este urmat de un „i” – arhitect. întrucât articulaţia acestor consonante se face cu strâmtorarea sau constricţiunea deschizăturii. buza de jos e trasă înapoi şi se apropie de partea inferioară a dinţilor de sus. căci poate fi confundat cu cel de aspirate. cea labiodentală. a) Articularea obişnuită a fricativelor labiale e. himeră. 51 . vom observa că desemnează altceva. arhivă. De aici şi numele de fricative ce li s-au dat. în româneşte. În opoziţie cu oclusivele avem consonantele deschise. velum). 1) Fricativă palatală afonică o notăm în transcriere fonetică prin [h]. prin deschizătura orizontală străbate aerul ieşind din gură şi se produce afonica orală „f” şi fonica „v” corespunzătoare. Un „h” se rosteşte ca fricativă afonică. El. ci un vas cu o apertură strâmtă. Fricativele. însă. cu partea dinapoi a limbii faţă de cerul gurii moale (lat. nu e recomandabil. Acestea sunt „c” (în trascrierea fonetică mai apare şi k) şi „g” în cuvinte ca: ac. nu însă fără să realizeze un act de fricţiune de marginile acestui vas neînchis bine. foneticienii întrebuinţează tot mai des termenul de constrictive. Sextil Puşcariu include şi noţiunile de fricativă palatală. Astăzi. fricativă velară şi fricativă laringală. psihic etc. gură. prin care aerul se poate scurge. Cu apertură verticală se rosteşte afonica „s” şi fonica „z”. arhimandrit. Zgomotul produs de vibraţiile mărginilor elastice ale deschizăturii e ceea ce deosebeşte fricativele de vocale.

ca la t-s sau la d-j. 3) Fricativa laringală. după modelul grecesc prin spiritul aspru (C). herghelie. pahar. Cuvinte ca: ham.. şi intervocalic. cea dintâi – afonică. behăit etc le rostesc cei mai mulţi români: [Cam]. hoţ. hram etc. ceea ce caracterizează africatele – care din această cauză pot fi numite şi semioclusive – este faptul că cele două elemente 52 . cea de-a doua fonică.2) Fricativa velară afonică. Dacă „ş” şi „j” sunt sunete simple. este „h” iniţial. Grammont. 4) Mai există şi o serie de fricative. hlamidă. deci lui „h” final şi în vecinătatea imediată a unei consoane. Când apertura din regiunea alveolară este destul de largă şi între cele două ridicături ale limbii – cea mai pronunţată în regiunea dental-alveolară şi cea mai puţin accentuată în regiunea palatală – se produce o adâncitură a dosului limbii. hârtie. caracterizate prin faptul că se articulează cu două strâmtori! Este seria şuierătoarelor. paroh. Nota bene: Explicăm studenţilor că atunci când pronunţăm un „ţ”. corespunde lui „h” în cuvinte ca: duh. pe care o însemnăm. acest sunet e combinat din oclusiva „t” şi fricativa „s”. africatele sunt consonante combinate. Dacă punem placa de gramafon pe care e înscris un „ce” să se învârtească în sens invers. monah. rostită cu o deschizătură srtâmtă la cerul gurii. cu câte două puncte de articulaţie. [Cărtie] etc. Se transcrie fonetic (conform ALR) prin χ. Precum a arătat M. auzim „eşt”. în dreptul căreia se formează o cameră de rezonanţă. Cu toate acestea există o deosebire dintre rostirea: fac cuţite şi a făcut site sau între „ğ” din ageamiu şi „dj” din adjudec. avem şuierătoarele „ş” şi „j”. [căţ]. Deosebirea rezultă din faptul că la „ţ” sau „g” cele două elemente constitutive nu urmează unul după altul. cu un termen întrebuinţat de Trubetzkoy – monofonematice. Africatele. ci se unesc parcă unul cu altul şi sunt. hăţ. tot astfel „ć” e combinat din „t” şi „ş”. în afară de cazurile când e precedat sau urmat de un „i”. când nu e urmat de consoane.

d’. se numeşte labializare: [m]. ci limba formează numai un baraj parţial. a-geamiu. [b]. adică cel dental. Palatalizarea o însemnăm cu semnul [’]. n’. deşi la articularea ei canalul nazal e închis. două: cea scrisă „ţ” şi cea scrisă cu „c” înainte de „e” şi „i”: hoţ. fă-cu si-te. Lateralele Examinând oclusivele nazale. ad-ju-dec. Vârful limbii formează o 53 . o mişcare accesorie şi în regiunea palatală. dar. prin intermediul unui brainstorming. sus alături de consoană: t’. cetate etc. ca factor accesoriu al unei articulaţiuni. m’ etc. Silabisesc cu-ţi-te. căci o parte din aer iese pe nas. deşi sunt oclusive. Trubetzkoy ne convinge de faptul că aceste consoane muiate au un colorit asemănător cu „i” sau „y”. Consoanele palatalizate formează grupul consoanelor muiate. Dar în opoziţie cu celelalte oclusive. simultan. Tot o consoană oclusivă. Nota bene: La orele de curs.componente se găsesc în aceeaşi silabă. Atunci când articularea unei consoane se face în altă regiune decât a palatului dur. dar limba mai face. este „l”. Africatele afonice sunt. împiedicând aerul să se scurgă pe la mijloc. închizătura la „l” nu e completă. după locul de articulare. cel puţin în vorbirea îngrijită. în limba română literară. Consoanele labializate şi palatalizate Contribuţia buzelor la rostirea consoanelor. atunci când vom rosti împreună cu studenţii consoana „l” în diverse poziţii. Cel mai obişnuit este cel din limba literară. [p]. am observat că aceste consonante. se va demonstra faptul că există mai multe „feluri de -l. dar în acelaşi timp continuă.”. atunci vorbim de palatalizare. sunt totuşi continue.

O mică porţie din aerul care continuă să se scurgă din plămâni ajunge pentru ca să spargă din nou obstacolul întălnit în cale. Vibrantele Tot consonante oclusive. Deosebirea de „t”. Sextil Puşcariu spunea: „Îl rostim fonic (scris brr) când ne cutremurăm de scârbă sau de frig.. d. în urma elasticităţii lor. n. ca şi la oclusivele dentale t. Deoarece aerul se scurge ca un lichid prin deschizăturile laterale. revin imediat în poziţia de mai înainte. „d”. iar interjecţional se aude în gura vizitiilor când îşi îndeamnă caii . după care explozie închizătura se formează din nou. articulaţia lui „l” se numeşte laterală.închizătură la dinţi. Acest lucru se repetă atât timp cât durează emisiunea de aer. rămânând în dreapta şi în stânga câte o deschizătură prin care se poate scurge aerul. „n” consistă în aceea că nu toată muchea anterioară a limbii se lipeşte de dosul dinţilor.. fac impresia unui singur sunet – continuu – întocmai după cum vibraţiile unor aripi de albine. De aceea „l” din limba literară e considerat ca şi o dentală. Aceste părţi. 54 . dar în acelaşi timp continue sunt şi vibrantele. deşi zumzetul de albine constă dintr-o serie de bătăi. Exploziile uşoare urmându-se foarte repede. ciobanii mână oile cu această interjecţie. Afonic (scris prr) îl întrebuinţăm ca exclamaţie când e foarte cald. ci numai vârful ei. formând din nou o ocluziune.”. Anumite părţi foarte elastice ale organului nostru „rostitor” pot forma o închizătură pe care o mică poziţie de aer acumulată înapoia ei o poate sparge. „l” se numeşte şi lichidă. păsări dau împresia unui sunet continuu. Deoarece aceste aperturi sunt de cele două laturi.

e. miére. Chiar semivocalele închise [i. rom. lăsând de o parte semivocalele slab perceptibile de timbru ă. Mai pronunţat este zgomotul de fricţiune al semivocalei [i] după o consoană labială: [fiér. u]. u] .cel articulat enclitic cu căderea obişnuită în vorbirea colocvială a lui -l). faţă de acestea. î care apar în rostirea colocvială. [léu] – [lé(u)u] (singularul nearticulat vs. cel articulat teii). Nota bene: Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice care se unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şi triftongi. Semivocalele se împart în anterioare: [i. [teácă] – [toácă]. Normele ortoepice 55 . având.SEMIVOCALELE ÎN LIMBA ROMÂNĂ Conform opiniei foneticianului A. amiáză. un zgomot de fricţiune perceptibil (cf. ja. piátră] şi. e] şi posterioare (şi labiale): [o. iátă]. dacă facem abstracţie de accent. putem afirma că pronunţarea românească standard cunoaşte patru semivocale [i. vocalele şi semivocalele corespunzătoare pot apărea în aceeaşi poziţie în secvenţe ca mie mi-e foame [mi(i)e mie foame]. [piátră] [pián]. percepute de vorbitori. [téi] – [té(i)i] (pluralul nearticulat tei vs. Specifice sunt semivocalele [e] şi [o] care corespund vocalelor semideschise e şi o. Individualitatea acestora rezultă din opoziţiile dintre ele: [biátă] – [beátă]. nefiind. în poziţie iniţială [iár. Turculeţ. de regulă. în germană j fiind considerat un fonem consonantic). o. mai ales la munteni. diferenţiindu-se. u] nu au. care este mai mică la [i. u]. cel mai adesea. [dáu] – [dái] şi din contrastele pe care diftongii le realizează cu secvenţele vocalelor corespunzătoare: [reá] – [reál]. în cadrul aceleiaşi serii de localizare prin apertură. ia şi germ. o durată mai mică şi aflându-se în poziţie nesilabică. prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se compensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raport cu alte limbi.

pui acolo [pủ-ia-có-lo]. adică fără a întrerupe curentul de aer: „ou”. se poate forma între ele o pauză. când urechea noastră percepe foarte bine articularea distinctă a acestor două vocale încadrate în silabe deosebite. În felul acesta ambele vocale se includ într-o singură silabă. HIATUL Rostind două sunete vocalice. Vasiliu (14. vocalele „o. piu [pủi] – puiul [pủ-iul]. u” pot fi rostite în silabe aparte în cuvinte ca „o-ul”. condiţionată de slăbirea intensităţii curentului de aer. constituind o singură 56 . la joncţiunea unor flective şi în rostirea legată. De exemplu. [i] şi [u] se unesc cu vocala următoare.hiatus „fisură”). voea. Ca termen fonetic „hiat” apare la Cicero. cu zgomot de frecare. în poziţie prevocalică. u) se rostesc împreună. bi/yátă. În alte situaţii fonetice. se scurge în mod continuu. aflate între vocale (semi)deschise. în poziţie postvocalică şi [j. „bou”. În alte împrejurări pauza nu are loc. împins din plămâni în afară. u] se pot deschide [baea. mi/yére. 3) diferenţiază şi prin notaţie două variante poziţionale ale semivocalelor închise: [i. nou [nóu] – nouă [nóuă]. În această situaţie cele două vocale se separă în silabe aparte. w].recomandă rostirea semivocalei în aceste poziţii cu un zgomot consonantic mai pronunţat: [fi/hiér. COMBINAŢII DE TIMBRE VOCALICE. într-o singură unitate articulatoare. [i. Această distincţie se referă la rostirea normală a formei izolate a cuvintelor. mai adâncă [ma-ia-dîŋ-că]. pe de altă parte. datorită faptului că valul de aer. mae-ales. u]. ca urmare a intensităţii mai reduse a curentului de are care iese din plămâni. iar. semivocale „relaxate”. deoarece. p. Între cele două silabe se formează o pauză. aceleaşi vocale (o. „bo-ul”. pi/h’átră]. pe de o parte. formând ceea ce se numeşte hiat (lat. ieşirea din plămâni. rooa]. Em. devenind „intense”: tei [téi] – teiul [té-iul].

academíia. o] înainte de i. se produce adesea şi în neologisme în rostirea literară colocvială.silabă în care vocala „o”. La nivelul vorbitorilor cultivaţi atrag atenţia şi sunt considerate ca aparţinând 57 . Numeroşi cercetători au subliniat tendinţa de evitare a hiatului (separarea a două vocale succesive prin tăietură silabică) ca o caracteristică a limbii române în toate varietăţile sale. î. având acelaşi timbru cu vocala următoare sau cu vocala precedentă. ia] apar frecvent şi în neologisme sub presiunea sistemului morfologic. o. dispunând de o durată şi intensitate mai mare. rostiri obişnuite şi în pronunţarea standard. e. care este bifonematic. e] sau [u. iar vocala „u” este lipsită de caracter silabic. luuá. mai mult sau mai puţin perceptibilă. şi anume [i. Epenteza unei semivocale condiţionate de timbrul vocalelor următoare sau precedente este procedeul cel mai obişnuit de evitare a hiatului. semivocala este slab perceptibilă. după cum vocala precedentă are timbru anterior (e. respectiv articol hotărât sau fac parte din morfeme gramaticale: [academíie. ă. mai sonoră – „o”. În acest mod. i) sau posterior (o. u): [viiitór. familíia. mai rar chiar în vorbirea formală. u şi [i. sfiuós]. -ez. deoarece dispune de o sonoritate mai redusă. inclus în aceeaşi silabă. având accentul pe vocala mai deschisă. revizuiesc. áuur. Mai ales secvenţele [ie. contribuie. A. -esc: atribuie. se prezintă ca o vocală silabică. se formează diftongul „ou”. în cazul unor verbe neologice se recomandă chiar scrierea cu <ie> înaintea morfemelor –e. precedate de o semivocală. u. dar. tutuiésc]. de regulă. când e şi a sunt desinenţe. luuă. [feméia. În ciuda interdicţiei normelor ortoepice.Turculeţ accentuează faptul că vocalele iniţiale de silabă sunt. sániie. sániia. constituie. cât şi de silabă. studíiez. luuînd]. e. diftongarea vocalelor în poziţie iniţială. familíie. de obicei. bivocalic. o] înainte de a. atât de cuvânt.

uu] în cuvintele din vechiul fond. prin care vorbitorii obişnuiţi interpretează distincţia savantă dintre „cuvintele vechiului fond – cuvinte neologice”: a) Pronunţarea generalizată şi invariabilă [ăa. o. i. d) Pronunţarea generalizată şi variabilă [a. naţiuonál. la baza acestui uz se află. u]. îngrijită. adică pentru vorbirea îngrijită.e. Em. şi pronunţarea [a. ie. o. uunivérs]. şi opoziţia cuvânt literar – cuvânt non-literar. alee. ie. pe de o parte. ii. pe de altă parte. pentru cei care nu fac distincţia literar – nonliterar. chiar în situaţii de vorbire formală. b) Pronunţarea alternativă generalizată [ăa.i. Asemenea rostiri sunt frecvente în varianta basarabeană a limbii literare. ii. ii. uu] în vorbirea neîngrijită. care prescriu rostirea cu diftong în cuvintele vechi: [ieu. i idéi e. În afara faptului că aceste „uzuri” se amestecă în vorbirea aceluiaşi individ. viie] şi cu vocala nediftongată în neologisme: [eră. i. e. această pronunţie caracterizează uzajul „hiperliterar”. poezia]. uo. Tiugan (1977) subliniază. p.substandardului rostiri cu diftongi propriu-zişi în poziţie iniţială în exemple ca [actuualităţĭ. ie. uu] după [#]. în afară de opoziţia pronunţie literară – pronunţie non-literară. uu] după [#]. e. aieropórt. uo. iemisiuủne. M. normelor ortoepice. şi [a.u] în neologisme şi [ăa.o. în vorbirea oficială. c) Pronunţarea generalizată [ăa. uo. neoficială. 97) distinge patru „uzuri lingvistice” bazate pe opoziţia literar – non-literar. în vorbirea neoficială şi neîngrijită. ni euón. femeie. în toate împrejurările. u] după [#] în vorbirea îngrijită şi oficială. Vasiliu (15. se poate observa că numai uzul c) corespunde parţial. ii. al celor care nu vor să pronunţe decât „literar”. ie. i eróu. uo. într-o cercetare sociolingvistică efectuată în Bucureşti. cu privire la rostirea cu 58 .

rókia. om. viu]. rezultând un diftong.5% în cuvinte de tipul el. ouţ. ii [scriitór]. bóa. mai ales. leit. care s-au generalizat sau sunt frecvente [deasupra.mea > [mea]. ui [locuít]. Secvenţele vocalei în hiat ae [áer]. rostirile cu hiat apar în circa o treime din ocurenţe: [aluát. era. femée. Frecvenţa ocurenţei hiatului este mai ridicată la subiecţii originari din sud. Este surprinzătoare frecvenţa foarte ridicată a lui [e-]: 86. ĝografi(i)e. ea [realitáte]. uî [luând] au fost înregistrate în majoritatea celor câte 80 de ocurenţe înregistrate ale acestor cuvinte. (mai ales în rostirea literară substandard şi populară). plutoniér. 59 . copíi. Rostirea nediftongată a vocalelor în poziţie inială de cuvânt cu excepţia vocalei e) s-a impus în vorbirea îngrijită şi la cuvintele vechi: [in. (a) roi. scrie. Autoarea explică acest comportament verbal „hipercorect” prin lipsa sentimentului de „siguranţă lingvistică” caracteristică categoriilor cu mobilitate socială şi care adoptă standarte de corectitudine insuficient interanalizate. sinereza unei succesiuni vocalice se produce curent cu excepţia unor situaţii în care ea este dificilă sau imposibilă: (1) Când vocala mai închisă poartă accentul: [aúd. brio. ştiút]. au [áur. Maria. vie. vriun].5 % în cuvinte de tipul ied. óul]. priéten. urs]. În vorbirea alertă. vreo. rádio. bucurie. prizoniér. în exemple mai vechi sau mai noi. nordul ţării şi. iepure la persoane cu educaţie şi poziţie socială „joasă”. obiéct. Prin sinereză. (a se ) mak(i)a]. este şi 83. în alte exemple. importanţa statutului social al vorbitorului şi al stilului (îngrijit sau curent) al vorbirii.[e-] sau [ie-] la iniţială de cuvânt. suím. oĉán. Basarabia dovedinsu-se în această privinţă mai conservatoare. vulpe + a > [vulpea] şi continuă până astăzi. Sinereza s-a produs din cele mai vechi timpuri: lat. iu [píui e. láudă]. haină. vocala mai închisă devine semivocală. guiţă. tăun. ieftin.

intre-. de obicei. uo. cari-eră. néaducând. Sinereza nu se produce sau se produce mai greu când un sufix se adaugă unei teme „scurte”: albi-or. Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong imposibil. care poate fi însoţită de trecerea accentului pe vocala mai închisă: [áur. încărcată): cabri-oletă. Claudiu. îngreuná. co-. stilóuri]. ]). hermeneutică. (5) Când s-a produs (se produce) diereza diftongilor au. ali-anţată. s-a dus (< să 60 . incendia. léu(l). coaliţie. prea-. ţi-a dat sau facultativă: de-aceea. căprioară. eróu(l). anti-. vale-adîncă. sânzi-ene. evitată: când în consoana care precedă pe „i” face parte dintr-un grup consonantic (silaba este deja „grea”. hipo-. eleziunea sau afereza: m-ajută. în preajma a doi de r: aventuri-er. néadevăr. mi-oară. ne-a dat. de-. arhi-. te-am văzut. de-ajuns. cáut. îă. unde poate fi obligatoriu: de-a binelea. pro-. le-a dat. cóautór. ne-. hipoacúzic. ău. uşi-er. mia dat. néutru]. de regulă. m-am dus. áut. néeconomic. se produce. eufemism. lili-ac. neobişnuit sau un pseudodiftong ([uu. ouşór. căutá. préaviz. (3) Când un cuvânt este format cu prefixe terminate în vocală ante-. Nota bene: Graur (1935) atrage atenţia asupra unor situaţii în care sinereza vocalei „i” este. femeile. re-. care pot avea accent secundar: [ánteristotélic. arhiaglomerát. crául. curi-er. diftongul [oa] este evitat în poziţie neaccentuată: [coafór. Sinereza se produce şi la limita dintre cuvinte (în fonetica sintactică). próamerican. poétic. după „l”: ali-enat. noutáte. eu.(2) Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong neobişnuit sau inexistent: [aoléu. carle-onţ. réaşéază]. căpi-at. ántiatómic. (4) Când se produce diereza prin adăugarea unui flectiv (derivativ): [dândui-l. duél]. exploatá].

