Autor: Huzum Alin Leonard – Braila 2009

PSIHOLOGIE
Psihologia este ştiinţa care se ocupă de fenomenele şi capacităţile psihice, le descrie şi le
explică; este ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcţionării şi
organizării psihocomportamentale umane.
Psihicul uman este factorul de reglare a procesului de adaptare şi echilibrare a
organismului cu mediul extern, saturat în variaţii aleatorii, imprevizibile→creşterea
complexităţii mediului atrage după sine creşterea complexităţii organizării psihice;
constituirea psihicului uman are un caracter multistadial, sub influenţa mediului
sociocultural; caracteristicile sale definitorii sunt:
- dinamismul evolutiv
- marea complexitate – este cel mai complex sistem cu componente proprii numai lui:
gândirea logică, imaginaţia, limbajul articulat, motivaţia, voinţa, emoţiile,
sentimentele, aptitudinile (procesele secundare superioare, componentele primare
sunt prezente şi la animale).
Psihologia medicală este disciplina complexă care studiază problemele teoretice şi
practice ale medicinei legate de psihic, problemele psihice ale oamenilor bolnavi.
Psihologia clinică se ocupă cu studiul cazurilor individuale.
Psihopatologia se ocupă de apariţia fenomenelor psihopatologice.
Psihiatria se ocupă de studiul bolilor şi răspunsul individual la agenţii patogeni.
Definiţia OMS a sănătăţii este „acea stare de echilibru bio-psiho-social”.

1
 Principiile psihologiei
1. Principiul determinismului extern – DE CE ?
Schema cauză- efect după care sunt structurate cercetările în fizică, chimie, biologie a fost
revizuită în psihologie datorită teoriei generale a sistemelor şi ciberneticii prin relativizarea
celor doi termeni care-şi schimbă succesiv locul; înlocuirea schemei liniare univoce
(cauză→efect), cu o schemă interacţională circulară (conexiune inversă) a dus la
completarea relaţiei cauzale cu noţiunea de relaţie de condiţionare( cauză ↔ efect).
Principiul determinismului extern postulează necesitatea interpretării psihicului ca rezultat
al acţiunii factorilor externi asupra organismului prin intermediul condiţiilor interne care
condiţionează rezultatul final. Determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de
complexitate la om şi este completat de principiul condiţionării social istorice şi istorico-
culturale. Complexitatea organizării structural funcţionale a creierului uman determină, la
rândul său, procesarea superioară a fluxurilor informaţionale externe.
2. Principiul relaţionării neuro-psihice – CUM ?
Psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a sistemului nervos, a
mecanismelor neuro-psihice. Orice proces patologic de ordin organic sau funcţional, la
nivelul creierului, are ca efect o tulburare, mai mult sau mai puţin semnificativă, în sfera
cogniţiei, afectivităţii, motivaţiei, limbajului. Deosebirile existente la nivelul psihicului
copil-adult nu ţin numai de experienţa acumulată, ci, în primul rând, de diferenţa
semnificativă existentă la nivel de organizare funcţională a celor doi: maturizarea
funcţională a creierului uman se încheie foarte târziu (18-20 ani), iar perfecţionarea
funcţională la 30 ani; de aici, paralelismul legic între dezvoltarea creierului şi dezvoltarea
psihicului de-a lungul evoluţiei; creierul este organul psihicului, nu şi izvorul psihicului;
sursa psihicului se află în afara creierului, în influenţa mediului extern şi a mediului intern
al organismului → psihicul nu este preexistent şi preformat: psihicul „produce” funcţii
psihice după intrarea în relaţie de comunicare cu sursele de informare din mediul extern;
neuronii se încarcă cu funcţionalitate în măsura în care recepţionează, procesează şi
stochează informaţii extrase din mediul extern. Există o relaţie somatopsihică (dependenţa
stării psihice de modificările biofiziologice ale creierului şi organismului în ansamblu) şi o
2
relaţie secundară, psihosomatică, care evidenţiază dependenţa inversă, a stărilor
biofiziologice ale organismului de starea sistemului psihic. Creşterea complexităţii
modului de viaţă determină dezvoltarea funcţiilor psihocomportamentale ca mecanism al
unei echilibrări optime cu mediul extern, de diversitate şi complexitate crescânde, ceea ce
duce la diferenţierea, specializarea şi perfecţionarea sistemului nervos, a creierului, ca
organ al psihismului ( mai mulţi neuroni – volum mai mare al substanţei cenuşii,
dezvoltarea şi ponderea mai mare a scoarţei, dezvoltarea lobilor frontali anteriori,
disponibilitatea de a achiziţiona limbajul ş.a.).
3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale – CE ?
Psihicul uman poate fi definit ca o formă specifică de reflectare în plan individual intern a
realităţii externe, obiective. Reflectarea este selectivă, transformatoare, constructivistă. A
analiza un proces psihic înseamnă a-l raporta la sursa sa externă – un stimul, un obiect, o
situaţie, o problemă, un context. Considerate în sine, în afara reflectării şi modelării
informaţionale, aceste procese psihice devin de neînţeles.
4. Principiul acţiunii şi unităţii conştiinţă-activitate
Dezvoltarea structurilor psihice se realizează dinspre exterior spre interior. Între conştiinţă,
ca organizare subiectivă internă, şi activitate, ca manifestare obiectivă externă, există o
relaţie de dependenţă şi de condiţionare reciprocă. Conştiinţa se naşte şi se dezvoltă în şi
prin activitate (joc, învăţare, activitate profesională, fizică, intelectuală). De la un anumit
punct, conştiinţa subordonează activitatea , imprimându-i o schemă logică de organizare şi
desfăşurare.
5. Principiul genetic al istorismului
Psihicul nu ese un dat preformat, imuabil, ci, un produs al unui proces evolutiv circumscris
interacţiunii adaptative a organismului cu mediul.
6. Principiul sistemicităţii
Psihicul întruneşte toate atributele cerute de noţiunea de sistem – o mulţime de elemente
corelate neîntâmplător cu mediul.

