Sunteți pe pagina 1din 12

Quintilian avocat, Spaniol de origine, Quintilian s-a nascut in Calagurris, oras din Spania Tarraconeza (azi vechea Castilie),

, pe Elbru, prin anii 30 - 40 e.n. tatal sau era avocat. "Regulile care trebuie observate de orator in actiune au fost aratate aproape in intreaga opera. Totusi, voi atinge cateva puncte proprii acestui capitol referitoare nu atat la felul de a tine discursul, ci mau mult la indatoririle oratorului. Inainte de toate, dorinta de renume sa nu-l abata pe orator de la interesul cauzei pe care o apara, lucru ce se intampla cu cei mai multi. Comandantii de osti nu aduc armata intotdeauna peste campii placute ci, de cele mai multe ori, urca dealuri greu accesibile, pentru a cuceri cetati asezate pe stanci abrupte sau intarite cu imense fortificatii. La fel, discursul va folosi cu placere ocazia de a se desfasura mai din plin, de a lupta cu adversarul in camp deschis spre placerea asistentei. Dar daca va fi obligat sa patrunda in terenul spinos al chestiunilor judiciare sau sa scurteze adevarul in ascunzisurile lui, nu-i va da doar tarcoale, nici nu va utiliza cugetari vioaie si scanteietoare, ca pe niste proiectile, ci va duce razboiul prin lucrari de fortificatii, mine, curse si metode secrete. Toate aceste procedee primesc aplauze nu in momentul aplicarii, ci dupa ce au fost aplicate; de aceea, chiar cei mai dornici de a face impresie buna trag mai mult folos din ele. Intr-adevar, dupa ce a rasunat intre aplauzele alor sai discursul unuia, plin de parada dar fara miez, se vede ridicandu-se mai puternic gloria adevaratelor calitati. Judecatorii arata pe fata cine i-a miscat; sentimentul cunoscatorilor prevaleaza si, pentru un discurs, orice lauda e valabila numai dupa ce a fost terminat. Cei vechi, intr-adevar, obisnuiau sa-si ascunda elocinta. M. Antonius recomanda acest lucru ca sa se dea mai multa crezare oratorilor si pentru a face mai putin sensibile cursele avocatilor. Dar elocinta, asa cum era pe vremea aceea, putea fi disimulata; caci pe atunci nu dobandise atata stralucire incat sa strabata toate obstacolele ce i se aruncau in cale. De aceea e bine ca artificiile si planurile noastre sa ramana ascunse, caci orice stratagema daca e descoperita nu poate avea efect. Aceasta e tot ce poate ramane ascuns in elocinta. Caci vorbele alese, sentintele de efect, figurile elegante sau nu exista in vorbire, sau sunt evidente. Dar tocmai pentru ca ele atrag atentia nu trebuie sa facem parada de ele; si, daca ar de ales una din doua prefer sa fie laudata cauza decat avocatul. Totusi, oratorul va alcatui o atare incheiere incat sa para ca a sustinut foarte bine o cauza foarte buna. Caci fara indoiala nimenu nu pledeaza mai rau decat acela care place cand cauza displace; e de la sine inteles ca a luat ceea ce place dinafara cauzei. Oratorul nu trebuie sa dispretuiasca predarea de cauze mai putin importante, sub pretext ca sunt sub demnitatea lui, sau ca un subiect mai putin frumos ii diminueaza reputatia. Caci motivul cel mai just pentru a lua un proces este faptul ca aceasta e datoria nostra; apoi este de dorit ca prietenii nostri sa aiba procese cat mai neimportante; in sfarsit a vorbit bine cel care a vorbit la nivelul subiectului. Dar unii, daca din intamplare au luat o cauza care se preteaza mai putin la elocinta, o indoapa cu circumstante dinafara cauzei, si, daca nu au altceva la indemana, umplu golurile pledoariei cu invective intemeiate, daca se poate daca nu, cu invective imaginare. Esential este sa aiba material unde sa-si dea frau liber talentului si sa starneasca aplauze cand vorbesc. Eu consider acest procedeu atat de incompatibil cu oratorul desavarsit, incat cred ca nu trebuie sa dea curs acestor invective nici cand sunt intemeiate, decat daca ar cere-o cauza. Este cu adevarat o elocinta de caine, dupa expresia lui Appius, a-ti lua sarcina de a vorbi de rau. De altfel, cei care procedeaza asa trebuie sa se astepte sa fie si ei tratati astfel, si, in cazul cel mai bun, clientul plateste indrazneala avocatului sau. Dar aceste consecinte sunt insemnate in comparatie cu viciul insusi, caci intre a vorbi de rau, si de a comite raul nu este alta deosebire decat prilejul. E o bucurie josnica, nedemna de om, si neplacuta nici unuia dintre auditorii cinstiti; totusi o cer impricinatii de multe ori pentru ca prefera sa se razbune decat sa se apere. In tot cazul, si in multe alte privinte avocatul nu

trebuie sa lucreze dupa capriciul lor. Si in cazul de fata ce om, in vinele caruia curge sange liber, ar accepta sa devina insolent dupa pofta altuia? Unii avocati se napustesc bucuros si impotriva avocatilor partii adverse. Acest procedeu, afara de cazul ca l-au meritat, este neomenesc, gandindu-ne la respectul reciproc cerut oamenilor de aceeasi profesie. Apoi, e nefolositor celui care vorbeste pentru ca si cel ofensat are dreptul de a-i raspunde la fel; in sfarsit este daunator cauzei pe care o apara, fiindca adversarii ii devin dusmani declarati si, oricat de mica le-ar fi puterea , injuria le-o mareste. Dar mai presus de toate, acestia isi pierd stapanirea de sine - calitate care asigura unui orator cea mai mare prestanta si incredere - daca din om corect se schimba intr-un larmuitor si urlator necontrolat, care tine seama nu de dispozitia sufleteasca a judecatorului, ci de artagul clientului sau. De multe ori preferinta de a vorbi deschis duce la o indrazneala periculoasa nu numai pentru cauza, ci si pentru acela care vorbeste astfel. Intr-adevar, nu fara temei dorea Pericle sa nu-i vina in minte vreun cuvant cu care sa supere poporul. Ceea ce credea Pericle despre popor eu cred despre toti auditorii, pentru ca si ei ne pot face atata rau. Caci cuvantul ce a parut curajos cand l-ai spus este considerat prostie, daca a jignit. Acum, fiindca modul de a pleda se deosebeste in general la diferitii oratori si fiindca munca este taxata de catre unii drept spirit greoi, iar la altii volubilitatea e considerata