Numiţi consoanele sonore (sonante) şi surde (nonsonore). Puşcariu ). observând unde se formează piedica. vara asta [várásta]. fin(d)că. 2. [i]. într-o (< întru o). Observaţi de ce vocalele (după poziţia buzelor) sunt labiale: [o]. ].. 3. întâlnirea a două vocale identice la limita cuvintelor poate duce la contragerea lor într-o vocală lungă: vine elevul X [vinēlévu]. Caracterizaţi consoanele după trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric:participarea coardelor vocale. mediolinguale şi 61 . clasa-ntreagă. [ă]. constrictive (spirante.]. 5. 6. fică. în cazul unor sintagme frecvente lungirea vocalei rezultate din contragere tinde să dipară: [clása dóua. locul de articulaţie ( în concepţia lui S. coperativă.. [î].a dus).. Pronunţaţi vocalele în limba română. unele forme contrase au devenit normale. Identificaţi vocalele conform gradului de apertură. Rostiţi consoanele oclusive (explozive). clása tréia . [pártea dóua. pomi-nalţi [pom’ inalţi]. pártea tréia . 4. modul de articulaţie. Multe dintre exemplele citate (în afară de cele obligatorii sau devenite normate) caracterizează tempoul rapid al vorbirii. c-un tren. printr-un (< printru un). v-o dă (< vă o dă). find. SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Două vocale identice în hiat se pot reduce la una singură prin contragere. [u] şi nelabiale [a]. altele sunt frecvente: alcol. [e]. fricative) şi africate ( semioclusive). Divizaţi consoanele linguale în prelinguale.. zologie. 7.

A II-a. Philippide. Precizaţi cum poate fi evitat sau redus hiatul prin următoarele procedee: eliziune. Corlăteanu. 1989. Bucureşti. 289. 2. Iaşi. 58. A. Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese. 1993... 5. p. Ion Coteanu). 1999. 99. postlinguale. p. Zagaevschi. 47 2. p. Al. 10. ed. Pronunţaţi şi observaţi unde se formează piedica. Limba română. Teoria limbii. 7. N. S. I. 1927. Popovici. Cluj. Chişinău. Fonetica. „f”. Em. 64. Definiţi semivocalele româneşti şi exemplificaţi transcriind fonetic. sinereză.. Rosetti. Fonetica. Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Bucureşti. 6. 9. Introducere în fonetica generală şi românească. Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL. Note bibliografice: 1. p.p. „m” sunt bilabiale şi „v”. p.. p. 1959. Rostirea. Fonologia şi Morfologia (coord. Vl. 4. Fonologia // LRC. 62 . Puşcariu. editate de G.labiodentale. Turculeţ. II.. „p”. Vasiliu. Bucureşti. contragere. 25 3. vol. Lumina. 80. nr.. A. Numiţi consoanele labiale şi precizaţi de ce „b”. Ivănescu.8.

64. p. 1959.. Ion Coteanu). p. Fonetica. Fonologia // LRC. Varinate stilistice ale pronunţării româneşti actuale // LR XII. Şuten. Puşcariu. 1963. 1970. A. Corlăteanu. a.. 6. S. Fonetica. o. Rostirea. Sfârlea. II. Chişinău. Bucureşti. 1999. Vl. p. 19 . A II-a. Fonologia // LRC. 1993.. 15. u. Limba română. 56. Bucureşti.. N. vol II. G. 10. Vasiliu. p. Zagaevschi. 16. Limba română. Fonologia şi Morfologia (coord. 4974 63 . p. 9. 13. p. 90. Rostirea. Em. ed. Fonetica. Ion Coteanu). Vasiliu. 1971. 97. vol. Fonetica. II. 182 12. 596. p.. Puşcariu. Bucureşti. V. Iaşi. 2IIII5. Em. 14. Bucureşti. e. Lumina. Gogin. 11. p. Turculeţ. Chişinău. Fonologia şi Morfologia (coord. L. vol. S.8. p.. 3. Introducere în fonetica generală şi românească. nr. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor româneşti i.

Să însuşească noţiunile de sinereză şi metafonie.Să recunoască triftongii combinaţi. . . . 64 . . CLASIFICAREA DIFTONGILOR.MODULUL III. DIFTONGII ŞI TRIFTONGII ÎN PLAN FONOLOGIC La finele acestui modul.Să clasifice triftongii în ascendenţi şi descendenţi.Să cunoască noţiunea de triftong.Să descrie formarea diftongilor în limba română.Să clasifice diftongii în ascendenţi şi descendenţi. CĂILE DE FORMARE . studenţii vor fi capabili: SUBMODULUL I DIFTONGII. SUBMODULUL II TRIFTONGII . .Să cunoască noţiunea de diftong.

însă. p.SUBMODULUL I. când prin aceeaşi formă scrisă. Într-un diftong se cuprind. DIFTONGII. care. De exemplu: bó/a – boá/bă. . De exemplu: ştiu (eu. 65 .” Adrian Turculeţ Termenul „diftong” este de origine greacă (diphtongos – di „doi”. CLASIFICAREA DIFTONGILOR. ei) – prezent. şi III. I. fiind înglobată într-o singură silabă. né/adormit – neám. În cursul articulării una din vocale îşi pierde caracterul silabic. iar în altul e prezent diftongul. Zagaevschi [1. acelaşi cuvânt la forme morfologice diferite exprimă sensuri diferite. sg. deci. III.. Corlăteanu şi Vl. CĂILE DE FORMARE „Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice care se unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şi triftongi. Foneticienii N. rostită cu o singură tensiune musculară împreună cu o altă vocală. Ea capătă o nouă funcţie – cea de semivocală (alofon al vocalei respective). luate în parte ar putea prezenta caracter silabic. sg. ind.. două elemente vocalice. pl. phtongos „vocală”). Avem. 107] accentuează faptul că distincţia diftongilor de vocalele în hiat trebuie făcută mai ales la omografe. situaţii când aceeaşi îmbinare de litere într-un caz este reprezentată prin două vocale de sine stătătoare (vocale în hiat).. có/agula – coájă etc.şti/ú – perfectul simplu. prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se compensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raport cu alte limbi. Nota bene: Nu trebuie să se creadă că vocala devenită nesilabică îşi pierde caracterul său vocalic.

o în fuziune cu vocalele semideschise (o. diftondul este: bifonematic. adică nuanţa fonetică. béį.Corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi poate duce la distincţii de ordin semantic: ha/ỉ/nă – hái/nă. aįúrea. puįcúţă. În limba română sunt foarte mulţi diftongi. įápă. tăįcuţ. o]. Cel mai rar sunt atestaţi în silabe posttonice (númaį. fuįór. Corlăteanu [2. Diftongul ascendent apare atunci când I element vocalic este reprezentat prin semivocalele [ i. ziųá. o: įód. Diftongi ascendenţi sau crescânzi. u. 1. e: įéle. fereástră. bivocalic. Nota bene: Prin urmare. ştiúcă. įubi. broáscă etc. în plan fonetic semivocalele i. voįós. partea finală a căruia îşi schimbă timbrul. Diftongi descendenţi sau coborâtori. voįnic etc. bojdéųcă etc. Diftongul este monosilabic. ă. diftongii se află în silabe accentuate (máįcă. De exemplu: įárăşi. įéftin. abįá. táįnă. u: įúte. įúlie. De regulă. mįére. pįépt. įórgan. oálă. 2. u. įáscă. Am putea reprezenta schematic ascendenţa diftongilor: į a: įárbă. 66 . e. ştįúcă. în interiorul lexemelor. e. įúbi. care pot fi clasificaţi în două grupe: 1.). p.). pįátră. Mai rar apar în silabe protonice (haįmaná. finală. e) şi cu cea deschisă (a) servesc la formarea unei serii întregi de diftongi şi triftongi. tócmaį). Miháį. bįét. voįá. 108]. TIPURI DE DIFTONGI Conform opiniei lui N. Nota bene: Diftongii se pot afla în orice poziţie: iniţială.

(ų)ovăz. píųa. o). î). tréi. ă) sau vocalele închise (u. dóină. promoroácă. cắi. putem reprezenta astfel: ái. floáre. e. (ų)órz.a: zíųa. care se prezintă cu o apertură mai mare decât semivocalele respective (i. mắi : ă į 67 . flăcăųán. î: ploųînd. Nota bene: Considerăm diftongi ascendenţi şi cei formaţi din semivocale e. fíi. dái. óųă. o şi vocala deschisă a. o. soártă. e a: beátă. cái. víi : i óină. dulắi. ų o: (ų)óm. pleósc! 2. téi. Vom observa că după un element vocalic mai deschis urmează altul mai închis. o: vreó. ă: róųă. cóif. vocalele semideschise (e. nóųă. Schematic. moáre. máică. u. o___a: poártă. erói : o ắi. i. míi. soáre. steá. Descendenţa diftongilor va fi reprezentată atunci când primul element va fi vocala deschisă (a). dóųă. ploųá. méi. táică : a éi. teméinic : e fíică. boáre.

într-un cuvânt se aflau două vocale în hiat. FORMAREA DIFTONGILOR Se cunosc două căi de formare a diftongilor: a) convergenţa sau sinereza – adică fuziunea. instantenéu. rấu.italiană: pierde. contopirea întrun diftong (de regulă ascendent) a două vocale de sine stătătoare. condiţionată). cântáu. bóu. flắcău. sacóu: o sắu. adică „desfacerea” unei vocale în două elemente vocalice incluse în aceeaşi silabă. suares etc. incluse în silabe diferite şi pe parcursul anilor una din ele (cea cu o sonoritate mai redusă) îşi pierde 68 . ieri. stilóu.áugust. în general. desfrấu: â ų Note bene: Limbile romanice. víu. cadóu. uomo. grấu. paillasse etc. dulắu. corbíu : u óu. fuego. hier.spaniolă: tiempo. eróu. . Convergenţa sau sinereza Un diftong prin sinereză se formează în felul următor: într-o anumită perioadă de dezvoltare a limbii. brấu. sáu. reléu. tắu. séu : e fíu. grijulíu. b) divergenţa sau metafonia (diftongarea propriu-zisă. mâncắu : ă frấu. stáu. . méu. láu: a léu.franceză: pied. fiore etc. se caracterizează prin diftongi ascendenţi: .

alay. fiind unită într-o singură silabă cu vocala învecinată care-şi păstrează acest caracter. . hjta. contopindu-se cu vocala sonoră „a” – mea.adverbele temporale formate din numirea zilelor săptămânii: luni – lunea.numele proprii se supun metafoniei: Ion – Ioane.alţi diftongi au intrat în limba română odată cu lexemele împrumutate din alte limbi: léįcă > rus leika. formându-se diftongul „ea”: carte + a > cartea. . béį > terc. la comp. pronumele posesiv singular „mea” era alcătuit din două silabe (me-a). Vocala „e” fiind mai puţin sonoră şi-a pierdut în cursul istoriei caracterul silabic.unii diftongi s-au păstrat din limba latină: ianuarius > ianuarie.substantivele feminine cu „e” final la care se adaugă articolul definit „a”. „a” se diftonghează.în limba latină. „e”. . te va elege – te-á alege. maior (adj. joi – joia. succedată de „ă”.caracterul silabic. Spiridon – Spiridoane. aláį > terc. vineri – vinerea. marţi – marţea. Bey. luntre + a > luntrea. . În limba română orice vocală „o” accentuată. devenind oá.(eu) port – (el. Divergenţa sau metafonia Un diftong prin metafonie se formează prin „desfacerea” unei vocale în două elemente vocalice. . De exemplu: . háįtă > magh. ei) poartă.sinereza îşi manifestă activitatea şi în cadrul foneticii sintactice: te vede – te-á văzut. 69 . coafură > fr. miercuri – miercurea. coiffure etc. De exemplu: .) > maior (subst). .

Conform opiniei foneticianului A. [uă]: ziuă. p. Diftongii ascendenţi dependenţi sau condiţionaţi se caracterizează prin faptul că semivocala. (masc. semivocalele nu depind de context şi calitatea lor fonematică este evidentă) şi diftongi condiţionaţi sau dependenţi (în care semivocala depinde de timbrul celui de-al doilea element al diftongului sau de timbrul vocalei (consoanei) precedente). voiós. [io]: iotă. 2.cu semivocala [o]: [oa]: roátă. miére: 3. seára. vóia.) hidos – (fem) hidoasă.. [ea]: cártea. (masc. [ia]: páįtra. [ua]: uálă.cu semivocala [e]: 1. [eo]: pleósc. ştiúcă.) tendenţios – (fem) tendenţioasă. . [ie]: fiér.cu semivocala [u]: 1. vorbeşte 70 . Turculeţ [3. . 2. ziua. [iu]: iúte. care poate fi mai mult sau mai puţin perceptibilă sau poate să nu se realizeze.) impetuos – (fem) impetuoasă. 197] diftongii ascendenţi pot fi împărţiţi în diftongi necondiţionaţi sau nedependenţi (în care elementele vocalice componente au timbre diferite. 4.cu semivocala [i]: 1. . De exemplu: diftongi ascendenţi necondiţionaţi din pronunţarea standard: . 2. leórbăi.formaţiile neologice se supun divergenţei: (masc.

diftongi palatali: [įi. aa] Cercetând contribuţia semivocalelor iniţiale de silabă. oų] şi . zíųă. labio-velari: [ųî. facultativă: (i)el.diftongi velari: [îî. eį]. „î”. . eo. (u)u. ųa. ųo. Avram [5. oį. (u)o ] nu se opun niciodată vocalelor corespunzătoare [i. 531-545] observă că acestea „nu au toate şi în toate poziţiile o distribuţie identică în ce priveşte dependenţa lor de context”. Se pot deosebi mai multe situaţii: În poziţie iniţială diftongii [ie. Înainte de vocalele „ă”. ăį. Disocierea diftongilor descendenţi finali. sani(i)e. [u] poate urma atât vocalele „o”. įa. u. „u”. uų. ale căror elemente componente au întotdeauna individualitate fonematică. aų. aį. eų. p. iį.de „despicarea vocalelor”. [į] şi [ų] se pot opune în acelaşi context: [vi(į)a] şi [zíųa]. Conform opiniei lui Ion Calotă [4. „e”: róųa. ųe]. duce frecvent la apariţia unor diftongi dependenţi: [roi] – [a ro(i)i. įo. lu(ų)înd. îų. după localizarea elementelor componente. 33]. Diftongii descendenţi. „a”. la adăugarea unui flectiv sau sufix. lu(ų)ă. ių. ųă. . ocurenţa [ie . a căror prezenţă nu este determinată de context: 71 . ųi. A. o]. îă. cât şi după „i”. ea]. palato-velari: [îį. róųă. (i)i. înşe(ų)înd. zíųa. (u)om etc. įe. ăų.diftongi micşti:    labio-palatali: [įu.]. cei 32 de diftongi (18 ascendenţi şi 14 descendenţi) se pot clasifica în: . e. în poziţie iniţială sau după consoană. îa]. p.diftongi labio-velari: [ųu. ro(i)ire] etc. uį. se formează numai cu semivocalele [į] şi [ų].

doįnă. neįcă. mi-e/ mi-i. noų.a) cu semivocala [į]: 1. 6. b) cu semivocala [ų]: 1. [oų]: oų. ne-om duce. 2. vi-i. 4. ne-ar da. 6. li-i (frig). ţi-e/ ţi-i. spune-i (mamei). dându-i (cartea). [eų]: meų. Unirea se produce mai ales în vorbirea alertă: de-aud. [aį]: haįnă. [eį]: meį. de-o seamă. ni-i. nu-i uşor. să-i cer. [ăį]: răį. oa. 3. haina-i (albă). [îų]: râų. care pot să apară în diverse situaţii: 1. Unirea unui lexem accentuat cu un cuvânt aton: acesta-i (el). [aų]: daų. 2. 7. [oį]: doį. de-obicei. 5. 3. Unirea a două cuvinte atone în frază: că-i greu. uįte. [ių]: fių. Diftongi sintactici. 2. 4. oįnă. maį. [ăų]: răų. [uį]: puį. tăįnuit. Diftongi specifici (ea. [îį]: mâįne. puįcă. [iį]: viį. eo) 72 . 3. i-ajung etc. ne-ajută. dă-i (pace). 5.