3
 Legile psihologiei
O cerinţă metodologică obligatorie este ca o ştiinţă să-şi dezvolte legile sale specifice.
Legile psihologiei îmbracă altă formă decât cele fizice, fiind structurate pe determinismul
de tip statistic.
1. Legea dezvoltării stadiale ascendente – postulează caracterul dinamic, devenind, al
organizării psihice interne, trecerea de la un stadiu inferior la altul superior, dezvoltare
dependentă de factorii interni ai organismului şi de cei externi, ai mediului.
2. Legea comunicării şi schimbului energetico-informaţional – potrivit căreia formarea
şi dezvoltarea psihicului în ansamblu se desfăşoară obligatoriu în procesul comunicării,
pentru că informaţia este materialul concret şi specific pentru construirea psihicului.
3. Legea organizării sistemice – potrivit căreia procesul diferenţierii şi diversificării
componentelor vieţii psihice este corelat cu procesul integrării, care asigură constituirea
conexiunilor şi are ca efect organizarea sistemică şi îi oferă consistenţă de sine.
4. Legea interiorizării şi exteriorizării – este o expresie a principiului unităţii dialectice
dintre conştiinţă şi activitate. Apariţia şi existenţa psihicului se subordonează necesităţii
obiective de adaptare a individului la mediu, de reglare a comportamentelor adaptative.
5. Legea motivaţiei – exprimă faptul că psihicul evoluează de la determinare la
autodeterminare, de la predominarea determinismului extern în comportament, la
predominarea determinismului intern sub influenţa motivaţiei, cu finalitate adaptativă
specifică.
Metodele psihologiei generale
Metoda desemnează calea de a dobândi adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a
găsi şi formula răspunsuri veridice la întrebări ca: ce?, de ce?, cum?, pentru ce?.
Metode specifice psihologiei
1. Observaţia – este cea mai frecvent utilizată, cel mai uşor de aplicat; este prima metodă
la care s-a recurs pentru cunoaşterea şi descrierea stărilor sufleteşti şi a conduitelor
celorlalţi.
Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară după un program specific în care se
menţioneză obiectivul, condiţiile de loc şi timp, durata, modul de înregistrare a
4
manifestărilor subiectului observat, modalităţile de prelucrare – interpretare a datelor
culese. Pentru a-şi spori eficienţa şi obiectivitatea, observaţia trebuie să fie discretă,
sistematică, veridică, exactă, să poată fi repetată, datele să poată fi cuantificate şi prelucrate
statistico-matematic. Avantaje: naturaleţea, autenticitatea fenomenelor psiho-
comportamentale şi economicitatea. Dezavantaje: aşteptarea îndelungată a producerii
fenomenului vizat, mascarea relaţiei dintre cauză/ condiţie şi efect, limitarea sau interdicţia
comunicării directe cu subiectul, insuficienta rigoare în controlul variabilelor. Oricât de
bine ar fi pregătită şi efectuată, observaţia nu este suficientă pentru a construi şi dezvolta o
teorie.
2. Autoobservaţia – este principala metodă prin care fiecare dintre noi încercăm să ne
cunoaştem pe noi înşine, prin introspecţie, efectuată prin ochii minţii. Autoobservaţia
devine o modalitate de cunoaştere mijlocită, vizând relevarea şi descrierea reacţiilor,
manifestărilor comportamentale proprii, în diferite situaţii; autoobservaţia se foloseşte ca
metodă auxiliară în asociere cu o metodă principală.
3. Experimentul de laboator – este o modalitate de provocare deliberată a unui fenomen,
în scopul studierii lui. Schema de bază a sa este: variabila independentă, variabila
dependentă, condiţia logică, mulţimea variabilelor intermediare(personale), variabilele
subiect(vârsta, sexul, nivelul de instruire, apartenenţa etnică, statutul socio-economic,
convingerile religioase), specificarea tipului de experiment (static/ dinamic, constatativ/
formativ, diagnostic/ prognostic), specificarea eşantionului subiecţilor implicaţi,
specificarea obiectivului experimentului şi a ipotezelor, specificarea cadrului temporar de
desfăşurare, prezenţa aparaturii ş.a. Experimentul este controlat integral de cercetător.
Avantaje: permite producerea fenomenului studiat, asigură o ridicată rigoare şi exactitate în
recoltarea informaţiilor, conferă obiectivitate analizelor şi interpretărilor, permite repetarea
şi reproducerea. Dezavantaje: artificialismul (rupe subiectul din cadrul firesc, decupează şi
fragmentează realitatea comportamentală). Se folosesc experimente de tip simulativ.
4. Experimentul natural sau de teren – se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi
experimentul de laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al subiectului.
Şcoala este principalul cadru de aplicare a experimentului natural, dar s-a extins şi asupra
5
activităţii profesionale, a studierii comportamentului organizaţional, în psihoterapia
comportamentală.
5. Metoda biografică – este destinată studiului personalităţii globale prin care cercetătorul
încearcă să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în
funcţie de istoria anterioară a individului, deoarece este unanim acceptat că omul este ceea
ce a făcut din el dezvoltarea şi învăţarea. Metoda biografică are o orientare selectivă asupra
evenimentelor semnificative care, prin conţinutul şi impactul avut, au marcat cursul
devenirii ulterioare a profilului de personalitate. Se realizează indirect – prin studiul
documentelor (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, discuţii cu
persoane semnificative pentru subiect, sau, direct – prin obţinerea de date de la însuşi
subiectul ales pentru studiu, prin interviu special organizat după anumite criterii, flexibile.
6. Metoda analizei produselor activităţii – se analizează desene, compuneri, obiecte.
Pentru analiză este nevoie de o grilă specială de decodificare, care să permită relaţia dintre
elementele produsului analizat şi structuri ale personalităţii. Produsele de ordin literar
artistic dezvăluie componentele motivaţional afective şi morale ale personalităţii;
produsele ştiinţifice şi tehnice relevă componentele cognitive şi instrumentale ale
personalităţii.
7. Metoda interviului – constă în interogarea directă, liberă sau structurată (forma cea mai
indicată este cea structurată), în care cercetătorul pregăteşte un interviu cu întrebări care se
completează una pe cealaltă, de la general la particular; interviul poate fi înregistrat, cu
întrebări de testare a sincerităţii; nu se fac aprecieri şi judecăţi de valoare în timpul
interviului; deţine loc principal în terapia psihanalitică.
8. Metoda genetică şi comparativă – Conform teoriei că psihicul este un fenomen apărut
în cursul evoluţiei biologice, că psihicul uman este determinat de mediul socio-cultural, se
recurge la aplicarea metodei genetice şi şi comparate, care se bazază pe principiul
longitudinalităţii, pe o perioadă mare de timp. Metoda ocupă locul central în psihologia
copilului, psihologia educaţională, a vârstelor.
9. Metoda psihometrică, a testelor – Alfred Binet a fos primul care a utilizat metoda
testelor pentru a stabili quotientul de inteligenţă (QI), care exprimă relaţia dintre vârsta
6
mintală şi vârsta cronologică a individului. A urmat o dezvoltare, extindere şi diversificare
a testelor care se folosesc astăzi în toate ramurile psihologiei aplicate. Principalele
caracteristici ale testelor sunt validitatea, fidelitatea, etalonarea, standardizarea. Un test îşi
păstrează validitatea în raport cu populaţia pe care a fost etalonat şi aplicat. Interviurile
posttest permit o interpretare mai corectă şi individualizată a datelor finale.

Organizarea internă a psihicului uman

Este o organizare pe verticală, multinivelară, după Freud.
Nivelul inconştient – este componenta de bază, esenţială pentru dinamica personalităţii şi
a comportamentului cotidian. Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin
afectiv, motivaţional şi executiv instrumental, o memorie a speciei, care cuprinde
„arhetipurile”, ce vor ghida din interior, imperativ, procesul plămădirii personalităţii.
Inconştientul individual – se compune din:
- inconştientul primar – înnăscut şi exprimă natura biologică a omului; include
tendinţele, pulsiunile, instinctele primare; este structurat după principiul plăcerii şi
reducerii necondiţionate a stărilor de tensiune şi frustrare (vise, lapsus-uri);
corespunde sinelui.
- Inconştientul secundar – dobândit, reprezintă structura cea mai stabilă a
personalităţii; este conştiinţa morală a societăţii, corespunde supraeu-lui; este
format din consensurile şi experienţele cu rol de reglementare socio-culturală a
comportamentului; acţionează ca frână internă; conflictul dintre sine şi supraeu face
necesară intervenţia celei de-a treia instanţe a aparatului psihic – instanţa eu-lui.
Rolul pozitiv al inconştientului – impune activarea comportamentelor de satisfacere a
trebuinţelor biologice şi fiziologice; procesează informaţiile realizând combinaţii
subliminale ( intuiţia, inspiraţia); prin vise şi reverii îndeplineşte o funcţie cathartică – de
detensionare afectivă şi de eliberare.
Rolul negativ al inconştientului – este sediul instinctului agresivităţii şi perturbator al
gândirii şi afectivităţii.

7
Subconştientul – conţine memoria de lungă durată, care poate fi activată în situaţii
adecvate; cuprinde informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, motive; este mai
întins şi mai bogat decât inconştientul şi decât conştientul; componentele sale se află în
stare latentă şi este rezervorul activităţii conştiente curente.
Rolul subconştientului – asigură continuitatea în timp a Eu-lui, realizează identitatea de
sine; dă sens învăţării, permiţând stocarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior;
asigură consistenţa internă a conştiinţei, este indispensabil pentru desfăşurarea activităţii
mintale independente.
Conştientul – este un nivel specific calitativ superior al organizării psihice cu coeficientul
de complexitate cel mai înalt la om; este cel mai deschis la schimbare şi evoluţie.
Conştiinţa este forma supremă a vieţii de relaţie. Indicatorii gradului de organizare şi
funcţionare a conştientului sunt: starea de veghe, prezenţa de sine(orientarea în timp şi
spaţiu şi relativ la propria persoană, pregnanţa traiectoriei biografice), orientarea
relaţională şi interpersonală, orizontul informaţional, capacitatea rezolutivă, orizontul
motivaţional ( dorinţe, aspiraţii, idealuri), autoguvernarea şi autoorganizarea, planificarea
acţiunii şi stabilitatea scopului, modul de interacţiune şi cordonare a conştiinţei de sine şi a
conştienţei lumii obiective.
Modificările conştiinţei au loc fiziologic, în somn (visul) şi patologic – în tumori,
hemoragii traumatisme cerebrale, în demenţe, boli psihice.

