Mihai Eminescu

Povestea codrului
mprat slvit e codrul, Neamuri mii i cresc sub poale, Toate nflorind din mila Codrului, Mriei sale. Lun, Soare i Luceferi El le poart-n a lui herb, mprejuru-i are dame i curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purttori i sunt de veti, Filomele-i in orchestrul i izvoare spun poveti. Peste flori, ce cresc n umbr, Lng ape pe potici, Vezi bejnii de albine, Armii grele de furnici... Hai i noi la craiul, drag, i s fim din nou copii, Ca norocul i iubirea S ne par jucrii. Mi-a prea cum c natura Toat mintea ei i-a pus, Dect oriice ppu S te fac mai presus; Amndoi vom merge-n lume Rtcii i singurei, Ne-om culca lng izvorul Ce rsare sub un tei; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, i prin somn auzi-vom bucium De la stnele de oi.

Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strnge piept la piept... O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i nelept! Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, mprejuru-ne s-adun Ale Curii mndre neamuri: Caii mrii, albi ca spuma, Bouri nali cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rmuroase Ciute sprintene de munte i pe teiul nostru-ntreab: Cine suntem, stau la sfaturi, Iar gazda noastr zice, Dndu-i ramurile-n laturi: - O, privii-i cum viseaz Visul codrului de fagi! Amndoi ca-ntr-o poveste Ei i sunt aa de dragi!