Dintre diftongi au trezit discuţii şi interpretări fonetice şi fonologice diferite. la unii intelectuali „influenţaţi de grafie”). ortografie. viaţă – vieţi. iar. 53]. „oa” într-o categorie aparte faţă de sistemul vocalelor. .după consoanele b. Ei au fost numiţi „diftongi plutitori”. O concepţie interesantă prezintă autorul Calotă (1986) [7. p. 78]: din considerente teoretice (între elementele vocalice din seriile mijlocie şi deschisă „trebuie să existe o diferenţă de apertură de cel puţin trei grade” pentru ca ele să poată forma un diftong) şi mai ales. piaţă – pieţe. încadrează diftongii „ea”. punctuaţie” propune câteva reguli în ceea ce priveşte ortografierea corectă a diftongilor [ea] şi [ia]. în special. piatră – pietre. buruiană – buruieni. „diftongi indecişi”. Ion Calotă mai adaugă diftongul popular [iă]. seară 73 . ci cel mult. v când diftongul alternează cu „ia”: biată – biet. p. Se scrie [ia]: . iarnă – ierni. Aceşti diftongi „nu diferă prin cantitate de vocalele simple” şi se opun între ei şi lui „a”: teacă – toacă – tacă. Rosetti [6. f. practice (diftongul oa nu există în „rostirea românească autentică”. îndoială – îndoieli. „diftongi flotanţi (uşor ascendenţi)”. diftongii specifici [ea. să fiarbă – fierbe. oa. amiază – amiezi. pleiadă. p. neagră – negru. Autorul contestă existenţa diftongilor [oa] (diftongul < oa > reprezintă diftongul [ua]). roagă – ragă. Autorul Ion Bărbuţă în lucrarea „Gramatică. Se scrie în general [ea] după consoane (alternând de cele mai multe ori cu „e”): deal – deluşor. o leagă – oloagă. nuia – nuiele. Excepţie: pronumele personal „ea”.Graur şi A. noian. eo]. A.la început de cuvânt sau la început de silabă după o vocală (alternând sau nu cu „ie”): iarbă – ierbi. băiat – băieţi.

[ieu]: [ieu]. ţi-oi da].ioi (i-oi spune. 3. în al treilea – triftong (trei vocale alăturate). [co-a-gu-lant]. Ca să demonstrăm coerent existenţa hiatului. triftongii şi vocalele în hiat. pleoapă] şi 2. 74 . [eoi]: [le-oi]. . tocmeală – tocmeli. SUBMODULUL II. [iau]: [tăiau.– seri. zmeuaică]. mai întâi de toate. 10. bou. [bo-ul]. beai]. Triftongi echilibraţi (combinaţi/ ascendenţi . [bou]. de la „rouă”). [eai]: [aveai. De exemplu avem următoarele lexeme: soare. miei]. 2. În rostirea standard sunt doi triftongi ascendenţi: 1. [a-iu-rea]. 9. nemţoaică]. Nota bene: Vom explica studenţilor felul în care depistăm corect diftongii. leoaică. 4. boul etc. 6. TRIFTONGII Din îmbinarea a trei timbre vocalice în aceeaşi silabă rezultă triftongii. măsea – măsele. p.iei (iei (tu). [iou]: [maiou]. al patrulea – diftong (şi nu triftong!!!). în al doilea – vocale în hiat (apare fisura). voioasă] şi 11 triftongi echilibraţi. [oai]: lupoaică. 5. piei). [eoa]: [leoarcă. [ioa]: [duioasă.uăi (rouăi – gen. [eau]: [aveau]. p. [iai]: tăiai. . [uai]: [leuaică.dat. diftongului sau a triftongului. vom despărţi în silabe cuvintele sus menţionate: [soa-re]. [le-oai-că]. aiurea. [iei]: [iei. gheaţă – gheţuri [8. Zagaevschi clasifică triftongii în mai multe categorii: [9. 8. 11. voiai]. în cuvântul „bou” – diftongul [ou] şi în [bo-ul] va apărea hiatul. Corlăteanu şi Vl. coagulant. [ioi]: [mi-oi face. N. În primul lexem vom avea un diftong (două vocale alăturate).descendenţi). 32]. 7. 114]: 1. dintre care unii sunt numai sintactici: 1. moldovean – moldoveni. voiau]. i-oi duce). formaţi dintr-o vocală şi două semivocale. în care vocala este încadrată între două semivocale (S-V-S). .

Definiţi diftongii. fuioare). triftongii şi vocalele în hiat. leoarbă. uoală. mioară). . În scrierea ortografică nici preiotarea. În transcriere fonetică obţinem un triftong. dau rostim uou. tăiau). aveau). 2. creioane.eoi (le-oi arăta). voioasă. dar pronunţăm iei.eai (beai. . oală.iai (suiai. Exemplificaţi diftongii sintactici şi specifici.. 75 . pleoapă).iau (iau. Nota bene: Vom explica studenţilor faptul că triftongii se formează şi ca urmare a preiotării unei vocale prepalatale sau a labializării unei vocale labiale la început de silabă.eau (beau.uoa (uoameni. . Clasificaţi diftongii în ascendenţi şi descendenţi. . scriem ou.iou (maiou). Scriem ei. .uai (ziua-i mare). tăiai). . credeai. nici labializarea nu este indicată. SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. 3.uoi ([uoi] citi – scris-oi).eoa (leoarcă. miuoară – scris: oameni. .ioa (aripioară. 2. . 4. Precizaţi căile de formare ale diftongilor: convergenţa (sinereza) şi divergenţa (metafonia). . Triftongii ascendenţi (S-S-V): . vedeai).

XXVI. p. 6. 53. N. Fonetica. 7. p. 1986. p. 6. Zagaevschi. 114. Gramatică. p. A. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române. Recunoaşteţi triftongii ascendenţi. în SCL. Zagaevschi. Fonetica.. Bărbuţă Ion. p. Turculeţ. Graur.5. Corlăteanu. p. Interpretarea fonologică a semivocalelor iniţiale de silabă în limba română. Note bibliografice: 1. I. nr. în LR. N. 76 . 107. 1930. Corlăteanu. 78. Fonetica. 1977. Determinaţi corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi. 5. 3. 1999. p. ortografie. 9. Iaşi. Vl. punctuaţie. p.. Corlăteanu. 2. 4. Chişinău. 108. Chişinău. 8. Limba Română. Vl. Craiova. A. Zagaevschi. Lumina. Calotă. p. Rosetti. Introducere în fonetica generală şi românească. Avram. 531-545. 33.. 32. Calotă. Chişinău. Curs de fonetică generală. 5. I.. 1966. Chişinău. N. 197. nr. Diftongii româneşti. Lumina. 2004. Bucureşti. A. Vl. descendenţi şi combinaţi. Lumina. A.

Să descrie structura silabelor româneşti (după diverşi autori: Puşcariu. studenţii vor fi capabili: .a. Zagaevschi/Corlăteanu. Graur. . .Să despartă corect lexemele în silabe.Să analizeze diferite puncte de vedere cu privire la silabă.Să cunoască teoriile silabei. Rosetti.MODULUL IV. SILABA FONETICĂ La finele acestui modul. Coteanu ş. Turculeţ.) 77 . . Vasiliu.

pa-pa. Silaba este unitate minimală de sunete. de Saussure explică silaba prin apertura sunetelor: consoanele se grupează în jurul vocalei după gradul de apertură. 166] corespunde cuvintelor monosilabice: am. adesea repetate (ma-ma. admisă de lingviştii B. scrierea silabică a apărut înaintea celei alfabetice.” S. cap etc. Storm. iar cei care învaţă scrisul/ cititul recunosc mai uşor silabele decât sunetele. Din punct de vedere fonetic. silaba a fost descrisă după parametrii articulatorii şi acustici/ auditivi. Punctul de plecare îl constituie fie sunetul: cum se organizează sunetele în silaba fonetică?. aceasta se verifică la silabele de tipul: ta-ta. După această teorie. fie silaba: cum se împarte silaba fonetică în sunete? Întorcându-ne la definiţia „clasică” a silabei (de mai sus) vom observa că baza acestei definiţii este teoria expiratorică (a efortului expirator). Existenţa ei ca unitate naturală în segmentarea lanţului sonor (spre deosebire de sunet) este dovedită de o serie de fapte: copiii încep prin a emite silabe. dar nu în ha-os. 89]. H. Bogorodicki. 78 . F. p. ma-să etc. W. de Courtenay.PUNCTE DE VEDERE CU PRIVIRE LA SILABĂ „Silaba este o culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori. p. a-pa). ta-ta. iar frontiera silabică se află la trecerea de la un sunet mai închis la altul mai deschis [2. tendinţa de a grupa sunetele în silabe stă la baza versificaţiei şi se poate observa în vorbirea răspicată. ba. Sweet ş. Puşcariu Definiţia „clasică” a silabei: „ un sunet sau un grup de sunete care se pronunţă cu o singură emisie a aerului expirat” [1.a.A. V. limita dintre silabe ar coincide cu intensitatea cea mai slabă a expiraţiei. ma-ma.

p. ci îmbinări de sunete – silabe. de exemplu.Alţi autori ca Zagaevschi. p. 140]. ca şi în română: ca-pi-tal. urmat de o tensiune descrescândă. Rosetti: „Silaba e constituită dintr-un element sonor plasat între două depresiuni de sonoritate” [6. Corlăteanu [3. caracterizare dată de către Vasiliu Em. p. în cadrul silabei. silaba are o importanţă deosebită. Sextil Puşcariu [5. nu se rostesc sunete vorbite izolate. p. Din punct de vedere funcţional. 173] definea silaba ca fiind formată dintr-o „culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori”.) se realizează. intonaţie. Silaba este o unitate de bază a limbii. Zagaevschi [8. cuvântul „capital” se împarte în silabe în franceză. intermediară între segmentarea lanţului sonor în sunete şi elemente suprasegmentale: accent. dar în engleză cap-it-al [’kæpit°l]. p. Vennemann: sunetele se grupează în silabă după sonoritatea (plenitudinea) lor relativă [4. în planul studierii lingvistice. Silaba este privită tot mai mult ca unitate prozodică a unei segmentări ritmice a vorbirii. disimilări. ca „cea mai mică tranşă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numai unul” [7. 234-294]. După O. Conform opiniei foneticienilor N. vezi A. În acelaşi timp silabele servesc la formarea altor unităţi lingvistice mai mari: 79 . Nu se pot stabili reguli unice de silabisire. Corlăteanu şi Vl. Turculeţ. 141] se referă la tensiunea crescândă sau descrescândă a articulaţiei: silaba se formează cu o tensiune crescândă până la maximum. silaba se poate defini şi prin raportare la accent. 240]. rusă. deoarece multe schimbări în limbă (asimilări. p. acomodări etc. care formează culmea sau vârful silabei. 40]. deoarece în procesul vorbirii. mai întâi de toate. de fapt. deoarece structura silabică diferă de la o limbă la alta. O definiţie propune Al. Jespersen şi reluat de Th. germană.

acestea fiind alcătuitoare de silabă. Această teorie nu a fost acceptată unanim. b. Teoria tensiunii musculare (adepţi: M. De exemplu: silaba „ma” – un efort expirator. Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini). Grammont). expresii. Această teorie constă în faptul că nucleul silabei îl constituie vocalele.Bogorodiţki). posedă un anumit simţ comun al silabei. De exemplu: cehă – vlk „lup”. Vorbitorii. a. propoziţii. R. De exemplu: „haos”. c. V.cuvinte. Câte vocale are un cuvânt. H. deoarece există limbi în care şi unele consoane pot forma silabe. deoarece s-a demonstrat că printr-un singur efort expirator putem pronunţa şi două silabe. care aparţin aceleiaşi comunităţi de limbă. Storm. Ulterior s-a demonstrat că teoria vocalică nu poate avea un caracter universal. Se bazează pe un criteriu fiziologic. Sweet.A. două silaba „ma-ma” – două eforturi expiratorice etc. TEORIILE SILABEI Cercetătorii foneticieni au remarcat existenţa sau au distins mai multe teorii referitoare la natura silabelor. acceptate sau respinse de diverşi cercetători. W. De multe ori ca să accentuăm un cuvânt. Stetson. Se disting mai multe teorii ale silabificării. Trnka (Trn-ka) – nume propriu. 80 . Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney. de atâtea silabe dispune acesta. îl segmentăm pe silabe: „Rubanca s-a gândit câteva clipe şi a strigat a doua oară mai tare: Toa-de-re!”. Foneticianul francez M. Cercetătorii numiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba se rosteşte cu un singur efort expirator.

g. 2. j. o creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii formează o silabă. Constrictivele şi africatele surde: v. 9. Deci. Orice silabă se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare. s. 6. însă. S-au făcut diferite încercări de a le îmbina. Fiecare impuls are trei faze: (A) creşterea tensiunii. Concluzionând. vocala deschisă:a. Oclusivele sonore: b. foneticienii au decis. 81 . Nota bene: Teoriile date nu sunt confirmate prin indici experimentali. Vibranta: r. î. c. 7. ţ. ğ. Laterala: l. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice. č. n. Vocalele medii: e. 3. Fiecare creştere a tensiunii musculare împreună cu o descreştere formează o silabă. Constrictivele şi africatele surde: f. u. Teoria sonorităţii (adepţi: Otto Jespersen). (B) culmea tensiunii şi (C) descreşterea tensiunii. Nazalele: m. lingvistul danez a clasificat în 10 trepte sonoritatea sunetelor: 1.Grammont considera că silabele se datoresc faptului că în vorbire sunetele se articulează cu tensiuni sau eforturi musculare diferite. z. Oclusivele surde: p. Vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii: i. 10. h. d. de aceea nu a fost unanim acceptată. ş. ă. că această teorie nu poate determina cu precizie limita dintre silabe. Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştii foneticieni. 5. 8. o. căci verificarea ei experimentală este foarte dificilă. Lingvistul danez Otto Jespersen (1860-1943) a demonstrat faptul că silaba este o îmbinare de elemente fonetice mai sonore şi mai puţin sonore. t. Cea mai sonoră este vocala deschisă – „a”. 4.

6. fi-in-ţă. f. con-ti-nu-u. a-tlet. h. de-lincven-ţă. co-o-pe-ra-ţi-e.DESPĂRŢIREA ÎN SILABE Repartizarea silabelor se realizează în baza unor norme bazate pe pronunţare şi analiză morfologică. Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poate separa: a-xă. Vocalele în hiat se despart: i-de-e. re-la-xa. car-te. mâi-ne. ar-tă. ncş. iar celelalte trec la silaba următoare: as-pru. 7. rtf şi stm. somp-tu-os. mpţ. nct. ast-ma-tic. 3. p. t. iar a doua trece la silaba următoare: mun-te. despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup consonantic: a-cru. ncţ. nos-tru. ca-pră. mpt. Dacă în grupul de consoane I consoană este b. În succesiunea: vocală (sau diftong) + semivocală + consoană. tă-ios. u-ti-li-za-re etc. v şi a doua este l sau r. Semivocala aflată între două vocale trece la silaba următoare: tre-bu-ie. co-or-do-na-re. punc-tu-a-ţi-e. um-ple. Trei sau mai multe consoane aflate între vocale se despart astfel: prima rămâne la silaba dinainte. fi-xa. as-tru. g. 4. Consoana aflată între două vocale trece la silaba următoare: a-pă. Reguli bazate pe analiza morfologică 82 . 5. despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: sculptu-ră. lin-gvist. Grupul de două consoane situate între vocale se desparte astfel: prima consoană rămâne la silaba dinainte. ma-mă. ta-xă etc. În cazul grupurilor lpt. no-uă. ca-blu. d. despărţirea se face înaintea consoanei: tai-că. lu-poai-că. func-ţi-o-nar. Reguli bazate pe pronunţare: 1. c. 2.

111]: Regula generală şi obligatorie de despărţire în silabe a cuvintelor în limba română constă în interzicerea terminării sau începerii de rând cu o secvenţă lipsită de o vocală propriuzisă. b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lâc. O repartizare în silabe. 1. p. in-e-gal.1. deosebit de accesibilă. 83 . În succesiunea: vocală (diftong) urmată (urmat) de diftong sau de triftong. port-a-vi-on. despărţirea se face între cele două vocale: a-e-ri-an a-or-tă a-u-zi le-ul de-ic-tic cro-at fi-in-ţă al-co-ol o-ul po-lu-a-re con-ti-nu-u etc.În cuvintele compuse. realizează Mircea Bertea [9.2. c) cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e. care încep cu o consoană) se preferă despărţirea în silabe care ţine seama de elementele componente atunci când cuvântul este analizabil: a) cuvintele compuse: ast-fel. Reguli bazate pe pronunţare: 1. vârst-nic. În succesiunea a două vocale propriu-zise. despărţirea se face înaintea diftongului sau a triftongului (postvocalic): a-ce-ea ploa-ie ro-ua le-oai-că dum-nea-ei du-ios tă-iau etc. 1. în derivatele cu prefixe şi în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme finisate în grupuri consonantice cu sufixe.

gh (urmate de e sau i) se comportă ca şi consoane. În succesiunea vocală (diftong) plus semivocală. fie gz (examen). a-chi-tat etc. plus consoană. 1. e-xa-men etc. iar cuvintele în care apare se despart tot conform regulii nr. despărţirea se face înaintea consoanei: mai-că boj-deu-că pîi-ne doi-nă lu-poai-că etc. Dacă există o singură consoană între vocale. 1. despărţirea se face înaintea consoanei: a-bil re-ce ve-cin po-diş a-lea-că soa-re etc.în majoritatea cazurilor despărţirea se face între cele două consoane: ic-ni tic-sit ac-tiv mul-te cap-să as-cet as-tăzi etc. de aceea cuvintele care le conţin se despart în silabe conform regulii nr. despărţirea se face după cum urmează: . * Cuvintele care conţin consoane duble se despart tot după această regulă (în cazul ultimelor două exemple 84 . 4: ure-che. din punctul de vedere al despărţirii în silabe este însă tratată ca o singură unitate.4. b) Litera „x” notează întotdeauna două consoane: fie cs (excursie).5. 4: a-xă.1. Observaţii: a) Grupurile de litere ch. În cazul grupurilor de două consoane situate între vocale.3.

