P. 1
Hormonii

Hormonii

|Views: 153|Likes:
Published by Alice Douglas
Hormonii
Hormonii

More info:

Published by: Alice Douglas on Jul 30, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/20/2013

pdf

text

original

XIII. HORMONII XIII.1.

GENERALITĂŢI Hormonii sunt factori de reglare, care la pluricelulate, alături de sistemul nervos determină nivelul activităţii celulare. Acţiunea hormonală este realizată mijlocit, prin influenţa reglării proprii, elementare, de natură fizico-chimică a procesului metabolic. Mecanismul reglării hormonale este realizată conform principiului retroreglării negative, “efectul este cauza unui proces de sens opus”. Reglajul hormonal acţionează şi prin mecanismele proprii de reglare a proceselor metabolice, mai ales cu natura enzimatică a acestor procese. În acest cadru deosebim, pe de o parte, reglări privind variaţia activităţii enzimatice, pe de altă parte, ale concentraţiei de enzimă. Sunt cunoscute mai multe posibilităţi de influenţare hormonală a unor activităţi enzimatice cum ar fi prin modificarea structurii funcţionale a enzimei, cu participarea de AMP sau alţi mediatori, prin modificarea concentraţiei de calciu în celulă etc. XIII.1.1. Caracterizare Hormonii sunt substanţe cu acţiune biologică cu rol reglator, fiind produse de organism în structuri speciale numite glande endocrine, acţionează în cantităţi foarte mici şi concentraţia lor sangvină este, de regulă, mică de 10-8M, adică de câteva mii de ori mai mică decât concentraţia sangvină a metaboliţilor. Cantitatea activă a hormonilor variază şi în funcţie de masa lor moleculară între mai puţin de 1 µg şi câteva miligrame. Hormonii, de regulă, acţionează la distanţă de locul producţiei, fiind transportaţi prin intermediul sângelui. Substanţele hormonale extrase dintr-un organism şi administrate altui organism, chiar şi la altă specie, determină efecte tipice. În concluzie hormonii nu prezintă o acţiune dotată cu

221

specificitate de specie. Hormonii au o viaţă scurtă, timpul de înjumătăţire fiind de ordinul minutelor sau cel mult de câteva ore. Un element important în caracterizarea noţiunii de hormon revine faptului că aceste substanţe au un rol reglator în cadrul unui mecanism de retroreglare. XIII.1.2. Clasificare XIII.1.2.1. NATURA STRUCTURII PRODUCĂTOARE După natura structurii producătoare deosebim hormoni glandulari, glandotropi, de neurosecreţie (hipotalamici şi ai neurohipofizei), tisulari şi substanţe mediatoare. Hormonii glandulari se caracterizează prin faptul că sunt produşi de organele endocrine (hipofiza anterioară, medulo şi corticosuprarenala, tiroida, paratiroida, insulele Langerhans, ţesutul interstiţial testicular şi ovarian, placenta, epifiza timusul). Locul de producţie este la distanţă de locul acţiunii. Hormonii de neurosecreţie (hipotalamici şi neurohipofizari) sunt produşi de distanţă de locul acţiunii. Ei acţionează reglator asupra hipofizei anterioare sau asupra unor ţesuturi. Hormonii tisulari se deosebesc prin faptul că producţia lor nu este realizată de organele endocrine, locul de acţiune poate fi indentic sau nu cu cel de producţie (hormonii gastro-intestinali - secretina, pancreozimina, enterogastrina, gastrina - produşi de glandele gastro-intestinale). Substanţe mediatoare sunt generate în ţesuturi sau în sânge şi acţionează local sau la distanţă, de exemplu, sistemul renină-angiotensină, chininele plasmatice, eritropoetina, prostaglandinele, histamina, serotonina, mediatorii sistemului nervos etc. XIII.1.2.2. STRUCTURA CHIMICĂ După structura chimică a substanţei hormonale deosebim: - hormoni derivaţi din aminoacizi; - hormoni peptidici sau proteici; - hormoni lipidici. De remarcat este faptul că prin această clasificare nu se obţin indicaţii privind efectul metabolic exercitat, relaţia dintre structura chimică şi efectul metabolic fiind relativă.

222

stimul nervos

adrenalina

MEDULOSUPRARENALA

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

ocitocina

muschi netezi glanda mamara

MUSCHI

HIPOTALAMUS HORMONI HIPOTALAMICI FACTORI DE ELIBERARE SAU LIBERINE HIPOFIZA ANTERIOARA tinta primara

HIPOFIZA POSTERIOARA tinta primara

vasopresine

arteriole

corticotropina tireostimulina foliculostimulina luteostimulina somatotropina prolactina (ACTH) (TSH) (FSH) (LH) (GH)

CORTICOSUPRARENALA

TIROIDA

OVAR

TESTICULE

CELULE ALE PANCREASULUIO GLUCAGON FICAT

cortizol progesterona tiroxina (T4) corticosterona estradiol aldosterona triiodtironina (T3)

testosterona

MUSCHI, FICAT SI ALTE TESUTURI

ORGANE DE REPRODUCERE

OASE

GLANDE MAMARE

XIII.1.2.3. EFECTUL METABOLIC REALIZAT După criteriul efectului metabolic realizat este o clasificare puţin utilă, datorită interferenţelor de acţiuni reciproce ale hormonilor, precum şi de interferenţele ce se stabilesc datorită interacţiunii hormonilor, a acţiunilor de reglare şi cu sistemul nervos. După acest criteriu hormonii se pot clasifica în hormoni adaptivi, care determină modificări metabolice sau funcţionale ce asigură adaptarea organismului la mediu şi în hormoni morfogenetici, reglatori ai creşterii şi diferenţierii ţesuturilor şi organelor. Prima clasă de hormoni sunt produşi de structuri endo şi exoblastice, în timp ce a doua categorie de către structuri mezoblastice. Plasarea în această categorie a hormonilor tiroidieni şi corticosuprarenali este dificilă, deoarece posedă atât acţiuni adaptive cât şi morfogenetice. XIII.1.2.4. SOLUBILITATEA HORMONILOR
223

Secretina. Vasopresina. a căror prezenţă în plasmă este asigurată prin legarea de o albumină plasmatică. XIII. în timp ce hormonii hidrofobi au timp de înjumătăţire mai mare (o oră pentru cortizol şi o săptămână pentru tiroxină). Concentraţia hormonilor hidrofili în plasmă este mai uniformă. Hormonul de creştere. Hormonul luteinizant. Progesterona. Hormonul foliculostimulator.3. Aceste caracteristici fizico-chimice au consecinţe asupra mecanismului de acţiune al substanţelor discutate. Aldosterona. Glucagonul. Hormonii hidrosolubili au timpul de imjumătăţire de ordinul minutelor. Catecolaminele. HORMONI HIDROFOBI Cortizolul. Gastrina. Testosterona.O clasificare funcţională care are în vedere nu efectul final al substanţei hormonale ci mecanismul general prin care intervin în realizarea efectelor lor pare să fie cea mai satisfăcătoare. Rolul hormonilor ca agenţi de homeostazie 224 . Pe baza acestui criteriu se pot deosebi două clase de substanţe hormonale şi anume hormonii solubili în apă (peptidici şi proteici) şi insolubili în apă sau hidrofobi. Estradiolul. interacţionează cu receptorii prezenţi aici. HORMONI HIDROFILI Hormonul paratiroidian. Tiroxina. ACTH. Angiotensina II. Prolactina. parametru ce permite aprecierea duratei de existenţă a substanţei. TSH. determinând efecte intracelulare şi mai ales nucleare cu influenţarea sintezei proteice. precum şi de proteine plasmatice cu rol de transport (globulina de legare a corticosteroizilor şi α-globulina de legare a tiroxinei).1. Calcitonina. căci practic toţi hormonii hidrosolubili s-au dovedit a acţiona predominant asupra membranelor celulare din citoplasmă. Acesta clasificare ţine seama de o proprietate fizico-chimică de bază şi anume solubilitatea în mediu apos al substanţei hormonale. Insulina.

reprezentând o verigă a acestuia. scade calcemia. MECANISMUL DE ACŢIUNE A HORMONILOR Desfăşurarea acţiunii hormonilor în celulele organului ţintă presupune realizarea unor interacţiuni specifice. răspunsul metabolic determinat este stimulul reglator al glandei. mecanismul fiind a unei retroreglări negative (feed-back negativ). eliberarea factorului reglator specific scade în hipotalamus. în cazul în care eliberarea parathormonului este subnormală. Mecanismul reglator este activ în cazul principalilor hormoni glandulari. prin acţiunea stimulatoare directă exercitată la nivelul acestor celule. care de asemenea sunt produşi sub influenţa exercitată de sistemul nervos central. în cazul unei producţii şi eliberări de tiroxină (crescută).Secreţia hormonală este continuă cu variaţii de amplitudini.2. determină modificarea activităţii sistemului reglator în ansamblu. precum şi posibilitatea stimulării aceluiaşi ţesut de către mai mulţi 225 . în condiţiile în care sângele care conţine hormonii respectivi irigă toate ţesuturile. Constituie excepţie mecanismul de reglare a două glande endocrine importante cum ar fi paratiroida şi insulele lui Langerhans. creşterea parathormonului în sânge. datorită creşterii concentraţiei hormonului în ţesuturi. De asemenea. Corespunzător scade şi producţia tropinei nespecifice în adenohipofiză precum şi producţia de tiroxină. hiperglicemia determină stimularea eliberării de insulină de către celulele β ale insulelor Langerhans. prin intermediul unor substanţe numite tropine. XIII. În acest sens. acţionează asupra unui mecanism mai amplu de reglare. Controlul activităţii de hormonogeneză este realizat. de către adenohipofiză. Factorul declanşator al mecanismului de reglare. dar mai cu seamă eliberarea de hormoni în circulaţie este variabilă. între hormon şi celulă ţintă. iar concentraţia scăzută de calciu în sângele ce irigă paratiroida determină răspunsul în sens invers. ca agenţi de reglare. În privinţa acestor doi hormoni reglarea se exercită direct. pentru majoritatea glandelor. Tropina este reglată printr-o funcţie endocrină a hipotalamusului. De exemplu. ce constă în producerea prin neurosecreţie a unor factori de eliberare. hormonii. producţia şi eliberarea lor fiind corespunzătoare necesităţii homeostaziei. Astfel. declanşarea de către un anumit hormon a unor răspunsuri diferite în diverse organe. Existenţa unor ţesuturi ţintă pentru diverşi hormoni. precum şi declanşarea unor modificări în metabolismul acesteia.

