Sunteți pe pagina 1din 38

Din lumea celor care nu cuvanta Gndcelul Cum venise pe lume, nici el nu-i ddea seama.

S-a trezit ca dintr-un somn i parc era de cnd pmntul. Nu simise nici durere, nici bucurie. i mult i muncise gndul cum rsrise, i-al cui era? Mic ct un fir de linte, mica picioruele fragede i ocolea, de pe margini, frunzioara care-l adpostise. ntr-o zi ncerc o pornire luntric: iei de sub umbra rcoroas i ddu buzna afar, n ploaia de lumin. Atunci rmase pe loc, orbit de atta strlucire. ncetul cu ncetul i veni inima la loc i ndrzni: deschise ochiorii mai mult, mai tare, mai mari, i deschise n sfrit bine-bine i privi n sus. Se fcuse parc mai mititel dect fusese. Cu ct strlucire, ce adnc i albastru se dezvelea cerul! i ce minune! cu ochiorii lui mruni, ct nite fire de colb, l cuprindea ntreg. i ce ntunecime, ct umezeal sub frunzioara lui. Ce cutase dnsul acolo? Iar din mijlocul triei albastre, un bulgre de aur aprins arunca vpi. Tresri. Era el altul? Picioruele nu mai erau ale lui de scnteiau aa? i mai era mbrcat n aur! Cci i trupuorul lui, pe care i-l vedea pentru ntia oar, scnteia. Nu cumva era o frmi czut de acolo, de sus, o frmi de lumin nchegat, rtcit pe pmnt? i, ca o adeverire, pe arna neagr trupul arunc o lumin dulce. Ce se mai ntreba! Fr ndoial, de acolo czuse, acolo trebuia s se ntoarc. Dar ce deprtare. i cum s ajung? Privi n sus; i atunci, deasupra cpuorului, zri lujerul unui crin ce se ridica aa de nalt, c parc floarea din vrf i deschidea paharul chiar dedesubtul bulgrului de aur, s-i culeag razele. n mintea lui i njgheb planul. S se suie pe lujer n sus, s mearg, s mearg i s mearg pn n vrf; i de acolo, la bulgrul de aur, din care credea c se desfcuse: o sritur, sau o vedea el ce-o face. Atunci se mic din nou, i dup ce trecu peste un grunte de piatr ct un munte i cobor dincolo, se trezi la rdcina crinului. Se odihni o clip, apoi la drum, biete! Mai nti se rostogoli de pe tulpina lucie de cteva ori n rn. Vznd asta, se ridic pe picioruele dinapoi i, fr s tie pentru ce, cu cele dinainte i fcu, monegete, cruce. Pe urm ncerc din nou i vzu c poate. Luciu i se pruse lujerul crinului, i cnd colo avea attea adncituri, attea ridicturi: vi, dealuri. Dar ce mireasm se revrsa de sus!... i-a mers voinicul, a mers. Mult s fi mers. Se uit n jos i-l prinse ameeala. Privi n sus i se cutremur. Ce, nu fcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile i cam slbiser, dar nu se lsa. nc vreo civa pai, i ici, deasupra, parc se ntruchipa o frunzioar ltrea, ca o prisp. Acolo o s se odihneasc. i iar purcese la drum; i umbl, i umbl, biete; de-abia ajunse. Iar cnd a poposit, ud de sudoare, c prea o pictur de rou, bulgrele de aur scptase de amiaz. i voinicul privi iar n sus. Privea n sus i nu-i credea ochilor: zile, sptmni, luni avea de umblat. i ct era de hotrt i de vnjos drumeul, nu-i putu opri un oftat: Uf! c mult mai am de suit, Doamne!