între prima şi a doua consoană a grupului: ob-şte fil-tru lin-gvist cin-ste con-tra vâr-stă as-pru etc. rct. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale. v. iar a doua consoană este l sau r: o-blon o-braz a-cla-ma a-cru Co-dlea co-dru a-fla A-fri-ca a-gro-nom su-plu cu-pru a-tlet pa-tru e-vla-vi-e co-vrig etc. ncş. tz din cuvintele adaptate limbii române: ca-thar-sis. stm: sculp-tor re-demp-ţi-u-ne punc-taj somp-tu-os linc-şii punc-ţi-e 85 . g. rcf. c. f.despărţirea se justifică şi prin reguli bazate pe analiza morfologică): for-tis-si-mo wat-tul în-nop-ta in-ter-regn etc. mpţ. ts. b) între a doua şi a treia consoană. jiu-ji-tsu. h. d. t. ncţ. . mpt.înaintea întregului grup consonantic: a) dacă prima consoană este b. fla-shul etc. în cazul grupurilor lpt. despărţirea se face: a) în majoritatea situaţiilor. p. th. ndv. b) în cazul succesiunilor de litere sh.

din ralia sau s.sand-vici arc-tic jert-fă ast-ma-tic etc. 86 . În grupurile compuse din cuvinte întregi sau din fragmente de cuvinte. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale. *Un caz de despărţire între a treia şi a patra consoană este vârst-nic. mon-stru etc. b) foarte rar. despărţirea se face: a) de obicei. nbl sunt neobişnuite şi greu de pronunţat în limba română. ţinându-se cont de elementele constitutive. Reguli bazate pe analiza morfologică 2.din spulbera. atunci când cuvântul este analizabil sau semianalizabil: a) compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-ză alt-un-de-va ast-fel de-spre feld-ma-re-şal port-a-vi-on watt-me-tru etc. în derivatele cu prefixe şi cu sufixe care încep cu o consoană. *Conform regulii generale nu se separă prefixele monoconsonantice ca r. ang-strom. între prima şi a doua consoană a grupului: con-struc-tor. pentru că grupurile de consoane ngs. 2.1. b)derivate cu prefixe: an-or-ga-nic dez-e-chi-li-bru in-e-gal intr-a-ju-to-ra-re ne-spri-ji-nit ne-sta-bil ne-stră-mu-tat sub-li-ni-a etc. între a doua şi a treia consoană a grupului: tung-sten. se preferă despărţirea în silabe. horn-blen-dă.

2.2. De asemenea, atunci când nu se poate evita despărţirea, se preferă după elementele constitutive: dintr-un (faţă de din-tr-un); fir-ar (nu fi-r-ar) etc. *Conform regulii generale nu se separă cuvintele reduse la o consoană (ca s- din s-a, -l din dându-l), la o semivocală ( ca idin i-a) sau la o consoană plus i semivocalic (ca mi- din mi-a). 3. Situaţii în care nu se face despărţirea la capăt de rând. Nu se despart la capăt de rând: - cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc. - abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.; - numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al XXI-lea, a 5-a. (Aici locul despărţirii ar coincide cu linia de unire!). Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul: - silabelor iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală: a-er, li-ce-e, su-í, las-o, zis-a etc. - abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (I. Creangă, M. Eminescu); pentru abrevierile în care substantivele comune sunt urmate de nume proprii (F.C. Argeş, I. H. R. Mangalia); - în cuvintele compuse în care locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te; - în notaţiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.

87

STRUCTURA SILABELOR ROMÂNEŞTI Structura silabelor a fost descrisă de mai mulţi cercetători: Graur/ Rosetti, Vasiliu, Coteanu, Iordan/ Robu, Zagaevschi/ Corlăteanu, Turculeţ etc. În prezentarea ulterioară a silabelor fonetice vom utiliza elemente din aceste descrieri: 1. Silaba poate fi constituită dintr-un centru silabic, care poate fi format dintr-o v (vocală): a (venit), o (vede), dintr-un diftong: ai, ia sau triftong: iau, iei; centrul vocalic poate fi precedat sau/şi urmat de o c (consoană): ca, ac, lac. 2. Extensiunea maximă a unei silabe este de şapte segmente – strâmţi [9, p. 103]; 3. Segmentul prevocalic poate fi urmat din una, două sau trei consoane: sa, sta, stra-dă [10, p. 243]; 4. În funcţie de segment prevocalic – poate apărea orice consoană. - În funcţie de segment iniţial cc pot apărea: în mod frecvent grupurile: bl (blană, blid, bleg), br (brad, breaz), cl (claie, clădi, clei), cr (crai, cruce), dr (drag, drum), fl (floare, fluture), fr (frate, frig), gl (glas, glumă), gr (grai, gros), pl (plac, plin), pr (prag, prind), tr (trai, trist), sc (scai, scop), sf (sfat, sfert), sl (slab, slut), sm (smalţ, smoc), sp (sport, spic), st (stă, stol), şl (şlagăr, şliţ), şt (şterg, şti), vr (vraf, vrea), zb (zbate, zbor), zg (zgardă, zgomot), zv (zvelt, zvon); rar grupurile: cs (xerox, xilină), cv (cvintet), hr (hram, hrean), ps (psalm, psihic), sn (snoavă, snop), [şk] (şchiop şi derivatele); foarte rar: cn (cneaz), ct (ctitor), gn (gnoseologie), jd (numai în cuvântul „jder”), ml (mlaştină), mr (mreajă), pn (pneumonie), pt (ptiu), şc (şcoală şi derivatele), [sč] (scenă), şm (şmecher), şn (şniţel), vl (vlagă), zl (zlot), zm (zmeu). Grupurile iniţiale CCC – sunt precedate de spirantele ş, s, z şi apar frecvent: scl (sclav, sclipi), scr (scrie), spl (splendid,

88

splină), spr (spre, sprijin), str (străin, strica), ştr (ştreang, ştrengar), zdr (zdravăn); rar: sfr (sfredel), şpl (şplint), zgr (zgribulit). 5. Segmentul postvocalic poate fi urmat din una, două sau trei C: am, ard, istm [11, p. 148]. 6. Dintre grupurile finale – CC sunt frecvente: cs (ax, sex), ct (act, doct, punct), lb (alb, bulb), lc (melc, tâlc), ld (bold, cald), lm (calm, film), lt (alt, cult), lţ (colţ, jilţ), mb (iamb, plimb), mn (demn, imn), mp (scump), nc (arunc), ng (plâng), ns (ajuns, plâns), nt (alint), nţ (anunţ), ps (ghips), pt (fapt, drept), rb (corb), rc (arc, porc), rd (ard, cârd), rg (larg), rm (ţărm), rn (cern, corn), rs (divers), rt (cort), rţ (comerţ), sc (brusc, rusesc), sm (basm), st (acest, cast), şc (mişc, muşc); rare: bd (rabd), ft (lift), ht (iaht), jd (grajd), lf (golf), lg (mulg), lp (stâlp), lv (trivalv), lz (solz), mf (triumf), mt (simt), nj (deranj, oranj), nz (bronz, mânz), rh (ierarh), rf (vârf), rl (zvârl), rp (corp), rş (borş), rv (nerv), rz (orz), tm (algoritm), vn (clovn). 7. Confrom opiniei lui I. Coteanu [12, p. 148] şapte grupuri de două consoane apar numai înainte de vocala redusă [- ĭ]: bzi (rabzi), cşi (ficşi), cţi (corecţi), nşi (ascunşi), pşi (bicepşi), pţi (apţi, lupţi), şti (măşti, munceşti). 8. Cele opt grupuri finale – CCC sunt foarte rare sau sporadice: cst (mixt, text), mpt (prompt), ncs (linx, sfinx), nct (distinct), ngv (bilingv), rst (carst), rşt (hârşt!), stm (astm, istm). 9. I. Coteanu demonstrează că trei grupuri CCC apar numai înainte de vocala redusă [- ĭ]: mpţi (prompţi), ncşi (sfincşi), ncţi (distincţi) [12, p. 146]. 10. Segmentele consonantice intervocalice pot avea formele: C -, - CC-, - CCC -, - CCCC -, - CCCCC. Extensiunea maximă a unui segment intervocalic este de cinci C: optsprezece.
89

dr. b) finala silabei. sf. variante de structuri silabice [13. vz. vr. a-zvârli. se impune a ţine cont de următorii indici: a) sunetul care formează culmea (vârful silabei). 90 . ze-vzec. d) repartizarea cuvintelor după numărul de silabe. a-sfinţit etc.: ca-blu. : a-fla.fş. hol-tei etc. vl. br. ţ nu apar ca prim element într-un grup consonantic. c) îmbinările de consoane şi vocale. Coteanu [12. a-pă. În mod obligatoriu. ģ. . prepoziţie). 145] împarte grupurile consonantice intervocalice – CC – în nedisociabile. cl. covrig. cr. Zagaevschi susţin ideea că există. Corlăteanu şi Vl.o (articol. ce constituie silabele-tip ale limbii. pl. numeral). p. silaba românească include o vocală plină (nu. în limba română literară actuală. pr etc. a-de-văr) sau un diftond (au-gust.u (interjecţie). Toate celelalte grupuri intervocalice de două consoane sunt disociabile. č. care trec la silaba a doua. ele pot lipsi în cuvânt sau silabă. i-e etc. 150]. cea-slov. a-cru. De exemplu: e. . . . zl etc. interjecţie.Nota bene: Consoanele k. ğ. În prezentarea structurii silabice. fr. ele au structurile: . gr. do-vleac. p.a (interjecţie. Silabele româneşti pot fi alcătuite din: a) o singură vocală (V): .fl. N.bl. În aceeaşi lucrare. sl.) prezenţa consoanelor are doar un caracter eventual. gl.i (pronume). . .: co-sciug. zv etc.e (verb).

in. dres. strig. dor. strâng. mulg. ştreang etc. g) vocală precedată de o consoană şi urmată de două consoane (CVCC): bumb. prost. pod. var. dop. cost. ulm. apt. orz. fulg. raft. fi. snop. prun. strop. tai. must. toi. val. car. clei. duh. sur. melc. i) vocală (sau diftong) precedată de două consoane (CCV. crai. CV. drept. am. smulg. (foarte rar): prompt. corn. ar. trei. plug. CCD): bre. el. trist etc. timp. om. spăl. pat. ta. plai. un etc. CCCDCC). scrum. grajd. cald. CD): ba. h) vocală precedată de o consoană şi urmată de trei consoane (CVCCC). scump. strâmt. an. m) vocală precedată de două şi urmată de trei consoane (CCVCCC). jder. cap. alb. d) vocală urmată de trei consoane (VCCC). mai. l) vocală între grupuri a câte două consoane (CCVCC): blând. sac. măr. CDC): bec. arc. cuc. f) vocală (sau diftong) între două consoane (CVC. rabd. o) vocală (sau diftong) precedată de trei şi urmată de două consoane (CCCVCC. struţ etc. ard. drum. strung. ce. strâmb. strâns. c) vocală urmată de două consoane (VCC): act. hrean etc. şi. da. clar. şti. sol. astm. tei etc. la. Apare doar în grupul str (ştr) în cuvinte mai vechi sau în neologisme: strict. pe. rac. crap. stea etc. tub. (rar întâlnită): punct. mult. CCDC): brad. lemn. şold etc. k) vocală (sau diftong) precedată de două consoane şi urmată de o consoană (CCVC. hăţ etc. 91 . e) vocală (sau diftong precedat de o consoană. (rar întâlnită): istm.b) vocală urmată de o consoană (VC): ac. în. gard. fapt. dar. stâlp. imn. unt etc. greu. spic. breaz. fag. glas. strat. n) vocală precedată de trei consoane şi urmată de o consoană (CCCVC): scrob. trag. colb.

166. Zagaevschi). stilistică. tăios. sublinia.SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. savantlâc. p. Corlăteanu. Vl. Puşcariu. Rosetti. Limba română contemporană. trebuie. Puşcariu. zoologic. punctuaţie. lingvist. 173. Bucureşti. 1999. p. Al. 141. 3. Iaşi. dreptunghi. Vl. ortoepie. Iordan. capră. Rostirea. apă. N. Al. Graur. 238. 1998. revăzută şi argumentată. 2. altcumva. p. Asupra teoriei silabei. continuu. 5. II. 1983. S. prindeam. lupoaică. Zagaevschi. A. p. inegal. Lumina.. a II-a. p. somptuos. p. Introducere în fonetica generală şi românească. Limba Română. leoaică. ed. Dezvăluiţi care este legătura dintre silaba fonetică şi trăsăturile prozodice (suprasegmentale). 3. Despărţiţi corect următoarele lexeme în silabe: utilizare. Curs de lingvistică generală. Bucureşti. vol. 238-194. 2. 4. Iaşi. Analizaţi teoriile silabei. Note bibliografice: 1. 6. Chişinău. cablu. A. astmatic. Turculeţ. I. luând. postuniversitar. ed. a IV-a. 89. Descrieţi structura silabelor româneşti (după autorii: S. subofiţer. 92 . Fonetica. 4. sculptură. Turculeţ. 1994. 1956. dinapoi. creier. Saussure de F.

8. Vl. N. Structura fonologică a cuvântului românesc literar actual. 148. 1965. Chişinău. Lumina. Bucureşti. p. 14. 10. Robu.7. I. p. Gramatica explicativă a limbii române. A. Vl. Corlăteanu. 2. Vl. Introducere în fonetica generală şi românească. XXV.. Zagaevschi. 243. Lumina. Lumina. Vasiliu. 93 . p. 140. Bertea.. p. 11. 1978.. 40. p. 150. Limba română contemporană. nr. 103. 1974. Vl. p. Chişinău. 137-148. Iaşi. M. I. N. 13.. 111. Bucureşti. Chişinău. Chişinău. Fonetica. Coteanu. Zagaevschi. p. Corlăteanu. 12. Fonetica. Fonologia limbii române. Corlăteanu. Fonetica. 1993. Em. N. în SCL. partea I. 9. Turculeţ. p. Iordan. Zagaevschi. 1999..

. funcţiile accentului în limba română.Să identifice lexemele proparoxitone şi anteproparoxitone. cu lux de argumente (exemple). ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ La finele acestui modul.MODULUL V. oxitone. studenţii vor fi capabili: .Să definească noţiunea de accent.Să cunoască noţiunea de cuvânt fonetic. paroxitone.Să descrie. . proclitic şi enclitic. .Să însuşească tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic. .Să depisteze corect silabele accentuate şi cele neaccentuate. 94 . .

e) pe silaba antepenultimă: fágure. [1.. În limba română. lavándă. cópii – copíi. perfect simplu). se deplasează pe ultima. El poate să ocupe diverse poziţii: c) pe ultima silabă a cuvântului: colét. şlíboviţă. a III-a sg. indicativ. şi pl. uneori. páloş etc. ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază. ínimă. identice ca aspect: barem(e). férfeliţă etc. comédie – comedíe etc. Aceste cuvinte care se scriu la fel dar ale căror sensuri se deosebesc prin accent se numesc omografe: (în) lắturi – lătúri.NOŢIUNEA DE ACCENT „Accentul este sufletul cuvântului” Diomede Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt. véselă – vesélă. Accentul diferenţiază două cuvinte sau două forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. pájură etc. látură. p. popór. 8] 95 . lápoviţă. maghiara pe prima silabă a cuvântului etc. luptă (pers. accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice în scrisul comun. evidént. pálmă. colég. a II-a sg. prezent) şi lupta (pers. mistér. franceza îl are pe ultima silabă. hiát. accentul este situat pe penultima silabă şi. d) pe silaba penultimă: fereástră. constituie ceea ce numim accent. g) pe a cincea silabă: şáptesprezece. chélneriţă. normă şi barem. hexagón etc. pánică. compánie – companíe. introdúce. adverb. măcar. f) pe a patra silabă (de la sfârşitul cuvântului): véveriţă. În latină. dói-spre-ze-ce-lea etc.

sunt rostite cu o claritate perfectă. cea în cuvinte” [3. În limba română. silabele contrastează între ele: cea care înregistrează un grad înalt de pronunţare. decât alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul. Cuvântul „accent” vine din l. 96] SILABE ACCENTUATE ŞI NEACCENTUATE Sub aspect fonologic. Gramaticianul roman Diomede (sec.) a definit accentul concis şi plastic. toate cuvintele noţionale (independente. un cuvânt dintr-o frază prin pronunţarea cu o intensitate mai puternică. 96 . 23]. că accentul românesc este de intensitate. p. IV e. Are „marele dar” de a evidenţia o silabă dintrun cuvânt. dinamic sau expirator [2. [4. Sau „accentul are rolul de a da o marcă formală unei unităţi gramaticale. care au accent. introducând în vorbire o articulaţie suplimentară. Se admite. ceea ce înseamnă „ton”. Un cuvânt accentuat incorect nu va fi înţeles. dar şi în alte limbi. adică silaba accentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate mai slabă la rostire – neaccentuate. cuvântul fonetic. în general. fraza fonetică) pe care le caracterizează. chiar dacă fonemele din care-i compus. p. silaba. cuvântul. Profesorul francez Andre Martinet subliniază că funcţia fonologică a accentului se obţine anume prin faptul că silaba accentuată se identifică prin contrast cu silabele neaccentuate vecine.Accentul (ca şi intonaţia) este unitate fonetică suprasegmentală (neliniară) deoarece nu poate exista separat.latină „accentus”. 98]. de sine stătătoare).n. p. numindu-l „sufletul cuvântului”.