indrazneala, cred ca e nimerit sa arat care imi pare mie masura justa. In compunerea discursului se va depune cat mai multa grija. Caci a pleda mai rau decat poti nu denota numai neglijenta, ci dea dreptul incorectitudine, iar fata de cauza pe care ai luat-o perfidie si tradare. De aceea, avocatul nu trebuie sa ia mai multe cauze decat stie ca va fi capabil sa pledeze. Va scrie ceea ce trebuie sa spuna si, daca imprejurarea ii va permite, "si le va intipari", dupa expresia lui Demostene. Dar aceasta nu va fi posibil decat daca vorbeste el primul, sau, in procesele criminale, daca data este fixata cu cateva zile inainte. Cand insa trebuie sa raspunda imediat, nu poate pregati totul mai dinainte; de asemenea, cand partea adversa ii face alte obiectii decat s-a asteptat. De fapt, oamenii se indeparteaza cu regret de cele pregatite inainte si in tot decursul actiunii se uita si cauta daca nu ar putea smulge ceva din discursul scris ca sa-l insereze in cele improvizate. Chiar daca reusesc, partile nu se sudeaza si acest lucru se observa usor, nu numai pentru ca locul unde se insereaza prezinta fisuri, ca in orice lucrare rau inchegata, ci si pentru ca insusi tonul nu se potriveste. Astfel nici improvizarea nu-si poate lua avant, nici textul pregatit dinainte nu se poate incadra bine si se impiedica unul pe altul; caci cele scrise tin mintea pe loc, nu o urmeaza. Asadar, in aceste pledoarii trebuie, cum zic taranii, sa stai tot in picioare. Dar fiindca orice cauza consta din afirmare si respingere, putem scrie punctul nostru de vedere. De asemenea, pentru ceea ce stim sigur ca va raspunde adversarul - caci cateodata stim sigur ce va raspunde - ne putem scrie replica. Pentru rest exista o pregatire, anume sa cunoastem bine cauza, iar o a doua pregatire o obtinem chiar in cursul procesului, ascultand cu mare atentie ce spune adversarul. E bine totusi sa meditam mai dinainte asupra mai multor chestiuni si sa fim pregatiti pentru orice eventualitate. Si acest lucru e mai sigur decat scrisul, pentru ca e mai usor sa parasesti o idee sau sa o transpui in alta parte. Dar fie ca trebuie sa improvizeze pentru a raspunde, fie ca il va constrange altceva, oratorul nu se va considera coplesit si surprins daca cunostintele teoretice, studiul si exercitiile i-au dat, printre altele, si posibilitatea de a vorbi usor. Intotdeauna inarmat si pregatit de lupta, nu ii va lipsi elocinta in pledoarie, intocmai cum nu ii lipsesc cuvintele in conversatiile zilnice si in cele casnice. Si nu se va sustrage de la datorie niciodata, pentru un atare motiv, daca va avea timp sa studieze cauza; caci celelalte ii vor sta intotdeauna la dispozitie".

"Arta oratoriei, in ansamblul ei, dupa cum ne-au invatat cei mai multi si cei mai de seama autori, consta din cinci parti: inventiune, dispozitiune, elocutiune, memorizare si propuntare sau actiune - caci acesteia i se spune in ambele feluri. Intr-adevar, orice vorbire care enunta o intentie cuprinde in mod necesar fond si forma. Daca enuntarea este scurta si se realizeaza printr-o singura propozitie, aceste doua elemente pot fi eficiente; o vorbire mai lunga pretinde insa mai multe elemente, caci, in acest caz, nu intereseaza numai ce si cum spunem, dar si ordinea in care spunem; este deci necesara si dispozitiunea. Dar nu putem exprima intreg fondul si nu putem aseza fiecare idee la locul potrivit fara ajutorul memoriei, de aceea memoria constituie partea a patra. Toate aceste insa sunt fara farmec si aproape anulate de o expunere nepotrivita fie in intonatie, fie in gest. Asadar trebuie sa acordam si pronuntarii un loc, al cincilea". "Urmeaza metoda studierii unui proces, adica ceea ce constituie baza pledoariei. Intr-adevar, nu se poate intalni avocat, chiar putin talentat, care, dupa ce a studiat cu staruinta tot dosarul cauzei, sa nu fie in stare cel putin sa informeze pe judecator. Dar la acest lucru se gandesc foarte putini. Nu vorbesc de avocati neglijenti, pe care nu-i intereseaza deloc care este punctul principal al procesului, numai sa poata avea prilejul sa declame despre persoane sau despre lucruri comune, chiar iesind din subiect. Pe unii ii pierde vanitatea; altii pretextand numeroase ocupatii, si avand intotdeauna altceva de facut mai intai, cheama pe client la ei abia in ajunul sau chiar in dimineata dezbaterii si chiar se lauda uneori ca au invatat toata cauza numai pe banca avocatilor. Unii, pentru a se mandri cu talentul lor, vor sa para ca au inteles problema imediat. Ei mint, zicand ca au inteles-o si o stiu aproape inainte de a fi auzit expunerea ei; dupa ce, in furtuna aplauzelor, rostesc multe si elocvente cuvinte, care nu intereseaza nici pe judecator nici pe client, sunt condusi spre casa strabatand forul plini de sudoare si bine incadrati de admiratori. Nu as putea suporta nici comoditatea acelora care incredinteaza prietenilor lor sarcina de a le studia cauzele. Totusi, raul ar fi mai putin mare daca acesti prieteni ar studia cel putin bine cauza si ar transmite corect informatiile. Dar cine o va studia atat de atent ca avocatul? Acela caruia i s-a incredintat cercetarea, acel mijlocitor, acel talcuitor cum va pune suflet si osteneala pentru cauze pe care nu le va pleda, cand cei care trebuie sa pledeze nu arata nici macar atata interes ca el?... Prin urmare, inainte de toate, sa fixam celor in cauza timpul si locul pentru a-i asculta in tihna; si chiar noi sa-i insemnam sa expuna indata toate amanuntele cat mai pe larg si evocandu-le, sa porneasca de la un punct oricat de indepartat vor. Caci nu strica atat de mult sa asculti lucruri de prisos, cat strica sa nu cunosti pe cele esentiale. Dar de multe ori avocatul va afla si rana si remediul in amanuntele pe care clientul le considera lipsite de interes. De asemenea, avocatul sa nu se increada atat de mult in memoria sa, incat sa neglijeze a-si nota cele auzite. Si sa nu se multumeasca daca le-a auzit odata. Sa-l constranga pe client sa repete expunerea inca o data si chiar de mai multe ori, nu numai fiindca in prima expunere i-au putut scapa unele date, mai ales cand e vorba de un om neumblat in procese (ceea ce se intampla adesea), ci si ca sa stim daca spune aceleasi lucruri. Intr-adevar, foarte multi mint si, ca si cand nu si-ar expune cauza ci ar pleda-o, vorbesc nu cum ar trebui sa vorbeasca cu avocatul lor, ci cu judecatorul. De aceea, sa nu ne grabim sa-i credem, ci sa-i sucim in tot chipul, sa-i incurcam si astfel sa scoatem de la ei adevarul. Caci precum medicii trebuie sa vindece nu numai raul aparent, ci si raul pe care il ascunde adeseori chiar cel ce trebuie vindecat, la fel avocatul trebuie sa vada mai multe decat i se arata. Intr-adevar, dupa ce a ascultat cu suficienta rabdare, avocatul trebuie sa se transpuna in alta persoana si, luand rolul adversarului, va aduce tezei clientului sau toate obiectiile posibile sau