Asemenea structuri specializate poartă numele de receptori hormonali. În general. Acţiunea hormonilor se realizează. În cazul receptorilor membranari. a numărului şi afinităţii receptorilor reprezintă un mod de acţiune pentru unii hormoni peptidici. sugerează existenţa unor structuri specializate în celule prin intermediul cărora se realizează contactul dintre hormon şi celula ţintă. Receptorii hormonali reprezintă. Pentru receptorii citoplasmatici ipotetici se admite constituirea (cu participarea hormonului ce a trecut prin membrană. Modificarea membranei celulare în privinţa permeabilităţii. Pe lângă receptorii membranari se mai presupune existenţa şi a unor receptori citoplasmatici. diferenţieri în membrana celulară de natură chimică particulară. Modificarea unor activităţi enzimatice în urma stimulării sau inhibării acestora. activarea hidrolizei tireoglobulinei cu creşterea tiroxinemiei TSH 226 . Hormonul adrenalina Glucagonul ACTH Ţesutul ţintă Hepatic muscular adipos hepatic adipos adipos corticosuprarenal tiroidă Efecte enzimatice şi fiziologice activarea glicogenfosforilazei cu glicogenoliză şi creşterea glicemiei activarea lipazei ca lipoliză activarea glicogenfosforilazei cu glicogenoliză şi creşterea glicemiei activarea lipazei ca lipoliză activarea lipazei ca lipoliză activarea colesterolesterazei şi a desmolazei cu stimularea sintezei glucocorticoizilor. Iată câteva exemple de acţiuni hormonale mediate de AMPc. care preia semnalul adus de hormon şi-l transmite spre interiorul celulei. AMPc apare ca un mesager al semnalului hormonal şi de aceea substanţa intracelulară a fost denumită cel de al doilea mesager al acţiunii unor hormoni. acidul adenozinfosforic ciclic (AMPc) a cărei concentraţie se reglează prin acţiuni exercitate asupra membranei celulare.hormoni. Receptorii membranari sunt prezenţi în toate celulele. hormonul fiind primul mesager. hormon steroid) a unui complex care pătrunde în nucleu şi determină aici modificări specifice în relaţia cu sinteze de proteine a celulei respective. în special. 2. se poate accepta că hormonii polipeptidici şi cei derivaţi din aminoacizi nu pătrund în interiorul celulei şi acţiunea intracelulară se realizează prin intermediul unui factor celular specific. prin patru mecanisme 1. în general. acţiunea hormonului asupra receptorului determină realizarea unei reacţii de transmitere a semnalului hormonal spre interiorul celulei. în timp ce receptorii citoplasmatici sunt prezenţi în anumite celule.

Calciul reprezintă un mediator de eficacitate superior pentru mai mulţi hormoni de natură proteică.5'-AMP fosfatdiesterazã AMP glucacon insulinã insulina(?) glucocorticoizii prostaglandine 3. În nucleu se produce stimularea transcrerii ADN-ului cromozomial în ARNm şi prin aceasta stimularea sintezei proteice. În citosol. 4. Hormonii tiroidieni pătrunşi în nucleu acţionează similar crescând concentraţia ARN. Influenţele hormonale ce pot modifica concentraţia AMPc sunt schematizate mai jos. În afară de AMPc mai este GMPc care ar putea acţiona asemănător. catecolamine teofilinã ATP adenilciclazã somatotrop ACTH ADH AMPc 3'. a tiroxinei (care datorită polarităţii reduse şi a dimensiunilor lor mici pot pătrunde în interiorul celulei) precum şi al hormonului de creştere. enzimele de fosforilare a unor histone şi proteine nucleare etc. Hormonul de creştere acţionează în alt mod. 227 . Modificarea concentraţiei de calciu în citoplasmă este un efect determinant în activitatea a mai mulţi hormoni. Mai multe dintre variantele acţiunii de AMPc se explică prin capacitatea substanţei de a activa o gamă largă de ptoterinkinaze. Modificarea sintezei proteice în celulă este mecanismul de acţiune a hormonilor steroizi. Originea calciului poate fi extracelular sau poate proveni din surse endogene. hormonul steroid reacţionează cu un receptor citoplasmatic. Diversitatea acţiunii hormonale realizate cu participarea AMPc se explică prin existenţa de receptori speciali. triglicerid lipaza hormonodependentă a celulei adipoase.LH Parathormon Calcitonina Hormonul antidiuretic ovar. precum şi a diversităţii de echipament enzimatic al celulelor diferenţiate. sub acţiunea acestuia se stimulează activitatea de sinteză proteică la nivel ribozomal. activarea enzimelor de liză a osteoblastelor activarea osteoblastelor permeabilizare la apă. testicul os os tub renal colector activarea colesteroldesmolazei cu stimularea sintezei de hormoni sexuali. În acest fel se activează (respectiv se inhibă) glicogen fosforilaza (respectiv glicogen sintetaza). în felul acesta pătrunde în nucleu sub forma unui complex.

228 . are loc hidroxilarea DOP-aminei cu formarea noradrenalinei. în aceste ţesuturi DOPamina este produsul final de biosinteză. AMPc mobilizează ionii de calciu din surse intracelulare şi de aceea. aceasta se decarboxilează în prezenţa unei aminoacid decarboxilază piridoxal fosfat dependentă. intestin etc. hormonii principali ai tiroidei. Substanţele ce fac parte din categoria catecolaminelor sunt adrenalina. în cazul hormonilor ce activează adenilat ciclaza acţiunea este dublă. Această cantitate de DOP-amină reprezintă 90% din producţia totală din organism. Celulele care secretă catecolaminele poartă numele de cromafine (datorită afinităţii lor pentru ionul de crom). substanţă ce face parte din categoria catecolaminelor. Aceste procese se desfăşoară în diferite ţesuturi (pulmonar. XIV. CH2-CH2-NH2 OH OH catecol (pirocatechina) OH DOPA-amina HO-CH-CH2-NH2 HO-CH-CH2-NH-CH3 OH OH OH OH OH adrenalina noradrenalina Structura chimică a catecolaminelor. Tirozina se hidroxilează şi trece în 3.1.). HORMONI DERIVAŢI DIN AMINOACIZI Această categorie de hormoni cuprinde hormonii medulo-suprarenali. hormonul epifizal. hepatic. Biosinteza. XIII.4-dihidroxifenilalanină. izopropilnoradrenalina şi DOPA-amina.3. Catecolaminele derivă din tirozină respectiv din fenilalanină.Hormonii peptidici stimulează pătrunderea calciului extracelular. transformându-se 3. În medulosuprarenală se produc catecolamine. Procesul evoluează în continuare la nivelul neuronilor (constituienţi ai sistemului nervos simpatic). Hormonii medulosuprarenali Glanda suprarenală este o glandă endocrină dublă corticală şi medulară. noradrenalina. În medulosuprarenală noradrenalina este metilată (pe seama Sadenozilmetioninei) la adrenalină.3.4-dihidroxifeniletilamină. precum şi serotonina şi histamina.