Frunza de Emil Grleanu S-a desfcut din mugur, ntr-o diminea cald a nceputului de primvar. Cea dinti raz de soare s-a mpletit pe dnsa ca o srm de aur, fcnd-o s tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua nti i s-a prut scurt, i apropierea nopii o mhni. Lumina se stinse, rcoarea o fcu s se zgribuleasc, s se vre ntre celelalte i s atepte, aipind, pn a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revrsare de strlucire se ridic stpnitorul lumii pn sus, pe cer! Raza se cobor din nou, i toat ziua, nclzit, frunza se scld n albastrul vzduhului. n scurt vreme se desfcu mare, verde, mai frumoas ca toate, mai sus dect celelalte, tocmai n vrf. De deasupra i cdea lumina, dedesubt se ridica, pn la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit strin o mir. i cea dinti rndunic, venit de departe, tia albastrul ca o sgeat, nconjur copacul de cteva ori cu strigte de bucurie, apoi se aez pe streaina casei, cntnd mereu... Dar ntr-o diminea raza de soare nu mai veni. Cerul rmase acoperit de nori. Cea dinti pictur de ploaie o izbi rece, greoaie. Cteva zile a plouat. Nici rndunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se mprtia puternic, umed: o ameea. Dup zilele acestea, lipsite de scnteiere, soarele rsri ntr-o diminea nfocat, vrsnd parc flcri, nclzind totul n cteva clipe. Raza o fripse. n dup-amiaza zilei acesteia, o psric cu pene verzi i galbene, un scatiu, veni, moleit de cldur, de se furi sub dnsa, la umbr, la adpost. i frunza se bucur, acoperi cum putu mai bine psrica; iar aceasta ciripi, nti nbuit, din gu, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cntec. i n fiecare zi pasrea venea s se ascund de cldura cotropitoare, n fiecare zi frunza o ferea, i seara cntecul se mprtia vesel. Ct n-ar fi dat acuma frunza pe o pictur de ploaie! Dar norii fugeau gonii de vnturile din nlimi; cerul de sticl, nflcrat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; cnd i cnd, rozeta, care i scutura semina coapt, mprtia mireasma ei n zorii unora din diminei. Prea mult lumin, prea mult cldur. Nopile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut s fie venic noapte... Pasrea venea mereu, cteodat i noaptea rmnea acolo, aipind, cu cpuorul sub arip. i trecu mult pn ce, odat, vntul de toamn ncepu s bat. Zilele erau mai rcoroase, nopile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vntul tomnatic! Apusurile erau ca sngele i parc nroeau i pmntul. Frunza i simi puterile slbite; cu greu putea s ie piept vntului, care o cltina n toate prile; cteva tovare, smulse, fluturar prin aer, apoi fuseser duse departe. Pasrea i venea mai rar, nu mai cnta, i asta o mhnea cumplit. Frunza tnjea, se nglbenea; celelalte, de pe acelai copac, parc se nglbeniser i mai repede. ncepuser s cad. Frunza auzea mereu, de acolo, din vrf, fonetul cobitor al tovarelor ce o prseau, strecurndu-se uor, ca o oapt, ca o rugciune, aternndu-se jos, ntr-un lvicer, pe deasupra cruia vntul alerga grbit. De diminea pn seara, i noaptea, frunzele cdeau ntruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legnnduse n aer ca o arip de fluture, aninndu-se de ramuri ca cernd ajutor; numai ntr-un trziu, dndu-se nvinse, cdeau, ngropndu-se ntre celelalte.

ntr-o diminea se sperie. n tot copacul rmsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurnd ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; n largul lui, stoluri ntregi de psri plecau n ir; atunci bg de seam c i cuiburile rndunelelor rmseser goale. Un fior o strbtu i se gndi la pasrea care nu o vzuse de cteva zile. n clipele acestea, cnd parc se cutremura la gndul c poate i dnsa va trebui s se desprind, s moar, ca i celelalte, vederea prietenei pe care o adpostise atta i-ar fi fost de ajutor. i pasrea parc auzi chemarea tovarei de altdat; veni, dar se opri puin, pe o alt ramur, ca i cnd n-ar fi cunoscut locul obinuit n care cntase; apoi i lu zborul i, n trecerea grbit, fr s ntoarc mcar capul, lovi cu vrful aripii frunza care, de-abia mai inndu-se, czu la rndul ei. i lvicerul de jos nu se mai ngro, din ce fusese, cu aceast, cea din urm, moart.