Procese senzoriale
I) Senzaţia – este modalitatea de reflectare în creier a însuşirilor izolate ale obiectelor şi
fenomenelor lumii reale, ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor; este un act psihic
elementar. Analizatorul este alcătuit din receptor, cale aferentă, segmentul cortical al
analizatorului şi cale eferentă.
Senzaţiile externe reflectă însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii exterioare -
gustative, olfactive, cutanate, auditive, vizuale.
Senzaţiile interne pot fi algice, organice, proprioceptive, kinestezice (proprioceptive +
kinestezice alcătuiesc praxia, indică poziţia membrelor şi trunchiului, mişcările).
8
Senzaţiile sunt influenţate de factori externi – intensitatea şi durata stimulului – şi de
factori subiectivi, interni – starea funcţională a analizatorului, stările afectiv motivaţionale,
experienţa perceprtivă anterioară, culturalitatea (influenţa factorilor socio-culturali).
Dezvoltarea funcţiei senzoriale se desfăşoară în contextul activităţii sistematice de învăţare
şi a activităţii profesionale. Absenţa sau slaba dezvoltare a unui organ sau a funcţiei legate
de el tind să fie suplinite sau preluate de alt organ (legea compensaţiei). Sensibilitatea se
perfecţionează prin activitate şi exerciţiu
( legea profesionalizării sensibilităţii). Analizatorii sunt supuşi fenomenului de oboseală
( legea oboselii). Cuvântul dirijează întreaga dinamică a recepţiei senzoriale în câmpul
stimulator extern.
Diminuarea sensibilităţii = hipoestezie, apare în inducţia hipnotică, tulburări de conştiinţă,
oligofrenii, schizofrenie.
Exacerbarea sensibilităţii = hiperestezie, apare în surmenaj, suprasolicitare.
Iluzia este o senzaţie falsă.
II) Percepţia – este o reflectare subiectivă, nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor,
fenomenelor exterioare ce acţioneză la un moment dat asupra noastră prin ansamblul
însuşirilor şi componentelor lor; este un proces de comunicare directă între subiect şi
lumea exterioară. Percepţia depinde de vârsta, sexul, tipul de personalitate, stările afective,
starea atenţiei, memoriei, experienţa perceptivă anterioară, starea analizatorilor. Percepţia
este o formă fundamentală şi cotidiană de relaţionare adaptativă cu lumea; percepţia
furnizează primele date care stau la baza formării reprezentării şi gândirii. Observaţia este
o percepţie dirijată, cu scop precis şi efectuată sistematic.
Patologic apar halucinaţiile care sunt percepţii fără obiect.
III) Reprezentările
Reprezentările, cu senzaţiile şi percepţiile, alcătuiesc prima treaptă de cunoaştere;
reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat al unor obiecte,
fenomene, evenimente, situaţii care au fost percepute anterior, dar care pot lipsi din câmpul
senzorial; este un proces de producere şi utilizare mentală a imaginii unor obiecte în
absenţa lor→ sursa reprezentărilor este memoria de lungă durată şi imaginaţia.
9
Reprezentarea este un nivel calitativ superior de organizare a psihicului uman pe
dimensiunea lui cognitivă; pot fi vizuale, tactile, auditive, olfactive, gustative, kinestezice
– după modalitatea senzorială. După domeniile de referinţă cognitivă pot fi: ştiinţifice,
tehnice, artistice, religioase. După gradul de generalitate pot fi de specie, de gen,
individuale. După gradul de complexitate pot fi: simple şi complexe. După sursa
generativă pot fi ale memoriei, ale imaginaţiei. După modul de producere pot fi voluntare/
involuntare. Datorită reprezentărilor apare funcţia anticipativ proiectivă şi planificatoare a
conştiinţei. Reprezentarea are funcţie reglatoare prin apelul permanent la fondul
experienţei anterioare.
Gândirea
Este o reflectare subiectivă în formă ideală, mijlocită, a proprietăţilor esenţiale, necesare
ale obiectelor, fenomenelor externe şi a relaţiilor logice dintre acestea. Gândirea se
realizează pe baza interacţiunii complexe dintre factorii ereditari şi mediu; parcurge o etapă
ascendentă, stabilă şi una descendentă. Organizarea internă a gândirii are un model
cvadrimensional: operaţii, conţinuturi, produse, relaţii.
Operaţiile gândirii
- concrete/ formale,
- generale – analiza (descompunerea-comparaţia), sinteza (reconstituirea-clasificarea),
abstractizarea, generalizarea
- particulare - algoritmizarea, operativitatea euristică (de căutare, explorare, prin
încercare/ eroare), operativitatea de tip convergent (reproductivă), operativitatea de
tip divergent ( creatoare, generativă).
Conţinuturile gândirii – sunt noţiunea (conceptul integrează însuşiri semnificative,
esenţiale ale obiectelor reale sau imaginare; suportul noţiunii este cuvântul), judecata (are
valoare superioară, poate fi adevărată sau falsă), raţionamentul ( exprimă o atitudine
superioară a individului faţă de realitate folosind reţelele semantice, scenariile cognitive,
scheme, structuri interpretative).
Produsele sau rezultatele sunt principalul indicator al eficienţei gândirii.

10
Relaţiile între operaţii şi conţinuturi se formează şi se învaţă la fel ca judecata,
raţionamentul; gândirea este un sistem de elemente aflate în relaţie nonîntâmplătoare unele
cu altele. Caracterul gândirii şi al învăţării poate fi influenţat în procesul instructiv
educativ, se pot forma stiluri de gândire şi învăţare. Gândirea are un caracter mijlocit
datorită faptului că se dezvoltă şi se structurează pe baza informaţiilor furnizate de senzaţii,
percepţii şi memoria de lungă durată.
Inteligenţa (viteza de gândirii) – este un instrument de adaptare, ajută la rezolvarea de
probleme şi la adaptare; este influenţată de ereditate, experienţa acumulată, mediul socio-
cultural al subiectului. Inteligenţa este o modalitate de organizare la nivelul întregului
nostru sistem psihic care articulează scopurile, efortul creator, motivaţia, eficienţa, munca.
Inteligenţa are ca dimensiuni: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea, capacitatea de
elaborare.
IQ- ul reprezintă coeficientul de inteligenţă şi rezultă din vârsta mintală/ vârsta
cronologică. Prin teste verbale şi nonverbale se poate pune în evidenţă deficitul global de
dezvoltare. Deteriorarea mintală din demenţe se pune în evidenţă cu teste de vocabular,
serii de cifre ce trebuie continuate, imagini de aranjat în ordine logică, fraze de construit.

Imaginaţia
Imaginaţia – este o modalitate distinctă de procesare, integrare şi utilizare imagistică a
informaţiei; este un proces activ, alături de percepţie, reprezentare şi gândire. Imaginaţia
poate fi practică, verbală, creatoare. Imaginaţia este o condiţie a cunoaşterii, a gândirii
logice; atinge cotele cele mai înalte la vârsta copilăriei şi scade pe măsura înaintării în
vârstă. Imaginaţia este puternic influenţată de mediul socio-cultural, de factori ereditar-
genetici care se influenţează reciproc. Formele imaginaţiei:
- visele - care reflectă imaginarul inconştient;
- procesele halucinogene – provocate de acţiunea drogurilor;
- reveria – poducţie imagistică liberă fără intervenţia controlului voluntar, este o
formă deghizată de exprimare şi realizare a unor dorinţe şi aspiraţii greu de
îndeplinit ( dăunătoare).
11
 - imaginaţia reproductivă – modalitate transformatoare a experienţei anterioare;
- imaginaţia creatoare, artistică, ştiinţifică (inovaţia, invenţia).
În cadrul procesului instructiv-educativ se accentuează latura formativ-activă a imaginaţiei
şi nu cea informativ reproductivă.

Memoria
Dimensiunea mnezică a trecutului este inclusă în organizarea comportamentului animal.
Urmele şi efectele trecutului afectează organismul animal în toate dimensiunile sale:
- corporală – unitatea temporală a transformării celulare şi tisulare în procesul de
creştere, dezvoltare, îmbătrânire, metabolism;
- fiziologică – reprezentată prin principalele ritmuri şi cicluri funcţionale ale
aparatelor şi sistemelor organismului;
- psihică – legată de experienţa relaţionării cu lumea exterioară şi mediată de
activitatea rezolutiv informaţională a creierului.
Datorită acestei dimensiuni mnezice sistemul psihic are continuitate şi stabilitate în timp.
Memoria face parte din structura internă a percepţiei, gândirii, imaginaţiei, trăirilor
emoţionale; este o coordonată bazală a organizării temporale a psihicului; este un sistem
dinamic cu trei faze principale: fixarea, conservarea (depinde de factori emoţionali şi
afectivi pozitivi; păstrarea se realizează la nivel inconştient), reactualizarea ( se realizează
prin recunoaştere şi reproducere). Memoria se desfăşoară intenţionat şi neintenţionat; este
componenta de bază a procesului general de relaţionare şi adaptare a individului la mediu.
Memoria mecanică este prima care se structurează şi se manifestă până la 10 ani, apoi se
dezvoltă memoria logică. Memoria logică este mediată de operaţiile gândirii şi depinde de
maturizarea intelectuală generală a individului, este superioară şi economicoasă. Schemele
memoriei logice sunt stabile, rezistente, sistematizate şi determină capacitatea de a
achiziţiona cunoştinţe noi fără eforturi deosebite. După modalitatea de recepţie poate fi
vizuală, auditivă, mixtă – acestea sunt condiţionate genetic.
Calităţile memoriei sunt întinderea repertoriului, fidelitatea, exactitatea, promptitudinea,
mobilitatea, volumul – foarte important este exerciţiul. Memoria nu se leagă de un singur
12
şi strict delimitat centru nervos, ci de toată întinderea emisferelor cerebrale, în proporţii
diferite.
Uitarea are un caracter gradat începând cu creşterea perioadei de latenţă a reactualizării
datelor, până la absenţa completă. Uitarea are efect perturbator dar şi optimizator. Cele mai
importante pierderi se petrec în perioada imediat următoare momentului memorării – de
aceea exerciţiile, repetiţiile trebuie să fie mai dese la început şi mai rare ulterior.