CH2-CH-COOH NH2 fenilalanin hidroxilazã CH2-CH-COOH NH2 hidroxilazã CH2-CH-COOH NH2 OH fenilalanina OH tirozina OH DOPA CH2-CH2-NH2 DOPA-decarboxilaza DOP-amin hidroxilaza HO-CH-CH2-NH2 metilare OH OH DOP-aminã NADPH+H+ O2 NADP+ H2O OH OH noradrenalinã HO-CH-CH2-NH-CH3 OH OH adrenalinã În medulosuprarenală. Principalul produs de catabolism este acidul vanilmandelic. Monocarboxidazele (MAO) catalizează dezaminarea oxidativă. Catabolism. adrenalina este preponderentă faţă de noradrenalină (4:1). noradrenalina se găseşte în concentraţii de 0.7 mg. În mod normal acidul vanilmandelic se elimină în urina de 24 de ore în cantitate de 1 .0. iar adrenalina de 0.5 mg adrenalină faţă de 0. eliminarea unei 229 .8 µg/l. iar catechol-O-metil transferazele realizează metilarea unui OH fenolic (din poziţia meta). MAO acţionează mitocondrial iar COMT extracelular. Catecolaminele sunt degradate sub acţiunea a două grupe de enzime. În terminaţiile nervoase şi în creier există noradrenalină însoţită de cantităţi mici de DOP-amină. În sânge. Există inhibitori pentru MAO şi în acest caz creşte degradarea prin COMT.4 . la om. În cele două glande există 0.1 µg/l. Cele două tipuri de enzime pot acţiona în succesiune şi ca urmare a acţiunii lor pot apărea produşi de degradare.1 g noradrenalină. care se elimină prin urină alături de metanefrină.

b) creşterea concentraţiei de acid lactic în sânge datorită glicogenolizei musculare. Substanţa se acumulează la terminaţiile nervoase sub formă inactivă şi devine activă după ce se eliberează de aici sub acţiunea influxului nervos. HO-CH-CH2-NH2 MAO HO-CH-COOH MAO HO-CH-CH2-NH-CH3 OH OH noradrenalina COMT OH OH acid hidroximandelic COMT OH OH adrenalina COMT HO-CH-CH2-NH2 HO-CH-COOH HO-CH-CH2-NH2 OCH3 OH normetanefrina OH OCH3 OH acid 3-metoxi-4-hidroxi mandelic. în primul rând. determină şi o serie de efecte bhiochimice: a) creşterea cantităţii de glucoză în sânge (hiperglicemie) determinată prin glicogenoliza hepatică. acid vanilmandelic (AMV) OCH3 metanefrina 230 . Adrenalina. c) creşterea concentraţiei acizilor graşi în sânge datorită stimulării adenilciclazei în membrana celulei adipoase. creşterea excitabilităţii unor centri nervoşi superiori. efecte vasculare (vasoconstricţia respectiv vasodilataţia în mod variabil). relaxarea musculaturii netede bronşice şi intestinale. datorită activităţii glicogenfosforilazei. Adrenalina şi noradrenalina determină efecte fiziologice vegetativ simpatice cum ar fi efecte cardiace (manifestate asupra frecvenţei şi a debitului cardiac).cantităţi mai mari de 20 mg în 24 de ore este patologic. Acţiunea biologică şi metabolică. Noradrenalina este mediatorul chimic al sistemului nervos simpatic. indicând hiperproducţia de catecholi.

în timp ce noradrenalina în doză mică acţionează mai ales asupra receptorilor α. Deosebirile de acţiune ale celor două principale catecholamine se datoresc acţiunii adrenalinei asupra receptorilor β şi numai secundar asupra receptorilor α. Concentraţia iodului în tiroidă este deosebit de mare 2 mg iod într-un gram de ţesut uscat.2. creşterea frecvenţei cardiace. Mecanismele biochimice declanşate direct şi indirect contribuie la asigurarea ţesuturilor comune cu substrat energetic alternativ (acizi graşi). ci sunt însoţite de transfer de calciu. Eliberarea catecholaminelor are loc sub influenţa influxului nervos. receptori α (1 şi 2) şi β-(1 şi 2)adrenergici. Efectele α-adrenergice nu sunt în relaţie cu AMPc. Tiroida conţine aproximativ 25% din cantitatea de iod (50 mg) din organism.5 mg. Efectele β-adrenergice sunt cele ce sunt însoţite de stimularea adenilatciclazei şi de creşterea concentraţiei AMPc. creşterea forţei de contracţie miocardică etc. contracţia muşchilor pilomotori şi relaxarea musculaturii netede intestinale. pentru efort. Reglarea eliberării catecholaminelor.3. Aceasta activează proteinkinaza cu efect în fosforilarea unor enzime. contracţii uterine.Explicarea deosebirilor de acţiune a celor două catecholamine constă în existenţa a două tipuri de receptori. contracţia splinei. adică aproximativ 12. Modificarea catecholaminelor nu este determinat de modificări ale glicemiei sau concentraţiei acizilor graşi liberi. înaintea laringelui şi este construit din foliculi ce formează doi lobi foarte bine irigaţi. blocarea sintezei glicogenului şi lipoliza în ţesutul adipos. Receptorii α determină vasoconstricţia. 231 . Deşi unele catecholamine desfăşoară şi un efect metabolic. Acţiunea catecholaminelor de reducere a secreţiei de insulină contribuie la acest efect. relaxarea musculaturii bronşice. Principalii hormoni ai glandei tiroide Tiroida este un organ glandular cu o greutate de aproximativ 25 g. rolul fiind de adaptare. situat în regiunea cervicală anterioară. ele nu sunt în mod primar reglatoare ale proceselor metabolice. XIII. ceea ce explică efectele biologice determinate de adrenalină cum ar fi glicogenoliza hepatică şi musculară. Receptorii β provoacă vasodilataţie. în timp ce glucoza mobilizată este furnizată ţesutului nervos. acţionaţi diferit de către adrenalină şi noradrenalină. relaxarea uterului. de pregătire a organismului pentru reacţie.

sub formă liberă prezentă doar într-o proporţie de 0. de o prealbumină (TBPA 30%) şi de albumină (TBA 10%).-diiodtirozina şi monoiodtirozina. cu reutilizarea parţială a iodului. I HO I I HO O I triiotironina I O I tiroxina -CH2-CH-COOH NH2 I -CH2-CH-COOH NH2 Triiodtironina nu are rol de hormon.3’ şi 5’-tetraiodtironina) şi triodtironina (3. Celulele tiroidiene preian iodul.Structura chimică. Precursori sunt şi 3. formându-se cu eliminarea unei molecule de alanină. Ionul iodură este preluat de organism din apa potabilă şi din alimente. Se formează în acest fel resturi mono şi diiodurate de tirozină în constituţia proteinei globulare glandulare.5.tiroxina este transportată de sânge unde este legată de o proteină specializată. acumulându-se în organ.3’-trioiodtironina). Catabolismul hormonilor tiroidieni are loc în ţesuturi periferice. Biosinteză şi catabolism. Sub acţiunea unor peroxidaze anionii de iodură se transformă în iod elementar.5.5. formă sub care se iodurează resturile de tirozină foarte bogat reprezentate în proteina specifică glandei. Principalii hormoni tiroidieni sunt tiroxina (3. Acţiunea biologică. Cei doi hormoni tiroidieni determină efecte similare.05%. este absorbit în intestin şi apoi circulat ca atare prin plasmă. globulina de legare a tiroxinei (TBG) în proporţie de 60%. Aceste molecule sunt eliberate din lanţul polipeptidic sub acţiunea unor peptidaze şi difuzează în sânge. producându-se deiodurarea moleculei prin dehalogenare specifică. Producţia zilnică de hormon este de aproximativ 80 mg tiroxină şi 7 12 mg triiodtironină. Resturile mono şi diiodtirozinice sunt conjugate între ele. tireoglobulina (M=660000 cu 110 resturi de tirozină la o moleculă de proteină). tiroxina 232 . Este posibil ca realizarea acţiunii să revină triiodtironinei. probabil este un precursor hormonal.

exoftalmie (produsă. factori antitiroidieni sau congenital (manifestat prin cretinism) şi de tip dobândit. agenezie de glandă. Mecanismul biochimic al acţiunii hormonale nu este clarificat. hormonii tiroidieni mai exercită efecte importante privind diferenţierea celulară privind diferenţierea celulelor nervoase din cortexul cerebral. ARNr şi ARNt. De exemplu. În stimularea patologică a activităţii glandei. Acţiunea directă de sinteză proteică. tahicardie. prin hormonul de creştere explică efectul anabolic al hormonilor tiroidieni la concentraţie mică. mobilizarea acizilor graşi liberi etc. creşterea catabolismului colesterolului. sub aspectul unui tablou special de boală (boala Graves-Basedow). Efectele se manifestă sub aspectul stimulării metbolismului energetic cu intensificarea consumului de oxigen în ţesuturi. ambele substanţe au caracter de anticorp stimulator. XIII.3. A fost demonstrată acţiunea hormonului asupra unor receptori mitocondriali. Hipertireoza se manifestă. respectiv diferenţierea de specie. ce stă la baza stimulării metabolismului energetic. însă. precum şi a unei membrane înrudite. Pe lângă efectele fiziologice şi metabolice produse. Hormonul epifizar 233 . slăbire de greutate. În ultimul timp s-a evidenţiat legarea hormonului (T 3) în nucleu. cât şi cea indirectă.3. în doze mari determină un bilanţ energetic negativ manifestând diminuarea sintezei de glicogen şi proteine. Producţia de hormon este reglată de un hormon antehipofizar specific (THS sau hormon tireotrop). Hipotireoza poate fi cauzată prin deficit de iod. LATS-protector. tremurături ale extremităţilor etc. iar producţia aceasta este reglată sub influenţa unor factori specifici de eliberare elaborate de hipotalamus (TRF). Tulburarea producţiei hormonale. defecte enzimatice.reprezentând o formă de transport. fie sub forma insuficienţei de producţie (hipotireoză). în forma sa tipică. caracterizat prin guşă. nu de hormonii tiroidieni). un rol îi revine unui factor umoral de origine limfatică cu acţiune prelungită numit LATS. ceea ce indică realizarea unor acţiuni stimulatoare asupra sintezei proteice. Se manifestă fie sub forma hiperproducţiei hormonale (hipertireoză). Efectele exercitate de hormonii tiroidieni se pot clasifica în efecte metabolice şi efecte privind dezvoltarea. specifică. de regulă. precum şi stimularea formării unor ARNm. de creştere a concentraţiei şi activităţii unor enzime de tip ATP-ază Na+ şi K+ dependentă. Reglarea producţiei hormonale. sub acţiunea hormonului creşte producţia hormonului somatotrop hipofizar. Se mai cunosc efecte de creştere a permeabilităţii membranare celulare.