tot ce comporta in mod natural un astfel de litigiu. Clientul trebuie interogat si incoltit cat mai necrutator. Caci, cercetand toate amanuntele, ajungem la adevar, uneori cand ne asteptam mai putin. Pe scurt, cel mai bun avocat este acela care nu crede deindata pe client. Caci clientul promite totul: ca ii va fi martor tot poporul, ca dovezile scrise sunt la indemana, ca, in sfarsit, unele puncte nu le va nega nici adversarul. De aceea, trebuie vazut cu de-amanuntul tot dosarul cauzei; dar nu e de ajuns sa-l rasfoiesti, ci trebuie citit in intregime. Caci de foarte multe ori nu cuprinde ceea ce afirma clientul, sau cuprinde mai putin sau sunt in el amestecate si lucruri care dauneaza, sau sunt unele exagerari care nu au credit tocmai pentru ca depasesc masura... Trebuie sa studiezi acasa cauza, cautand cu de-amanuntul care sunt persoanele interesate, imprejurarile, locurile, obiceiurile, documentele, pe scurt, toate elementele din care se poate scoate nu numai argumente numite "bazate pe arta", ci poti afla si care sunt martorii de temut si cum trebuie combatuti. De fapt, importa foarte mult daca acuzatul e chinuit de invidie, ura sau dispret pentru ca invidia e indreptata in general contra celor mai mari; ura contra celor egali; dispretul loveste pe inferiori. Dupa ce a cercetat cauza cu de-amanuntul, dupa ce a examinat tot ce ii poate fi util sau daunator, avocatul va lua asupra-si un al treilea rol, al judecatorului. Isi va inchipui ca in fata sa se dezbate cauza si va trage concluzia ca ceea ce l-ar fi convins pe el daca ar fi judecat, elementul acela va fi convingator, pentru oricine ar judeca. In felul acesta, arareori il va insela rezultatul. Daca se intampla, e din vina judecatorului." "Dupa ce oratorul isi va dobandi suficiente puteri in tot felul de lupte, prima lui grija va fi sa stie ce procese sa ia. Ca om corect va prefera de buna seama sa apere decat sa acuze. Dar nu se va feri, totusi, de numele de acuzator intr-atat incat nici o indatorire publica sau privata sa nu il poate determina a chema la raspundere pe cineva pentru felul sau de viata. Caci chiar legile ar fi fara valoare daca nu ar fi sprijinite de glasul corespunzator al avocatului. Si, daca n-ar fi o lege a naturii sa ceri pedepsirea crimelor, ar fi cam acelasi lucru cu a le autoriza. De asemenea, a da libertate de actiune celor rai inseamna a fi contra celor buni. De aceea, oratorul nu va lasa nerazbunate plangerile aliatilor nostri, nici uciderea unui prieten sau a unei rude, nici conspiratiile urzite impotriva statului. Nu pentru ca ar dori cu lacomie pedepsirea celor vinovati, ci pentru ca vrea vindecarea viciilor si indreptarea moravurilor. Caci cei care nu pot fi redusi prin ratiune la o putere mai buna, numai prin frica pot fi tinuti in frau. De aceea, daca a trai din acuzari si a denunta pentru rasplata pe cei vinovati e un fel de talharie, dimpotriva, a face inofensiv pe omul care traieste in stat trebuie socotita o fapta similara cu apararea patriei. Din acest motiv, barbatii de frunte ai statului nu au refuzat sa indeplineasca aceasta latura a indatoririlor lor de oratori, ba chiar se credea ca prin acuzarea cetatenilor rai tinerii cu renume dau statului chezasie de patriotism, fiindca faptul ca ei urau pe cei necinstiti si isi atrageau prin aceasta ura, se socotea drept dovada a sinceritatii si a sentimentelor lor bune. Acest lucru l-au facut Hortensius, Lucullii, Sulpicius, Cicero, Cezar, multi altii si mai ales cei doi Cato, dintre care unul a fost numit cel intelept; celalalt daca nu va fi considerat si el intelept; celalalt daca nu va fi considerat si el intelept, nu-mi pot da seama cui i se va potrivi acest epitet. Dar oratorul nu va lua apararea oricarui; in nici un caz nu va deschide si piratilor portul frumos al salvarii, adica elocinta sa, ci va cumpani bine cauza pe care o va apara. Fiindca, totusi un singur om nu poate apara pe toti impricinatii de buna-credinta, care sunt desigur multi avocatul va tine seama si de recomandatii si de calitatea impricinatilor, astfel incat sa nu cedeze niciodata decat unei influente foarte oneste; caci un om de bine nu poate avea prieteni decat tot un om de bine ca el. Dar trebuie inlaturate cele doua cai de a ajunge, adica oferirea sprijinului tau persoanelor puternice contra celor umile, sau de a pleda numai pentru cei mici