Limbajul
Comunicarea este modalitatea de legătură în spaţiu şi timp între un obiect sistem şi mediul
extern ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie; este un atribut al omului
pentru că dispune de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare.
Comunicarea ca relaţie este legătura şi interacţiunea informaţională între sursă şi receptor;
calitatea comunicării depinde de capacitatea de recepţie şi prelucrare a destinatarului;
comunicarea ca proces este ansamblul operaţiilor de codare- recodare- decodare ce se
aplică asupra alfabetului.
Laturile comunicării
- latura cantitativă – care exprimă cantitatea generală de informaţie pe care procesul
de comunicare o realizează pe durata desfăşurării sale; volumul emis la nivelul
sursei este întotdeauna > decât cel înregistrat la nivelul receptorului;
- latura semantică – constă în relaţia de corespondenţă între mesajul emis de sursă şi
tezaurul intern al destinatarului;
- latura pragmatică – presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de sursă şi
o anumită stare de necesitate a receptorului.
Caracteristicile comunicării sunt completitudinea (cantitatea), promptitudinea (durata),
fidelitatea (corespondenţa elementelor de conţinut → de aceea este necesar procesul
redundării, prin dublarea sau triplarea numărului de semnale).
Comunicarea poate fi verbală sau nonverbală (figurală, gestuală). Comunicarea poate fi
intrapersonală (conversaţia interioară), intepersonală (inteacţiunea faţă în faţă), de grup, în
masă, extrapersonală ( cu calculatorul, cu ATM- ul, cu jocurile video).
13
Funcţiile comunicării
- funcţia referenţială – mesajul face trimitere la obiectul sau faptul la care se referă;
- funcţia expresivă – transmite emoţiile, atitudinile şi personalizează mesajul;
- funcţia poetică – tot ceea ce aduce un supliment de sens;
- funcţia conativă – este orientată spre destinatar, îl influenţează ( publicitatea,
cererea, somaţia);
- funcţia fatică – are rolul de a păstra canalele de comunicare deschise, atrage atenţia
intelocutorului;
- funcţia metalingvistică – se referă la cuvinte, semne care pot fi suportul
comunicării (dicţionarul).
Comunicarea este un proces dinamic. Randamentul informaţional al comunicării
pedagogice este întodeauna în funcţie de competenţa lingvistică a receptorilor.
Limbajul reflectă nivelul şi caracterul dezvoltării psihice ale individului. Limbajul verbal
este mediator şi liant al altor funcţii şi procese psihice conştiente şi subconştiente şi
determină comportamentul verbal al individului. Limbajul este oglinda vie a culturii unei
societăţi.
Limbajul oral are ca forme: solilocviul (până la 5 ani), monologul ( centrat pe o temă –
discursul politic), dialogul (contextual, cu gesturi auxiliare).
Limbajul scris este mai obiectiv, mai dens şi mai relevant în plan cognitiv decâ cel oral;
producerea lui este mai dificilă, recepţia şi înţelegerea sunt şi mai dificile. Consolidarea
limbajului se produce între 14-18 ani.
Verigile funcţionale ale limbajului sunt
- veriga aferentă – recepţia auditivă, vizuală; veriga interpretatoare la nivel cortical în
lobii frontal, temporal, occipital, parietal;
- veriga eferentă – emisia – are componenta fonoarticulatorie ( în lobul frontal) şi
manuală;
- veriga de autoreglare asigură adecvarea celorlalte două verigi prin conexiune inversă
(kinestezico-auditiv şi kinestezico-vizual – cvasiautomatizate) şi asigură coerenţa
logică a fluxurilor verbale şi a coerenţei.
14
În unele sindroame frontoparietale sau frontale apar alterări severe ale coerenţei.
Neurofiziologia clasică considera limbajul o funcţie puternic lateralizată în cadrul unei
emisfere dominante(stânga). Neurofiziologia contemporană consideră că limbajul are o
reprezentare bilaterală, în cele două emisfere: emisfera stângă pentru structurile verbale
complexe (propoziţii, fraze, discursuri) şi emisfera dreaptă pentru structuri simple, formate
din subiect şi predicat.
Atenţia
Realizarea atenţiei la nivel optim reclamă o vigilenţă concentrată şi orientată selectiv;
atenţia ocupă un loc aparte în structura şi dinamica sistemului psihocomportamental al
omului. Atenţia este o funcţie psihofiziologică mediatoare, reglatorie, este un proces
psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţii
psihice şi psihocomportamentale specifice în raport cu obiectivele şi finalitatea lor proprie,
pentru atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Atenţia este o condiţie primară,
de fond, o stare de pregătire psihofiziologică generală în cadrul stării de veghe difuze şi
care face posibilă declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de
reproducere, de gândire sau efectuare a unei acţiuni instrumentale motorii. Stimulii
acţionează ca semnale specifice care focalizează atenţia şi activitatea devine dominantă.
Componenta fizică este reflexul necondiţionat de orientare şi se identifică cu atenţia
involuntară sau necondiţionată; componenta psihică este legată de participarea intenţiei şi
reglării voluntare (forma superioară şi specific umană) şi se identifică cu atenţia voluntară.
Aceasta este conştientizată ca stare de încordare, concentrare, efort neuropsihic şi în plan
comportamental prin selectivitate şi orientare deliberată, stare de luptă cu efectele
perturbatoare; devine astfel principala formă de organizare şi ţinere sub control a
desfăşurării activităţii. Când atinge un grad de automatizare şi când are o bază
motivaţională, funcţionează de la sine, fără un efort special → atenţie postvoluntară.
Funcţiile atenţiei
- de explorare în câmpul perceptiv
- de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată
- de accentuare a contrastelor
15
 - de filtrare, selecţie
- de orientare, direcţionare
- de potenţare
- de avertizare
Atenţia este condiţie şi dimensiune a tuturor proceselor psihice specifice şi a tuturor
formelor de activitate, o modalitate de relaţionare a omului cu lumea. La vârsta preşcolară
predomină atenţia involuntară; formarea ei trebuie privită în contextul maturizării.
Dimensiunile atenţiei sunt: volumul, concentrarea ( ce mai importantă – are valori diferite
de la un individ la altul) , stabilitatea (de la 40 minute la 2 ore), mobilitatea,
distributivitatea.
Afectivitatea
Afectivitaea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă în forma unei trăiri
subiective, de un anumit semn, durată şi intensitate, raportul dintre dinamica evenimentelor
motivaţionale sau stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din planul
obiectiv extern. Raportul poate fi nesemnificativ (neutru) sau semnificativ – pozitiv sau
negativ. Afectivitatea este o interfaţă între cogniţie şi motivaţie. Percepţia, reprezentarea
sau judecata (procese cognitive) preced şi condiţionează producerea emoţiei, dar nu
întotdeauna. În situaţii de deficit informaţional, reflectarea afectivă devansează, precede
cogniţia.
Caracteristicile emoţiilor
- referenţialitatea - specifice/ nespecifice;
- polaritatea – agreabil/ dezagreabil, pozitiv/ negativ; se modelează socio-cultural;
- intensitatea/ amplitudinea variază de la emoţia abia sesizabilă până la afecte;
depinde de structura de personalitate, de experienţa de viaţă şi afectivă anterioară; în
cazul mulţimilor are loc amplificarea prin contagiune, prin descătuşare instinctuală;
- durata – se menţine cât stimulul declanşator sau până la inerţie emoţională;
- conversiunea este proprietatea unei emoţii de un anumit semn de a se modifica
(copii, persoane labile emoţional) → stabilitatea/ instabilitatea;