3.1 .4.Hormonul epifizar (melatonina) este singurul hormon identificat al epifizei. XIII. Structura chimică. Prezenţa sa în aceste ţesuturi este probabil expresia unei stocări.0. care sub acţiunea unei hidroxilaze-Trp se transformă în 5-hidroxitriptofan. Catabolism. Biosinteza are loc în epifiză iar precursorul este serotonina. Catabolismul are loc sub acţiunea unei hidroxilaze din ficat prin trecerea melatoninei în hidroximelatonină inactivă biologic. Serotonina Serotonina sau enteramina este un hormon tisular. Acţiunea biologică. La homeoterme influenţează funcţia şi dezvoltarea gonadelor (inhibă creşterea ovarului şi instalarea oestrusului la şobolani. produs de sistemul nervos central (hipotalamus) şi de celelalte argentafine din intestin. La poichiloterme. Structura chimică. precum şi de splină şi plămân. în tumori ale epifizei. melatonina este antagonist al hormonului melanoforotrop (MST) şi determină depigmentarea. Melatonina este 5-metoxi-N-acetiltriptamina: H3CON H Biosinteza. excesul determină manifestări de pubertate precoce). H3CON H Biosinteza. cu transformarea serotoninei în N-acetilserotonină şi apoi sub acţiunea unei metiltransferaze se metilează gruparea hidroxil. Precursorul serotoninei este triptofanul. În a doua etapă 234 -CH2-CH2-NH-CO-CH3 -CH2-CH2-NH2 .3 µg/l. Substanţa a fost pusă în evidenţă şi în ţesutul nervos central şi în nervii periferici. în trombocite atinge concentraţia de 0. Se găseşte în sânge. Procesul se realizează sub influenţa unei acetilaze.

Manifestările sindromului carcinoid sunt hipertensiunea arterială în crize. foarte rapid. Stimulează intens secreţia acidă gastrică.5. cum ar fi vasoconstricţia (în doză mică) şi în doză mare vasodilataţia. în tractul digestiv. Histamina determină şi relaxarea musculaturii. de la un normal de 2 . apoi în prezenţa unei aldehidoxidaze trece în acid 5-hidroxiindolilacetic. datorită unei aminoacidoxidaze şi a unei aldehidoxidaze.3. cu formarea moleculei de acid imidazolilacetic inactiv. Histamina Histamina este un hormon tisular prezent atât în regnul animal cât şi în cel vegetal. Catabolism. în uter şi în peretrele vascular. 2. Histamina este amina histidinei (acid α-amino-βimidazolilproprionic. Serotonina determină o serie de efecte fiziologice.10 mg acid 5-hidroxi-indolilacetic/24h se ajunge la 0.5 g. Acţiunea biologică. Hiperproducţia survine în cazul unor tumori ale intestinului subţire cu manifestarea sindromului carcenoid.intervine aminoacid decarboxilaza piridoxalfosfat dependentă şi dă naştere serotoninei. tegumente şi tract gastro-intestinal. iar peretele vascular prezintă o permeabilitate deosebită. diaree cronică. creier sau rinichi. histidin decarboxilaza. Catabolismul se realizează în ţesuturi. exercită un rol important în transmiterea influxului nervos etc. Pentru biosinteza histaminei sunt posibile două căi: 1. Hormonul intervine în reglarea tonusului musculaturii bronşice. prin acţiunea unei enzime specifice. Catbolism. Tulburări de producţie. printr-o decarboxilare nespecifică în ficat. Structura chimică. Acţiunea biologică. 235 -CH2-CH2-NH2 . Histamina determină contracţia musculaturii netede în tractul respirator. N N H Biosinteza. pletoră cefalică. prezentă în mai multe ţesuturi. determină tonusul musculaturii intestinale. bromhospasm etc. În urină sporeşte foarte mult produsul de catabolism al hormonului. Serotonina se dezaminează cu ajutorul MAO. În organismul uman se găseşte în concentraţie mai mare în plămân. XIII.

iar celulele D somostazina. Molecula are o structură secundară şi terţiară. criză alergică etc. fără pierderea activităţii. care funcţionează drept precursori. insulina. S-a constatat că aminoacidul 30 al insulinei de porc poate fi îndepărtat uşor. Lanţul A reprezintă porţiunea externă expusă. Un exemplu tipic în acest sens este insulina. Insulina bovină se deosebeşte de cea umană prin aminoacizii din poziţiile 8 şi 10 din lanţul A şi aminoacidul 30 din lanţul B. Acesta.între Cys7 din lanţul A şi Cys7 din lanţul B şi se asemenea între Cys20 din lanţul A şi Cys19 din lanţul B).4. cu obţinerea unei insuline bine tolarate de organismul uman. (la om treonina iar la porc alanina). la cel C-terminal sau situat intermediar. XIII. HORMONI PEPTIDICI ŞI PROTEICI O caracteristică a acestor hormoni este generarea lor din molecule peptidice mari. în continuare. tot sub acţiune proteazică (în reticulul endoplasmatic sau în aparatul Golgi) se transformă în hormon.1. sub acţiunea unor transaminaze sau a unor alergeni (în şoc alergic.Tulburarea producţiei. Insulina Allături de glucagon. care conţin 1 . Celulele A produc glucagonul. având M=5734 pentru om şi este constituită din două lanţuri polipeptidice A şi B. Lanţul A este constituit din 21 resturi de aminoacizi. celulele B insulina . la capătul N-terminal. iar lanţul B 30 de resturi de aminoacizi. XIII. Insulele sunt constituite din celule A (20%). celule B (77%) şi celule D (3%). Structura chimică.4. În lanţul A se remarcă o punte internă -S-S. Organul endocrin al pancreasului este reprezentat prin insulele Langerhans.între Cys6 şi Cys11.). Un pre-prohormon este supus acţiunii proteazice în reticulul endoplasmatic transformându-se în prohormon. Insulina este un polipepid constituit din 51 resturi de aminoacizi. Substanţa se eliberează din celule.3% din celulele pancreasului (1500000 celule pe pancreas). locul rezervelor constituite. reprezintă secreţia internă a pancreasului. Acţiunea proteazică detaşează resturile peptidice de dimensiuni apreciabile. 236 . Se remarcă existenţa unor punţi cu sulf între lanţuri (punte -S-S. în astm bronşic.

pornind de la un precursor cu o moleculă mai mare (84 resturi de aminoacizi). preproinsulina.α2 şi β-globuline circulante. ţesutul adipos. Producţia de insulină la un om normal este de 25-30 µg insulină la 24 de ore. Se deosebesc ţesuturi dependente de insulină şi ţesuturi a căror metabolism se desfăşoară independent de influenţe exercitate de acest hormon. Timpul de înjumătăţire a insulinei este de 515 minute. Aşa. prin inginerie genetică. De asemenea. o dată cu eliberarea unei molecule de insulină permite urmărirea procesului în sine. Degradarea se realizează în ficat.În mediu neutru. În celulele β există o concentraţie relativ mare de zinc şi de aceea se presupune că aici are loc depozitarea insulinei sub formă de complex. care impiedecă substanţa să ajungă la ţesuturi. rinichi şi muşchi datorită desfacerii punţilor de hidrogen prin procese de reducere. miocardul. prin eliminarea unui fragment terminal de 24 de aminoacizi dintr-o moleculă mai mare.insulină legată. ţesuturile dependente de insulină sunt muşchii scheletici. Mecanismul de acţiune a insulinei. în lanţ unic numit proinsulină. insulina exercită un control asupra procesului de stocare şi de mobilizare a rezervelor energetice şi acţionează. Insulina mai poate fi inactivată prin legarea ei α1 . Biosinteza. Inactivarea se mai poate realiza şi datorită anticorpilor antiinsulinici ce se pot produce în urma administrării parenterale de insulină. la animale care beneficiază de un aport alimentar variat. O unitate de insulină este echivalentă cu 45 µg insulină cristalizată. numit polipeptida C. la rândul ei. în special. s-a reuşit biosinteza dirijată a insulinei (de om). osul. catalizate enzimatic de insulin-glutation transhidrogenază şi prin proteoliză consecutivă. 237 . Sinteza în vivo se realizează pe o cale diferită. constituindu-se structura insulinică specifică. sub forma unei legături stabile . de bacterii. Sinteza insulinei în vitro a fost realizată prin constituirea separată a lanţurilor şi asamblarea lor. Eliberarea a câte o moleculă de peptidă C. de exemplu. o acţiune enzimatică eliberează din lanţ un fragment constituit din 33 de resturi de aminoacizi. insulina formează cu zincul şi cu histone complexe insolubile în apă. În acelaşi sens se pare că acţionează şi o proteină specială synalbumina. ţesutul hepatic. În procesul de formare a insulinei. a cărei structură primară favorizează formarea punţilor disulfurice. S-a demonstrat că proinsulina se formează. cartilajul etc. Catabolismul insulinei.