Cprioara de Emil Grleanu Pe muchiul gros, cald ca o blan a pmntului, cprioara st jos, lng iedul ei. Acesta i-a ntins capul cu botul mic, catifelat i umed, pe spatele mamei lui, i, cu ochii nchii, se las dezmierdat. Cprioara l linge, i limba ei subire culc uor blana moale, mtsoas a iedului. Mama l privete, i-n sufletul ei de fugarnic ncolete un simmnt struitor de mil pentru fiina fraged creia i-a dat via, pe care a hrnit-o cu laptele ei, dar de care trebuia s se despart chiar azi, cci vremea nrcatului venise de mult nc. i cum se uit aa, cu ochii ndurerai, din pieptul cprioarei scap ca un muget nbuit de durere; iedul deschide ochii. Cprioara se mbrbteaz, sare n picioare i pornete spre ancurile de stnc din zare, printre care vrea s-l lase rtcit. Acolo, sus, e pzit i de dumnia lupului, i de iscusina vntorului, cci pe muchiile prpstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se ncumeta. Acolo l-ar fi tiut ca lng dnsa. Dar pn la ele erau de strbtut locuri pline de primejdii. Cprioara i azvrle picioarele n fug fulgertoare, n salturi ndrznee, s ncerce puterile iedului. i iedul i se ine voinicete de urm; doar la sriturile ameitoare se oprete cte o clip, ca i cum ar mirosi genunea, apoi se avnt ca o sgeat i, behind vesel, zburd de bucurie pe picioarele subiri ca nite lujere. Dar trebuiesc s scoboare, s strbat o pdure, ca s urce din nou spre ancuri. Cprioara contenete fuga; pete ncet, prevztoare. Trece din poian n poian, intr apoi sub boli de frunze, pe urm prin hrube adnci de verdea, pn ce ptrunde n inima ntunecat, ca un iad, a pdurii. i-au mers mult aa, pn ce au dat n sfrit de lumini. Iedul, bucuros, o ia nainte, srind. Dar n aceeai clip cprioara se oprete, ca de-o presimire, adulmecnd. n faa ei, de supt o cetin, ochii lupului strluceau lacomi. Un salt, i iedul ar fi fost sfiat. Atunci cprioara d un zbieret adnc, sfietor, cum nu mai scosese nc, i, dintr-un salt, cade n mijlocul liminiului. Lupul, vznd prada mai mare, uit iedul i se repede la ea... Prbuit n snge, la pmnt, sub colii fiarei, cprioara rmne cu capul ntors spre iedul ei. i numai cnd acesta, nspimntat, se topete n adncul pdurii, cprioara simte durerea, iar ochii i se tulbur de apa morii.

Cocoul de Emil Grleanu n nucul stufos din marginea ogrzii, ginile, cocoate de cu sear pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, mprtiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac i le-a venit mai la socoteal. La o parte, aa, s le poat vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, st cocoul paa, cum i zic toi ai casei, rotofei, mbrcat n pene, cu creasta lsat, trengrete, pe-o ureche. Cu gtul ntins, cu ochii nc ceoi de somn, privete. E poet. Sufletul lui, dei rzboinic, e mai avntat spre frumos dect al curcanilor, care se umfl ntratt, de par nite burdufuri, cnd sunt seci ca nite gogoi; dect al tuturor gnsacilor, care se plimb pe ap i fac pe vistorii, dar n cap n-au minte nici mcar ct un grunte; ori dect al roilor, care, cu ct sunt mai fuduli, cu att umbl mai legnai; i chiar dect al punilor mndri n port, dar cu glasul, ntre psri, ca al mgarului ntre dobitoace. El e poet! E cel dinti care se minuneaz de frumuseile firii, i, fr prere de ru, i rupe totdeauna din somn numai s vad cum rsare soarele. De aceea dnsul acum privete, pe cnd toi ai casei dorm. Mijete de ziu. Departe, n zare, se desluete, uoar, dunga de lumin a zorilor; nti e ca o dr de zpad, apoi, ncetul cu ncetul, se preface ntr-un ntins de ap care-i nal o margine tot mai sus, prelingndu-se pe cer, ca sorbit de-o putere a vzduhului. Pe urm, oglinda aburit de pn acum pare c rsfrnge un foc deprtat, se face lucie, poala cerului prinde fiin parc, i lumina ncepe s se cearn peste pmnt, uoar, ca un colb de argint. Departe, cine tie unde, se vd dealurile, mai ncoace cmpul, aproape satul i, chiar n fa, i desface stlpii din umbr casa de la cealalt margine a ogrzii. Aerul se nfioar; cocoul rsufl fericit, apoi i ud pliscul n mrgritarul de rou de pe frunza cea mai apropiat. Lumina ncremenete o clip. Cocoul i caut cu ochii tovarele, le zrete, i n gndul lui le judec pe toate. La stnga, ici, doarme Sura, nadoleanca; bbtia, tot lng el, i numai lng el; a scos cinci rnduri de pui pn acum, i mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, iganca, sora Surei; ceva mai tnr, dar tot o poam: amndou glcevitoare foc. n dreapta, la rnd, pe crengi deosebite: Rocata, Bogheta i Cucuieta; bune fete, dar prea i scoteau ochii de la el i prea i se ineau de urm. Cel puin Berca, de pe creanga cea mai de jos, vzuse c n-are ncotro i-l ls n pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, i era drag ca ochii din cap. Puica e o americanc alb ca laptele, puin mai rsrit dect un ou i cu un cucui mai mare dect ea ntreag; i place cum merge nfipt, cu capul ano, tremurndu-i uneori moul, ca i cum i-ar fi tras luarea-aminte: Ghidi! ghidi!" Dar unde-i? Atunci un fonet uor de aripi l fcu s ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, ireat, ntinse gtul i, pe cnd celelalte visau nc, trengri, l sruta de bun dimineaa". i-n aceeai vreme, ntr-o scprare orbitoare, din fundul zrii, cele dinti dou raze ale soarelui se topir n ochii celor doi ndrgostii. Cocoul i nfoie penele i rmase aa, minunat, n faa rsritului care ardea n par. Peste cteva clipe, privi spre ginile care dormeau i zise Puicei: Ce frumusee dumnezeiasc, drag! i proastele astea dorm." Apoi plnui o ghiduie: fcu Puicii cu ochiul, dndu-i s neleag c le-o pregtete el. Se ridic n picioare, btu din pinteni, i flfi aripile ca dou steaguri i, ntinzndu-i gtul cu gndul ntradins s le fac s tresar, buimace, din somn , trmbi din gu, voinicete: Cu-cu-ri-guuu!...