16
 - ambivalenţa este caracteristică copilului (iubire/ ură, iubire/ gelozie); apare şi în
unele boli;
Clasificarea proceselor afective:
Emoţiile apar brusc, pasager, trecător (frica, spaima, angoasa);
Sentimentele sunt stări afective de factură complexă, stabile, durabile, mai puţin intense –
simpatia, iubirea, resentimentul, gelozia, orgoliul, ruşinea;
Pasiunile au intensitatea emoţiei şi durata sentimentelor, sunt o forţă motivaţională
puternică a comportamentului individual;
Clasificarea proceselor afective după complexitate:
- dispoziţii organice – sănătate, boală, oboseală; în bolile cardiovasculare – anxietate
şi nelinişte; în bolile TBC – euforie şi excitabilitate; în bolile digestive –ipohondrie.
- afectele au caracter exploziv, apar brusc, de scurtă durată, instinctuale, inconştiente
împingând persoana la acte comportamentale cu consecinţe nedorite, dramatice, cu
efect perturbator deosebit; cele mai predispuse sunt persoanele impulsive, cu
echilibru emoţional instabil;
- emoţiile sunt modelate socio-cultural, nuanţate, legate de valori morale, estetice,
religioase, culturale; au rol central în devenirea şi integrarea personalităţii;
- sentimentele sunt forme complexe, de intensitate redusă, durată lungă; sentimentele
iau forma atitudinilor; există 1-2 sentimente dominante care condiţionează profilul
de personalitate şi linia de conduită a individului;
- pasiunile îmbină intensitatea emoţiei şi durabilitatea sentimentului; îngustează
registrul analizelor comparative şi al alegerilor( „orbesc” individul);
- dispoziţiile integrate globale reprezintă acel fond bazal pe care se evidenţiază şi se
manifestă cotidian şi situaţional trăirile emoţionale şi actele comportamentale
specifice; sunt o sinteză a experienţei de viaţă şi a trăirii de sine (semnalizarea stării
fizice şi viscerale) care se elaborează în ontogeneză şi se impune ca o constantă a
firii sau a modului de a fi al personalităţii; se distinge dispoziţia globală
homeostatică ce defineşte raportarea afectivă a omului la lumea extrioară şi la sine
însuşi (optimism/ pesimism) şi dispoziţiile de moment –induse situaţional; ambele
17
 au importanţă în condiţionarea conştiinţei de sine şi a relaţionării cu cei din jur.
Afectele au rol esenţial în relaţionarea omului cu lumea, sunt implicate în structurarea
relaţiilor interpersonale( simpatie/ antipatie, atracţie/respingere, prietenie/ură, agresivitate/
toleranţă, altruism/ egoism, coparticipaţie/ invidie) şi în determinarea climatului
psihosocial în colectivităţi/ grupuri (încredere/ suspiciune, coeziune/ tensiune, armonie/
conflict); toate situaţiile sociale şi comunicaţionale sunt filtrate şi evaluate afectiv şi
generează răspunsuri şi stări afective; în funcţie de natura, semnul şi intensitatea trăirilor şi
stărilor emoţional afective individul îşi determină poziţia într-osituaţie, în lume, în general,
simţindu-se agreat, apreciat sau respins, izolat; relaţionarea afectivă îşi pune amprenta pe
celelalte niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional – şi devine posibilă simularea - afişarea
unor comportamente opuse celor interne, reale.
Emoţionalitatea este latentă în persoană, este un dialog cu lumea care se răfrânge asupra
Eu-lui şi îl redefineşte, îi conferă noi sensuri şi dimensiuni. Emoţionalitatea este un proces
circular –începe cu tranzacţii şi acţiuni ale Eu-lui, interacţionând cu Eul altora. Orice trăire
trebuie privită din perspectivă genetică, evolutivă. Emoţionalitatea se află sub contol
cortical pentru comportamentul subiectiv şi sub control hipotalamic pentru declanşarea
emoţiei.
Agresivitatea se asociază cu egocentrismul, egoismul; este activată şi susţinută de răutate şi
ură; agresivitatea exacerbează propriile interese şi valoarea propriului eu; se amplifică
semnificativ în cadrul mulţimii.
Toleranţa are ca efect în plan psihocomportamental o deschidere largă spre lume, acceptare
a acţiunii şi influenţei celor din jur; toleranţa generează trăiri pozitive, de securitate,
reciprocitate, empatie, cooperare – poate fi optimizată şi consolidată sub acţiunea factorilor
educativi favorabili, cu efecte benefice pentru individ.
Anxietatea este o stare afectivă generalizată, difuză, de tulburare, insecuritate şi teamă, pe
care individul nu le poate explica şi relaţiona obiectual; persoana prezintă reţinere şi teamă
în legătură cu viitorul.
Angoasa este o agravare, intensificare a anxietăţii, este o senzaţie apăsătoare de
indispoziţie profundă, legată de presimţirea unui pericol nedefinit, iminent, în faţa căruia
18
individul rămâne dezarmat; angoasa bulversează profund echilibrul personalităţii; poate fi
generată de fantasmele reprezentărilor imaginare ale unor situaţii conflictuale inconştiente.
Stresul este o stare de tensiune şi încordare cu conţinut fiziologic, psihic şi social. Stresul
poate genera efecte pozitive – adaptative – eustres sau, efecte dezadaptative,
dezoganizatoare – distres.
Motivaţia
Motivaţia reprezintă ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ.
Motivaţia transformă fiinţa umană în subiect activ şi selectiv, în relaţie de dependenţă şi
independenţă faţă de mediu→ caracterul interacţionist complex al comportamentului şi
activităţii umane. Motivaţia este legea generală de organizare şi funcţionare a întregului
sistem psihic uman (percepţia, gândirea, memoria, voinţa, caracterul, aptitudinile sunt
subordonate motivaţiei). Motivaţia are o latură de conţinut, informaţională, care se referă la
semnalele care atrenează starea de necesitate: foame, sete, mişcare, informare, distracţie;
latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor şi de raportul tensiune-
destindere; orice motiv are o verigă obiectivă şi una subiectivă.
Refularea reprezintă reprimarea repetată, necondiţionată a tendinţelor şi impulsurilor spre
acţiunea de satisfacere care generează un focar tensional şi tulburări nevrotice.
Motivaţia se manifestă la nivelul actului comportamental global. Motivul este forma
concretă în care se activează şi se manifestă starea de necesitate (Piramida trebuinţelor -
Maslow). Intensitatea motivului creşte proporţional cu durata amânării satisfacerii stării de
necesitate. Organizarea sferei motivaţionale se realizează după o dimensiune valorică
modelată socio-cultural, care subordonează trebuinţele primare.
Tipuri de motive
- pulsiuni, tendinţe
- trebuinţe propriu-zise, bine structurate, integrate la nivel biologic şi psihologic; au
caracter imperativ;
- interese – trebuinţa se structurează pe baza interesului;
- idealurile au un conţinut şi un caracter mai vag;

19
 - motive pozitive – homeostazice/ de creştere şi dezvoltare – nu intră în conflict cu
exigenţele morale şi sociale;
- motive negative – consumul de alcool, fumatul, drogurile, aventura, acumularea.
Fenomenul care reflectă obstacolele, neregularităţile în calea satisfacerii imediate a unui
motiv este frustraţia, care induce o stare de încordare negativă, nemulţumire, insatisfacţie,
furie; are efect pozitiv pentru activarea mecanismelor compensatorii şi favorizarea unor
scheme comportamentale noi; când frustrarea depăşeşte anumite limite, se transformă în
factor perturbator şi determină tulburări psihonevrotice; reacţia la frustrare poate fi de
neastâmpăr (tensiune), agresivitate, apatie, evaziune în imaginar, stereotipie, regresie.
Nivelul de aspiraţie reprezintă scopurile pe care subiectul îşi propune să le atingă.
Nivelul de expectaţie reprezintă rezultatul concret la care subiectul se aşteaptă.
Nivelul de realizare se referă la rezultatul concret obţinut de către individ.

Voinţa
Voinţa este mecanismul de filtrare şi optimizare, derivată din gândire după unii, sau din
afectivitate, după alţii. Voinţa este aptitudinea de actualizare şi realizare a intenţiilor
proprii; este forma şi mecanismul de reglare/ autoreglare cu rol în optimizarea
comportamentelor orientate spre atingerea unui obiectiv cu valoare adaptativă. Are un nivel
involuntar care se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a
condiţiilor, a comparării/ alegerii şi deliberării; aceasta asigură declanşarea automată a
acţiunii de răspuns şi centrarea pe obiectiv (actele reflexe care stau la baza homeostaziei
fiziologice a organismului, reflexele de orientare, explorare, ţintire în activitatea perceptivă
şi reflexele de apărare, actele automatizate - deprinderi, obişnuinţe - care nu mai necesită
un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială (fuga de idei, asociaţia liberă).
Nivelul voluntar se subordonează funcţiei reglatoare a conştiinţei, se conectează
motivaţiei, optimizând finalizarea motivului în scop.

20
Elementele definitorii ale voinţei sunt
- intenţionalitatea
- analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc
- deliberarea şi decizia (avantaje/ dezavantaje)
- efortul.
Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul
reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică; obstacolul psihologic apare pe
fondul interacţiunii subiectului, cu capacităţile şi disponibilităţile sale, cu situaţiile pe care
este pus să le rezolve, în vederea rezolvării unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii
unor obligaţii sociale, profesionale→ voinţa este expresia dezvoltării şi consolidării
mecanismelor conştiente prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de
diverse genuri. Efortul voluntar concentrează mai mult planul intelectual sau planul motor,
dar sunt incluse ambele verigi în proporţii diferite. Voinţa este o condiţie subiectivă
(psihică) esenţială a succesului şi performanţelor înalte; efortul trebuie să fie proporţional
cu intensitatea obstacolului. Voinţa se manifestă prin pregătirea, declanşarea, coordonarea
acţiunilor, dar şi prin amânarea, blocarea unor tentaţii din afară sau din interior (controlul
stărilor impulsive, afective este o luptă mai încordată şi mai dramatică – lupta cu noi
înşine) → voinţa este modalitatea principală de organizare şi reglare a desfăşurării tuturor
celorlalte procese psihice –percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria, atenţia,
afectivitatea, motivaţia. Datorită motivaţiei omul trece din ipostaza de instrument al
dinamicii spontane a pulsiunilor, tendinţelor şi stărilor interne, în cea de stăpân al lor,
dobândind atributul Eu-lui.
Ca nucleu al personalităţii, Eu-l este de neconceput fără latura sa volitivă, care-i conferă
pregnanţă, rezistenţă şi forţă acţională în raport cu lumea externă. Între nivelul voluntar şi
cel involuntar există raport de intercondiţionare, în orice act voluntar se intrică şi secvenţe
involuntare, neintenţionate, cu rol facilitator sau perturbator; este valabilă şi inversa,
deoarece prin antrenament sistematic de autocontrol pot fi luate în stăpânire şi influenţate
pe cale voluntară şi reacţiile şi stările psihologice bazale.