Nota bene: Silabele neaccentuate.. adică în cuvânt. voluntar” [6. pro „înainte” şi tonos „accent”). adesea şi alte prefixe cu sens general negativ. pot apărea unul sau mai multe accente secundare. fotomodél. antiatómic. Ca rezultat. autoservíre. inacceptábil. apolitíc. p. Exemple: dumbrávă. când „vorbitorul le simte în opoziţie cu vinovat. accentul secundar este mai perceptibil decât în alte limbi. 160].. bűnăvoínţă. iar cele care stau după silaba tonică se numesc silabe posttonice (lat. Corlăteanu şi Vl. iar în context şi cele monosilabice. anti . teleenciclopedíe. uneori. silabele neaccentuate sau atone. involuntár. in.. reuşítă. Mai ales în cuvintele compuse. se caracterizează printr-o intensitate mai slabă de pronunţare faţă de silaba accentuată.. naţionál. nongráv. şi o schimbare de loc între accentul principal şi cel secundar: únsprezece. superdotát. hipotensív. accent secundar: arhiplín. neavând... tele . un accent secundar clar perceptibil.bisilabice. pe lângă accentul principal. porthartă. lápoviţă. în cuvintele polisilabice.. 104]. de obicei. se numesc silabe protonice ( din gr. o silabă este accentuată sau tonică. super . nefăcút. sunt accentuate. iar celelalte sunt neaccentuate sau atone [5. ca a. polisilabice. Foneticienii N. Accentul secundar al prefixului negativ poate deveni accent principal: nevinovàt. Zagaevschi menţionează faptul că. foto . p. În cuvintele compuse. Accentul secundar poate sta şi în imediata vecinătate a accentului principal: nearsă. neştiínţă.. spectácol. de regulă. De regulă.. În limba română. au. este posibilă. hipo . non: neadevărát. Prefixul de negaţie ne– poartă. şi prefixoidele de tipul arhi . hipertensív. hiper . auto . făcut. post „după” şi tonos „accent”). fiecare cuvânt noţional posedă un singur accent. mai poate apărea şi un accent secundar. 97 .. dőuăsprezece. neom. care se găsesc înaintea silabei accentuate. între ele neavând acelaşi grad de intensitate.

care se poate percepe.În sintagme (relativ) fixe. contemporan. carácter – caractér. bolnáv – bólnav. 53]. un cuvânt îşi poate pierde accentul principal. unele recunoscute. epigramă. Schimbările ocazionale de accent se pot datora stării afective a vorbitorului: álo – aló! párdon! 98 . pers. în multe limbi. care devine accent secundar. profésor – profesór. Moráriu – Moraríu. În unele cazuri. accentuarea diversă se explică prin provenienţa diferită a unor cuvinte. Garde: ecou al accentului [7. ántic – antíc. spléndid – splendíd. se răspândesc tot mai mult accentuările analogice. p. mai ales din greacă sau latină. circumspect. studentului. mai ales pe silaba a doua anterioară sau posterioară accentului şi care are funcţie ritmică şi nu lexical-morfematică ar putea fi denumit. la revedere. I şi a II-a pl. respectiv din franceză: académie – academíe. Acest accent. Accentul secundar poate apărea şi în cuvinte la care vorbitorul ezită între două accentuări posibile: apói – ápoi. óricare – oricáre. câteva – câtevá. a III-a îşi mută accentul sub influenţa aceloraşi persoane de la conj.a II-a: spúnem – spuném: mérgeţi – mergéţi. câţiva – câţivá. separare. de la verbele de conj. áltcumva – altcumvá. célălalt – celălált. la numele proprii de tipul: Ciubotáriu – Ciubotaríu. Unele cuvinte prezintă în limba literară oscilaţii de accentuare. În cuvintele mai lungi (unele compuse. neanalizabile sau semianalizabile pentru vorbitorul obişnuit) pot apărea accente asemănătoare celor secundare. dóctoriţă – doctoríţă. ántic – antíc. ádică – adícă. Ştéfan – Ştefán. ás(t)fel – astfél. care sunt însă mai slab perceptibile şi facultative (nu apar în vorbirea alertă): autobuz. acólo – acoló. altele combătute de norma prescriptivă: ápoi – apói. Ştefán – Ştéfan etc. cu termenul propus de P. íntim – intím. gingáş – gíngaş.

Puşcariu că deplasarea acentului în „n-áud” (faţă de aud) a fost provocată de transferul accentual. 99 . pápă-lápte. Singurul verb care permite eliziunea sau sinereza este a avea: n-am. ce-arată. p. mi-adúc amínte etc. 27]. ci nu află etc. ce-aveţi. p. Este interesant faptul: combătând explicaţia lui S. locuţiuni şi îmbinări libere): se poate realiza o ierarhizare a accentelor. În n-áduce . după modelul „n-ascult – ascult”. Al. ce pe vocala iniţială a verbului următor nu are loc când vocala iniţială a verbului este accentuată: se zice n-aude. 102): búnă seára. ce-află. pe când deplasarea accentului în n-áflă pe negaţie. spúrcat – considerate neliterare. accentul cuvântului mai puţin important semantic devenind secundar (S. dar nu se zice n-află. în nu aud eliziunea (şi transferul accentual) nu s-a produs decât după deplasarea accentului pe „u” [8. ce-arde. Unele accentuări afective s-au impus în rostirea standard: ádu. Deci. u ar conserva un acccent secundar. în care schimbarea accentului este menită să atragă atenţia. Puşcariu. ar duce la dezaccentuarea acestuia şi aceasta împiedică eliziunea şi deplasarea accentului. fapt ce explică prin formele cu accent pe desinenţă: avem.Sextil Puşcariu (1959. 105) nota strigătele-reclamă (cu ritm strigat): cóvrigi! strugúri!. aveţi > n-avem. cérul gúrii. múma pădúrii. din noápte-n-noápte. ce-are. n-arde. În limba română. Graur observă că transferul accentului de la nu. p. nerealizarea accentului lexical (sau transformarea accentului principal în secundar) are loc atunci când două sau mai multe cuvinte accentuate alcătuiesc o unitate strânsă semantică şi ritmică (la limita dintre cuvintele compuse. 1959.

a II-a silabă de la sfârşit. Studenţii vor despărţi în silabe lexemele. De exemplu: u(VI)-ni(V)-ver(IV)-si(III)-ta(II)-te(I) (şase silabe. fráte. Nota bene: Accentuarea se realizează de la finele cuvântului după cum urmează: I silabă de la sfârşitul cuvântului. vrábie. múnte. acesta este paroxiton). cúlme. sécetă (din greacă „pro” – înaintea + paroxiton). caiét. adică pe silaba a II-a de la sfârşit. înainte şi „oxiton” – intensitate. sálcie. Ialomiţa. mai ales în cuvinte compuse. şi cuvintele vechi: bívoliţă. dínte. Din greacă „oxis” – intensitate. accentul poate sta chiar pe a cincea sau a şasea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţele. Lexemele date se 100 . foárfece. În cazuri rare. putere şi „tonos” – ton. PROPAROXITONĂ ŞI ANTEPROPAROXITONĂ În limba română. frúnză. după care vor numerota sus. accent. În limba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţin numeroase decât cele oxitone şi paroxitone. Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe antepenultima silabă. prépeliţă etc. geántă. de obicei. putere. calendár.. pe ultimele trei silabe ale cuvântului: după locul accentului începând cu ultima silabă. iáloviţă (vacă mare şi grasă). accentul pe a doua de la sfârşitul cuvântului). a III-a etc. strúgure. Paroxitone – de ex. (al) nóuăsprezecelea. lúbeniţă (harbuz). De asemenea. cu cifre romane. studént. maşínă. întrécere. Din greacă „paros” – lângă. cedând mult în această privinţă: pásăre. precum şi denumirile de râuri din România: Dâmboviţa. flóare. límpede. fereástră etc. revístă. lápoviţă. PAROXITONĂ. numărul silabelor. piciór etc. cuvintele se numesc oxitone: oráş.ACCENTUAREA OXITONĂ. corábie. smoálă. accentul stă. Verificăm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se află pe a doua silabă de la sfârşitul cuvântului.: facultáte.

doisprezece . El poate coincide cu un cuvânt lexical. optsprezece. Mai puţin numeroase fiind proparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele. iar în vorbire numărul cuvintelor fonetice trebuie să coincidă cu numărul cuvintelor accentuate. de acesta prin cratimă) se numeşte enclitic (din gr. De exemplu: Gândesc la fapte/ de atunci/ la arătări/ din era prea fierbinte/ ce se sparse/ . din gr. PROCLITICE ŞI ENCLITICE Cuvântul fonetic este alcătuit dintr-o totalitate de silabe. Tot cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralele cardinale de la 11 la 18 (unsprezece. Atunci când cuvântul neaccentuat se află înaintea cuvâtului noţional accentuat la care aderă... De exemplu: Alexandru/ simţi/ prelungindu-i-se/ cald/ pe obraz/ . Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor au accentuare oxitonă şi paroxitonă. el se numeşte lexem proclitic (din greacă „proklitikos – înclinat înainte).. „enclitikos” înclinat în urmă). cu un singur accent. înafară de şaptesprezece) [9. Acasă 101 . în general. Vladimir Beşleagă. Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi proclitice şi enclitice.. p. „ante” – înainte + proparoxiton. Lucian Blaga Atunci când lexemul neaccentuat se află după cuvântul noţional accentuat la care aderă (legându-se. CUVINTELE FONETICE. 154].numesc anteproparoxitone. dotat cu sens...

proclitice şi enclitice: prepoziţii. engleză. de regulă. turcă etc. germană. accentul muzical al cuvântului se îmbină cu prezenţa accentului politonic al silabei (din gr. conjuncţii. gruzină.rusă. începând cu sec. franceză. azerbaigeană. melodic sau tonic este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (mai acut) decât celelalte silabe. greaca veche (elina). Este caracteristic pentru limbile vechi clasice (sanscrita. armeană. verbe auxiliare. sunt separate de cuvântul accentuat la care aderă prin blanc sau prin cratimă. spaniolă. În scris. latina clasică. forme conjuncte ale pronumelui personal şi reflexiv. cehă. 169] I. variaţii care îndeplinesc funcţie distinctivă. Deseori. h) Accentul muzical. Din greacă „dynamikos” (de intensitate) este evidenţierea unor silabe dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternică. Sub aspect fonologic a) Accentul dinamic – de intensitate. de forţă. Accentul muzical este înlocuit. Diferitele tipuri opozante ale accentului silabic se numesc tonuri sau voci: ton 102 . cuvintele proclitice şi enclitice. vechea slavă). TIPURILE ACCENTULUI Foneticienii Vl.voce). În latina populară. cazacă. Zagaevschi şi N. Prin accent politonic se subînţelege variaţiile înălţimii vocii în limita silabei. p. unitatea accentuală este formată dintr-un cuvânt accentuat însoţit de cuvinte clitice. articole. Corlăteanu clasifică accentul după cum urmează: [10. Caracteristic pentru foarte multe limbi: română. cu cel dinamic.Nota bene: În conluzie: în unele cazuri. „polys” – mult şi „tonos”. are loc trecerea definitivă de la accentul muzical la cel dinamic – acesta fiind moştenit de limbile romanice inclusiv româna. al II-lea şi terminând cu sec. deseori. al II-lea.

novitá) şi foarte rar pe celelalte silabe. echilíbru – dézechilibru. Cuvintele pot fi mono-. pe penultima silabă şi pe ultima (virtú. Există limbi cu acccent liber (ca: rom. De ex. patriót – cómpatriot.În unele limbi accentul dinamic se împleteşte cu accentul muzical în aşa măsură. II. el se numeşte fix. transferându-se pe altă silabă. sufixelor. ton ascendent (/). ucrain. încât e greu de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. ton descendent (\). examinează numai două tipuri de accent – dinamic şi muzical. tri – şi polisilabice. iar silaba lovită de accent – prima. suedeza. Asemenea limbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical.. ton descendent-ascendent (٨). sp. ultima. i) Accentul cantitativ sau durativ (lat. ori combinat (ex. mantá. chiar şi germana).). conjugare în sensul că la adăugarea prefixelor. ton ascendent-descendent (٧). letona. la derivare. it. penultima şi antepenultima.). spre ex. Accentul (în limba română) cade diferit (popór. accentul părăseşte silaba pe care se află. În alte limbi accentul este dimpotrivă limitat sau condiţionat. quantum „cât”) este reliefarea unei silabe din cuvânt prin pronunţarea ei cu o durată mai lungă decât celelalte silabe. bulg. indiferent de numărul silabelor. fratéllo. Accentul rămâne fix.uniform ( __ ). Lingviştii consideră că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se întâlnesc foarte rar. Dacă accentul vizează aceeaşi silabă în toate cuvintele unei limbi.. báştină etc. declinare. rusă.. Lingvistul Tomson. norvegiana... bontá. j) Accentul mixt . în greaca veche accentul cade. desinenţei. lituaniana. bi-. b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. muzical-dinamic sau mixt. Tipurile accentului sub aspect morfologic a) Accentul fix sau previzibil. 103 . sârbo-croata. Ex. de obicei. de asemenea.

copáci. colinele. ori la formarea cuvintelor noi prin sufixare accentul rămâne pe silaba pe care a fost în cuvântul nederivat. în timpul flexionării sau al derivării accentul trece de pe radical pe afixe sau invers – mobil. lúcru. a I-a: lucréz. în cuvinte diferite. lúcrul. a I-a cu suf. lucrézi. Însă la derivare accentul mobil trece de pe radical pe sufix: másă – măsúţă. c) Accentul permanent şi accentul mobil – în orice limbă pot fi întâlnite cuvinte cu un asemenea accent. FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC 1. . Dacă în timpul declinării sau al conjugării cuvântului. –esc (-ăsc)). copácilor. În limba română. accentul poate cădea diferit: . pădúre – pădurár.foarte rar pe silaba a patra de la sfârşit (véveriţă). .În limba română. accentul permanent este caracteristic pentru declinare. lucréază. conj. lúcrurile. lucráţi etc. se reliefează foarte clar în contrast cu povârnişurile. atunci accentul se numeşte permanent.penultima silabă (frúnză). –ez. lúcrurilor. culminativă. Exemple: copác.pe ultima silabă (copác). lúcrului. vârfurile-reper.antepenultima (rámură). dâmburile. Să ne imaginăm cum cele mai înalte culmi ale munţilor şi ale dealurilor. copácului. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mai numeşte contrastivă. Dacă însă. 104 . . a IV-a cu suf. conj. păduríce etc. se mai întâlneşte şi la conjugarea unor verbe (conj. lucrăm.

transpórt. prezentându-se în calitate de mijloc de semnalizare. ci şi hiatul binar oa (coagulare).a.în caz marcant – diftongul (oámeni.sitáte fi- lo- lo. silaba accentuată se prezintă ca o culme. de regulă. cunoscute şi în limba rusă sunt considerate incorecte. televizór. Funcţia distinctivă. variantele cu accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troléibus.: a) Digraful oa-. conţine în sine şi o „încărcătură” suplimentară. 3. oxitone. De ex. ( de aici şi denumirea culminativă). -oa. De aceea. Funcţia demarcativă. accentul nu are valore fonologică distinctivă. . În limbile cu accent fix. De ex.ver. de regulă. Accentul ca şi fonemele. în limba română.gí. documént. soáre. adică el îndeplineşte şi o funcţie demarcativă sau delimitativă.notează nu numai diftongul ascendent oa (floáre). televízor ş. accentul fiecărui cuvânt. cuvintele terminate în consoană sunt.Aşa şi în torentele vorbirii.: în cuvintele „universitate”.e (într-un cuvânt) 2. b) După cum s-a spus. alcătuite din înlănţuiri de cuvinte fonetice. adică două cuvinte sau 105 . „filologie”: a) ub) ni. şcoálă) şi – în poziţie nemarcantă – hiatul (exploatatoare). Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă: autobús. troleibús. Prezenţa sau lipsa accentului semnalează.

Funcţia distinctivă morfologică.Verb + adverb: (se) repéde – répede. Ex. în afara contextului. 7. luate izolat. acele. Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci când cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi punct de vedere şi se caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale. víţele – viţéle. tórturi – tortúri. parálele – paraléle. comédie (întâmplare ciudată) – comedíe (operă dramatică). tot – cuvânt auxiliar la gradele de comparaţie.Adjectiv + verb: dúră – dură.Adjectiv + numeral: óptime (cele mai bune) – optíme. El serveşte pentru a delimita cuvintele. Funcţia fonologică a accentului în limbile cu accent liber poate fi identificată ca funcţie distinctivă. 4. éra – erá etc. bucură (el) – bucură (ei). Funcţia distinctivă lexico-gramaticală. móbilă – mobílă.Substantiv + adjectiv: álbie – albíe. mobilă. mai – adverb (cuvânt auxiliar folosit la formele gradului compus). cântecele – cântecéle etc. iar – conjuncţie. mai – substantiv. nu ne spun încă numic despre ce cuvânt sau despre ce sens al cuvântului este vorba. 2. 3. În limba română succesiunile de foneme: mijloc. care sunt omoforme: 1. tot – numeral. 5. 6.Substantiv + verb: dúduie – dudúie. Accentul diferenţiază sensurile cuvintelor. Ex. cântă. matură. 106 . búnei – bunéi. míjloc – mijlóc.forme gramaticale nu pot fi niciodată diferenţiate datorită accentului. Augúst – áugust. iar – adverb. para.Substantiv + pronume: ácele – acéle. În limba română funcţia fonologică distinctivă a accentului e folosită deseori în scopuri lexico-gramaticale.Substantiv + adverb: lătúri (resturi de mâncare) – lături (la o parte).

. făr-a prinde chiar de veste . Mâine mergem la teatru. şi neamul . Mâine mergem la teatru. áripă. Scrisoarea III) 107 . Călin) „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile. (noi mergem neapărat). Acoló. nu la cinema sau cafenea).. (la teatru. de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. de cuvintele marcate stilistic: „áripi zburătoare” (în versuri). Duşmănit vei fi de toate. lângă izvoară. iarba pare de omăt. Ex. Eminescu.. folosite de autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritul local. arhaic etc. iară ţie dúşman este. Mâine mergem la teatru.. Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet. ramul. La Mihai Eminescu „Împărat şi proletar”: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă. Eminescu.” (M. „De treci codri de aramă. Este vorba de variantele dialectale de ex.: bólnav. (nu azi. râul.” Funcţia distinctivă stilistică. Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi. Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta.” (M..Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţând o frază de mai multe ori şi punând accentul logic de fiecare dată pe alt cuvânt. noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite. Mi-e prieten numai mie. nu poimâine). dúşman. acoló etc.

A. Elemente de lingvistică generală. Bună ziua! Limba română! Galaţi. p. Paris. paroxitonă şi anteproparoxitonă. vol. N. II. Paul garde. 1970. 6. 8 2. 4. Corlăteanu. ed. Puşcariu. Limba română. p. proclitice şi enclitice. 98 3. 160 6. Zagaevschi. p. p. Limba română. Bucureşti. 1993 p. Rostirea. Paul garde. 1993. II. 104 7. p. 2. Puşcariu. Chişinău: Lumina. Note bibliografice: 1. Definiţi accentul în limba română. S. Însuşiţi şi apoi caracterizaţi tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic. Fonetica. 1968. Paris. Bucureşti. 96 5. Pronunţaţi corect silabele accentuate şi apoi pe cele neaccentuate. p. 1968. Rostirea. 5. Martinet.SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Bucureşti. ed. Th. L’accent. 1994. 3. Exemplificaţi accentuarea oxitonă. 53 108 . L’accent. distinctivă). demarcativă. 23 4. A II-a. Precizaţi care sunt cuvintele fonetice. Parapiru. observând diferenţa acustică. A II-a. 1994. Vl. vol. S. Caracterizaţi funcţiile accentului fonetic (culminativă.

15-53 9. Zagaevschi. Graur. 1954. Vl. I. III. 169 109 .8. Gramatica limbii române. Corlăteanu. vol. Fonetica. p. Iordan. în BL. 154 10. N. 1993 p. p. Vocabularul. 1935. Al. Bucureşti. Chişinău: Lumina. I. fonetica şi morfologia. Notes sur les diphtongues en roumain.