Puiul de Ion Alexandru Bratescu-Voinesti Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala ca venea de departe, tocmai din Africa s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: Pitpalac! repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el: Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?! Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus: Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: Gata? Da, raspundeau ei. Una, doua, trei! Si cand zicea trei, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea. Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. Nero! inapoi! s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste. Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?

Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului: Unde fugi? inapoi, Nero! Fasaitul se apropie uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei. Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: Inapoi! inapoi! Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul la inceput numai plesnit s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand Apporte! Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: Pitpalac! pitpalac! Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul. Unde e nenea? Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: Piu! piu!... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima: Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea? Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga. Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde: Nu ma lasati! Nu ma lasati!

A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Florita din codru de Ioan Slavici A fost ce-a fost, daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. In mijlocul codrilor, langa drumul cel mare, langa drumul cel de tara pe unde umbla si trece imparatul cu voinicii sai, era odinioara o crasma. La crasma aceea era o crasmarita; crasmarita avea o fata, si pe fata o chema Florita. Fata asta nu era insa fiica crasmaritei, si crasmarita nu era mama fetei: fata era fata fara parinti, si crasmarita maica de suflet a fetei... Cine sa fi fost parintii fetei nici chiar cei mai batrani si mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna. asta nime n-a putut s-o inteleaga.

Intr-o buna dimineata, crasmarul s-a dus dupa lemne la padure... si... iaca ce sa vezi: intr-o poiana limpede si plina de flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns copilita asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si florile din pamant, doar a cazut ca si stelele din cer, sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din vazduhul curat.

Destul cum c-atata era de frumoasa fetita asta, incat, de-ar fi fost sa fie din om, ar fi trebuit sa fie - cel putin fata de imparat. Cine stie?... Vreun imparat ce domneste in ascuns prin adancul codrilor... Crasmarul s-a lasat de lemne, a luat fata in brate, a dus-o acasa si de aici inainte a fost fata de suflet a lui si a crasmaritei.

Asa a crescut apoi fata la crasma. In toata ziua se facea mai mare, si cu cat se facea mai mare, cu atata se facea mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura si mai dulce si mai inteleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare - Floarea cea frumoasa de la crasma din codru. Nu numai Florita, ci si maica-sa, crasmarita, era insa frumoasa. Crasmarita nu era insa asa de frumoasa ca si Florita, si Florita altfel iara, nu ca si crasmarita. Crasmarita era frumoasa ca si o pana de paun. Florita era frumoasa ca si o floare ce creste ascunsa in umbra tufelor, Crasmarita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea si nimeni nu cuteza sa priveasca la ea, Florita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea si nimeni nu cuteza sa vorbeasca cu ea.

Crasmarita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai tare si mai infocat, Florita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai dulce si mai moale. A mers dara vestea in lume si in tara cum ca la crasma din codru se bea vinul cel mai bun, crasmarita din codru e cea mai frumoasa crasmarita din tara, si cum ca Floarea Codrilor e cea mai frumoasa fata din lume. Cati drumeti treceau prin tara, toti se opreau la crasma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu crasmarita si aruncau o privire la Florita, si apoi, cat traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce si fata cea frumoasa nu le iesea din minte.

Intr-o zi de dimineata trece vestea din gura in gura pana ce ajunge la crasma din codru cum ca peste ziua are sa treaca imparatul pe aici pe langa crasma, cu voinici, cu curte si cu mare lucru si treaba precum trec adica imparatii. Crasmarita, acuma stim noi cum sunt muierile! Da in dreapta, da in stanga, sparge, sterge, curateste, s-a chitit, s-a pieptanat... cum fac adica muierile cand nu e ca totdeauna.