impotriva oamenilor suspusi; caci nu rangul face cauzele drepte sau nedrepte. In orice ca, insa, sfiala sa nu-l impiedice pe orator sa renunte la un proces pe care l-a primit fiindca i se parea drept, dar, studiindu-l, a vazut ca e nedrept; aceasta sa o faca numai dupa ce i-a spus impricinatului adevarul. De fapt, daca judec bine, folosul cel mai mare adus clientului e sa nu-l inselam cu sperante false. Daca nu asculta sfaturile avocatului, nu merita sa te ostenesti pentru el. Si, in tot cazul, nu convine oratorului de care il formez eu sa apere o cauza pe care o stie nedreapta. De fapt, daca va apara o cauza falsa din motivele enumerate mai sus, conduita sa va fi totusi onesta. Se poate discuta daca oratorul trebuie sa pledeze totdeauna fara plata. Daca averea familiala ar pretinde un supliment mai insemnat pentru cele necesare traiului, oratorul, in acord cu randuielile tuturor filozofilor, va admite sa i se dea un semn de recunostinta, deoarece si lui Socrate i se duceau contributii pentru trai. Acest gest e nu numai cuvenit, ci si necesar, pentru ca insasi aceasta indeletnicire si timpul acordat treburilor altora ne rapeste posibilitatea de a castiga in alt chip cele necesare. Dar, si in acest caz, trebuie sa pastram masura; si importa foarte mult de la cine, cat si cat timp primim. Insa practica piratereasca de a tocmi si targuirea respingatoare de a fixa pret riscurilor va displacea chiar si oamenilor mai putin cinstiti. Mai ales ca cel care apara oameni corecti si cauze oneste nu are sa se teama de ingratitudine; daca va intalni vreunul de felul acesta, prefera ca paguba sa fie a lui. Deci oratorul nu va voi sa castige mai mult decat e suficient; si chiar de ar fi sarac, nu va lua nimic cu titlu de salar, ci numai ca un contraserviciu, stiind ca el a prestat mult mai mult. Caci daca aceasta binefacere nu trebuie sa se vanda, nu inseamna ca trebuie sa fie gratuita. Intr-un cuvant, recunostinta il priveste indeosebi pe debitor". "Ceea ce in latineste se numeste principium sau exordium, grecii l-au denumit prooemim, termen ce-mi pare mai adecvat, caci termenii nostri dau numai ideea de "inceput", pe cand grecii indica indeajuns de clar c aceasta parte se gaseste inaintea abordarii subiectului despre care urmeaza sa se vorbeasca. Denumirea poate proveni de la "cantec", si de la faptul ca chitaristii au denumit proemim acele mici preludii pe care le canta pentru a-si atrage bunavointa inainte de a canta bucata propriu-zisa; oratorii au adoptat si ei acelasi termen pentru denumirea inceputului pe care il fac cu scopul de a castiga favoarea judecatorilor inainte de a incepe pledoaria propriu-zisa; dar termenul poate proveni si de la cuvantul grec - care are sensul de "drum", apoi termenul a inceput sa denumeasca si ceea ce se spune inainte de a intra in subiect. In orice caz, proemium inseamna ceea ce se poate spune cu folos in fata judecatorului inainte de a-l informa despre fondul cauzei; procedam, deci, gresit in scoli, unde intotdeauna tratam exordiul ca si cum judecatorul ar cunoaste de mai inainte cauza. Aceasta provine din imprejurarea ca inaintea declamatiei se expune acea cunoscuta, as zice, schita a procesului. In for, de asemenea, se poate ivi uneori prilejul de a folosi acest gen de exordiu, dar numai in pledoariile secunde, niciodata in primele, exceptand cazul cand vorbim in fata unui judecator care cunoaste in adevar dinainte, pe alta cale, subiectul. Scopul exordului nu este altul decat pregatirea auditorului pentru a ne fi mai favorabil cand vom expune celelalte parti ale cuvantarii. Majoritatea autorilor de tratate retorice sunt de acord ca acest scop se realizeaza cand reusim sa facem pe auditor binevoitor, atent si dispus sa cunoasca faptele, nu inseamna ca aceste trei sentimente nu trebuie mentinute de-a lungul intregii pledoarii, ci ca ele sunt necesare indeosebi la inceput, pentru a ne atrage bunavointa si

atentia judecatorului, ca, in acest fel, mai tarziu sa-l putem cuceri. Bunavointa, dupa cum stim, se obtine dand exordiului un continut fie in legatura cu persoanele, fie cu cauza insasi. In privinta persoanelor, nu exista numai trei categorii, cum au crezut cei mai multi scriitori: reclamantul, adversarul si judecatorul; caci uneori ceea ce putem spune in exordiu este prilejuit chiar de avocatul care sustine acuzarea. Intr-adevar, desi acesta vorbeste despre persoana sa foarte putin si masurat totusi e foarte important sub toate aspectele pentru el daca va fi considerat un om de bine, corect. In acest fel, el va parea ca aduce in proces nu staruinta interesata a avocatului, ci aproape creditul moral al unui martor. De aceea, in primul rand, doreste sa fie apreciat ca a venit sa sustina procesul manta de o indatorire familiala sau de prietenie si, mai ales, daca este posibil, ca a venit chiar din interes de stat, ori pentru a da un exemplu deosebit de important. Cu atat mai mult impricinatii trebuie sa procedeze in asa fel incat sa para ca au ajuns la proces dintr-un motiv important si onest, sau chiar din necesitate. Dar daca pentru cel care pledeaza mijlocul principal de a-si castiga autoritate consta in indepartarea oricarei banuieli ca ar fi luat asupra lui procesul pentru vreun motiv josnic, ori din ura sau din ambitie, ne putem face un fel de recomandare tacita daca spunem noi insine ca suntem slabi, neumblati prin judecati, inferiori talentului avocatului partii, adverse cum face, in general, Messala, in exordiile sale. Caci este fireasca atitudinea binevoitoare a auditorilor fata de cei necajoti si un judecator constiincios asculta cu foarte multa bunavointa pe aparatorul de care nu se teme ca vrea sa-i insele spiritul de dreptate. Asa se explica, la oratorii vechi, grija de a-si acoperi maiestria vorbirii, grija cu totul opusa laudaroseniei din vremea noastra. Trebuie sa evitam, de asemenea, de a parea injuriosi, rautaciosi, trufasi, cartitori impotriva vreunui om sau a vreunei categorii sociale si, indeosebi impotriva persoanelor pe care, jignindu-le, ne-am instraina implicit bunavointa judecatorilor. Sa nu se spuna nimic impotriva judecatorului, nu numai pe fata, dar nici chiar indirect; acest sfat n-ar avea rost sa dau, daca nu ar exista astfel de cazuri. Chiar si aparatorul partii adverse poate inspira celui care pledeaza materie pentru exordiu; uneori vom vorbi despre el cu respect, simuland ca ne temem de elocinta si de influenta lui, pentru a trezi banuiala judecatorului fata de el; alteori, vom vorbi despre acela cu dispret, dar foarte rar, cum a procedat Asinius care, pledand pentru mostenitorii Urbinei, l-a prezentat pe Labienus, care pleda pentru partea adversa, ca argument ca este nedreapta cauza pe care o sustine. Cornelius Celsus spune