care realizează de fosforilarea unor proteine specifice. de potasiu şi fosfat anorganic. Prin aceste efecte. respectiv a utilizării de glucoză în sens energogen şi pe calea pentozofosfaţilor. aminoacizi. precum şi reducerea sintezei piruvat carboxilazei şi a fosfoenolpiruvatcarboxikinazei. probabil fosfataze specifice. Acţiunea insulinei în ţesutul muscular şi adipos constă. hematiile. Efectele de semnificaţie fiziologică determinate de insulină se realizează prin mecanisme biochimice.6-difosfat fosfatază) care-şi modifică activitatea ăn funcţie de gradul de fosforilare. în primul rând. cu structură glicoproteică prezenţi în număr diferit şi de afinitate diferită. ficat). fructozo-1. 238 . Insulina determină scăderea glicemiei. de importanţă deosebită sunt enzimele fosforilate (ca piruvat kinaza. nucleozide. Insulina acţionează asupra celulelor prin intermediul unor receptori membranari de mare specificitate. sub acţiunea insulinei scade eliberarea de acizi graşi din ţesutul adipos. rinichii etc. sub acţiune acestuia se produce un transfer (translocare) de calciu. precum şi dependent de unii factori ca starea de nutriţie. Celula hepatică este permeabilă la glucoză. posibil prin reducerea AMPc în celulă. precum şi inhibarea glicogenolizei şi a gluconeogenezei. este stimulat metabolismul glucozei pe toate căile posibile. dar şi prin defosforilarea triglicerid lipazei hormondependente ce acţionează aici. fenomen ce antrenează modificări metabolice secundare în diverse ţesuturi (musculatură. favorizează acumularea de trigliceride în ţesutul adipos şi anabolismul proteic. piruvat dehidrogenaza. la suprafaţa diverselor celule. a fructozo-1. sub acţiunea insulinei.Ţesuturile independente de insulină sunt creierul (în general sistemul nervos). cu creşterea concentraţiei ionilor de calciu în citoplasmă şi activarea consecutivă a unor enzime. a fosfofructokinazei. Acţiunea insulinei în ficat este condiţionată totuşi de o interacţiune a hormonului cu receptorii membranari specifici şi constă în stimularea glicogenezei. insulina inhibă lipolia stimulată de adrenalină şi glucagon. Insulina exercită şi un control asupra concentraţiei unor enzime cu rol important în metabolismul glucozei. efort fizic.6difosfatfosfatazei. Consecutiv acestui efect. insulina stimulează sinteza acizilor graşi şi sinteza trigliceridelor. în permeabilizarea membranei celulare faţă de glucoză. glicogen sintetaza. ca urmare a catabolismului glucidic indus. Printre acestea. În ţesutul adipos. concentraţia de insulină etc. de asemenea. În ţesuturile insulinodependente acţiunea insulinei este diferită. Astfel ea determină creşterea sintezei glucokinazei hepatice. ioni de calciu. independent de insulină.

tendinţă de liză a lipidelor din depozite cu creşterea de acizi graşi neesterificaţi din plasmă. probabil. glucagonul a fost izolat şi din creierul unor mamifere. Glucagonul este o polipeptidă constituită din 9 resturi de aminoacizi. În acţiunea glucozei intervine. stimularea eliberării hormonului de circulaţie şi lent (15-120 de minute) stimularea sintezei. ca un inhibitor. Ca factor de stimulare a eliberării funcţionează şi concentraţia crescută de aminoacizi. Tulburările secreţiei de insulină. stare de slăbiciune. Stimulul sintezei şi eliberarea insulinei este glucoza din sânge şi anume creşterea glicemiei determină . Se remarcă absenţa resturilor de cisteină şi prezenţa metioninei şi triptofanului. în cazul în care nu se iau măsuri terapeutice. Evoluţia este. spre acidoză şi comă şi în cazul în care nu sunt aplicate măsuri terapeutice evoluţia este spre exitus. contactul cu un receptor şi acţiunea unui intermediar metabolic. convulsii. evoluţie spre exitus. de regulă. Hiperinsulinismul se manifestă. Glucagonul Glucagonul este un produs pancreatic (insular) produs de celulele α. acizi graşi şi alte monozaharide. Glucagonul influenţează metabolismul glucidic. Eliberarea insulinei este dependentă de prezenţa calciului. în cazul dezvoltării unei tumori insulare şi se manifestă printr-o hipoglicemie gravă. determinând creşterea concentraţiei glucozei în sânge. Diabetul zaharat este o stare de deficit absolut sau relativ de insulină. în cazuri grave. renală etc). Structura primară a fost elucidată complet fiind un rest de histidină la aminoacidul N-terminal şi treonină la capătul Cterminal. Structura chimică. cu M=3485. XIII. similar cu adrenalina. Diabetul zaharat se manifestă prin hiperglicemie cu glucozurie. În mucoasa duodenală se formează şi se eliberează în circulaţie o substanţă similară.Reglarea producţiei şi eliberarea insulinei în circulaţie. cu eliberarea consecutivă la glucozei rezultate în circulaţie. prin acţiune rapidă (30-60 de secunde). unor inhibitori sau antagonişti ai insulinei. crebrală. hipercolesterolemie (ateroscleroză coronariană.4.2. mai ales în ţesutul adipos. Somatostatina acţionează. prezenţei anticorpilor antiinsulinici sau unei nevoi tisulare crescute. Recent. producţia crescută de corpi cetonici. Adrenalina inhibă eliberarea insulinei prin efect predominant αadrenergic. datorită fie producţie insuficiente. dar numai în celula hepatică. Efectul glicogenolitic al glucagonului este specific celulei hepatice şi se 239 . Aici se realizează liza glicogenului. 0Acţiunea biologică şi biochimică. de asemenea.

asupra conţinutului de apă al urinei şi asupra contractibilităţii musculaturii uterine. fiind stabilizate de două proteine mici (neurofizina II şi neurofizina I). Secretina eliberată stimulează celulele β-insulare şi de aceea absorbţia glucozei are loc în prezenţa unei cantităţi sporite de insulină în circulaţie. uree şi acid uric în urină. Glucagomul exercită efecte reglatoare şi asupra metabolismului lipidic în ţesutul adipos. din hipofiza posterioară s-au izolat două substanţe active oxitocina şi vasopresina (sau hormonul antidiuretic . Rolul său se manifestă în legătură cu prezenţa glucozei. producând aici lipoliza. Somatostatina Somatostatina are rolul unui factor reglator insular. XIII. după migrarea lor în lungul tractului supraoptic.4.5. ceea ce favorizează metabolizarea glucozei. intervine în metabolismul proteinelor. XIII. Locul de producţie al acestor hormoni sunt neuronii neurosecretori din hipotalamus. Cei doi hormoni acţionează antagonic într-un sistem reglator unitar. în general. favorizează efecte opuse determinate de insulină. dar. Aceşti hormoni exercită efecte asupra presiunii arteriale. 240 . se sintetizează în peretele intestinului subţire superior. Glucagonul este un factor de stimulare a producţiei de insulină. în tubul intestinal.3. Hormonii hipofizei posterioare La mamifere. de asemenea. în timp ce distrugerea tractului este urmată de instalarea unor asemenea simptome. inhibă secreţia atât a insulinei cât şi a glucagonului. Dovada originii este dată că extirparea hipofizei posterioare nu determină semne de deficit. în celula hepatică stimulând sinteza de glucoză din lactat. în cursul digestie.4. Glucagonul stimulează şi cetogeneza.explică prin stimularea glicogenofosforilazei.HAD). XIII. cu toate acestea.4. astfel creşte cantitatea de creatină. Are rol în reglarea unor funcţii digestive.4. Enteroglucagonul Enteroglucagonul sau secretina este o moleculă cu proprietăţi funcţionale şi imunologice similare glucagonului. cu eliberare de acizi graşi în sânge. Substanţele produse de hipotalamus sunt acumulate în hipofiza posterioară. Glucagonul mai determină şi un efect gluconeogenetic.