MODULUL VI. tactul. INTONAŢIA La finele acestui modul.Să definească noţiunea de intonaţie.Să precizeze opoziţiile intonaţionale. junctura şi pauza. ritmul. Să asimileze cunoştinţe privind succesiunile ritmice. studenţii vor fi capabili: . .Să cunoască toate componentele intonaţiei. . .Să delimiteze tipurile intonaţiei. 110 .

diferă infinit de la om la om. În fonologie. insuficient cercetate. tempoul şi ritmul vorbirii şi cu alte elemente fonice. Rolul ei în vorbire. Intonaţia se prezintă ca un indice absolut necesar pentru vorbirea orală. stilistica. p. 59]. întocmai cum ochii recunosc fizionomia. fiind compusă din foarte multe trăsături. dar posibilităţile punctuaţiei de a reprezenta diversitatea intonaţiilor sunt restrânse. Nota bene: În sens restrâns. ce nu se poate concepe în afara acesteia. în marcarea unor raporturi sau situaţii sintactice şi în exprimarea stărilor sufleteşti este deosebit de important. intonând – diferă de la un individ la individ şi urechile o disting.” M. legate de timbrul sunetelor şi de „culoarea” vocii: „mirată”. arta oratorică. prin intonaţie se înţelege melodia frazei.INTONAŢIA CA UNITATE FONETICĂ SUPRASEGMENTALĂ „Precum fizionomia noastră. Intonaţia are un rol inconfundabil şi incomparabil în procesul comunicării. fonetica. F. intonaţia se cercetează din 111 . cu pauzele. sunt legate profund de „farmecul intonaţiei. pe care le însoţeşte şi le precedă [1. „nedecisă” etc. dicţia şi. În sens larg. aşa şi vocea – deşi cuprinde puţine varietăţi cărora li se poate da o denumire. Psihologia. intonaţia se realizează prin îmbinarea variaţiilor de înălţime cu intesitatea şi durata sunetelor. „emoţionată”. nu în ultimul rând. Quintilian Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţii gramaticale şi valori afective de pauze. variaţiile tonului fundamental al vocii în interiorul frazei fonetice.

Exemplu: Tu ai citit romanul Ion? Ion? romanul citit ai Tu 4. redată prin propoziţii enunţiative. Este specifică mai ales enunţurilor interogative totale. Intonaţia apare şi ca indice al pronunţării corecte” [2.” 2. Intonaţia ascendentă ↑ caracterizează sintagmele neterminale şi constă. De exemplu: „Romanul Ion este scris de Liviu Rebreanu. Intonaţia uniformă numită şi normală este caracteristică pentru vorbirea obişnuită. Este frecventă în propoziţiile imperative. ce se creează prin varierile intonaţionale. iar în gramatică se are în vedere aspectul sintactic şi rolul factorului intonaţional la determinarea aspectului sintactic şi a tipului comunicativ corespunzător. Intonaţia descendentă ↓ se realizează în cadrul sintagmelor terminale şi constă în coborârea tonului pe sintagma accentuată a ultimului cuvânt. Citiţi romanul Ion! 112 . TIPURILE DE INTONAŢII 1. în ridicarea tonului pe ultima silabă a cuvântului final. 200]. prin care vorbitorul solicită un răspuns de tipul „da” sau „nu”.punctul de vedere al opoziţiilor stilistico-semantice dintre diferite sintagme. p. în esenţă.

Exemplu: Mama vine? Interogativele pot fi formulate dintr-un singur cuvânt (rostit pe un ton ridicat ascendent). acesta se evidenţiază printr-o proeminenţă negativă în silaba accentuată. a efectuat cercetări experimentale asupra intonaţiei (în special interogative) [3. Asta e părarea lui despre tine. unde.Da. care reia spusele interlocutorului când acestea nu au fost percepute corect sau provoacă o reacţie afectivă a vorbitorului: „ – Spunea că eşti un ticălos. Modelul ascendent-interogativ: poate conţine un cuvânt cu accent sintactic. Intonaţia combinată. Modelul interogativ ascendent . 306]: 1.4. când.descendent al interogativelor alternative prezintă. ce. cât. . adv. Toate-s vechi şi nouă toate… Autoarea Laurenţia Dascălu. cum. Modelul descendent-interogativ – caracterizează întrebările parţiale (conţinând un cuvânt interogativ: pronumele – care. cât) au vârful tonal pe silaba accentuată a cuvântului interogativ. o frecvenţă fundamentală mai mare 113 . urmat de o cădere abruptă şi apoi o coborâre gradată până la finele enunţului: „Cine vine?” 3. p. în lucrarea „Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română”. cine.Cum? .” 2. vreme vine. în comparaţie cu fraza enunţiativă disjunctivă. Vreme trece. ↓↑ După o ridicare a tonului urmează o scădere treptată a lui.

numite şi total interogative. nivelul unu – cel mai scăzut. nu?” 5. Nivelul cinci – cel mai ridicat. Zagaevschi [4. în care cifrele corespund celor cinci niveluri de înălţime a tonului. Pentru a diferenţia intuitiv variaţiile intonaţionale.a primului termen al alternativei cu o înălţime mai mare la sfârşitul acestuia: Exemplu: „Iei pere ori mere?” 4. intonaţie combinată ascendentă – descendentă. intonaţie ascendentă. Modelul descendent declarativ. este Ion inginer. Nivelul doi se consideră nivelul normal de pornire a vocii. Intonaţia uniformă sau orizontală (numită şi normală) este caracteristică pentru vorbirea obişnuită. intonaţie descendentă. nemarcate lexical. Corlăteanu şi Vl. redată prin propoziţii enunţiative. 1. 114 . Modelul interogativ descendent-ascendent este specific unor structuri interogative compuse: Exemplu: „Iar n-am scris bine. autorii au construit un portativ. p. Un apel la distanţă (strigăt) are un model descendent cu două faze. 2. Cuvântul care priveşte nemijlocit întrebarea se rosteşte pe un ton mult mai ridicat decât celelalte. care diferă de intonaţia vocativului printr-un interval descendent mai redus. Intonaţia ascendentă caracterizează propoziţiile interogative. plasarea vocii pe un registru mai înalt şi printr-o durată mai mare: Vocativ: Vlad! Strigăt: Vlaad! Foneticienii N. 201] disting patru tipuri sau contururi terminale principale de intonaţie: intonaţie uniformă sau orizontală.

Intonaţia descendentă e frecventă în propoziţii imperative. 115 . Intonaţie ascendentă – descendentă poate apărea într-o propoziţie enunţiativă. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă… 4. tonul este apoi mereu în scădere.teatru? fost la ai Tu 3. De la cuvântul ce exprimă ordinul sau dorinţa şi care dispune de intonaţia cea mai ridicată.

Cuvintele. se consideră drept component temporal al intonaţiei. 1.COMPONENTELE INTONAŢIEI. pauzele se prezintă ca nişte întreruperi necesare la alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. Melodia – gr. tempoul şi timbrul vorbirii. Ritmul. El este respectat. Ex. elementele componente ale intonaţiei sunt: melodia. te rog. pauzele. „melos”. În procesul vorbirii aceste componente apar ca un tot unitar. împreună cu tempoul.cântec. Ex. 4. „În parcul orăşenesc/ se juca/ un băieţel drăgălaş/ îmbrăcat într-o hăinuţă frumoasă/” – accent sintagmatic se obţine la ultimul cuvânt.”.. sau să rămân . „Taci. ele au efecte stilistice „să plec . TACT. Crăiasă din poveşti) 116 .. Eminescu. sintagmele. 3. accentul sintagmatic sau frazic. El se prezintă ca o alternare de silabe accentuate şi neaccentuate.. nu-mi mai aminti de el”.. la un interval egal de timp. în comunicarea poetică. PAUZĂ În general. propoziţiile îşi au fiecare melodia lor specifică în funcţie de scopul comunicării.. JUNCTURĂ.” (M. 2. în mod special. Accentul frazic se mai numeşte şi accent logic. Din punct de vedere fiziologic. „Lângă lác pe cáre nórii Au urzít o úmbră fínă . îndeplinind funcţii fiziologice şi lingvistice. „Vorba lungă – sărăcia omului”.. În plan lingvistic. Prin melodie trebuie să înţelegem modificările relative ale înălţimii tonului de bază al sunetelor vorbirii. Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire mai intensivă a unui cuvânt din componenţa sintagmei. Pauzele constituie întreruperi ale cuvântului sonor. ritmul. SUCCESIUNILE RITMICE: RITM.

în poezia eminesciană. c. aliteraţii (praf şi pulbere). de exemplu. 187] observă că. tristeţe). Turculeţ consideră că „ritmul înseamnă revenirea periodică în lanţul vorbirii a unor impresii auditive analoge produse de elementele prozodice. care ajută la fixarea acestora. 117 . adică viteza de succesiune a silabelor cuvintelor. Unele sintagme din vorbirea populară şi familiară dovedesc o tendinţă spre simetrie şi chiar spre vorbire ritmică: expresiv. folosit la pronunţarea diverselor propoziţii. Ritmul imitativ. compuse ritmate şi rimate (calea-valea. răutate. măsurat. germ. Cuvintele polisilabice şi sintagmele se imprimă în memorie cu ritmul lor propriu. ironie.drăgúţule). mai ales de intensitate şi de durată” [5. lent. b. Acesta are un rol important şi în vorbirea obişnuită.5. d. după silaba accentuată. motivat. cântecul cocoşului: rom. Astfel admirăm cu toţii. Ritmul stă la baza versificaţiei şi formează obiectul de studiu al metricii. sacadat. atunci când nu ne amintim un cuvânt „ne joacă pe limbă” tocmai ritmul său. normal. liniştit. bogăţia rimelor dactile în care. asonanţe (sapă şi lopată). mânie. leit-poleit). 262]. cu-cu-ri-gu. 6. p. El redă o anumită stare afectivă a vorbitorului (bucurie. încetinit. ki-ki-ri-ki. urmează două sau chiar trei silabe neaccentuate (codrúţule . al onomatopeelor este acelaşi în limbi diferite. Sextil Puşcariu [6. Foneticianul A. Anumite cadenţe ritmice sunt mai preţuite decât altele. accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi exclamative). Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii. p. Tempoul reprezintă iuţeala cu care se pronunţă unităţile lexicale. Se disting mai multe categorii de tempou: a.

de exemplu: petrecerea asta – pe trecerea asta. nu dai apă – nu da iapă. Mărdărescu-Teodorescu [7. totalitatea trăsăturilor fonetice care caracterizează fonemele segmentale şi suprasegmentale de la începutul şi sfârşitul unui enunţ izolat. Păstrarea unei anumite cadenţe ritmice obişnuite în limba noastră a produs accentuarea „spúneţi” – „spunéţi-mi”. în general. anumite succesiuni ritmice sunt mai plăcute urechii decât altele. grupuri de cuvinte. PAUZA Pauza se prezintă ca o scurtă întrerupere a fluxului vorbirii între două unităţi lingvistice succesive: sunete. silabe. cuvântul – cu vântul. l-am irosit – l-a mirosit. completată printr-un test de audiţie de M. propoziţii sau o tăcere scurtă la încheierea unor enunţuri care exprimă un conţinut de 118 . pauză însoţită şi de modificări ale elementelor suprasegmentale. Junctura este o „pauză virtuală”. Din această cauză accentul tradiţional poate fi modificat. aşa cum din motive stilistice se poate muta accentul de la locul său normal. cuvinte. unsoare – un soare etc. p. JUNCTURA S-a discutat mult mai ales despre aşa-zisa junctură internă deschisă. Se opun enunţuri alcătuite din aceleaşi foneme şi care se diferenţiază numai prin locul în care se află o „pauză virtuală”.şi postjoncturale. înţelegându-se prin aceasta.Nota bene: După cum am văzut în modulul despre „accent” şi în vorbirea curentă. la care vorbitorul recurge pentru evitarea unor neînţelegeri sau pentru „remedierea” lor. Cazuri româneşti de junctură internă deschisă au fost cercetate prin măsurarea pe spectograme a duratei pauzelor de la locul juncturii şi a duratei segmentelor fonice pre. morfeme. mascată prin blancul care separă cuvintele scrise. cuplată – cu plată. 29-38].

gândire închegat. Pauzele servesc la structurarea şi segmentarea vorbirii, putând fi semnale demarcative ale unor unităţi lingvistice. Durata pauzelor poate avea cauze logice şi afective: când conţinutul enunţului este mai complex, pauzele sunt, de obicei, mai lungi; stările afective pot duce atât la lungirea, cât şi la scurtarea pauzelor (prin accelerarea vorbirii). Pauzele reglează tempoul vorbirii. Ele servesc şi ca mijloc de dirijare a atenţiei interlocutorului. În pauze, vorbitorul realizează selecţia lexical-semantică şi planificarea verbală a textului; în pauzele de ezitare (umplute, adesea, de vocala neutră) se caută expresia potrivită. Segmentarea textului scris la citire, cu ajutorul pauzelor, este o condiţie necesară pentru înţelegerea acestuia. Semnele de punctuaţie sunt importante pentru distribuirea pauzelor la lectură. „Durata pauzelor în texte cu semne de punctuaţie este între 0,18 sec. şi 3,63 sec., iar în textele fără semne de punctuaţie între 0,18 sec. şi 2,72 sec.” [8, p. 361-375]. Sextil Puşcariu scria: „Când terminăm să scriem o frază, punem punct; când terminăm să o vorbim, facem o pauză. Din punct de vedere fonetic, pauza este identificată cu încetarea mişcărilor necesare pentru articulaţia sunetelor şi trecerea la starea de odihnă, cu coardele vocale deschise. Dacă terminarea frazei înseamnă, în acelaşi timp, şi încheierea unei idei, pauza urmează după o coborâre a tonului, semnul prin care marcăm pentru ascultător această încheiere ... Acest rol delimitativ al pauzei este covârşitor în sintaxă” [9, p. 191]. TEMPOUL Tempoul reprezintă, în general, durata absolută a sunetelor. Pentru variaţia acestuia se utilizează, de regulă, termeni preluaţi din muzică: lento, allegro, presto. Viteza

119

vorbirii poate fi măsurată în numărul de silabe pe unitatea de timp. Viteza „normală” este de 5-8 silabe, de cca 10-15 sunete pe secundă, dar la vorbirea presto se ajunge până la 400 de cuvinte pe minut. Tempoul vorbirii variază atât de la o colectivitate lingvistică la alta (de ex. popoarele meridionale vorbesc mai repede; aromânii, oltenii, muntenii au un tempou mult mai rapid decât ardelenii sau modovenii), cât şi individual, în legătură cu temperamentul şi starea afectivă a vorbitorului. Pe de altă parte, tempoul ţine de situaţia de vorbire sau de importanţa conţinutului celor spuse: lucrurile importante şi în ocazii solemne se spun mai rar şi apăsat, lucrurile mai puţin importante, parantezele se spun mai repede. În literatura de specialitate, se mai utilizează şi noţiunea de „embleme fonetice” [10, p. 87], care reprezintă trăsăturile prozodice ori suprasegmentale, mai ales intonaţia, dar nu în ultimul rând şi: accentul, tempoul şi ritmul vorbirii; cuvântul şi grupul fonetic (fonetica sintactică), alternanţele fonetice (morfo(fonologia), articularea segmentală şi suprasegmentală, registrul vocii şi al respiraţiei, pauzele ca întrerupere intenţionată a fluxului sonor, auzul fonetic. În concluzie, putem aminti studenţilor că intonaţia sau „accentul frazei” are un caracter relativ. Ceea ce contează nu e tăria accentului în sine, ci tăria raportată la cea întrebuinţată în silabele accentuate ale celorlalte cuvinte din propoziţie. Sextil Puşcariu demonstrează faptul că despre rolul acentului în frază îşi dă seama oricine. „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla” înseamnă că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate şti ce va fi. Sau „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla”, adică tot ce se întâmplă se face cu ştirea Domnului. Semnificativă şi demonstrativă în acest sens este şi istorioara relatată de foneticianul Puşcariu: „La masă soţia mea m-a întrebat: „vrei vin?”. Dar s-a corectat imediat: „vrei vin?”
120

Când a pus întrebarea nu şi-a dat seama că se termină vinul ...” [11, p. 105]. După cum există o schimbare a accentului pe silaba dintâi a cuvântului, tot aşa accentul frazei poate trece, când urmărim anumite scopuri stilistice, pe un cuvânt anterior, care, în mod normal, nu are accent. Asemenea cazuri se întâmplă mai ales: a) În cazul negativului nu sau la exclamativele da, ba şi ia(n): Nu vine! Ba să mai zici! Ia(n) vezi! Când aceste cuvinte îşi pierd elementul vocalic prin contopire cu cuvântul următor, accentul se mută pe vocala iniţială a acestui cuvânt: ascúltă, dar n-ásculta; avéţi – ce-áveţi?; apói, dar d-ápoi?; aúzi, dar i-áuzi, măi leneşule ... (I. Creangă). b) Întrebările au mai des un accent de intensitate puternic: Cé vrea?/ Când vine?/ Cúm fac? c) Nesiguranţa, neîncrederea sau alte sentimente pot fi subliniate printr-o schimbare a accentului: Párcă l-am văzut! d) Prepoziţiile pot fi intonate când primesc un sens opozitiv sau antitetic: „a venit după mine” (nu înaintea mea). Astfel intonaţia are acelaşi rol ca şi schimbarea accentului. e) În sfârşit, prin intonarea unui cuvânt lipsit de asfel de accent putem face şi distincţii semantice. Astfel, alături de copulativul „şi” neacentuat (mama şi tata; am venit şi am văzut) există un „şi” accentuat, care se traduce în latină prin „etiam” şi „iam”: A venit şi el? A şi venit? Melodia frazei ţine tot atât de mult de fonetică, cât şi de sintaxă. De aceea, se vorbeşte şi de un accent sintactic. „Fiecare limbă are melodia, intonaţia ei mai uşor de imitat decât de definit, fiecare neam, vorbind, „cântă” în felul lui.” Sextil Puşcariu

121

7. Turculeţ) 3. p. 1993. 1985. Caracterizaţi intonaţia uniformă. Comentaţi afirmaţia: „Intonaţia apare ca indice al pronunţării corecte”. L. Numiţi şi caracterizaţi elementele componente ale intonaţiei (melodia. Bucureşti: GRAMAR. junctură. – Chişinău: Lumina. 5. Explicaţi noţiunile: ritm. Ce sunt „emblemele fonetice”? Note bibliografice: 1. a III-a. 2.. Beldescu. descendentă şi combinată. Iaşi. tempoul şi timbrul). ( A. Zagaevschi V. ritmul. Introducere în fonetica generală şi românească. 200 3. 4. Zagaevschi V. nr. 299-306. 6. A. 1993. 262. revăzută.. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română // în SCL. p.4. tact. Fonetica. ascendentă.. Corlăteanu N. 2004. – Chişinău: Lumina. Precizaţi opoziţiile intonaţionale. pauza. 2. ed. Fonetica. Dascălu. p. 4.SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Punctuaţia în limba română.. Corlăteanu N. p. Turculeţ. Definiţi intonaţia ca unitate fonetică suprasegmentală. 201 5. 122 . 1999. G.