ca astfel de inceputuri nu sunt exordii, fiindca sunt in afara procesului; eu, insa, pe langa faptul ca ma conduc mai bucuros dupa autoritatea celor mai mari oratori, socot ca intereseaza tot ce priveste persoana aparatorului, fiindca este firesc ca judecatorii sa dea mai usor crezare acelora pe care ii asculta mai cu placere. In privinta persoanei reclamantului insusi, se poate vorbi felurit. Uneori ne referim la demnitatea lui, alteori recomandam slabiciunea lui; cateodata relatam cate ceva despre meritele lui; va trebui sa ne exprimam mai cu rezerva cand e vorba de meritele noastre, decat cand e vorba de ale altora. Importanta pentru justitie sunt si sexul, varsta si conditia sociala a omului; de pilda cand femeile, batranii sau minorii aduc in fata judecatorului calitatea lor de copii, parinti ori sotii. Caci si sentimentul de mila, singur, poate indupleca chiar pe judecatorul cel mai drept. Aceste puncte trebuie, insa, numai atinse in exordiu, nu epuizate. Persoana adversarului este atacata de obicei cam prin aceleasi mijloace, vazute, insa, din unghi contrar. Caci cei puternici nasc invidie, cei umili si abjecti dispret, cei nerusinati si

primejdiosi ura; aceste trei sentimente sunt foarte puternice pentru a instraina inima judecatorului. Simpla lor enuntare nu este insa suficienta; in acel fel poate proceda un avocat nepriceput; de cele mai multe ori trebuie sa exageram ori sa diminuam, dupa interes; in aceasta consta arata oratorului; restul e oferit de cauza insasi. Pe judecator il vom atrage nu numai elogiindu-l, mijloc care cere masura si de care, de altfel, uzeaza in mod obisnuit ambele parti, ci legand elogierea lui de interesele cauzei noastre. De pilda, pentru clientii de seama, sa apelam la demnitatea judecatorului; pentru cei umili, la simtul sau de dreptate; pentru cei nenorociti, la mila lui; pentru cei insultati, la severitatea sa, si altele de acelasi fel. Asa vrea sa se cunoasca, daca este posibil, si firea judecatorului. Caci, dupa cum va fi aspre, bland, placut, grav, dur, iertator, va trebui sa invocam in interesul cauzei noastre insusiri ce ii sunt pe plac, ori sa atenuam pe cele contrare firii lui. Se intampla, insa, uneori, ca judecatorul sa fie dusmanul nostru sau prietenmul adversarilor. Aceasta imprejurare trebuie relevata de ambele parti si, cred, indeosebi, de partea inspre care pare ca inclina mai mult. Caci exista, uneori, judecatori incorecti care folosesc aceasta cale nedemna de a se pronunta impotriva prietenilor si in favoarea acelora cu care poarta dusmanie si de a comite o nedreptate pentru ca sa nu para ca au comis-o. Au fost si unii judecatori care s-au pronuntat in propriile lor cauze. Caci din opera "Observatii", publicata de Septimius, vad ca Cicero s-a gasit intr-o astfel de situatie; de asemenea, eu insumi am pledat pentru regina Berenice, in fata ei insasi. Si in acest caz procedeul este similar celui indicat mai sus: adversarul sustine cu tarie increderea in succesul clientului sau, aparatorul se teme de scrupulele magistratului. De asemenea, va trebui sa zadarnicim sau sa intarim ideea preconceputa a judecatorului daca ne pare ca a adus-o de acasa gata formata. Uneori trebuie sa inlaturam chiar sentimentul de teama; astfel Cicero, in Pro Milone, s-a trudit sa arate judecatorilor ca demonstratiile militare ale lui Pompei nu erau indreptate impotriva lor; alteori, dimpotriva, trebuie sa o strecuram in sufletul judecatorilor; asa a procedat acelasi Cicero in discursul contra lui Verres. Exista doua cai de a inspira teama; prima, frecventa si agreata, este de a insinua ideea ca nu cumva poporul roman sa-si faca o impresie rea si sa transfere procesul la alt tribunal; a doua cale, dura si rara - care se poate aplica mai fara primejdie intr-un complet de judecata mai amplu (caci judecatorii necinstiti dau indarat, iar cei buni se bucura)l nu as sfatui insa sa se foloseasca aceasta cale in fata unui singur judecator, decat in lipsa de orice alt mijloc. Daca necesitatea ne formeaza sa adoptam acest drum, nu mai e nevoie de arta oratorica, asa cum este nevoie de ea cand faci recurs - desi deseori este si in acest caz utila - sau cand acuzam pe judecator inainte de pronuntarea sentintei, caci amenintarea si denuntarea le poate face si cine nu este orator. Cand cauza ofera posibilitati de atragere a judecatorului, din acest fapt va trebui sa alegem unele elemente pentru exordiu, anume pe cele care ne par deosebit de favorabile. Nu este cazul sa enumar punctele favorabile noua in proces fiindca ele vor fi evidente odata cunoscuta natura fiecarui proces. Nici nu pot fi indicate, data fiind marea diversitate de cauze. Amintim numai ca, dupa cum este in interesul nostru sa gasim si sa amplificam aceste puncte, tot asa trebuie sa respingem total sau - cel putin, sa diminuam ceea ce dauneaza. Interesul nostru justifica uneori si apelul la compatimire, aratand fie ca am suferit, fie ca suntem amenintati sa induram o mare nenorocire. Nu sunt de pararea unor autori care considera ca exordiul se deosebeste de peroratie prin aceea ca peroratia se refera la trecut, iar exordiul are in vedere ce va urma; dupa parerea mea, diferenta consta in faptul ca in exordiu trebuie sa se