Oxitocina are masa moleculară 1007. Vasopresina are masa moleculară 1084.Structura chimică. Oxitocina determină contracţii ale musculaturii uterine. Substanţa a fost evidenţiată la vertebrate. Substanţa stimulează. Ciclizarea se realizează prin punţi disulfurice între cisteina 1 şi 6. precum şi a canalelor galactofore (ce favorizează eliberarea laptelui din glanda mamară). musculatura netedă a intestinului gros. Tulburările de producţie de vasopresină. se manifestă sub aspectul diabetului insipid.6. Oxitocina şi vasopresina au structuri asemănătoare fiind monopeptide ciclice. substanţa este prezentă numai la mamifere. Mecanismul acţiunii renale constă în metabolizarea AMPc în celulele tubulare permeabilizate. situate pe faţa posterioară a tiroidei.4. veziculei biliare. Cys S S Cys Pro Leu Gly-NH2 oxitocina Tyr Ile Glu-NH2 Asp-NH2 S S Cys Pro Arg Gly-NH2 vasopresina Cys Tyr Phe Glu-NH2 Asp-NH2 Acţiunea biologică. volum urinar mult crescut (10-12 l/zi). XIII. în funcţie de acţiunea prealabilă a estrogenilor (cu rol stimulator). Parathormonul Ţesutul endocrin paratiroidian este distribuit în patru organe glandulare de dimesiuni mici (greutatea 150 g) de formă leticulară. Vasopresina (HAD) determină efecte vasculare. privind deficitul acesteia. respectiv a gestogenilor (cu rol inhibitor). vezicii urinare. precum şi efecte renale. 241 . de asemenea. Ea se formează în hipotalamus dintr-un precursor cu masa moleculară 30000 prin proteoliză.

Efecte biochimice. Acţiunea este sinergică cu cea a 1. care manifestă o oarecare activitate hormonală. creşterea urinară a fosfatului. Sub acţiunea parathormonului se mobilizează şi colagenul. precum şi reabsorţia crescută a calciului. Efecte secundare. De asemenea. Efecte osoase.Structutra chimică. precum şi un produs de degradare (M=7000). fosfatul sanguin nu creşte sensibil deoarece se elimină foarte rapid. Hormonul se eliberează din precursor în două etape. efect ce se realizează prin inhibarea reabsorbţiei renale de fosfat (în tubul contort proximal). Acest mecanism nu se cunoaşte până în prezent. Ca urmare creşte concentraţia ionilor de calciu în sânge. T1/2 = 18 minute. În plasmă circulă o oarecare cantitate de precursor. Parathormonul stimulează osteoclastele. În prima etapă un preprohormon care conţine în plus de 31 de resturi de aminoacizi la capătul N-terminal se transformă întrun prohormon prin detaşarea a unui rest de 25 de aminoacizi.25-dihidroxicolecalciferolului. demineralizarea osului. scăderea concentraţiei fosfatului din sânge. Hormonul stimulează absorbţia intestinală a ionilor de calciu şi scade concentraţia ionilor de magneziu din plasmă. rezultatul fiind mobilizarea calciului şi a fosforului din hidroxiapatita extracelulară. Substanţa determină eliminarea sporită a fosfatului prin urină. Efectele sunt rezultante directe a acţiunii hormonului asupra ţesutului renal şi asupra ţesutului osos şi implică stimularea adenilciclazei cu formarea sporită de AMPc (în celula renală tubulară şi în osteocit). în ţestul renal. Aminoacidul N-terminal este alanina. Administrarea parenterală a hormonului determină creşterea concentraţiei ionilor de calciu din sânge. Parathormonul este o polipeptidă constituită din 84 de resturi de aminoacizi (M=8600) cu deosebiri mici în structura primară de la o specie la alta. În etapa a doua prohormonul pierde un lanţ de 6 aminoacizi şi se transformă în hormon. Efecte renale. Un lanţ constituit din 24 de aminoacizi de la capătul N-terminal reprezintă o fracţiune căreia îi revine o parte importantă din activitatea biologică a substanţei. Reglarea producţiei hormonale se realizează în mod direct sub influenţa calcemiei. Hipertiroidismul are două forme: 242 . S-a remarcat absenţa restului de cisteină din moleculă.25-dihidroxicolecalciferolului. hormonul stimulează formarea 1. creşterea activităţii fosforilazei alcaline din plasmă etc. Stimulatorul secreţiei de parathormon este scăderea concentraţiei ionilor de calciu din sânge. ceea ce duce la creşterea concentraţiei de prolină şi hidroxiprolină în sânge şi în urină.

hipertiroidismul primar datorată unei modificări patologice ale structurii glandulare (adenom). hipertiroidismul secundar se instalează ca urmare a hipocalcemiei (rahitism). Hipertiroidismul se manifestă prin mobilizarea calciului şi a fosforului din ţesutul osos. stimulează depunerea fosfatului de calciu în oase. fosfataza alcalină. polipeptide fiind sintetizată şi în vitro. Acţiunea este rapidă dar scurtă (T 1/2 = 4-12 min. mineralizarea excesivă a scheletului şi prin antrenarea calciului sangvin de către fosfor.25-dihidroxicalciferolului din ţesutul renal. fapt ce explică activitatea osteoclastică crescută.7. cu retenţie de fosfat în plasmă. Secundar. care îşi au originea în endotermul faringian posterior. Producţia acestui hormon este localizată în celulele speciale parafoliculare (celule C). creşte eliminarea urinară de calciu şţi inhibă sinteza 1.a. Se manifestă prin eliminarea scăzută de fosfat în urină. În sânge se pune în evidenţă prezenţa enzimei specifice osteocitelor. Efectele osoase sunt determinate prin stimularea osteoblastelor şi blocarea eliberării calciului din schelet în sânge. Substanţa este foarte activă.) ca efect. scade concentraţia fosfatului şi a ionilor de calciu din plasmă. 243 . Tirocalcitonina Tiroida la mamifere produce pe lângă hormonii ioduraţi un hormon care acţionează asupra metabolismului calciului.05 µg. Datorită mobilizării calciului se pot constitui depozite fosfocalcice în diverse ţesuturi (renal). Concentraţia ionului de calciu în plasmă este scăzută. Efecte biochimice. Hipotiroidismul este foarte rar ca şi manifestare primară. mai frecvent apare secundar datorat paratiroidectimiei accidentale.4. Substanţa este de natură polipeptidică fiind constituită din 32 resturi de aminoacizi (M=3600). fapt ce însoţeşte creşterea excitabilităţii musculare. acţionând la o doză de 0. b. XIII. Ele sunt formaţiuni celulare extratiroidiene care suferă o intricare cu tiroidocitele în cursul evoluţiei filogenetice. efecte opuse parathormonului. numit tirocalcitonină. manifestată prin contracţii musculare (tetanie). Structura primară se cunoaşte în totalitate. datorită mobilizării ionilor de calciu şi fosfat din oase apar modificări ale structurii osoase în sensul formării unor chiste (forma cunoscută sub denumirea de osteodistrofie fibroasă generalizată). Structura.

5 g. hormonul de creştere (somatotrop) 2. dintre care numai hormonul somatotrop are rol metabolic. Hormonii adenohipofizali Lobul anterior şi lobul intermediar al hipofizei sunt de natură glandulară de unde vine şi termenul de adenohipofiză. lobul intermediar având o dezvoltare minimă Denumirea hormonului 1. hormonlu luteinizant iniţiale GH ACTH TSH LTH FSH LH ICSH ţesut ţintă diverse cortex tiroidă glandă mamară folicul testicul folicul funcţii reglate sinteză de proteine sinteza hormonilor csr sinteza T3 . XIII. Calcemia este constantă în limita valorilor de 9 şi 11 mg%. HORMONUL DE CREŞTERE (SOMATOTROP) GH-ul este un hormon proteic caracterizat printr-o marcantă specificitate de specie. hormonul adrenocorticotrop 3. formarea corpului galben. prolactina 5. secreţia foliculinei.Reglarea producţiei este stimulată de creşterea nivelului seric al calciului ionic. Este constituită din adenohipofiză (la rândul său constituit din porţiunea dorsală.8.8. hormonul tireotrop 4. fiind suspendat de un pedicul scurt “tija hipofizară”. greutatea glandei este aproximativ de 0. Din punct de vedere al acţiunii la om este activ numai 244 . XIII. porţiunea tuberală şi porţiunea intermediară) şi neurohipofixa (hipofiza posterioară). restul fiind hormoni “tropi” glandulari (tropine).T4 elaborarea laptelui maturarea foliculară spermatogeneza ovulaţie. Adenohipofiza produce şapte hormoni. Această constanţă este asigurată de antagonismul între tirocalcitonina (care scade calcemia) şi parathormonul (care creşte calcemia).4. hormonul melanotrop MSH melanocit Hipofiza este aşezată la baza craniului în şeaua turcească a osului sfenoid. hormonul foliculostimulator 6. secreţia de progesteronă sinteza şi secreţia de testosteronă pigmentare testicul 7. La om adenohipofiza este reprezentată mai ales prin lobul anterior. dimensiunile fiind de 10x13x6 mm.1.4.