21
Calităţile voinţei:
- forţa – energia depinde de educaţie;
- perseverenţa depinde de educaţie, exerciţiu şi rezerva energetică a individului ( forţa
SN + echilibrul emoţional);
- consecvenţa – stabilitatea scopului;
- fermitatea – stabilitatea deciziilor, depinde de influenţabilitatea individului, de
oscilaţie;
- independenţa – capacitatea de organizare şi de a-şi duce viaţa pe cont propriu, prin
asumarea răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.
Educarea voinţei trebuie să aibă în centrul obiectivelor forţa. Voinţa are şi o dimensiune
socială, ce caracterizează modul de relaţionare a indivizilor în grupuri, determinând gradul
de coeziune al acestora; constă în conştientizarea la nivel individual a dependenţei
satisfacerii motivaţiei personale de medierea socială şi existenţa unor interese generale
supraordonate şi a unor obligaţii pe care individul trebuie să şi le asume pentru a se integra
şi a trăi în securitate în societate; scopul este întotdeauna condiţionat în context social,
naţional, religios, economic, integrat în constelaţia altor scopuri, valori care se raportează
la familie, comunitate, epocă, umanitatea însăşi.
Activitatea umană
Activitatea este cadrul fundamental de referinţă, modalitatea cea mai veridică şi naturală
de exteriorizare şi obiectivare a organizării psihice interne a omului. Comportamentul
animal este ansamblul relaţiilor de răspuns ale organismului la acţiunea stimulilor fizici din
afară. Conduita umană este ansamblul operaţiilor materiale sau simbolice prin care
organismul aflat în situaţie tinde să-şi realizeze propriile posibilităţi şi să reducă tensiunile
care-i ameninţă unitatea şi le motivează; conduita devine socializată şi capătă o conotaţie
morală→ conduita exprimă modul de organizare a comportamentului la nivel uman.
Noţiunea de psihic devine sinonimă cu cea de activitate psihică, deoarece psihicul uman nu
există decât în şi prin activitate. Activitatea este o determinaţie şi un atribut al omului; ea
reflectă modul de organizare şi manifestare a personalităţii reale, modul de relaţionare şi

22
echilibrare a omului cu mediul său specific de viaţă; activitatea combină şi alternează cele
două verigi ale adaptării: asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea – înseamnă luarea în stăpnire de către subiect a unei situaţii şi atingerea
scopului propus fără pregătire anterioară, fără a învăţa lucruri noi şi fără a modifica vechiul
sistem de operaţii şi deprinderi. Acomodarea constă în echilibrarea cu mediul şi atingerea
scopului propus prin introducerea unor modificări impuse de noutatea şi complexitatea
situaţiei actuale. Caracterul mediat şi planificat al activităţii este unanim acceptat în
psihologie: momentul iniţial este reprezentat de motiv, iar cel final de scop. Datorită
integrării conştiente a schemelor logice de organizare, activitatea umană dobândeşte
dimensiunea proiectivităţii şi apare ca transformare deliberată a naturii, în concordanţă cu
nevoile şi scopurile individuale/ generale. Diferenţierea şi creşterea gradului de
complexitate a sarcinilor pe care le impune activitatea umană presupune transformări şi
reorganizări evolutive în plan psihologic individual→ omul nu se integrează şi nu se
manifestă într-o activitate de tip individual, ci într-una de factură socială. Orice formă de
activitate corespunde unei stări de necesitate, este factorul care declanşează, orientează şi
susţine activitatea. Scopul reprezintă imaginea mentală a rezultatului sau produsului ce se
obţine în urma efectuării activităţii. Mijlocul reprezintă tot ceea ce trebuie făcut, întreprins
şi folosit în calitate de instrument pentru rezolvarea sarcinilor şi realizarea scopurilor
(informaţii, cunoştinţe, condiţii, operaţii mintale şi motorii). Mijloacele se aleg după
formularea scopului, în funcţie de natura activităţii şi a condiţiilor de desfăşurare a ei.
Activităţile pot fi: acceptabile (licite) şi inacceptabile (ilicite) şi intră sub incidenţa
principiilor etico-morale impuse de societate.
Formele activităţii sunt: jocul (pregăteşte activitatea de mai târziu), învăţarea, munca
(componenta funcţională centrală a sistemului personalităţii).

23
 Personalitatea
Individ Individualitate
Are sens strict biologic şi sugerează Reprezintă expresia individului diferenţiat în
însuşirea de unitate indivizibilă a plan biologic şi psihologic. Se referă la o
organismului aflat în interdependenţă realitate psihologică specială, cu trăsături
cu mediul, dar şi interdependenţa psihofizice structurate într-o formă unică.
funcţiilor şi organizării sale.
Desemnează exemplarul singular Este specifică omului.
dintr-o specie.
Nu poate fi divizat – integritatea Individualitatea psihologică începe cu conduitele
individului se asociază cu unicitatea perceptive.
sa. Individualitatea este felul de a fi al individului.
Este determinată biologic. Individualitatea este fiinţa unică şi irepetabilă
Este un reprezentant al speciei într-un context socio-cultural dat.
(umană, animală, vegetală). Individualitatea nu se identifică cu personalitatea
NU cuprinde note de valoare sau , care este elementul central al oricărei
diferenţiere calitativă: este o noţiune individualităţi şi care cuprinde întreaga
aplicabilă tuturor organismelor vii, interacţiune a individului cu mediul său actual şi
indiferent de vârstă şi nivel de potenţial.
dezvoltare.

Persoana Personalitatea
Persoana este fiinţa concretă, bio- Personalitatea este o abstracţie psihologică.
psiho-socială, cu identitate socială Personalitate este o persoană de prestigiu.
determinată şi poziţie socială de care Personalitatea este persoana maximal valorizată
este conştientă. social, adică este recunoscută ca valoare, ca
(din latinescul Persona – mască, rol, individualitate ce are conştiinţa că reprezintă
actor) ceva valoros.
Este determinată socio-cultural şi Personalitatea este o construcţie teroretică care
vizează individualitatea conştientă de explică modul specific de organizare a
24
sine şi recunoscută de ceilalţi. trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi
Este corespondentul în plan social al psihosociale ale persoanei.
individului. Este o sinteză bio-psiho-socială, istorică şi
Este o noţiune aplicabilă doar omului culturală care asigură adaptarea originală a
– copilul este doar candidat la individului la condiţiile de mediu natural şi
dobândirea statutului de persoană. social.
Persoana este factorul activ care Este modul de a fi al persoanei care adoptă un
stabileşte relaţii cu mediul stil comportamental.
Persoana este conştiinţa de sine care Personalitatea este o persoană în devenire.
implică existenţa eu-lui. Personalitatea este un ansamblu de valori.
Persoana este produsul personalizării,
socializării şi culturalizării.

Personajul – reprezintă exteriorizarea persoanei prin comportament; este persoana în rol

social deoarece fiecare om poate juca mai multe roluri, există
Ipostaze ale personajului
- ca stereotip social – rol social aferent poziţiei sociale – „ ce am datoria să fiu”;
- ca ideal personal, care se automodelează în raport cu propriile idealuri şi aspiraţii –
„ ce vreau să fiu”;
- ca mască, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi – „ce vreau să par că
sunt”;
- ca refugiu, alibi moral pentru propriul comportament – „ ce mi se impune să fiu”.
Între persoană şi personaj pot exista relaţii armonioase, de cooperare, dar şi disonanţe, care
atunci când sunt foarte mari pot determina stări patologice, până la dedublarea
personalităţii. Îndeplinind un rol social, bine stabilit printr-un statut social, persoana se
autooglideşte în conştiinţa sa ca funcţie socială, generându-i conştiinţa obligaţiilor şi a
importanţei sociale. Personalitatea reprezintă modul de interiorizare – integrare şi
manifestare în comportament a statutelor şi rolurilor.