puna mai multa masura si rezerva in trezirea compatimirii judecatorului, pe cand in peroratie ne este ingaduit sa rascolim toate sentimentele, sa dam glas persoanelor imaginare, sa inviem pe cei morti, sa prezetam pe cei dragi acuzatului, mijloace mai putin utilizate in exordiu. Dar aceasta nu inseamna ca exordiul trebuie sa aminteasca punctele indicate mai sus si sa arate ca ele nu se aplica adversarului. De asemenea, este util sa cream impresia ca soarta noastra va trezi compatimire daca suntem invinsi si ca adversarul, va deveni insolent daca va invinge. Se obisnuieste ca exordiile sa se bazeze si pe circumstantele care au legatura cu persoanele si cu cauzele in discutie. Pot avea legatura nu numai cu fiintele foarte dragi amintite mai sus, ci si cu rudele, prietenii, uneori chiar cu tinuturile si cetatile si, in general, cu orice ar suferi din pricina nenorocirii pe care-l aparam. Increderea in sine, manifestata direct, da adeseori impresia neplacuta de aroganta. Castiga favoarea judecatorilor si unele mijloace care, desi aproape intotdeauna sunt comune ambelor parti, nu trebuie neglijate, fie si numai ca sa nu le foloseasca adversarul. Ma gandesc la exprimarea unei dorinte, la dezaprobari vehemente, la rugaminti si ingrijorare; caci in general atentia judecatorului este treaza, daca prezinti dezbaterea drept ceva nou, important, primejdios, care poate crea precedent, si mai ales daca judecatorul e convins ca este in joc propria sa persoana sau interesul statului; sufletul lui trebuie deci zguduit, trezind in el speranta, teama, admonestandu-l, rugandu-l, facand apel chiar la vanitatea lui, daca vom crede util. Pentru mentinerea atentiei auditorilor e foarte util sa dam impresia ca nu ii vom retine mult si ca nu vom vorbi in afara cauzei. Fara indoiala si aceasta simpla atentie il va dispune pe judecator sa afle cauza. Acelasi efect il are indicarea succinta si limpede a esentei cauzei in care trebuie sa se pronunte (cum fac Homer si Vergiliu in exordiile operelor lor); caci exordiul trebuie sa fie construit in asa fel incat sa semene mai curand cu o enuntare decat cu o expunere de fapt; oratorul trebuie sa arate nu cum si ce s-a petrecut, ci numai sa indice despre ce va vorbi. Nu vad alt exemplu mai bun de dat oratorilor, decat exordiul din Pro A. Cluentio al lui Cicero. "Am observat, judecatori, ca intreaga cuvantare a acuzatorului este impartita in doua parti; una mi-a facut impresia ca se bazeaza si are toata increderea in defavoarea care a insotit de mult judecata adusa de Iunius; cealalta, abia atinge - din simpla obisnuinta, si inca timid Si neincrezator - chestiunea otravizii, desi pentru ea s-a constituit acest complet de judecata conform legii". Totusi acest procedeu, in toata amploarea lui, este mai potrivit pentru replica decat pentru atac, fiindca in acest ultim caz trebuie numai sa se aminteasca, judecatorului faptele, pe cand in cazul dintai trebuie sa-i fie expuse. In ciuda convingerii unor mari autori, eu sustin ca judecatorul trebuie tinut tot timpul atent si dispus sa fie informat; nu ca as ignora motivul invocat de ei, anume ca nu ar fi in interesul unei cauze rele sa fie clar cunoscuta de judecator, ci fiindca lipsa de cunoastere a judecatorului se datoreaza nu atat neglijentei lui, cat erorii in care el a putut sa fie indus. Sa presupunem ca adversarul a vorbit si l-a convins, poate; noi trebuie sa-l convingem de contrariul; insa nu-i vom putea schimba parerea decat daca-l vom face binevoitor si atent la ce vom spune. Ce trebuie deci sa facem? Sunt de acord ca, pentru a atrage inspre noi atentia acordata de judecator mai inainte adversarului, unele puncte trebuie atenuate, insulcite, sau aratate ca demne de dispret. Este evident ca preceptele prezentate de mine variaza dupa felul cauzelor. Majoritatea retorilor au deosebit cinci genuri de cauze: nobile, umile, nesigure sau ambigue, uimitoare si obscure. La aceasta se pare ca pe drept se adauga categoria cauzelor nedemne, pe care unii le inglobeaza in a celor umile, altii in a celor uimitoare. Genul cauzelor neasteptate se numeste astfel deoarece consta din cauze la care omul nu se asteapta. In cauzele ambigue trebuie sa facem pe judecator deosebit de binevoitor, in cauzele obscure, sa-l dispunem sa le cunoasca; in cele umile, atent; cat despre cauzele nobile, ele se recomanda prin insasi natura lor; cauzele

uimitoare si nedemne au nevoie de paliative. De aceea unii disting doua genuri de exordii; ecordiul direct si exordiul prin insinuare; exordiul direct cuprinde invocarea directa a bunavointei si atentiei. Fiindca invocarea directa nu poate avea loc in cauzele nedemne, patrundem in sufletul judecatorului prin insinuare, indeosebi cand cauza nu se prezinta suficient de demna, fie pentru ca fapta este necinstita sau dezaprobata de oameni, fie ca apartenentele o dezavantajeaza, sau ca trezeste revolta cand avem ca adversar un patron sau un parinte, sau naste compatimire cand e un batran, un orb sau un copil. Unii retori expun foarte pe larg mijloacele de remediere a acestor dificultati si inventeaza, in acest scop, subiecte pe care le dezvolta ca pe niste pledoarii; dar, fiindca diferitele situatii se nasc din cauze, nu pot fi prevazute toate speciile; daca nu le tratam in general, cazurile sunt infinite. Astfel, planul va reiesi din natura fiecarei cauze. As da un singur precept cu caracter general si anume sa fugim de ce poate dauna si sa cautam ce ne poate fi util. Daca dificultatea se daoreaza cauzei, recurgem la persoana. Daca dificultatea provine de la persoana, recurgem la cauza; daca nici una nu ne vine intr-ajutor, cautam ce loveste pe adversar; caci, dupa cum e de dorit sa ne atragem mai multa simpatie decat adversarul, tot asa, la nevoie, este de dorit sa se indrepte mai putina ura asupra noastra decat a lui. Cat despre faptele care nu pot fi negate, trebuie sa ne simlim sa dovedim ca sunt exagerate, sau comise cu alta intentie, sau ca sunt fara legatura cu chestiunea de fata, sau ca pot fi iertate deoarece faptasul se caieste, sau ca impricinatii si-au si primit indeajuns pedeapsa pentru ele. Tocmai de aceea este mai usor sa pledeze avocatul decat impricinatul, fiindca el poate lauda fara a parea arogant si, uneori, poate chiar sa critice cu folos. Cateodata se va preface ca el insusi este zguduit de invinuirea adusa clientului sau, cum face Cicero in discursul pentru Rabirius Postumus, pentru a mentine atentia auditorilor si pentru a obtine autoritatea omului care restecta adevarul, caci in felul acesta i se va da mai usor apoi crezare, cand va apara sau nega aceleasi fapte. Deci trebuie sa examinam, in primul rand, daca vom vorbi ca avocat sau impricinat, ori de cate ori avem posibilitatea alegerii. In scoala, aceasta