însă. ceea ce corespunde unei apreciabile similarităţi de structură şi constă în stimularea glandelor mamare şi a lactogenezei. inclusiv stimularea sintezei substanţei extracelulare (colagen). precum şi în perioadele hipoglicemice. acţionează asupra creşterii oaselor în grosime. rinichi). Efecte asupra metabolismului proteic. a masei musculare şi a pielii. Structura chimică. În privinţa calcifierii intervine cu un rol favorabil. a somnului profund. cu creşterea glicemiei prin neutilizare. la om şi maimuţe. a cărei sinteză în ficat şi rinichi este stimulată de către hormonul de creştere.hormonul uman. Efectul asupra creşterii scheletului este determinat indirect. hormonul stimulează lipoliza. în acelaşi timp stimulează gluconeogeneza în ficat. hormonul bovin este activ la peşti şi şobolani. prin intermediul unei molecule peptidice cu dimensiuni reduse. Hormonul de creştere are acţiune similară cu hormonul lactotrop şi cu hormonul lactogen placentar. Secreţia intervine periodic “în valuri” de obicei în decursul efortului muscular. Prezenţa acestui intermediar al acţiunii explică fenomenul de stimulare. inclusiv în stimularea absorbţiei de calciu prin intestin. Efectul stimulator al hipoglicemiei se transmite cu participarea catecholaminelor şi în cazul tuturor hormonilor 245 . Activitatea biologică. Acest fenomen se poate eventual explica prin faptul că hormonul uman este forma activă. Locul de exercitare a efectului stimulator este reprezentat de cartilaje de osificare (creşterea oaselor în lungime). Hormonul de creştere stimulează biosinteza proteinelor realizându-se un bilanţ pozitiv al azotului. De asemenea. Efectele acţiunii hormonale sunt multiple. astfel. Greutatea moleculară a hormonului somatotrop este de 21500 şi conţine 191 resturi de aminoacizi. lipidic şi glucidic. produs de celulele eozinofile existente în hipofiza exterioară. somatodinele. Hiperglicemia exercită un efect inhibitor. de durată a creşterii. cu creşterea AGL în plasmă şi utilizarea lor în ţesuturi. fiind constituit dintr-un singur lanţ polipeptidic. Hormonul uman este activ la toate speciile. în condiţiile elaborării intermitente a hormonului de către hipofiză. Efecte de creştere. creşterii organelor interne (ficat. Mecanismul de acţiune constă în stimularea sintezei proteice. Hormonul este antagonist insulinei în privinţa consumului muscular de glucoză. Hormonul stimulează creşterea în condiţiile unui aport metabolic şi alimentar normal. nu. Transterul activităţii de la o specie la alta este condiţionat. în timp ce la celelalte specii hormonul apare sub formă de precursor cu molecula mai mare. din care se eliberează apoi hormonul propriu zis.

Hiperplazia celulelor eozinofile hipofizare precum şi tumorile hipofizare duc la vârsta creşterii la gigantism cu proporţionalitate iar la adult la acromegalie. XIII. Hormonul de creştere acţionează prin intermediul a doi factori. T1/2 = 3 . dar mai ales a (DOPA) şi a serotoninei. acidul ascorbic fiind utilizat şi el ca donor de hidrogen în procesul de hidroxilare. ACTH-ul exercită un control asupra producţiei corticoliberinei.8.adenohipofizari. HORMONUL ADRENOCORTICOTROP (CORTICOTROPINA. Deficitul hormonal la vârsta creşterii provoacă nanism. fiind un hormon glandulotrop. ACTH-ul stimulează mai ales producţia şi eliberarea glucocorticoizilor în zona fasciculată a csr pentru ca în restul csr acţiunea ACTH să fie mai slabă. Sub acţiunea ACTH-ului concentraţia plasmatică a glucocorticoizilor creşte.4. Acţiunea stimulatoare a ACTH-ului cuprinde. într-o oarecare măsură. În plus. şi mineralocorticoizii. ACTH-ul produce şi scăderea concentraţiei de acid ascorbic în csr. ACTH-ului intervine şi prin stimularea transportului pregnenului spre microzomi. Mecanismul activităţii ACTH-ului constă în acşiunea asupra membranei celulare. Structura chimică. Îndepărtarea restului de 16 aminoacizi nu afectează activitatea hormonală.2. unul stimulator “somatoliberina” şi altul inhibitor “somatostatina”. mai ales glucocorticoizii printr-o acţiune stimulare exercitată preponderent asupra zonei fasciculate din cortexul suprarenalei. ACTH-ul provine dintr-un precursor mai mare format din 260 aminoacizi. concentraţâia plasmatică a aldosteronei etc. Un rol deosebit în realizarea funcţiei revin primilor 23 de aminoacizi din lanţ. cu creşterea concentraţiei ionilor de calciu în citoplasmă şi cu creşterea instantanee a AMPc. 246 . care este scindat în reticulul endoplasmatic al celulelor glandulare. Reglarea secreţiei de ACTH se realizează prin intermediul corticoliberinei hipotalamice eliberată sub acţiunea stimulaţiei nervoase. Efecte funcţional metabolice. Tulburări de producţiei de hormon.4 minute. care controlează producţia şi eliberarea hormonilor corticosuprarenali. ACTH) ACTH-ul este produs de celulele bazofile ale adenohipofizei. constituit dintr-un lanţ unic format din 39 resturi de aminoacizi cu M = 4500. Rolul principal în reglarea hormonului revine hipotalamusului ca cortizolului. ACTH-ul este un hormon polipeptidic. De reţinut este faptul că în segmentele celor 23 de aminoacizi primii 13 aminoacizi corespund intermedinei (MSH). fragment cu structură identică la toate speciile studiate. în schimb lanţul celor 23 de aminoacizi obţinuţi sintetic s-a dovedit activ.

numit hormon de eliberare a tireotropinei (TRH). 3. În absenţa TSH-ului survine involuţia tiroidei cu scăderea funcţiei glandei. TSH) TSH-ul este produs de către celulele bazofile din hipofiza anterioară. Efecte funcţional biochimice. manoza şi fructoza. prin creşterea captării iodului anorganic. Hormonii gonadotropi îşi desfăşoară activitatea lor fără specificitate de sex.4. Gonadotropina placentară.4. XIII. în proporţie de 5% iar aminoglucidele reprezintă 3%. lactotrop sau prolactină). Clasificarea. specificitatea de acţiune fiind determinată de lanţul β. HORMONI GONADOTROPI Controlul glandelor sexuale este asigurat prin acţiunea coroborată a adenohipofizei şi a placentei. Prolan B). prin creşterea sintezei tiroglobulinei. TSH-ul stimulează funcţia glandei tiroide. Hormonul luteinizant (LH sau ICSH. 2. Componenta glucidică este de aproximativ 8% şi anume monozaharide ca şi glucoza. ceea ce se manifestă prin creşterea glandei. fiind hormonul reglator al activităţii tioridei. Răspunsul specific final este determinat de programul genetic al glandelor sexuale. Hormonul foliculostimulator (FSH) cunoscut şi sub numele de Prolan A.4. 247 . Reglarea producţiei de TSH este controlată de către un factor hormonal hipotalamic. hormonul corion-gonadotropic (HCG). Are structura unei tripeptide care acţionează rapid determinând creşterea AMPc în celula hipofizară. Placenta produce un factor gonadotropic special. Toţi factorii hormonali ce intervin în acest control poartă numele de hormoni gonadotropi.8. HORMONUL TIREOTROP (TIREOTROPINA. Structura chimică.8. precum şi creşterea eliberării de T3 şi T4 în sânge. constituită din două lanţuri ( α şi β). TSH-ul este o glicoproteină bogată în cisteină cu M = 28300. Hormonul luteotrop (LTH. Hormonii hipofizei exercită un retrocontrol asupra producţiei de TSH.XIII. Gonadotropinele hipofizale cuprind trei substanţe hormonale importante: 1.3.

LTH-ul facilitează nidarea ovulului. precum şi desfăşurarea ovulaţiei.Compoziţia chimică a gonadotropinelor. Reglarea producţiei este reglată de un hormon hipotalamic (tripeptidă) şi de unul stimulator (pentapeptidă). de o acţiune premergătoare a FSH-ului. În ovar produce maturarea foliculului.5.a a sarcinii. Efecte funcţionale biochimice. LTH-ul stimulează corpul galben activând producţia de progesteronă. La ovar LH-ul stimulează maturarea foliculului. HORMONUL MELANOTROP Melanotropina umană este predominant β-MSH (22 aminoacizi).4. Acţiunea LH-ului este condiţionată. FSH-ul întreţine la ambele sexe gamatogeneza.8.10 componenta glucidică 30% În structura FSH-lui şi LH-ului au fost descrise două lanţuri ( α şi β) similar cu caracteristica moleculei de TSH. de către hipotalamus.103 componenta glucidică 16. HCG (coriongonadotropina) este secretat de trofoblastul placentar şi începe să se produvcă în ziua 8. toţi hormonii gonadotropi sunt glicoproteine. determinând creşterea secreţiei de estrogeni.5% LTH M = 22.6.103 componenta glucidică 15. De asemenea. în timp ce a altor specii este α-MSH (13 aminoacizi). secreţia maximală realizându-se în luna 2-a şi a 3-a.5. FSH-ul joacă un rol important în producţia de hormoni. dezvoltarea glandei mamare şi favorizează lactaţia.4. XIII. HORMONI HIPOTALAMICI ŞI REGLAREA PRODUCŢIEI HORMONILOR ADENOHIPOFIZARI Controlul este exercitat asupra tuturor hormonilor produşi de adenohipofiză.8. Cu excepţia LTH-ului. iar în testicul stimulează spermatogeneza. Componenta glucidică este importantă în determianrea funcţiei sale. prin intermediul unor factori de 248 .0% LH M = 22. în privinţa activităţii asupra ovarului. formarea corpului galben şi sinteza progesteronei. În testicul LH-ul stimulează secreţia de hormoni androgeni de către celulele interstiţiale. în sensul sintezei de hormon. LTH-ul (prolactina) are structura proteică înrudită cu a hormonului de creştere. HCG-ul favorizează foemarea corpului galben şi sinteza progesteronei.103 componenta glucidică 3 HCG M = 30. XIII.8. Masele moleculare sunt prezentate mai jos: FSH M = 25-30. care este de natură proteică. locul producţiei fiind celulele acidofile. ceea ce se reflectă printr-o eliminare puternică prin urină.