123 . Limba română. 2007.6. 8. S. 1994. 187. Rostirea. 7. vol. Rostirea. II. Academiei Române. Puşcariu. vol. Bucureşti: ed. II. Bucureşti: ed. 1992.. p. Chişinău. 87. Rostirea. Academiei Române. Limba română. nr. Puşcariu. Observaţii asupra juncturii interne deschise în limba română. Academiei Române. S. Vicol. Mărdărescu-Teodorescu. p. 29. M. A. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale comunicării interpersonale. vol. p. Bucureşti: ed. Limba română.. 361375. Observaţii asupra pauzei – în citire – în limba română // în SCL. Puşcariu. 1994. 9. p. II. 191. 105.. 10. 1994. Roceric-Alexandrescu. 11. N. p. XIV. p. S.3.

. .Să realizeze descrierea morfonologică descoperind însemnătatea disciplinei lingvistice – morfonologia.Să caracterizeze alternanţele semivocalelor. .Să definească noţiunea de alternanţă fonetică. ALTERNANŢELE FONETICE La finele acestui modul. 124 .Să recunoască alternanţele combinate şi corelative.Să determine categoriile de alternanţe vocalice şi consonantice. . studenţii vor fi capabili: .MODULUL VII.

p. astfel.. Zagaevschi accentuează că “alternanţa fonetică este schimbarea regulată a unui sunet din radicalul cuvântului prin alt sunet în procesul flexionării (nominale şi verbale). persoană etc. opoziţia “o-u” pe care o întâlnim în mor – murim se repetă în port-purtaţi. repetarea aceloraşi opoziţii în aceleaşi condiţii ne face să recunoaştem alternanţele. Vl. 116]. număr. Autorul accentuează că. limba română tinde a reda prin mijloace cât mai pregnante diferenţa morfemelor de caz. cos – cusut etc.NOŢIUNEA DE ALTERNANŢĂ FONETICĂ “În limba română alternanţele fonetice au un caracter sistemic. Sextil Puşcariu clasifică alternanţele în vocalice. E de remarcat marea frecvenţă a acestui fenomen. consonantice şi combinate [2. Nu este vorba atât de o influenţă a fonetismului asupra morfologiei. În felul acesta. existând o regularitate în constituirea alomorfelor. cât de o reală conlucrare a celor două nivele lingvistice în vederea realizării mai depline a conţinutului semanticogramatical. anumite categorii morfologice. porc – purcel. Morfemul Repetarea periodică a aceloraşi contraste cantitative sau de accent pune în mişcare simţul nostru ritmic. de exemplu. 259-262]. Serviciul pe care-l face această opoziţie variază. p. repetarea aceloraşi sunete la începutul sau la sfârşitul cuvintelor ne deşteaptă simţul pentru aliteraţie şi pentru rimă.” S. căci 125 . Puşcariu. stabilindu-se. precum şi al derivaţiei” [1.

în opoziţie cu “o”. moarte – morţi. veac – vecie. care se repetă şi la diftongul “au” în opoziţie cu “ău”: las – lasă. domn. negri – neagră. Astfel lui “ea” acentuat îi corespunde “e” neaccentuat: deasă – îndesa. groază – grozav. De asemenea.în mor – murim şi port – purtaţi avem a face cu un morfonem auxiliar pentru hipercaracterizarea deosebirilor de persoană. când grupul mixt următor are caracter nemuiat: munteni – muntean. doamne etc. laud – laudăm. veac – veci etc. între diftongi şi una din vocalele diftongului. când în silaba ce urmează avem altă vocală sau zero: mor – moare. deşi. negru. iar “u” în silabă neaccentuată. Nota bene: Comun tuturor acestor exemple este faptul că “o” apare în silabă accentuată. 126 . soacre. De un “ă” sau “e” în silaba următoare depinde “oa” din silaba accentuată precedent. seri-seară. să moară. în porc – purcel spre a marca diminutivul etc. socri-soacră. domni – doamnă. morişcă. lui “oa” îi corespunde “o”: moară – morar. găsim o alternanţă. socru. negre. condiţionată la fel de accent. dese – deasă. Acelaşi joc îl avem între “e” şi “ea”. dar “ea” apare numai când urmează un “ă” (nu şi “e”): des. Condiţionată de accent e alternanţa între “a” în silabă accentuată şi “ă” în silabă neaccentuată. Aceeaşi alternanţă o avem la “e” când urmează un grup mixt cu caracter muiat. în cos – cusut spre a deosebi prezentul de participiul trecut. spre deosebire de “ea”.

Nota bene: În predarea alternanţelor fonetive vom utiliza metodele brainstorming şi problematizarea. frecventă în limba contemporană: boală – boli.e): ceată. acesta – aceste.accent) a (+ accent): ă(. Accentul se deplasează în cursul flexionării sau al derivării şi unele vocale alternează fonetic: casă – căsoaie – căsuţă – căscioară – căsişoară – căsnicie (a : ă).APOFONIA SAU ALTERNANŢA VOCALELOR Din greacă “apo” – contra şi “phone” – sunet.a): e (+ accent + a.accent): deal – deluşor – deluros. e) e(+ accent) : ă (. Când în procesul flexionării dispare elementul inductor din silaba următoare. moldovenesc – moldovenească. c) o(+ accent): u(. g) ea (+ accent+ ă. sarma – sărmăluţă. ploaie – ploi.accent): pahar – păhărel – păhăruţ – păhăruş.accent): rece – răci – răcit – răcire. b) a(. Vocala “e” accentuată urmată în silaba următoare de elementul inductor (ă. analogia. floare – flori.accent): moare – mura – murătură. 127 . ceata – cete. foaie – foi. după cum urmează: a) a(+ accent): ă (. a) alternează cu diftongul ea în cadrul diftongării condiţionate: des – deasă. Există mai multe cauze care înlesnesc realizarea alternanţelor vocalice: locul accentului. întreg – întreagă.accent): bostan – bostănel – bostănar – bostănărie.accent) ă(. morfonologia implicată motivaţional etc. d) oa(+ accent) : u (. f) ea (+ accent): e(.accent): soră – surori – surioară – surată – surăţică. are loc alternanţa oa/o. ciocan – ciocănaş – ciocănel – ciocani – ciocănire – ciocănit – ciocănitură – ciocănitoare. realizând schema diverselor categorii de apofonii.

3. [3. scară – scări. 2. Em. alternanţa a/ă poate fi explicată uneori numai prin tendinţa de a distinge cât mai clar forma substantivală sau adjectivală feminină de singular de cea de plural: baltă – bălţi. e. tânăr – tineri. p. Iată de ce unii lingvişti definesc alternanţele ca schimbări suferite de un fonem sau un grup de foneme într-un sistem morfologic dat. 128 . Deci: mare – mari. omoforma “mare” poate fi utilizată în limba actuală şi ca substantiv. şi ca adjectiv. O altă diferenţiere a formei de plural de cea de singular se cere mai ales în cazuri de omonimie. Corlăteanu. S. c) o(± accent): oa (+ accent + ă. p.accent): joc – joacă – (să) joace – jucăm – jucând. jurământ – jurăminte. Nota bene: Există însă şi alternanţe vocalice în trei termeni. i):a (+accent +ă): învăţ – înveţi – învaţă. zbor – zboară – (să) zbor – zburaţi. cadă – căzi. Zagaevschi.Diftongul “ia” accentuat alternează cu “ie” accentuat: amiază – amiezi. Pentru a distinge un cuvânt de altul servesc formele de plural. i): ă (. Nota bene: Unele cazuri de alternanţă pot fi explicate numai prin stabilirea realităţii morfonologice. iarnă – ierni. viaţă – vieţi. De exemplu. Alternanţa â/i are loc pe baza influenţei fonemului prepalatal din silaba următoare: cuvânt –cuvinte. 1. a): u (. 31]. Necesitatea diferenţierii morfologice impune şi alternanţa ia/ie: iarbă – ierbi – ierbii. Vasiliu [4.accent): masă – mese – măsuţă. Golopenţia-Eretescu clasifică aceste tupuri de alternanţe după cum urmează: a) a(+ accent): e (+ accent + e. iar la substantive e prezentă alternanţa a/ă: mare – mări. Vl. vrabie – vrăbii etc. La adjectiv nu are loc alternanţa. Autorii N. 162]. tot – toate – tuturor. Astfel. iarnă – ieni. b) ă (+ accent): e (+ accent + e.

) – viguros. 3) alternanţe consonantice care depind de sonoritate. i şi. II. în limba română. ALTERNANŢA CONSONANTICĂ Sunt condiţionate de vocalele anterioare i.) Nota bene: În limba română. numită înmuierea consoanelor. cu Nota bene: Înmuierea consoanelor nu trebuie confundată palatalizarea acestora. şi – în special – a lui i semison (i final redus) asupra consoanelor precedente.) – pomi (pl.) ulm (sg. au o deosebită influenţă asupra consoanelor precedente. redus). 2) în dependenţă de locul şi modul de articulare a fonemelor. a): o(+ accent – ă. p.) – zici (pers. sunt alternanţele consonantice în funcţie de o anumită articulaţie suplimentară. constituid articulaţia suplimentară a înmuierii consoanelor. Vocalele anterioare e. în special i semison (final. e.).I. Alternanţa consoanelor dure cu cele moi contribuie la diferenţierea diverselor categorii morfologice: zic (pers. e.I. 160]. fapt ce cauzează reducerea rezonatorului bucal şi ridicarea tonului. sg. e) : u (accent): vigoare – vigorii (gen. Aceasta contribuie la schimbarea articulaţiei consoanei precedente spre centrul palatului. Cele mai frecvente.d) oa (+ accent + ă.art. consoanele dure sunt pertinente pentru formele de singular ale numelor şi pentru pers. singular. sg. În acest sens. a. pom (sg. există o serie întreagă de alternanţe consonantice care se grupează în mai multe tipuri: 1) în funcţie de articulaţiile suplimentare.-dat. Palatalizare înseamnă 129 .) – ulmi (pl. indicativ şi conjunctiv a verbelor [4.

j – j’ ş – ş’ prepalatale 6. d/o 1.snopi etc.moş – moşi. d – d’ t – t’ dentale 4. firav – firavi.cartof – cartofi.text – texte. . . cocoş – cocoşi etc. filosof – filosofi. făcut – făcute etc. . . monah – monahi etc. p. stâlp – stâlpi. scad – scade etc.alb – albi. Consoana b – b’ p – p’ Tipul consoanei bilabiale Alternanţa consonantică . v. plop – plopi.casă – case. Schematic putem reprezenta acest fapt după cum urmează: Nr. solz – solzi etc. plimb – plimbi. urmate de iot (al diftongului ie sau provenit din vocala i) [5.bolnav – bolnavi.cad – cade. p. . 2. f. .lup – lupi. 160]. pantof – pantofi etc.coajă – coji.rad – rade. .ceh – cehi.lucrez – lucrezi. . bob – bobi. m.trasformarea consoanelor labiale b. z – z’ s – s’ alveolare 5. morcov – morcovi etc. snop . . . vrajă – vrăji etc. slab – slabi etc. h – h’ postlingulae 130 . trasă – trase etc. v – v’ f – f’ labiodentale 3.

. e (mai . Nota bene: Sonantele l.7. 8. e 3.ţ’ m –m’ n – n’ r – r’ l – l’ africate sonante . Mai putem clasifica alternanţele consonantice şi pe baza termenilor: în doi termeni.par – pari. scutur – scuturi etc. hoţ .algă – alge. fulg – fulgi.hoţi etc. ulm – ulmi etc. r şi n prezintă o înmuiere deosebită.real – reali. fragil – fragili etc. i. De exemplu: sătul – plural.ban – bani. dialectal: sătul’. i.pom – pomi. Alternanţele consonantice în doi termeni: Nr. miel – miei.leah –leşi –leşesc – puţin frecventă) leşeşte. . Vibranta „r” a suferit transformări similare: cer – ceri (cei la M. 133]. 2. răsar – răsari (răsai – în dialect. sătui (literar). I. . fag – fagi. ac – ace.soţ – soţi. la M. . mac – maci etc.cântec – cântece. Alternanţa consonantică c : č + i semison. Eminescu). cale – căi. pier – pieri (piei – în dialect). Vieru). p. coleg – colege. În multe cuvinte de origine latină are loc acelaşi proces: cal – cai. burduh – burduşi. e Exemple . ţ. nor – nori. 131 . fug – fugi – fuge etc. sun – suni etc. i. sec – seci. . în trei termeni şi în patru termeni [6. h : ş + i semison. vale – văi. Eminescu şi Gr. d/o 1. g : ğ + i semison.

e d : z + i semison. . fix – ficşi. firesc – fireşte. i.gust – guşti. i. nr. i. x : cş + i semison 12. . ies – ieşi. repede – repejor.puşcă – puşti.pas – paşi – păşesc.oglindă – oglinjoară. 10. e t : ţ + i semison. 8. artist – artişti. e d : j + i semison 9. băiat – băieţi. oaste – oşti. cos – coşi. rabd – rabzi. s : ş + i semison. t : č + i semison ţ : č + i semison. muşcă – muşti. urât – urâţi. . [7. 15.4. 16. uliţă – ulicioară. .iubesc – iubeşti – iubeşte. 5. . 1-2] 132 . . . pieliţă – pielicică. i 11.mixt – micşti. (la diminutive) . rod – rozi.harbuz – harbuji.nostru – noştri. . xt : cşt + i semison str : ştr + i semison. complex – complecşi. .răutate – răutăcios (rare cazuri). aud – auzi. i şc : şt + i semison . sc : şt + i semison. 7. st : şt + i semison 14. i. i. vostru – voştri. . ceaşcă – ceşti.sfinx – sfincşi. mânz – mânji.credinţă – credincios. poveste – poveşti.ladă – lăzi. e z : j + i semison. 6. e 13. bărbat – bărbaţi. gâscă – gâşti.

În „Lexiconul greşelilor de limbă”. 6.decid – decizi – decis.rotund – rotunzi – rotunjel.Alternanţele consonantice în trei termeni: Nr. – 2. greşeli de 133 . 4. . d/o 1. .ucid – ucizi – ucigând ucisei.cuminte – cuminţi – cumincior. .torsei. oglindă – oglinzi – oglinjoară. grăunte – grăunţi – grăuncior. uneori. Alternanţele consonantice în patru termeni: Nr. Alternanţa consonantică d:z:j Exemple . d/o 1. t:ţ:č 3. d:z:s t:ţ:s c:č:s g:ğ:s . Alternanţa consonantică d:z:g:s Exemple . 5.torc – torci .sparg – spargi – sparsei.trimit – trimiţi trimisei. . mulg – mulgi – mulsei. autorul Cristian Niţulescu demonstrează că se generează.

aceste alternanţe sunt de două feluri: 1. aşa cum observă şi Gramatica Academiei. care mai apar în flexiunea cuvintelor sau în derivarea unor cuvinte noi). alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a rădăcinii cu o consoană net diferită: pas-paşi. plecpleci). Alternanţele consonantice sunt cele mai frecvente şi apar la consoana finală a rădăcinii. p. mai recentă şi mai puţin 134 . cad-cazi). este o alternanţă mai rar întâlnită. În exemple de tipul: corect 1. 2. Ion Coja. las-laşi). g-ğ (gi)(fragă-fragi. (Trecem în plan secundar alte alternanţe. t-ţ (frate-fraţi. 19] Conform opiniei profesorului român.corectitudine atunci când nu are loc fenomenul alternanţei fonetice. Ultima. s-ş (pas-paşi. în general. Le vom numi diferit: alternanţe parţiale şi alternanţe totale. bat-baţi) şi z-j (miez-mieji). pentru a marca pluralul la substantive – la nume. şi persoana a II-a singular la verbe. cu alternanţă z/j viteaz – vitezi treaz – trezi confuz – confuji obez – obeji [8. adormadormi etc. cu alternanţă e/i chel – chei sătul – sătui fidel – fideli credul – creduli viteaz – viteji treaz – treji confuz – confuzi obez – obezi greşit chel – cheli sătul – sătuli fidel – fidei credul – credui 2. Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci) (mac-maci. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu varianta ei palatalizată (sau palatală): pom-pomi. d-z (brad-brazi. fug-fugi). las-laşi etc. În principiu.

au început să fie rostite într-o singură silabă. (1) trecerea lui s la ş sau (2) rostirea într-o singură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm. în contextul amintit. ş sau i final? Dată fiind succesiunea liniară a fonemelor. devine el semnul principal al pluralului. Cine se află în această situaţie. Simplificând lucrurile. dacă există o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! După vechea regulă a filologiei numită lectio difficile.productivă. consecinţele acestui eveniment.a. să încercăm să ne imaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti. în primul rând. ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română. sunt consoane care nu au existat în latină. mai întâi s-a produs trecerea. fonemul ş. vom spune că mutarea (1) poate explica mutarea (2). lupus şi ursus. ş. rostit înaintea lui -i. ţ şi j. dar deosebite prin tipul de alternanţă consonantică. Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi? Este vreo deosebire între pluralul lupi. reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. Şi ne întrebăm care a fost prima «mutare». raportat la singularul lup(us). a lui t la ţ ş. z. amândouă păstrate în limba română. Aşadar. s-ş şi t-ţ. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci). parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi. drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită de vorbitori. adică consoanele č(ci). Deci. ğ(gi). În urşi pluralul este marcat de două ori. iar -i îşi pierde 135 . dar invers nu. prin ş şi prin -i. şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În care dintre cele două forme de plural se vede şi se va fi marcat mai bine valoarea gramaticală de plural? Evident. Observaţia interesantă pe care o putem face şi de la care pornim ar fi aceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale. a lui s la ş. rostite în două silabe. În astfel de situaţii deseori unul dintre cele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit ca redundant.d. între urs(us) şi urşi (rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât între lup(us) şi lupi (rostit bisilabic). la un moment dat pluralele lupi şi urşi.m.

