Sunteți pe pagina 1din 6

Ingrijiri efectuate de medici,barbieri,chirurgi, moase,calugari,vraci

Medicina studiaz cauzele, manifestrile clinice si efectele asupra organelor,recunoasterea tratamentul si prevenirea bolilor care afecteaz corpul omenesc. Practicata din perioada preistorica : arta de a ngriji are un caracter universal, putand fi acceptata ca o lege naturala. Recunoasterea ca profesie, utila si unica, se produce in a doua jumatate a secolului XX. De-a lungul timpului arta de a ingriji, a fost influentata de specificitatile culturale, etnice, credinta diferitelor grupuri etnice. ncercri de vindeca bolile sau de a trata rnile sunt tot att de vechi ct omenirea. Bolile grave reprezentau, ca intotdeauna, o problem serioas, remedii eficace ns nu existau. mbolnvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeaps din partea fortelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forte si se fceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane. Eficiente erau ngrijirea rnilor, repunerea luxatiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja n epoca de piatra. La inceputurile istoriei Mesopotamiei, locuitorii au abordat bolile prin prisma medicinei magico-religioase, iar cand acestea dadeau gres se recurgea la serviciile medicului empiric sau la chirurg. Medicina magica era practicata de preoti, iar cauza bolilor era pusa pe seama greselilor savarsite fata de zei. Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o noua stiinta, numita catarctica, sau arta de a preveni si vindeca bolile si suferintele morale, prin purificarea sufletului si curatenie corporala, reusind sa-si dezvolte o medicina empirica pre-stiintifica. Din codul regelui Hammurabi reiese ca stiinta practicata de medicii empirici se numeste ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfasura conform unei stricte etici profesionale, care reglementa atributiile si onorariile ce li se cuveneau. In orasul sumerian Nippur s-a gasit o tablita care contine texte medicale, in special elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor

folosite fiind de origine vegetala. Judecand dupa vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost probabil, primii care au reusit sa creeze o medicina empirica. Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit in 1873 la Teba), Papirusul Edwin Smith (1862). Studiul lor releva baza empirica a procedeelor medicale, amestecate cu magia si practicile religioase. Medicii egipteni se formau de regula in jurul templelor si erau considerati reprezentanti ai marelui zeu Toth, patron al stiintelor si al bibliotecarilor. Preocuparile medicale erau in deplina concordanta cu civilizatia egipteana si aveau un caracter mistico-religios, dezvoltand in paralel si o medicina empirica, laica, bazata pe unele proceduri terapeutice ce isi dovedisera eficacitatea de-a lungul timpului. Desi cunosteau arta imbalsamarii si practica disectiei cadavrelor, se pare ca aveau putine cunostinte despre anatomia corpului omenesc. Aflam de la istoricul grec Herodot, ca medicina egipteana avea un oarecare grad de specializare: Tara este plina de medici, unii pentru ochi, altii pentru dinti, altii pentru abdomen, altii pentru boli ascunse. Intre secolele XII si III ICh, mestesugul vindecarii incepe sa se diferentieze pe ramuri: medici de boli (internisti), medici de tumori (chirurgi), medici de hrana (dieteticieni) sau medici de animale (veterinari). Prima lucrare medicala chineza cunoscuta este Yi Jing (Cartea Schimbarilor ) atribuita imparatului Fu Xsi (2850 ICh.), ce reuseste sa fundamenteze conceptiile filozofice ale stiintelor medico-chirurgicale ale acelor vremuri. Miturile si legendele vechilor greci se oglindesc si in preocuparile pentru perfectionarea artei de vindecare a trupului si sufletului. Pentru eleni bolile erau rezultatul pedepselor pe care zeul Apollo si sora sa Artemis le aplicau pamantenilor intrati in conflict cu ei. Apollo era recunoscut in Olimp ca patron al medicinei, iar Artemis zeita care ocroteste campurile, animalele, si vindeca miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile plantelor medicinale centaurul Kiron, cel care avea sa formeze o intreaga pleiada de medici practicieni, printre care se va numara si faimosul medic al antichitatii grecesti,Asklepios. Folosindu-si de tanar arta de a vindeca, acesta este zeificat si identificat ca zeu al medicinii. Metodele sale de tratament erau descantecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile si interventiile chirurgicale. Cel care a reusit sa sintetizeze cunostintele medicale ale timpului sau, elaborand o conceptie medicala unitara bazata pe filozofia materialista a fost Hippocrate din Kos, care a reusit desprinderea medicinii ca stiinta din cuprinsul general al filozofiei.