25
Statutul – desemnează ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta
sau pretinde din partea altora în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială. Fiecare
persoană are un set de statute: prescrise (înnăscute) – vârsta, sexul, etnia, religia,
naţionalitatea; achiziţionate (dobândite) – profesia, activitatea politică, economică;
formale/ informale; temporare/ permanente; reale, actuale/ anticipate.
Rolul – reprezintă aspectul dinamic al statutului care se referă la îndatoririle asociate
statutului; este un comportament efectiv şi o prescripţie normativă, este ansamblul de
comportamente pe care alţii le aşteaptă legitim din partea individului; reprezintă ansamblul
modelelor şi normelor sociale asociate statutului. Între statut şi rol trebuie să existe o
complementaritate dialectică. Rolurile îndeplinesc funcţia de reglare a raporturilor sociale
şi de integrare a personalităţii. Capacitatea de a îndeplini roluri sociale presupune aspiraţii
corespunzătoare faţă de rol şi motivaţie specifică în raport cu rolul dat. Rolurile pot fi
atribuite (prescrise)/ dobândite, prezente/ viitoare, rigide/ flexibile, permanente/
intermitente. Fiecare persoană îndeplineşte la un moment dat un set de roluri care pot fi
congruente sau incongruente ( incongruenţa rolurilor determină conflictul de rol, care
determină stări tensionale, anxiogene şi disfuncţionale datorită discrepanţei dintre
trăsăturile de personalitate şi prescripţiile rolului şi apar schimbări la nivel individual şi
social.
Personalitatea se exprimă prin intermediul rolurilor
Personalitatea este constituită din conştient, inconştient colectiv şi inconştient personal.
Conştientul , eul – se referă la procesele şi funcţiile psihice de care un individ este direct
conştient.
Inconştientul personal – este rezervorul aspectelor conştiente cândva, care au fost uitate
sau reprimate, sursa instinctelor şi simbolurilor exprimate prin vise; este stratul superficial
al inconştientului şi poartă amprenta vieţii individului, a experienţelor stocate.
Inconştientul colectiv – este stratul profund al psihicului, alcătuit din conţinuturi
impersonale – arhetipuri, predispoziţii ( Dumnezeu, eroul, magia, moartea, învierea,
înţelepciunea omului vârstnic) ; cel mai important arhetip este sinele care reprezintă
unitatea, totalitatea şi integrarea personalităţii individului; sinele este mijlocul drumului
26
între conştient şi inconştient, care formează centrul personalităţii; sinele este personalitatea
totală, centrul acesteia, aşa cum Eul este centrul conştiinţei.
Tipurile psihologice fundamentale
Unul din elementele explicative ale descrierii personalităţii îl constituie tipurile
psihologice.
1. Tipul extravertit – are interes primordial pentru lumea din afară, este sociabil,
comunicativ, vioi, expresiv, adaptabil, realist, spontan, pragmatic, nesupărăcios.
2. Tipul introvertit – orientat predominant spre interior, concentrat asupra propriului
său psihic, izolat, închis în sine, susceptibil, sensibil la critică, cu tendinţa de a nu-şi
exprima emoţiile.
Temperamentul – este ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii.
Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului şi ai întregii personalităţi sunt:
impresionabilitatea, impulsivitatea, ritmul, tempo-ul, expresivitatea psihică care se
manifestă în conduită. Temperamentul depinde de tipul de activitate nervoasă
superioară care este cea mai stabilă caracteristică a individului. Temperamentul este
determinat genetic şi suportă modificări în timpul vieţii ( nu se schimbă, dar se educă, se
modelează sub influenţa factorilor socio-culturali); indică modul în care se exteriorizează
şi manifestă o persoană într-o situaţie concretă.
Tipologii temperamentale
1. Tipologia bioconstituţională (Kretschner)
- tipul picnic – constituţie orizontală, abdomen voluminos, tendinţa spre obezitate,
statură mijlocie, piele întinsă, faţă moale şi largă, gât mare, torace bombat,
extremităţi moi, scurte, sistem osos fragil;
- tipul leptosom – astenic – constituţie verticală, trunchi cilindric, cutie toracică plată,
umeri înguşti, cap mic rotund, muşchi şi oase subţiri, nas lung şi ascuţit, palid,
trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la femei;
- tipul atletic – vâscos – proporţionat, oase mari, gât îngust, umeri largi, bazin îngust.
Acestor tipuri constituţionale le corespund două tipuri psihologice

27
 - tipul ciclotim – permanentă oscilaţie între cicluri de veselie şi tristeţe, sau calm şi
iritare, oscilaţii rapide şi superficiale la unii, lente şi profunde la alţii; este natural,
liniştit, firesc; se asociază cu extraversia;
- tipul schizotim – profundă discrepanţă între aparenţă şi esenţă; poate fi calm,
hipersensibil, sau rece, insensibil; prezintă contraste şi instabilitate; se asociază cu
introversia ( persoane greu descifrabile, complexe).
Combinaţia picnic-ciclotim este predispusă la boli maniaco-depresive.
Combinaţia astenic – schizotim este predispusă la schizofrenie.
Combinaţia atletic- vâscos este predispusă la epilepsie.
Legătura dintre constituţia fizică (biotip) şi structura psihică (psihotip) este o corelaţie
statistică – nu cauzală sau genetică, şi depinde de factori genetici şi ontogenetici.
2. Tipologia psihofiziologică
Pavlov consideră că principalii factori care determină tipul temperamental sunt
intensitatea, echilibrul şi mobilitatea celor două procese fundamentale: excitaţia şi
inhibiţia.
În funcţie de intensitate individul poate fi puternic sau slab; în funcţie de echilibru poate fi
echilibrat sau neechilibrat; în funcţie de mobilitate poate fi mobil sau inert. Prin
interacţiunea şi combinarea celor trei însuşiri ale activităţii sistemului nervos rezultă patru
tipuri de bază:
- puternic, echilibrat, mobil → sangvinic (al bunei dispoziţii);
- puternic, neechilibrat, inert → flegmatic (apatic);
- puternic, neechilibrat, excitabil → coleric (irascibil);
- slab, hipotonic → melancolic.
3. Tipologia polară (Jung)
- tipul extravertit - orientat spre exterior, gândire concretă, obiectivitate, simţ practic,
inventiv tehnic, sociabil, cu iniţiativă, deschis, dominator, agresiv;
- tipul introvertit – orientat spre interior, viaţă psihică centrată spre sine, gândire
abstractă, profundă, capacitate de convingere, hotărâre, corectitudine, subiectivitate,
tendinţa de izolare, încăpăţânare, indiferenţă, anxietate, egocentrism.
28
 4. Tipologia în funcţie de relaţiile interpersonale (Horney)
- tipul complezent – dependent, orientat spre relaţii, cu trebuinţa de afiliere, cu
sentimente de inferioritate, stimă de sine scăzută, tendinţa la supunere şi
conformism;
- tipul agresiv – împotriva relaţiei, tendinţa la dominare, cu nevoie de succes, de
recunoaştere socială, perfecţionist, spirit competitiv, tendinţe agresive, rezistenţă
scăzută la frustrare;
- tipul detaşat – detaşat afectiv de relaţie, cu trebuinţa de autorealizare, tendinţa la
izolare, rezistent la schimbare.
Tipuri temperamentale pure se întâlnesc foarte rar; fiecare om se încadrează într-o variantă
aproximativă, într-o combinaţie de temperamente.
Selecţia oamenilor se face după conţinutul şi calitatea activităţii, nu după temperament.