glucocorticoizii). luteinizant şi a h. foliculostimulant simbol CRF TRF LH/FSHRF GHRH hormon ACTH TSH LH FSH GH control. Din punct de vedere chimic toţi aceşti hormoni au o structură polipeptidică de dimeniuni mici.7. ERITROPOETINA Eritropoetina este un factori de origine renală având rol în reglarea hematopoezei. de fapt hormoni produşi de celulele nervoase poartă numele de neurohormoni. XIII. tiroxina. neurohormonii sunt produşi sub influenţa stimulaţiei nervoase şi a unor factori metabolici. semnal care acţionează la nivelul hipotalamic sau hipofizar (de exemplu.4. respectivi inhibitori ai eliberării. La rândul lor.8. factor hipotalamic factor de elibarare a corticotropinei (corticoliberina) factor de eliberare a tireotropinei factor de eliberare a h. creşterea numărului de reticulocite şi hematii în sângele periferic. Acţiunea biologică se manifestă prin stimularea proliferării eritroblastelor din măduva hematofoare şi consecinţa acestuia.8. Eritropoetina II este o glicoproteină cu M = 46000 (70% glucide). produşi de hipotalamus au fost recent identificaţi şi studiaţi. nu substanţa activă. de fapt.eliberare. SISTEMUL RENINĂ ANGIOTENSINĂ 249 . (+) (+) (+) (+) (+) (+) (+) (+) PRF prolact. Compoziţia chimică. luteinizant şi a h.4. În reglarea producţiei trophormonilor hipofizari un rol revine şi secreţiei hormonale a glandei ţintă.LH RF FSH XIII. ci un precursor. LH/FSH.8. Tabelul de mai jos evidenţiază principalii factori hipotalamici. Factorii de eliberare. foliculostimulant factor de eliberare a somatotropinei (somatoliberina) factor de eliberare a prolactinei factor de eliberare a h. eritropoetina I (inactivă asupra hematopoezei) care acţionează asupra unei α-globuline plasmatice. hormonii sexuali. respectiv de inhibare a eliminării hormonilor hipofizei anterioare. La baza acţiunii sale stă efectul de stimulare a biosintezei hemului. În rinichi se formează. Are o durată scurtă de existenţă T1/2 = 3-4 ore.

XIII. Renina acţionează asupra unei α-globuline plasmatice (angiotensinogen). de scurtă durată.Acest sistem cuprinde substratele umorale ce interacţionează eliberând o octapeptidă. fiind o enzimă proteolitică (M=43000). CHININELE PLASMATICE Chininele plasmatice sunt oligopeptide cu greutatea moleculară mică. Substanţa este rapid degradată sub acţiunea unei peptidaze eliberându-se lanţuri polipeptidice foarte scurte. o octapeptidă prin eliberarea unei dipeptide His-Leu. eliberându-se din acesta un lanţ polipeptidic cu 10 resturi de aminoacizi. Sub acţiunea unei enzime (kalicreina). pancreas.4.10. cu acţiune remarcabilă asupra musculaturii netede. Activitatea fiziologică.) Activitatea fiziologică şi biochimică. Angiotensina II este cel mai puternic factor vasoconstrictor endogen.9. Produşii de degradare conţinând mai puţini aminoacizi în moleculă nu au activitate fiziologică sau biochimică caracteristică. Angiotensina II acţionează în acelaşi sens. renina este eliberată de aparatul justaglomerular.4. Edemul angioneurotic se datorează unui exces al chininelor din cauza deficitului de inhibitori ai kalicrenei.8. XIII. vasculare. glande salivare şi peretele intestinal. HORMONII TRACTULUI GASTRO-INTESTINAL 250 . prezentă în plasmă. Acţiunea este scurtă (T1/2 = 0.30 secunde). Degradarea este foarte rapidă (T1/2 = 0. numit angiotensină I. rezultă substanţe active cu structură proteică numite chinine plasmatice (bradichinina sau kalidina-9 şi kalidina-10. Angiotensina II influenţează eliminarea urinară a sodiului.1 min. însă. Sistemul renină angiotensină îşi are originea în rinichi.8. bronşice şi relaxarea musculaturii arterelor mici cu hipotensiune. Chininele plasmatice determină contracţiile musculaturii uterine. cu activitate biochimică şi fiziologică. intestinale. din bronhii uter etc. Ele determină creşterea permeabilităşii capilare.5 . Angiotensina II stimulează în mod specific activitatea de sinteză a celulelor din zona glomerulară a csr intensificând semnificativ producţia de aldosteronă. ecţiunea este. intestinale. angiotensina II. Angiotensina I trece în angiotensină II (A II).5 . A II este o substanţă activă fiziologic şi biochimic.

pentru orice hormon. glucagonul.5’-adenilic ciclic sau AMPciclic. controlează activităţi biochimice specifice. Pentru hormonii hidrosolubili (adrenalina. În al doilea rând remarcăm faptul că legarea hormonilor de receptorii lor specifici are ca urmare formarea unei molecule de mesager intracelular. Colecistochinina este o substanţă umorală cu acţiune de stimulare pancreatică şi colecistică. Hormonul determină inhibiţia secreţiei gastrice. Pentru hormonii liposolubili devine mesager intracelular chiar complexul hormon – receptor. Enterogastrina este de natură polipeptidică (43 de aminoacizi) şi este produsă de mucoasa intestinală. Secreţia este crescută în cazul sindromului ZollingerEllison. Pentru hormonii liposolubili (corticosteroizi) care trec uşor prin membrana celulară. numit şi cel de-al doilea mesager. sub acţiunea secretinei se intensifică circulaţia pancreatică este stimulată secreţia de bicarbonat şi apă de către pancreasul endocrin şi de asemenea se stimulează producerea de bilă fluidă. Hormonii hidrosolubili au ca mesager intracelular acidul 3’. 251 .5.Aceşti hormoni sunt substanţe elaborate în mucoasa gastro-intestinală având rol în reglarea activităţii aparatului gastro-intestinal. receptorii hormonali sunt localizaţi pe suprafaţa celulei. În primul rând celulele ţintă conţin. Efectul substanţei constă în stimularea puternică a secreţiei acide în glandele zonei fudice a stomacului. Polipeptida pancreatică îşi are originea în pancreas. XIII. Efectele sunt similare cu ale secretinei dar diferă cantitativ. Polipeptida vasculară de origine intestinală (VIP) conţine 26 de aminoacizi şi intervine în reglarea circulaţiei din ficat şi stomac. adică în citosol. receptorii hormonali sunt localizaţi în interiorul celului. insulina etc. adică proteine specializate capabile să lege numai anumite molecule de hormon. inhibă secreţia gastrică şi motilitatea veziculei biliare. în special a acidului clorhidric. RECEPTORI HORMONALI Privind mecanismul de acţiune a hormonilor vom reţine două principii de bază. care. apoi.). Gastrinele I şi II sunt peptide elaborate de mucoasa pilorică. care nu trec uşor prin membrana celulară. Secretina este o polipeptidă formată din 27 de aminoacizi şi este elaborată de mucoasa intestinului subţire superior. receptori hormonali specifici.

care catalizează reacţia de hidroliză. în mod normal. în citosol sub o formă care sedimentează la 4S şi care are tendinţa de a forma dimeri atunci când este izolată. AMPc din ficat scade brusc. Complexul estrogen – receptor 5S se îndreaptă apoi spre nucleul central. Ea este puternic legată de membrana plasmatică şi este specifică pentru ATP. ATP Mg+2 3'. Defosfo-fosforilazkinaza + ATP protein kinaza activa fosfofosforilazkinaza + ADP Concentraţia AMPc creşte rapid şi semnificativ în ficat după legarea adrenalinei. unde se leagă de cromatină. receptorul 4S se transformă într-o formă de sedimentare 5S. estradiolul se leagă de o proteină specifică de legare a estrogenilor. această proteină se găseşte. Apoi AMPc stimulează conversia fosforilazei b inactive în fosforilaza a activă sub influenţa fosforilaz-kinaz kinazei sau mai simplu sub influenţa protein kinazei. prin care ATP este transformat în AMPc. De asemenea.5'-AMPc + PPa Enzima care catalizează această reacţie este adenilat ciclaza şi se găseşte în majoritatea celulelor animale. iar după îndepărtarea acesteia. După legarea estrogenului. AMPc + H2O adenozin-5'-fosfat Mecanismul de acţiune a hormonilor liposolubili s-a dovedit în primul rând urmărind hormonii estrogeni.Adrenalina stimulează o reacţie enzimatică Mg+2 dependentă din fracţiune amembranelor plasmatice. cu pierderea unui pirofosfat. În fracţia citosolică. 252 . Proteina receptoare de estrogen se găseşte în concentraţie foarte mică în celulele ţintă. Enzima răspunzătoare de distrugerea AMPc este fosfodiesateraza.

253 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->