Din zori de zi pana in pranzul cel mare nu s-a mai miscat de la cautatoare: tot s-a sucit si dessucit, pana cand nici ea singura nu stia ce are sa mai faca. Cand se samti gatita cum se cade, ea se puse inaintea cautatoarei, privi indelungat si cu drag la fata sa, apoi grai: - Frumoasa sunt, oglinda ? - Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea, pe de o suta si pe de o mie de ori insa e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are o fata ca zorile diminetii, ochi ca si campul cerului si trup ca raza soarelui.

Crasmarita nu mai asculta nici o vorba, ci iesi afara, izbi usa, intra in crasma si se puse cu vorba aspra si neimpacata pe Florita: ca nu e buna, ca e proasta, ca e lenesa, ca e de toate, numai asa nu, precum ar trebui sa fie. Dupa ce i s-a facut apoi destul de vorbe, a dat porunca aspra ca Florita de aici inainte in toata ziua sa se scoale dis-de-dimineata, sa mature casa, crasma, curtea, sa fiarba mancare, si iarasi sa mature, sa spele, sa taie lemne, sa faca foc si mancare - pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie in podul casei, sa-si coboare un sac de grau necernut si s-aleaga gunoiul din el, ca numai semintele curate sa ramana, numai dupa ce va sfarsi toate aceste lucruri ii era iertat sa se culce si sa doarma pe trei scanduri de gorun.

Imparatul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu crasmarita cea frumoasa si-si merse mai departe in cale. Florita, sarmana de Florita! - ea trei luni, trei saptamani si trei zile trase-n jugul cel aspru fara sa graiasca o vorba, fara sa planga o lacrama, fara sa-nceteze a-si canta cantecele vesele... si pe cat muncea mai mult pe atata ti se parea mai rumena la fata, mai vie la privire si mai harnica, si mai sprintena, si mai dragastoasa.

Peste trei luni, trei saptamani si trei zile iarasi sosi vestea cum ca imparatul era sa treaca cu voinicii pe langa crasma. Crasmarita se gati inca mai cu tortoi decat in cel dintai rand si, cand se samti gatita, iarasi intreba pe cautatoare: - Frumoasa sunt, oglinda ? - Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta si pe de o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca marul, ochi ca si caprioara si trup ca si crinisorii.

Ce vorbe a zis ce vorbe n-a zis crasmarita catre Florita, aceea nici n-o mai spun: stie acuma fiecare cum ca, zau! muierile n-aleg la vorbe cand le-a trecut de gluma Vai si amar d-acela care in lume n-a avut parte de bine, care n-are maica, n-are taica, n-are frati, n-are surori, ci sta asa singura ca si frunza acatata d-un paianjen. Baga sama, asa e data, ca unul sa stranga si altul sa franga. Crasmarita, in supararea ei cea mare, porunci ca Florita de aci inainte sa nu mai iasa la fata soarelui, ci tot in pivnita cea mare din fundul gradinii sa munceasca. Lasa apoi sa se faca un razboi cum nici inainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica era atata de mare, meat voinic trebuie sa fie acela care sa ti-o ridice de la pamant.

Cum au trebuit apoi sa fie celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa tese Florita pe toata ziua noua coti in lung, o panza in care urzeala era din fire incat nici nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe. si apoi sa tese, meat nici nasadeala sa nu se vada prin urzeala, nici in urzeala sa nu se faca crampita.

Daca Florita si-a facut lucrul, ea are sa capete o bucatica de pane, facuta jumatate din pazme, jumatate din cenusa, si un ulcior de apa clocita la soare.

Imparatul a venit si-a gustat picatura de vin si-a grait vorba cu crasmarita cea frumoasa si si-a facut calea mai departe. Florita noua luni, noua saptamani si noua zile a muncit, sarmana de Florita, in intuneric, ascunsa sub pamant si chinuita si flamanzita si batjocorita ca vai si amar de ea!... Peste noua luni, noua saptamani si noua zile, acuma de-a treia oara, iarasi sosi vestea cum ca imparatul vrea sa treaca pe langa crasma cum inainte de asta n-a trecut inca, adica cu mare lucru si treaba cu multa socoteala. Era ca asta data nu numai copitele, ci si cozile si coamele cailor sa fie aurite... si fel de fel de lucruri, de care inainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adica sa fie lucru mare si imparatesc!... Se zicea cum ca acuma vine si feciorul imparatului, un voinic, voinic ca si un fecior de imparat... Crasmarita ?... Trei zile si trei nopti ea n-a stat in loc... In zorile de-a treia ziua crasma era mai curata decat ghiocelul si crasmarita mai chitita si mai hoscocorata decat ce-a fost ea insasi candva.