Aptitudinile
Aptitudinile – reprezintă o dimensiune valorică a personalităţii ce răspunde la întrebarea
„ce realizează efectiv?” sau „ce ar putea realiza?” o persoană.
Temperamentul este latura de formă a personalităţii.
Aptitudinile sunt latura de conţinut a personalităţii.
Aptitudinile se exprimă în calitatea, eficienţa şi utilitatea acţiunilor. Aptitudinile se
definesc prin raportarea la capacităţi ( din latinescul aptus – apt de ...).
Aptitudinea este o capacitate latentă.
Capacitatea este posibilitatea de reuşită în executarea unui lucru, profesii; depinde de
nivelul de maturizare, educaţie şi exerciţiu. Aptitudinea este doar un segment al capacităţii.
Capacitatea este un concept cu o sferă mai largă, un sistem de însuşiri funcţionale şi
operaţionale care determină acţiuni eficiente şi performante, datorită unor deprinderi,
cunoştinţe şi experienţe necesare. Funcţionalitatea şi eficacitatea aptitudinilor se exprimă
în performanţe. Aptitudinea este o însuşire complexă de personalitate, produs complex al
întregii personalităţi, al întregii experienţe, al vitalităţii fizice, al echipamentului
informaţional, al metodelor de muncă, al integrării sau conflictului intereselor, capacităţilor
29
intelectuale. În investigarea aptitudinilor, rolul cheie îl are investigarea performanţelor la
un moment dat. Aptitudinea este un complex de procese şi însuşiri psihice individuale,
structurate original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi.
Pentru ca o însuşire psihică să devină aptitudine trebuie să fie: individuală
(diferenţiatoare), să asigure efectiv finalizarea activităţii ( nu nervozitate, lene), să asigure
realizarea activităţii la un nivel calitativ superior, să dispună de un înalt grad de eficienţă
→ nu însuşirile sunt importante, ci nivelul lor de dezvoltare şi modul lor de îmbinare,
organizare într-un tot unitar.
Clasificarea aptitudinilor d.p.d.v. al domeniului de activitate: matematice, muzicale ş.a.
Clasificarea aptitudinilor d.p.d.v. al complexităţii : simple ( senzoriale) şi complexe
(ştinţifice, artistice, literare, manageriale ş.a.)
O singură aptitudine, oricât de dezvoltată, nu asigură succesul într-o activitate; inteligenţa,
ca aptitudine generală, contribuie la dezvoltarea tuturor aptitudinilor speciale; absenţa unei
aptitudini nu este o piedică, deoarece există compensare între aptitudini; traiectoria
evolutivă a aptitudinii trece prin faze de dezvoltare, de optim funcţional, de declin.
Influenţa majoră asupra dezvoltării aptitudinilor o are mediul, condiţiile de mediu;
ereditatea are un rol important, dar nu este determinantă – oferă doar premise funcţionale.
Activitatea este sursa, factorul esenţial pentru formarea aptitudinilor; în procesul de
formare a aptitudinilor accentul cade pe relaţia şi posibilitatea de compensare dintre cei doi
factori – ereditate şi mediu. Aptitudinile îşi au originea în procesele psihice. Cel mai
important factor motivaţional în formarea aptitudinilor este interesul, care orientează
individul într-un anumit domeniu; el determină individul să caute şi să găsească activitatea
care corespunde aptitudinlor sale şi îi motivează eforturile necesare formării şi dezvoltării
aptitudinii şi stimulează dobândirea unei atitudini creative; interesul este atât factor, cât şi
produs al formării apitudinilor.
Caracterul – implică un ansamblu de aptitudini, care se formează sub influenţa factorilor
de mediu şi educaţionali; când relaţia dintre aptitudini şi caracter este compatibilă şi
optimă conduce la armonizarea şi echilibrarea personalităţii; incompatibilitatea dintre
aptitudini şi caracter determină o personalitate dizarmonică şi ineficientă. Temperamentul
30
reprezintă doar o predispoziţie pentru aptitudini: el facilitează sau perturbă formarea
aptitudinilor.
Talentul presupune originalitate şi încadrarea performanţelor în coordonatele axiologice
ale epocii.
Geniul – este cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor.
Inteligenţa – este expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice în vederea
reuşitei acţiunilor individului; inteligenţa, ca aptitudine generală, vizează finalitatea ei,
implicarea ei, cu succes, în diverse activităţi; aptitudini mintale primare sunt: aptitudinea
spaţială, de percepţie, numerică, comprehensiunea verbală, memoria, raţionamentul
inductiv; dezvoltarea inteligenţei se realizează stadial.
Tipuri de inteligenţă: concretă (practică), abstractă (conceptuală), socială, analitică/
sintetică, fluidă – de tip A , eficientă în situaţii slab definite, cristalizată – de tip B, eficientă
în situaţii bine definite, emoţională.
Inteligenţa emoţională are drept componente
- conştiinţa de sine – încrederea în sine
- autocontrolul – conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea
- motivaţia – dăruirea, optimismul
- empatia – raportarea la nevoile şi sentimentele celorlalţi
- aptitudinile sociale – comunicarea, relaţiile de colaborare, cooperare.
Caracterul
Dacă temperamentul este latura formală a personalităţii, caracterul este latura de conţinut,
ca şi aptitudinile. Caracterul are sensul de particularitate, stil de viaţă al unei persoane;
sensul etic vizează caracterul investit cu valoare morală; sensul psihologic este o
particularitate specifică prin care o persoană se deosebeşte de alta, ca semn caracteristic al
unei individualităţi care îi determină modul de manifestare, stilul de reacţie faţă de
evenimentele trăite.
Componentele de bază ale caracterului sunt atitudinile şi trăsăturile.

31
Atitudinile caracteriale reprezintă poziţia internă, specifică, pe care o persoană o are faţă
de realitatea în care trăieşte. Atitudinea este o orientare conştientă, deliberată, o dispoziţie
latentă a individului de a reacţiona la stimulii mediului exterior.
Atitudinea are componente
- informaţional cognitivă – reprezentări, cunoştinţe, concepte, convingeri, stereotipuri
în legătură cu un obiect;
- afectiv motivaţională – emoţii, sentimente, pasiuni, trebuinţe, interese, idealuri ;
- volitivă – tendinţele de comportament ale persoanei faţă de obiectul dat.
Caracterul se structurează prin integrarea a ceea ce este semnificativ pentru individ în
situaţii şi evenimente sociale. Atitudinile sunt bipolare, se exclud reciproc; atitudinile sunt
relativ constante, stabile, dar se restructurează, sunt supuse evoluţiei.
Trăsături caracteriale
Dobândind stabilitate, pregnanţă şi semnificaţie, atitudinile devin caracteristice pentru
individ, transformându-se în trăsături de caracter. Trăsăturile caracteriale au următoarele
caracteristici:
- sunt esenţiale, definitorii
- sunt stabile, durabile, permit predicţia comportamentului
- sunt coerente cu celelalte
- au valoare etică, morală
- sunt specifice, unice, irepetabile, ireductibile, formându-se prin istoria personală a
fiecărui individ.
Trăsăturile caracteriale alcătuiesc structura psihică internă ce conferă constanţă modului de
comportare a unui individ în situaţii semnificative pentru el. Trăsăturile caracteriale sunt
sistematizate două câte două, polare (muncitor-leneş, altruist-egoist, curajos-laş); la fiecare
persoană se întâlneşte întreaga gamă de perechi, cu ponderi diferite – preponderent pozitiv
sau negativ (nu echilibrat). Între trăsături există relaţii de ierarhizare :
- trăsături cardinale (1-2) reprezintă rădăcinile vieţii - le domină şi le controlează pe
toate celelalte, cu semnificaţie majoră pentru individ, punându-şi amprenta asupra
fiecărui act de conduită
32
 - trăsături centrale (10-15) care controlează situaţiile cotidiene
- trăsături secundare, periferice – exprimă aspecte neesenţiale ale activităţii şi
conduitei individului, sunt episodice, latente.
A cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina trăsăturile cardinale. La naştere, trăsăturile
caracteriale sunt în poziţia 0, individul evoluând spre un pol sau altul în funcţie de întărirea
sau respingerea socială. Caracterul se formează sub influenţa mediului educaţional, dar se
şi autoformează din interior cu participarea activă a individului. Caracterul dispune de
mobilitate, flexibilitate, plasticitate, având o mare capacitate adaptativă. Trăsăturile
caracteriale pot fi organizate concentric ( în centru cele cardinale), sau piramidal (la vârf
cele cardinale).
Funcţiile caracterului
- relaţională - cu realitatea, cu ceilalţi
- orientativ adaptativă – oferind posibilitatea de orientare şi conducere de sine ,
conform scopului
- de mediere şi filtrare cognitivă şi afectivă a tuturor acţiunilor
- reglatorie – oferind posibilitatea reglării propriei conduite.
Caracterul nu este un dat înnăscut, ci dobândit, expresia istoriei personale a omului.
Caracterul se dobândeşte prin asimilarea relaţiilor sociale, ideilor şi valorilor dominante,
prin conformarea la norme şi reguli pe care societatea le impune individului. Configuraţia
nativă individuală dă „culoare” caracterului; decisive sunt întâmplările de viaţă, drumul
individului, modelele întâlnite, relaţiile, acţiunile pe care le-a îndeplinit, ceea ce îi oferă
caracterul unic, irepetabil, individual.
Caracteriopatia este formarea patologică a caracterului, un caracter care se constituie
împotriva lui însuşi, cu imposibilitatea de a se schimba, de a deveni.

Eul în structura personalităţii

33
Eul – este nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate, este nucleul
personalităţii. Gândirea, reflexivitatea, intenţionalitatea şi suportul afectiv, motivaţional si
atitudinal sunt elementele primordiale ale eu-lui.
Eul fizic – este primul care începe şi se formează în ontogeneză (frumos - urât, bărbat-
femeie, gras-slab).
Eul psihic sau spiritual – reprezintă imaginea despre propria organizare psihică internă -
trăiri afective, motivaţii, voinţa de acţiune, judecăţi de valoare (capabil-incapabil, bun-rău,
talentat-netalentat).
Eul social – reprezintă imaginea despre locul şi rolul propriu în societate ( apreciat-
persecutat, integrat-marginalizat, frustrat-realizat). În funcţie de nivelul de dezvoltare al
celor trei componente, dar şi de modul de articulare şi integrare, personalitatea diferă.
Tipuri
- tipul somatic (dominanţa eu-lui fizic şi narcisismul ca formă particulară)
- tipul spiritual (dominanţa eu-lui psihic, centrat pe nevoia de cunoaştere şi înţelegere)
- tipul mixt (care integrează echilibrat cele trei componente)
Eul se naşte prin conştiinţă; conştiinţa este premisa fundamentală a eu-lui; odată apărut,
ridică conştiinţa la un nivel superior de adaptabilitate→ eul controlează conştiinţa, îi dă
sens, o direcţionează; eul este doar nucleul personalităţii, influenţând dinamica
personalităţii; se formează şi evoluează concomitent, conţine şi exprimă personalitatea→
personalitatea se extinde în mediu, de unde îşi trage şi îşi interiorizează elementele
socioprofesionale. Când eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine
este, ce vrea, este derutată.

34