preferinta este libera; in for, insa, rareori se intampla ca cineva sa fie aparatorul potrivit pentru propria sa cauza. In declaratie, avand de dezvoltat subiecte bazate indeosebi pe pasiuni, e natural ca personajele sa vorbeasca ele insele fiindca nu pot fi communicate si nu pot fi redate cu aceeasi intensitate pasiunile altuia ca ale propriului tau suflet. Din aceleasi motive se pare ca este necesar exordiul de insinuare daca adversarul prin pledoaria sa a patruns in sufletul judecatorilor sau daca suntem obligati sa pledam in fata unui auditor obosit. De primul inconvenient vom scapa anuntand dovesi si depreciind pe ale adversarului de al doilea promitand ca vom fi concisi si folosind mijloacele indicate pentru mentinerea atentiei judecatorului. O vorba de spirit la locul ei readuce, si ea, buna dispozitie; de asemenea orice este pe gustul judecatorului ii alunga plictiseala. Nu este inutil nici procedeul prevenirii obiectiilor, eventuale; asa procedeaza Cicero spunand ca stie ca unii sunt surprinsi de faptul ca el, care timp de atatia ani a aparat pe multi si nu a atacat pe nimeni, vine acum sa acuze pe Verres; apoi arata ca insasi aceasta acuzare este in realitate o aparare a aliatilor. Aceasta figura retorica este numita prolepsa. Intrucat acest procedeu este util uneori, unii declamatori contemporani il folosesc aproape intotdeauna, ca si cum le-ar fi permis sa inceapa decat contrar oridnii firesti. Discipolii lui Apolodor sustin ca mijloacele de a-ti atrage judecatorul nu se rezuma la cele trei enuntate mai sus, ei enumera multe specii, de pilda, unele provenite din caracterul judecatorului, altele din opinii direct legate cu cauza insasi - care sunt aproape infinite - api altele provenite din elementele oricarui proces, persoane, fapte, vorbe, cauze, timp, locuri,

ocazii si altele. Marturisesc ca toate acestea sunt adevarate, dar ele intra in cele trei categorii despre care am vorbit. Caci daca il am pe judecator binevoitor, atent, dispus sa afle faptele, nu vad ce ar trebui sa doresc mai mult de vreme ce insasi teama - care pare cea mai in afara acestor mijloace - il face pe judecator atent si-l dezbate de la bunavointa aratata adversarului. Insa, fiindca nu este indeajuns sa aratam elevilor care sunt elementele exordiului ci trebuie sa le explicam si modul in care poate fi realizat mai usor, adaug ca oratorul trebuie sa analizeze ce are de spus, in fata cui, pentru cine, impotriva cui vorbeste, in ce imprejurari, in ce loc, in ce situatie; sa aiba in vedere care este parerea publicului, care pare a fi parerea judecatorului inainte de a ne asculta, in sfarsit ce dorim sau de ce ne temem. Insasi natura va indruma pe orator sa stie cu ce trebuie sa inceapa. Contemporanii considera insa exordiu orice inceput de pledoarie indiferent cum a fost intocmit si ce a vorbit, indeosebi daca a fost enuntata o cugetare seducatoare! Fara indoiala, elemente din exordiu sunt comune si altor parti ale pledoariei; totusi nimic nu este mai bine spus, indiferent in ce parte, decat cea ce nu ar putea fi la fel de bine spus in alt loc. Este foarte agreat exordiul cu subiectul luat din actiunea partii adverse pentru faptul ca, nefiind alcatuit acasa, ci improvizat pe loc si nascut din situatia prezenta, mareste prestigiul talentului nostru, datorita usurintei cu care a fost improvizat. Cand este expus simplu si obisnuit, castiga increderea, astfel incat chiar daca restul discursului a fost de mai inainte scris si lucrat cu grija pare improvizata intreaga pledoarie al carei exordiu nu tradeaza o pregatire prealabila. Dar, in cele mai frecvente cazuri, se cuvine ca exordul sa fie moderat in cugetari, in felul cum este compus, in tonul cu care este exprimat si oratorul insusi sa aiba o infatisare modesta, pentru ca nici chiar in procesul cel mai sigur nu trebuie sa apara prea mult sentimentul increderii in succes. Caci judecatorul aproape ca uraste siguranta de sine a pledantului si, cum el stie ce drepturi are, pretinde - fara sa o spuna - respect. Cu tot atata prevedere trebuie sa evitam de a deveni suspecti in ochii judecatorului; de aceea in exordii nu trebuie sa fie evidenta deloc munca de elaborare, fiindca orice mestesug artistic al oratorului pare indreptat impotriva judecatorului. Or, tocmai a nu arata acest lucru constituie caracteristica cea mai inalta a artei. Acest sfat a fost recomandat, pe buna dreptate, de toti scriitorii, insa aplicarea lui variaza intrucatva dupa epoca; de exemplu, acum in unele tribunale, indeosebi in procesele capitale sau tinute in fata centumvirilor, judecatorii insisi pretind pledoarii lucrate cu atentie si cu mare grija; se cred dispretuiti daca, in pronuntare chiar, nu este vizibila elaborarea; caci vor nu numai sa fie informati ci si sa simta placere ascultand. E greu a pastra masura intr-o astfel de situatie; totusi ea poate fi mentinuta facand impresia ca vorbim ingrijit, dar nu cu artificiu. Din vechile percepte raman valabile urmatoarele: sa nu se observe in exordiu folosirea vreunui cuvant neuzual, a vreunei metafore prea indraznete, ori a vreunui arhaism iesit complet din uz, sau a vreunei licente poetice. Caci insa nu am captat simpatia si atentia, insa proaspata, a auditorilor, ne supravegheaza; numai dupa ce sufletele lor au fost castigate si incalzite, ne putem lua aceasta libertate, mai ales cand vom aborda dezvoltari a caror bogatie fireasca nu ingaduie - prin stralucirea ce o raspandeste - sa fie observat vreun cuvant indraznet. Stilul exordiului nu trebuie sa fie asemanator celui pe care il folosim cand argumentam, sau cand dezvoltam idei generale, sau din naratiune; in sfarsit nu trebuie sa fie intotdeauna muncit si inflorat, ci adeseori, sa para simplu si nelucrat si sa nu promita prea multe, prin cuvint sau expresia fetei. Caci vorbirea in care arta este disimulata si, cum spun grecii, - (care nu se arata), patrunde mai pe nesimtite. Totul trebuie manuit dupa cum voiam sa modelam sufletul judecatorilor.