Si apoi, asa cum era, se puse, acuma de-a treia oara inaintea cautatoarei. - Frumoasa sunt, oglinda ? - Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta si pe de-o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca si fagurele topit, ochi ca si nevasta unui imparat si trup ca si rousoara de pe flori. Crasmarita nu mai zise nici o vorba, isi inghiti mania, si, plina de ganduri amare si de necaz nestamparat, se aseza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-astepte si sa vada sosirea imparatului... Iaca intr-un tarziu, cam pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din departare ca vine, ca s-apropie, ca acusi s-ajunga ceva ca si un nor stralucit.

Venea imparatul cu voinicii si cu feciorul sau, venea insa incat copitele cailor nici nu faceau colb si pulbere, ci numai asa din stralucitul aurului celui mult samteai cum ca acusi va sa fie aici... Cand crasmarita si oamenii ce stateau de vorba inaintea casei vazura cum ca de aici inainte nu e gluma si ras si chiar va sa fie ceva, ei cu totii se sculara in picioare si facura adica cum fac oamenii de treaba cand are sa fie lucru cu cinste si mare... Poti sti acum, ce e aceea cand vine chiar imparatul cu oamenii si feciorul sau!... Crasmarita isi tocmi catrinta, se scutura de colb si se supse la buze; oamenii isi luara palariile din cap si se netezira la par... iar Florita toca din razboi.

Abia fura gatiti, pana ce sosi si imparatul si navali cu ceata cea stralucita asupra crasmei. Imparatul, feciorul cel de imparat si voinicii cei mandri se coborara cu totii de pe cai, zisera '"buna ziua" si baura vin de cela bun... Dupa ce si-au baut vinul si si-au zis vorbele, incalecara apoi si se dusera inca mai repede decat cum au fost venit... De Florita nimeni n-a intrebat, nimeni nu s-a ingrijit. Numai feciorului de imparat i se parea cum ca nu e precum ar trebui sa fie: cum ca vinul nu e ca lauda, cum ca crasmarita nu e ca vestea Ce sa faci insa? si el dete pinteni la cal si se repezi mai departe cu ceata cea stralucita

Dupa ce imparatul, voinicii si feciorul de imparat s-au fost departat, crasmarita chema la sine pe Baba Boanta, o vrajitoare vestita, care era atata de batrana, incat tinea minte cand codrii erau ca iarba, muntii ca musuroiul si vaile ca si cretaturile la ea pe fata atat de batrana era Boanta si de cand traieste n-a facut alta decat vraji si alte lucruri ascunse si nepricepute... Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de Florita.

Dupa multa vorba si indelungata sfatuire, crasmarita se intelese cu Boanta ca asta sa lege pe Florita la ochi, s-o duca in codru, sa-i scoata ochii si s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele si alte grozavenii de acelea din codru si de prin guduroaiele intunecoase. Mult sfat nu s-a facut dupa aceea. Boanta merse in pivnita, lega pe Florita la ochi... si facu precum i s-a fost zis.

Cand ele ajunsera in adancul codrului, pe unde fiinta omeneasca n-a calcat de cand e lumea, Boanta scoase cutitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floritei si facu, ca sa-si faca treaba, abia privi insa la Florita in fata si in ochi, ea scapa cutitul din mana si stete uimita si incremenita - cum sta omul cand mare lucru i se pune in cale... Multi ani a trait si multa lume a umblat Baba Boanta, pe Florita n-a vazut-o decat o data. De frumoasa ce-o vedea, ii parea cum ca nici n-o vede, ci numai si-o gandeste... Florita sta si ea uimita de ce vedea: ea - sarmana! - nu stia ce are sa i se faca, ce are sa pateasca.

Cum Florita si Boanta stateau asa uimite, deodata, ca din pusca, sari o caprioara dintr-un tufar, si cum sari, cum trecu pe langa Florita, cum privi la ea, asa privi, incat ochii amandoi, si cel de-a dreapta, si cel de-a stanga, ii sarira din cap si cazura la Florita in poala. Baba Boanta multami lui Dumnezeu cum ca nu e silita sa faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara si-i duse, ca sa spuie carciumaritei cum ca i-a scos de la Florita din cap. Florita ramase singura si parasita. Ce sa faca ? Porni incotro o dusera ochii si norocul.