pe c în č ş. urmat de i. era obligat să se diferenţieze de p final din forma de singular. tendinţă căreia i se supune în final. -i final are o poziţie mai puternică decât în urşi. Am putea spune că aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. dintre singular şi plural… «Ideea» palatalizării a venit de la consoana ş. Aşadar. Procesul a fost iniţial de natură fonetică. Este rostit mai «pe jumătate». avea motive să ajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia. la fel ca şi la č. În felul acesta limba română «descoperă » că diferenţa dintre o consoană dură şi varianta ei palatalizată este suficientă ca să sprijine o opoziţie morfologică. este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic. Prin analogie. Faptul că lupi.din importanţă. nu poate avea o explicaţie fonetică. dar este de presupus că acesta a fost primum movens. cu jumătate de gură. Nu pot fi pronunţate decât palatalizate. ğ. aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem. rostit bisilabic. În schimb în lupi. în care i final putea. amuţirea lui i final. Neputând să se modifice total.m. p final. rostit încă bisilabic. ci numai una fonologică.d. adică nu mai rămâne din el decât …amintirea. Noi nu cunoaştem motivul pentru care vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş. şi j. Cel mai probabil este de acceptat analogia cu un model. ajunge totuşi monosilabic în română. dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cu singularul lup.. mai întâi urşi a devenit monosilabic. a cărei rostire este de regulă uşor palatalizată. E de presupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i final încetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără ca această schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. dintre cele două plurale. p va adopta varianta sa palatalizată şi. lupi.a. Important este ce a urmat. iar acesta nu putea fi decât modelul cuvintelor de tipul urşi. implicit. evenimentul iniţial. 136 . şi nu este absolut necesar să-l putem explica. căci este singurul semn pentru a marca pluralul. rostit bisilabic în latină. adică pronunţia. Nu este exclusă nici influenţa substratului.

drept care nu se mai rosteşte plenison. În ordine cronologică consecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) i final devine redundant. g. ideea de plural (la nume) şi de persoana a II-a (la verbe) este simţită ca fiind legată de aspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii. precedat de celelalte consoane. să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile sau petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I – persoana a II-a. Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi în flexiunea verbelor. t. la verbele a căror rădăcină se termină în c. zic unii. ceea ce a făcut ca punctul de plecare să fie aceeaşi opoziţie u(o)-i : merg(o)-mergi(s). cânt-cânţi. ale acestor alternanţe consonantice totale. deşi nu este redundant. consoanele palatalizate. Au dreptate ? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un statut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată o suită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns de câteva decenii bune. Apare astfel o serie nouă de consoane în limba română. alternanţele totale se răspândesc la celelalte verbe ca alternanţe parţiale. rîd-rîzi. las-laşi. i final. merg-mergi. d. speli etc. pupi. 137 . adaus suficient pentru a prelua sarcina de morfem gramatical. s : fac-faci. prin palatalizarea celorlalte consoane finale: cari. ca apendice palatal al consoanelor de care este precedat. cant(o)-canti(s). La fel ca la substantive. când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -i pentru persoana a II-a. încetează şi el să mai fie silabic şi rămâne doar ca adaus. silabic.care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi. (3) prin analogie. dormi. pe care nu le afecta fonetic. «Punctul de plecare» identic la verbe şi substantive s-a păstrat bine în cuvintele (substantive sau verbe) a căror rădăcină se termina în muta cum liquida : codru-codri. (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toate palatalizate (cu excepţia lui ţ şi z). şi pierderea silabei finale. Au oare cele de mai sus vreo legătură cu răspunsul căutat? Deocamdată.

văd-vezi. ceea ce face ca această pseudovocală. poziţie în care căderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente nu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al pluralului la unele substantive feminine şi la substantivele masculine terminate în -e. ğ. în română. a dat naştere unor noi alternanţe consonantice totale: coadă-coade-cozi. Nota Bene: Sintagma „pierderea silabei finale” trebuie înţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabă nu se mai pronunţă plenison. z. să se adauge la silaba precedentă. Avem următoarele tipuri de transformări: (a) transformarea consoanelor c. casă-case. j. vin-vii. Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost numai cele masculine terminate în -us. d. caracterul de silabă al acelei grupări de foneme. g. prin a cărui afonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărul de silabe : cânt-cânţi. Se pierde. transformare petrecută mai ales sub influenţa lui -i. ş. cuscru-cuscri. ceea ce dă naştere. t. împreună cu consoanele respective. fie cauza fenomenului paralel: reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a palatalizării. ţ. umplu-umpli. propriu-zis. unui model flexionar nou. iar ulterior.umblu-umbli. merg-mergi. morfem de plural la (unele) substantive 138 . în final. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi considerată a fi fie efectul. muntemunţi. Deosebirea dintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toate verbele au avut la persoana I singular un -u final. s urmate de i în consoane cu totul noi în raport cu inventarul de foneme moştenite din latină : č.

verbală şi nominală deopotrivă. la persoana I şi a II-a. (b) palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane finale când sunt urmate de -i. erau în situaţia de a bloca sau măcar de a încetini acest proces şi (2) în poziţie finală. în final. primele patru se pronunţă palatalizate în mod natural şi inevitabil. Dintre aceste consoane noi. palatalizare care nu produce însă nici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii. ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau -i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele de genitiv-dativ ale substantivelor feminine. când 139 . (d) afonizarea (totală) a lui -u. forme solidare cu cea de plural: porţi-unei porţi ). (c) afonizarea (parţială) a lui -i. alternanţele consonantice (provocate de -i final) să capete un rol la fel de important în toată flexiunea românească. (g) extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective. (f) reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe. ceea ce face ca. atât de importante în economia verbului. h) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unor substantive. (e) dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui mare număr de substantive şi adjective(de fapt nu dispare silaba. dat fiind că verbele de conjugarea I.şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Ne putem pune întrebarea unde a început procesul fonetic de alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale : (1) la nume sau la verb ? (2) în interiorul rădăcinii (vezi cireaşă sau ţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Credem că începutul s-a produs (1)la nume (clasă în care includem şi participiile verbelor). ca semn al pluralului. precum şi la toate verbele ca semn al persoanei a II-a.

mai mare la singular cu una. Limba română. p 81). Punctul de plecare a fost lupus şi ursus. El se salvează făcând. Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniat faptul că intră la număr şi -u final din pronunţarea unor substantive ca urs şi lup.Caracostea. diferenţa devine şi mai mare. a cărui ataşare la sfârşitul cuvântului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul. care. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic. dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează la început. pe prima silabă mai ales. urmaşul direct al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu -s final latinesc. redundantă prezenţa lui -l. şi în numărul de silabe. va funcţiona şi la foarte multe verbe. I. astfel că soarta acestor morfeme (desinenţe) va fi aceeaşi. ele se afonizează până la dispariţie(cazul lui -u) sau quasi dispariţie. tot bisilabic. Apare astfel modelul flexionar în care deosebirea dintre singular şi plural constă. p 172). aceeaşi opoziţie.(Apud D. deseori. vol. Printr-o coincidenţă stranie. drept care vocala -i devine redundantă şi se poate renunţa la ea. lupului). între un u final şi un i final. Un rol important l-a jucat şi articolul hotărât.vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articularea sunetelor(vezi Sextil Puşcariu. Expresivitatea limbii române. pentru a distinge primele două persoane. deoarece este păstrat de substantivele masculine terminate în -e (fratele. Astfel că adevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi (bisilabic). ceea ce este sinonim cu renunţarea la ultima silabă. a lui u final. au devenit lupu şi ursu. în toate limbile romanice. Un rol excepţional îi revine 140 . dacă putem spune aşa. dând limbii române un caracter «trohaic». în cazul palatalizării consoanelor finale urmate de -i. muntele) şi în formele de genitiv-dativ (pomului. respectiv ursu şi urşi. care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison. Paralel cu impunerea acestui model are loc şi căderea în desuetudine. însă.

la capătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distinge de pluralul ei. fii. Deci. i. ne îndeamnă să credem că românul aude totuşi un i şi la finalul lui pomi. Soluţia ingenioasă la care se recurge nu este (x) exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia 141 . credem că a avut un rol decisiv în salvarea şi permanentizarea în limba română a acestui ciudat sunet care este pseudo i final. fiii. vorbitorii limbii române de odinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea. A acţionat simultan şi într-o neaşteptată coordonare cu aceştia. Dacă spunem că pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m. nu mai putem da acelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv. fiilor. articolul hotărît. adică la un i plenison cu care intră în opoziţie şi se află în aceeaşi paradigmă. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m din pomi. provenit tot din illi. în final. pomilor. la pomilor. latinescul illi. ci şi la pomii. cu care are în comun sensul de plural. şi pluralul articulat hotărît – pomii. capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale. Un i rostit diferit. Se ajunge. căci în mintea sa acest pomi se raportează la pomilor. ajunge -i. în funcţie de prezenţa sau absenţa articolului definit. nu a premeditat inventarea acestui ciudat «pseudo i final». căci în pomilor m nu mai este palatal. dar nu trebuie trecută cu vederea nici ingeniozitatea (sic!) nomothetului român care. la plural. Raportarea lui pomi nu numai la pom. ca soluţie atât de neobişnuită. ca prin -i plenison să fie marcat atât pluralul unor substantive. plenison. vorbitorul român are sentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prin acelaşi sunet. cât şi valoarea de determinat definit. ataşat formei (rădăcinii) nominale nedeterminate. la pomii. Acţiunea acestei coincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi mai sus sub numerotarea (a) – (i).însă coincidenţei că. şi în pomilor. desigur. şi în pomi. dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit. Nevoia de a marca diferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi.

Cum l-au descoperit sau inventat românii pe acest pseudo i final? Probabil. Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva forme flexionare mai bizare: de exemplu forma tu te legeni. morfologic. este mai mare. provine din 142 . în fapt. frecvenţa decide: dacă frecvenţa este destul de mare. prin diferenţe mari între formele flexionare. prin forme redundante. mai ales. propriu-zis. Ca şi la formele supletive. pom-pomi. barăbări etc. atunci ne putem permite luxul unor forme atât de redundante. în raport cu eu mă legăn. mai sus enumerate.) Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionar ideal. poate şi ţ. mai sigură. transmiterea mai netă. prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. ceea ce ar însemna că. ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechi şi mai frecvente: gardă-gărzi. Cred că alternanţa g-ğ(gi). (Variantele de tipul ţeapăn-ţapăn sau zeamă-zamă ar dovedi că şi consoanele ţ şi z sunt auzite/pronunţate în mod natural cu un uşor adaus palatal. bancă-bănci. (y) exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat.. nu finală(!). ş. a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi. au contribuit la impunerea acestui adaus palatal ca semn gramatical. care se rostesc în mod natural cu un apendice final asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produse de apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentru configurarea finală a sistemului fonologic românesc. bascăbăşti etc. şpagă-şpăgi. ci primul fonem din cuvînt. j. datorită noilor consoane č. Aproape că sunt forme supletive. de memorare. ci. toate consoanele noi intrate/apărute în străromână. ğ. Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje.nepalatalizat – palatalizat. pomi-pomii. în interiorul rădăcinii în poziţie mediană. Dezavantajul este că efortul mnemic. aşa cum spuneam mai sus. mai au comună nu rădăcina. Avantajul principal este că asigură. forme care.

Faptul că forma de singular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă că ne mişcăm numai pe terenul fonologiei. întreg. Aici alternanţa consonantică afectează un sunet aflat mai aproape de iniţiala cuvântului decât de finală: astruaştri! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologică de plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiar şi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin.) Dar cel mai convingător este cazul alternanţelor nostru-noştri. tu te legeni. La fel în grăunţe. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri. ăst-ăşti. Oarecum asemănător. merge-mergi. veni-vii etc. piepţeni. este simţită ca insuficientă. înregistrată de Puşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şi regula(?) ca verbul să aibă la pers. ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţă totală. În plus – şi poate mai adevărat. plural de la grăunte. cuvinte atât de des folosite.obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţă totală pentru a marca valoarea morfologică de plural sau persoana a II-a. (După ţ nu mai putea să rămână r. succesiunea ţr fiind imposibilă în română. Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţia grăunţe. şi neliterar. mai rar. ţine-ţii. prezenţa lui r ar fi împiedicat trecerea lui t la ţ. frate etc. Palatalizarea lui -n. Vezi şi fost-foşti. şi deloc pe al foneticii. totală. putând astfel obţine marca morfologică convingătoare: alternanţa consonantică g-ğ. iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată». De unde această alternanţă consonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşi situaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijlocul rădăcinii obţinem un plural mai clar. cuvântul pieptene are două forme de plural : piepteni şi. plimba-plimbi. a II-a indicativ prezent o silabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi. 143 . în munte. mânca-mânci. vostru-voştri. al morfo-fonologiei. gust-guşti etc. veste-veşti.

Introducere în fonetică. 6. II. p. 4.. Care este obiectul de studiu al morfonologiei? 4. D. 1993. p. – Chişinău: Lumina. Bucureşti: ed.Acest studiu. Macrea. Puşcariu). Iaşi. 116 2. Fonetica. Puşcariu. Al. S. A. 1994. Definiţi alternanţele fonetice. 1982. SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. p. 159-162. 2. Exemplificaţi alternanţele consonantice în doi. Palatalizarea labialelor în limba română // în D Rom. Stabiliţi legătura dintre fonologie şi morfologie. p. Academiei Române. Caracterizaţi alternanţele consonantice după locul. Introducere în fonetica generală şi românească. Corlăteanu N. 1999. 162. Rosetti. Zagaevschi V.. Rostirea. 3. amănunţit. trei şi patru termeni. 5. al alternanţelor consonantice a fost realizat de profesorul Ion Coja. p. modul de articulare şi apoi după sonoritate.. 160 144 . 3. 31 5. Lăzăroiu. A. vol. Analizaţi alternanţele vocalice sau apofonia (după S. Note bibliografice: 1. Bucureşti. Turculeţ.. IX. Majoritatea exemplelor ne demonstrează faptul că alternanţele consonantice sunt deosebit de frecvente în limba română literară. Limba română.

nr. 19 145 .. 1993.. 1956. p. Zagaevschi V. 133 7. VII. Niţulescu. Corlăteanu N. p. – Chişinău: Lumina. Lexicon al greşelilor de limba română. 1-2 8. 1996.6. Vasiliu. C. Din nou asupra alternanţei fonologice în limba română // în SCL. Em. Fonetica. Galaţi: Junior.

Corlăteanu. Gogin. 1985 12. M. III. 1935 146 . Avram. nr. 1974 11. XXV.. 1986 8. L’accent. Calotă. Beldescu. 1990 3.. I. Structura fonologică a cuvântului românesc literar actual. nr. Craiova. în SCL. Bucureşti: GRAMAR. I. Limba Română. 2. L. punctuaţie. 2004 5. 1978 10. 1986 16. 1969 17. Corlăteanu N. Graur. Calotă. Valoarea morfologică a alternanţelor fonetice.. N. Avram. Dumeniuk. 1970 15. G. Coteanu. în SCL. 1966 2. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române. Consoanele limbii literare. 1993 6. XXVI. – Chişinău: Lumina. Interpretarea fonologică a semivocalelor iniţiale de silabă în limba română. Chişinău. Gogin G. Dascălu. Bucureşti. nr. Fonetica. 1980 13. Paul. 5. Fonetica. Chişinău. nr. 1968 14. Chişinău. partea I.BIBLIOGRAFIE: 1. Paris. Al.. 2004 4. ortografie. în studii de lingvistică şi istorie literară. 1993 9. Bertea. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română // în SCL. Diftongii româneşti. revăzută. G. Gramatica explicativă a limbii române. Bărbuţă Ion. în BL.. 1977 7. a III-a. Vocalele în hiat binar în limba moldovenească. Notes sur les diphtongues en roumain. ed. Chişinău. G. Matcaş. vol II. – Chişinău. Gramatică. I. Chişinău. Chişinău. în LR. M. Zagaevschi V. Introducere în lingvistică. Garde. Punctuaţia în limba română. A.4. Gogin. N. I. Ortografia pentru toţi.

Macrea. I. A. Roceric-Alexandrescu. Malmberg B.. 1959. Bucureşti.18. Vocabularul. – Paris. Puşcariu. Niţulescu... Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti. Rosetti Al. Observaţii asupra juncturii interne deschise în limba română. 1947 20. 1974 34. vol. 1954 21. Palatalizarea labialelor în limba română // în D Rom. Bucureşti. în sSCLX. ed. Cluj. Th. Phonētique gēnérale et romane. editate de G. IX 23. Rostirea. – Bucureşti. 1978 24. Limba română. Graur Al. 1971 25.. ed. M. Philippide. Bucureşti 31.. C. 1959 33. Compendiu de anatomie. Ivănescu. 1998 28. I. Curs de fonetică generală.. – Bucureşti. Observaţii asupra pauzei – în citire – în limba română // în SCL. Iordan. 1978 22. 1996 29. Bună ziua! Limba română! Galaţi. Iordan.Gramatica limbii române. – Bucureşti.. Limba română actuală. Niculescu G. Parapiru. II. XIV. Puşcariu.. Elemente de lingvistică generală. S. 1970 26. Lexicon al greşelilor de limba română. Grupuri simbolice în fonetismul românesc. fonetica şi morfologia. vol. Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese. Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. 1993 30. 2 19. I. Teoria limbii.. – Bucureşti. Bucureşti. II. Bucureşti.. Martinet. Vl. D. A.3 35. 1930 147 . 1927 32.. Mărdărescu-Teodorescu. 1992 27. A II-a. Popovici. nr. Robu. Iordan I. S. Limba română contemporană. nr. Cercetări şi studii. A. I. – Bucureşti. Macrea D. Galaţi: Junior.

1956. Ščerba. Zagaevschi. 1999 43. Introducere în fonetica generală şi românească. Rosetti.. ed. Curs de lingvistică generală.. e. Rosetti. N. Şuten. Vl.. L. V. 1-2 44. Saussure de F. nr. nr. Asupra teoriei silabei. a IV-a. Em. Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL. 6. Al.. Varinate stilistice ale pronunţării româneşti actuale // LR XII. Sfârlea. 2007 45. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor româneşti i.... Turculeţ. 1963 41. Chişinău. u. 1989. Vicol. 1971 42. 1983 38. o. Chişinău. 1983 148 . Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale comunicării interpersonale. V. 2 37. Bucureşti. L. revăzută şi argumentată. Jazîkovaja sistema . Iaşi. VII. nr. Din nou asupra alternanţei fonologice în limba română // în SCL. Al. a. Sintagmatica vocalelor şi consoanelor la început de cuvânt în limba moldovenească. Leningrad. A. 1998 39. 1974 40.36. Vasiliu. – Iaşi.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->