Cele aproximativ 67 de carti medicale atribuite lui Hippocrates, cunoscute sub numele de Corpus Hippocraticum, reprezinta conceptia stiintifica si filozofica a epocii de aur a culturii elene. Principiile generale ale doctrinei hipocratice se fundamenteaza pe urmatoarele teze patogenice: teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sangele produs de inima, phlegma produsa de creier, bila neagra (melancolia) produsa de de splina, si bila galbena secretata de ficat, trebuie sa fie in echilibru, aparitia bolii datorandu-se dezechilibrului produs intre aceste umori. In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine in tratatul Despre aer,ape si lacuri: Orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara interventia naturii... Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor... Natura este primul medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile sale putem obtine oarecare succes. Tot de la Hippocrate ne-a ramas si celebrul juramant atribuit lui, care cuprinde ndatoririle morale ale unui medic n exercitarea profesiunii sale. Cele mai remarcabile personalitati medicale romane sunt considerati Aulus Cornelius Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrarii De arte medica, cel care a introdus in semiologia medicala celebrele caracteristici ale inflamatiei: rubor et tumor cum color et dolor si celebrul medic antic,Galenus (129-201), nascut in Pergam, cosnsiderat ultimul mare reprezentant al medicinei antice. Datorita disectiilor si vivisectiilor publice, este considerat primul mare experimentator al medicinei. In tratatul sau De simplicum medicamentorum, reuseste sa descrie si sa clasifice aproximativ 473 de remedii vegetale. Louis Pasteur (1822-1895) a reusit cateva descoperiri esentiale in microbiologie (teoria microbiana a bolilor infectioase), chimie (fermentatii, cristalografia) si imunologie, realizand vaccinuri impotriva holerei aviare, antraxului si turbarii. Robert Koch (1843-1905) a daruit medicinei importante descoperiri in domeniul mediilor de cultura a bacteriilor, etiologia antraxului, tuberculozei si holerei. Romanul Victor Babes (1854-1926) impreuna cu patologul Victor A. Cornil (1837-1908) publica prima carte de bacteriologie din lume. Tot el a fost descoperitorul fenomenului imunitatii pasive, perfectionand tratamentul antirabic prin asocierea vaccinului cu serul antirabic. Chirurgului francez Ambroise Pare prin succesele sale terapeutice a reusit s aduc chirurgia n cadrul medicinei, considerat pn atunci o meserie si nu o art, lsat la dispozitia brbierilor.

n domeniul chirurgiei n 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectueaz primul transplant de inim ce dau sperante de supravietuire multor bolnavi altfel incurabili. Medicii din Egiptul antic erau n mare parte specializati pe domenii, fiecare ocupndu-se de o grup de boli. Interventiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor si circumcizia. Totusi chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rnile. Medicamentele folosite erau de origine natural: miere, ulei, ceap, usturoi etc. sau mineral: sruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea si la remedii care astzi par fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc. In 1811 se infiinteaza la Bucuresti, Spitalul Filantropia, in 1838 este inaugurat Spitalul Brancovenesc iar sub conducerea lui Iosif Sporer (1780-1850) se va infiinta o scoala de moase. El va redacta pentru elevele sale manualul Mestesugul mosirii pentru invatatura moaselor . n afar de mam, un personaj extrem de important n cadrul ritualurilor legate de natere este moaa. Aceasta este o femeie mai n vrst, dispunnd de o bogat experien, ce ajut femeile s nasc.ns dup cum vom vedea, rolul ei nu se limiteaz la att. Moaa capt un rol activ n viaa noului nscut nc nainte de natere. Astfel, exista o tradiie legat de precizarea sexului copilului de ctre moa: aceasta leag cu un fir de pr o verighet de la logodna unei femei, obiect sfinit la biseric, ntinde femeia nsrcinat pe pat i ine firul nemicat deasupra abdomenului acesteia. La un moment dat firul va ncepe s se balanseze. Dac este biat, firul se va mica dintr-o parte n cealalt. Dac este feti, firul se va mica circular. Rolul moaselor a fost dintotdeauna esential,coordonator,in casa femeii care abia a nascut.Chiar daca mama insasi isi alapteaza copilul,exista obiceiul de a avea si o doica,moasa. In trecut in Iran moasele ramaneau in preajma familiei cel putin o saptamana dupa nastere,luand parte la festivitati,dar mai ales spunand rugaciuni si practicand ritualuri shamanice menite sa indeparteze spiretele rele : de la inteparea placentei cu un ac imediat dupa nastere,atingerea lutului sacru de la Kerbala pe buzele pruncului,pana la cea de a sasea zi,cea mai importanta ,cand se temea ca atat mama cat si fiul sunt in pericol de a fi atacati de catre entitati potrivnice.Moasa ardea camfor si tamaie ,insemnand cu cenusa (khal) fruntea mamei,palmele,picioarele si spatiul dintre sani,dar si pleoapele pruncului. In sud estul Asiei moasele actionau conform traditiei Sufi,implicand cosmologia de inspiratie sufi pentru meditatie si rugaciune,dar si tehnici de