Multe zile si multe nopti a pribegit Florita asa singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada fiinta omeneasca. Numai din cand in cand i se ivea cate o fiara salbatica in cale si asta ramanea insa privind din departare, o urma o bucatica de cale si apoi se ascundea in tufele dese. Florita mergea cantand mai departe... Unde nici ea singura nu stia, mergea, mergea Intr-atatea si atatea zile, tocmai in revarsatul zorilor, pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva asa ca o casa, zarindu-se printre frunzele copacilor.

Inaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu stiu ce - aplecat la pamant, dar lucra, incat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-l trezesti de la lucru... Dar cum lucra ? - nu ca alta lume. Toate le facea intoarse si sucite, ca si omul adica care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui... Mai inainte il ciupeli si numai dupa aceea il opari cu apa fiarta - mai inainte il drese si numai dupa aceea il ciupeli si il opari... Cand Florita vazu cat de necioplit mi se misca ghebosul, ea nu se putu rabda ca sa nu mearga sa-l invete si sa-i ajute... - Bun lucru, badita! grai Florita bland ca totdeauna, Ghebosul privi indarat cand auzi, asa ca prin vis, vorba cea dulce a Floritei, si cand privi si vazu ce vede, poate acum fiecare sa stie ce trebuie sa fie atunci cand un ghebos priveste in fata Floritei. Ghebosul scapa si cutitul, si puiul, si toate le scapa din mana, si sta inaintea Floritei, incat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai mult. Dar nici Florita nu sta la flori si frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florita de frumoasa: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul parlit... - Ce ai de gand cu puiul ? intreba Florita dupa ce-i mai trecu ameteala. - Am sa-l frig pentru tovarasi, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoti vorba cu frica. - Ce tovarasi ? il intreba Florita.

Ghebosul privi lung la Florita, ca un om care ar vrea sa zica ceva si nu stie cum s-o scoata mai nimerit. - Vezi casa asta ? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoti de codru. Ei s-au dus la hotii, si eu am ramas acasa ca sa le fac de mancare. Asa e, doisprezece hoti - hoti de codru si grozavi, cu capitanul lor cel infricosat au locuit in asta casa si stie toata lumea cum ca hotii de codru se spala in toata dimineata cu sange de copil nebotezat si sange de fete mari iar in fata de om nu pot sa priveasca pentru ca samtesc junghi in spete, si-n cap, si pe toate laturile... Nu e minune, dar, daca Florita nu s-a infricosat, zau ca nu s-a infricosat, ci, cu vorba vesela si ras pe buze, a zis catre ghebos: - Un pui pentru doisprezece hoti ? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga. - Vezi bine ca doara nu am atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se si el intelept. Ieri le-am fript un juncan, iar ei m-au batut c-a fost prea mult, astazi stiu ca nu m-or bate. - Iar astazi te-or bate pentru ca le-ai fript prea putin... Aide ca sa te invat eu ce, cum si cat sa faci, zise Florita sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma taie patru pui si-i fierse, taie doi purcei si-i fripse, facu o zamuta buna si calda si arata ghebosului cum are sa faca de aici inainte. - Iaca asa, dragul meu, si asa si asa - il invata adica precum invata o maica buna si ingrijitoare. Ca nu cumva sa se intample ceva cu hotii, ghebosul spuse Floritei cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa fie gata cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada in manile hotilor caci el numai atunci va canta din fiuierasul cel mic, care cheama pe hoti la pranz. Florita gati mancarea, puse vasele pe masa, mai curati, mai netezi, facu casa incat numai de-un drag sa sezi in ea, apoi se puse la vorba cu ghebosul si vorbira, vorbira pana ce uitara de hoti, de fluierita, de toate.

In adancul codrului hotii incepura sa flamanzeasca, sa se supere si, care de care mai cu greu la inima, sa porneasca catre casa Hei! Ghebosule, ghebosule, mare necaz ti-ai facut! - Ce se samte aici? intreba Florita samtind ceva, ca si cand ar fi sange sau asa ceva - Vai! Sarmanul de mine! striga ghebosul inspaimantat, vin hotii! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme de fuga Ascunde-te sub pat. Florita - de frica, ce sa faca ? - se ascunse sub pat. Iar cei doisprezece hoti de codru veneau tot unul dupa altul, si inca din departare s-auzea cum ziceau ca au sa-l ucida, sa-l turteasca, sa-l taie bucatele pe ghebosul... Cum nu ? cand ei rabdau de foame... ei... hoti ca dansii! Ghebosul le iesi in cale, ca sa-i roage de iertare si sa le spuna cum ca le-a facut mancaruri bune. - Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi prieste mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.