A avea un lapsus de memorie sau a nu vorbi curgator nu este nicaieri mai displacut fiindca un exordiu defectuos poate fi asemanat cu un obraz plin de cicatrice: si, de buna seama, cel mai rau carmaci e acela care isi izbeste de mal corabia tocmai... la plecarea din port. Intinderea exordiului depinde de cauza: cauzele simple cer un exordiu scurt cele complicate, suspecte si nedemne simt lipsa de unul mai lung. Merita, insa, sa fie luati in ras aceia care au pretins, printr-un fel de lege, ca toate exordiile sa se margineasca la patru fraze. Evident, nu mai putin trebuie evitata lungimea peste masura a exordiului, pentru ca sa nu para capul mai lung decat trupul si ca nu cumva tocmai partea care trebuie sa pregateasca atentia judecatorului sa-l oboseasca. Unii retori interzic categoric ca in exordiu sa ne adresam catre altcineva in afara de judecator; acestia, desigur, isi bazeaza convingerea pe o anumita ratiune. De fapt, trebuie sa recunoastem ca este mult mai firesc sa ne adresam mai intai acelora pe care vrem sa ii atragem. Totusi, uneori si exordiului ii este necesara o cugetare mai profunda; aceasta devine mai agera si mai puternica daca este adresata altei persoane decat judecatorului. Daca asa stau lucrurile, cu ce drept sau ce prejudecata ne poate opri sa dam printr-o astfel de figura puteri ideii? De altfel teoreticienii artei opresc folosirea acestei figuri in exordiu nu fiindca este cotrara regulilor, ci fiindca nu o socot utila. Asadar, daca utilitatea este evidenta, va trebui folosita tocmai pentru ratiunea care interzice folosirea ei. Demostene insusi, in exordiu, adreseaza cuvantul nu judecatorului, ci lui Eschine; M. Tullius, de asemenea, se adreseaza chiar mai multora cand gaseste de cuviinta, iar in Pro Ligario se adreseaza lui Tubero. De fapt, discursul ar fi fost mult mai lanced daca ar fi folosit orice alta figura; s-ar convinge mai usor cine ar vedea intregul pasaj, foarte viguros, redat in forma urmatoare: "Asadar, Tulbero, tu ai ceea ce un acuzator trebuie sa doreasca inainte de toate" si celelalte. Daca s-ar adresa judecatorului, ideea ar parea intr-adevar nefireasca si toata vigoarea ar disparea, spunand: "Asadar, Tubero are ceea ce un acuzator trebuie sa doreasca inainte de toate". Forma prima preseaza si insista, a doua nu ar face altceva decat sa indice faptul. Aceeasi ar fi situatia si la Demostene, daca am schimba directia data cuvintelor. Oare Salustiu, la randul sau, nu s-a adresat, in exordiu, direct - si inca de la inceput - lui Cicero insusi, impotriva caruia vorbea? "Greu si cu sufletul indoit as suporta vorbele tale de ocara, M. Tullius", imitand procedeul lui Cicero impotriva lui Catilina: "Pana cand, in sfarsit, vei abuza?" Sa nu ne miram ca intalnim apostrofa in exordiu, de vreme ce acelasi Cicero, aparand pe Scaurus, acuzat de ambitus - este vorba de discursul care se gaseste in comentariile lui Cicero (caci l-a aparat de doua ori) - introduce, intr-o prosopopee, o persoana care vorbeste in favoarea acuzatului; aparand pe Rabirius Postumus si pe acelasi Scaurus - acuzat de delapidare de bani publici - se foloseste chiar de exemple; aparand pe Cluentius, asa cum am aratat mai inainte, utilizeaza chiar clasificarea. Totusi, fiindca aceste forme de exordiu sunt binevenite uneori, nu trebuie folosite fara discernamant, ci numai cand ratiunea cere incalcarea regulii. La fel: comparatia, dar sa fie scurta; metafora si alte figuri - toate interzise de retorii precauti si meticulosi - pot fi folosite uneori, afara de cazul ca acea divina ironie din Pro Ligario, amintita putin mai inainte, ar displacea cuiva. Acesti retori au semnalat cu mai mult simt al realitatii alte vicii ale exordiilor. Exordiul care convine mai multor cauze se numeste vulgar. Desi e mai putin agreat, il intrebuintam uneori cu folos; adeseori nu l-au evitat nici marii oratori. Exordiul pe care il poate folosi si adversarul se numeste comun. Acela pe care adversarul il poate schimba in avantajul sau transferat (in afara de aceste defecte, un exordiu poate fi prea lung sau contrar regulilor). Cele mai multe din aceste vicii nu sunt insa specifice exordiului, ci oricarei parti dintr-un discurs.

Acestea sunt observatiile referitoare la exordiu, cand este necesar. Caci exordiul nu este intotdeauna necesar. Astfel, este de prisos cand judecatorul este indeajuns de pregatit si fara de el, sau daca procesul nu simte nevoie de pregatire. Aristotel sustine chiar ca nu este deloc necesar in fata unor judecatori constiinciosi. Uneori totusi nu-l putem utiliza chiar de am voi; cand judecatorul este ocupat, cand timpul nu o permite, sau cand o putere superioara ne constrange sa intram in subiect. Dimpotriva, uneori se intampla ca rolul exordiului sa fie indeplinit de alta parte din pledoarie. Cateodata in naratiune si in argumentare rugam pe judecatori sa fie atenti si binevoitori - mijloc prin care Prodicus socotea ca ii trezim dintr-un fel de adormire. Iata un exemplu: "Atunci C. Varenus, cel care a fost ucis de sclavii lui Ancharius, va rog, judecatori, ascultati cu atentie acest lucru"... Daca procesul are mai multe puncte, trebuie neaparat ca fiecare parte sa aiba o introducere, de ex.: "ascultati acum restul", sau: "trec acum la punctul urmator". Dar chiar in dovedire, multe pasaje indeplinesc rolul de exordiu, de exemplu la Cicero, in Pro Cluentio, cand vrea sa vorbeasca impotriva cenzorilor, in Pro Murena, cand se scuza fata de Servius. Acest caz insa este prea frecvent ca sa trebuiasca ilustrat prin exemple. De altfel, ori de cate ori vom avea exordiu, fie ca vom trece dupa aceea la naratiune, fie ca vom trece direct la dovedire, sfarsitul exordiului trebuie sa se lege cat mai strans de inceputul partii care urmeaza. Este rece si pueril procedeul afectat din scoli ca fiecare tranzactie sa cuprinda neaparat o cugetare pregnanta si, prin iscusinta ei, sa stoarca aplauze. Asa se amuza, de obicei, Ovidiu in Metamorfoze; el poate totusi sa fie acuzat de necesitate, fiindca incheaga intr-un singur tot subiectele cele mai felurite. Pe orator insa ce il obliga sa ascunda aceasta tranzitie si sa insele pe judecator care, dimpotriva, trebuie indemnat, chiar sa urmareasca mersul faptelor? Caci prima part a expunerii isi va pierde efectul daca judecatorul inca nu stie ca am trecut la naratiune. Iata de ce, dupa cum este foarte indicat sa nu intram brusc in naratiune, e preferabil sa nu trecem peste ea pe neobservate. Daca dupa exordiu va urma o expunre mai lunga si complicata, judecatorul va trebui anume pregatit. Asa a facut Cicero de mai multe ori, dar indeosebi in acest loc: "Voi expune ceva mai pe larg inceputul faptelor, ceea ce va rog, judecatori, sa-mi ingaduiti fara a va supara; caci o data bine cunoscut inceputul, se va intelege mult mai usor sfarsitul".