respiratie care sa aline durerule si anxietatea in momentul nasterii,folosite si in ziua de azi in obstetrica. Incepand cu secolul al XII-lea, in Europa apar tot mai multe scoli medicale, cu rolul de a pregati generatii intregi de doctori si chirurgi. Din pacate, acesti apostoli ai lui Esculap si Avicena puneau doar diagnosticul si indicau tratamentul; drept pentru care ingrijirea bolnavului cadea in sarcina barbierilor. Aceasta tagma a barbierilor, pe langa meseria de baza, de a tunde si a rade barbile, se ocupa, in paralel, cu ingrijirea ranilor, cu scoaterea dintilor, sa puna in atele oase rupte sau luxate, sa aplice lipitori etc. Unii dintre ei, intrand in conflict cu spiterii (farmacistii), nu se sfiau sa prepare leacuri sau sa aplice tratamente medicale, de cele mai multe ori daunatoare. Se prescriau prafuri, infuzii, plante medicinale si diverse siropuri, de cele mai multe ori pregatite de acestia dupa "stiinta" si priceperea lor. Revenind la barbieri, putem spune ca acestia se aratau a fi cei dintai slujitori "recunoscuti" ai medicinei, cu toate ca meseria nu o aveau dintr-o invatatura medicala, ci "furand-o" de la mesterul la care-si facusera ucenicia. Trebuie remarcat faptul - cu toate limitele de care dadeau dovada - ca ei erau de mare folos, fiind cei care acordau primul ajutor. In lipsa medicilor de profesie, chirurgii barbieri s-au aratat, intr-o anumita perioada, singurii capabili sa aline suferinta bolnavilor cu care veneau in contact si, in acelasi timp, sa asigure progresul medicinei. Barbierii din Evul Mediu nu practicau numai barbieritul, tunsul si coafura, dar si pansau rani si faceau operatii chirurgicale, de aceea fiind denumiti barbieri-chirurgi. Cea mai mare parte din experienta barbierilor era dobandita de la calugari, pe care ii asistau in practicarea chirurgiei si medicinei. Numarul barbierilor chirurgi ajunsese destul de mare atunci cand Papa Alexandru al II-lea a interzis bisericilor sa verse sange in operatiile chirurgicale. Pentru a se proteja, a fost infiintata Compania Barbierilor din Londra in secolul al 13-lea. Obiectul acestei organizatii a fost de a regulariza (norma) aceasta profesie in beneficiul membrilor organizatiei. Printre normele emise se numara si aceea ca niciun barbier sa nu tina mai mult de 4 ucenici in grija. Compania barbierilor era condusa de un Master (maestru) si era constituita din 2 clase de barbieri: cei care practicau barbieritul si cei care practicau chirurgia. In timpul lui Edward al II-lea barbierii au facut o plangere la adresa practicantilor neexperimentati ai chirurgiei. Drept rezultat, tribunalul a ales ca 2 Masteri (maestrii) sa conduca organizatia si sa testeze prin examene aptitudinile aplicantilor.

Semnul barbierului-chirurg era un baston in dungi (rosu, alb si albastru) de care era suspendat un lighean: banda din jurul bastonului indica bandajul infasurat pe maini prealabil taierii si ligheanul, recipientul pentru colectarea sangelui, albastru semnifica venele iar albul bandajul. Acest semn, fara chiuveta, a fost mentinut de barbieri pana in zilele noastre. In Anglia, in afara de breasla barbierilor a mai existat si breasla chirurgilor. Exista motive pentru a se crede ca intre cele doua bresle au existat competitie si conflicte. In 1450, ambele grupuri au fost unite prin lege in scopul de a dezvolta stiinta chirurgiei. A fost emisa o lege ca nimeni din cei care practicau chirurgia sa nu practice si barbieritul si invers, cu exceptia ca barbierii aveau voie sa faca extractii dentare. Indelungata gelozie dintre cele doua bresle a atins atunci apogeul. Chirurgii obiectau fata de sistemul in care diplomele erau semnate de guvernatori, doi dintre acestia fiind intotdeauna barbieri. In sfarsit, in 1745 a fost emisa o hotarare prin care barbierii erau separati de chirurgi. Barbierii-chirurgi au prosperat si in Franta si Germania. In 1371 a fost organizata o corporatie pentru barbierii chirurgi din Franta sub conducerea barbierului regal. Perucile au devenit atat de elaborate in secolul XIX incat o corporatie separata de barbieri a fost formata in Franta. Aceste corporatii au fost dizolvate dupa revolutia franceza. Colonistii olandezi si suedezi au luat cu ei in America, din tarile lor de bastina, barbieri chirurgi pentru a avea grija de buna-starea colonistilor, acestia barbierind si in acelasi timp facand chirurgie si medicina cotidiana. A mai existat si o corporatie de barbieri chirurgi si in Prusia, infiintata in 1779 si desfiintata in 1809 atunci cand au aparut noile asociatii. De-a lungul anilor si inca din antichitate medicina a fost si este si in prezent in continua evolutie.