Dupa aceea intra in casa pentru ca s-aduca cutitul cel mare; iar ceilalti prinsera pe ghebos si-l facura nod. Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit in loc, i se parea ca asta casa neteda si curata nu e a lui. - Mai oameni! grai catre cei de afara, veniti incoace! - Ce e ? intrebara cei de-afara.

- Veniti cand zic! Cand hotii pasira pe prag, ei privira inca mai uimiti decat capitanul la casa lor... Asa privind, le trecu de manie si iarasi le veni foamea; se asezara unul dupa altul la masa. Ghebosul ca si omul care era s-o pateasca, se facu sprinten, fugi la vatra si intra cu mancarurile in casa. Cand capitanul samti mirosul aburilor din zeama: - Mai, grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curatit casa, te lasam pana dupa pranz. Apoi lua lingura, gusta din zeama si o purta prin gura. - Ce mancare e asta ? intreba dupa aceea. - Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduta, raspunse ghebosul. - Buna mancare! grai capitanul. Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hot cate trei linguri, si ce ramase isi tinu sie. Hotii isi mancara particica si dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului. Ghebosul intra cu carnea cea de pui. - Ce e aceasta ? intreba capitanul. - Pui, pui fript, raspunse ghebosul. Capitanul isi taie o bucatica, gusta si apoi grai catre ghebos: - Mai, asta s-o fi adus tu mai inainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu totii te iertam! Dupa aceea lua cutitul, taie la fiecare hot cate o bucatica si ce ramase isi tinu sie.

Hotii mancara bucatelele, dupa aceea incepura sa priveasca la bucatile capitanului, lingandu-se pe degete... iara capitanul de la o vreme incepu sa rasufle cu greu si sa manance cu taraita, numai de aici, de acolea cate o bucatica cate un fir, ca si omul care ar manca si nu mai poate manca de satul ce e, saracul... - Frate capitane, grai unul dintre hotii cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas! - Ce ? li zise capitanul, sau n-ati avut si voi: asta o tin pentru mine - pentru ca s-o mananc deseara. - Sa nu fie cu suparare, grai ghebosul, mai sunt inca si alte mancari. - Auziti voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre. - Ba nu! graira hotii, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna!... Vorba din vorba: hotii incepura a se certa Unii ca asta, altii ca ceea; treaba sta rau, si daca ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripti in casa, zau nu cred ca nu s-ar fi intamplat un lucru nesfarsit. Cand insa mirosul fripturii le intra in nas indata se stamparara. - Ce e aceea ? intreba capitanul. - Purcel, purcelus fript! raspunse ghebosul. Capitanul gusta. Asa ceva pana acuma nici in vis n-a gustat. - Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuia sa-l aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara, si dete puii la ceilalti hoti. - Sa ne dai purcei! graira hotii, ai zis ca ce vine e al nostru. - Ce? sau n-ati zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.

O vorba nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice asa vorbe catre tovarasii sai flamanzi... Poate acuma fiecare stie ce e aceea cand unsprezece hoti se bat cu capitanul lor!... Sarmana de Florita! daca ar fi stiut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune... Zburau, Doamne, sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri, si se bateau hotii precum se bat nourii in capete si se prapadesc... Asa lucru n-a fost inca de cand e lumea! Si Florita ?... Bun e sufletul bun! Doamne, bun el... Bun ca si darul si mana lui Dumnezeu! Cand hotii se bateau, sfaramau si prapadeau mai a pieire, Florita nu se mai putu rabda ci iesi de sub pat si se puse tocmai in mijlocul lor. Si cum s-a pus, a stat acolo intre ei, intre hotii cei infricosati, batausi si hoti de codru.

Ce-a fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarsit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne... cand vede cineva pe Florita, s-ar mai putea bate si supara, i-ar mai putea veni gand rau si neimpacat ?... Hotii stetera toti incremeniti si amutira si scapara sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri ce aveau in mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe in rautatea lor cea mare si infricosata si hoteasca iara Florita le grai in graiul ei cel bland: - Nu va suparati, badisorilor, ca daca doriti, iarasi va fac mancarile inca mai bine, si mai caldute decat cum au fost cele de astazi. Hotilor li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, si muntii, si codrii, cand auzira vorba Floritei... De aici inainte Florita ramase la casa hotilor; ii ingriji, ii curati, le facu mancaruri bune, ii tinu la povesti frumoase si la vorbe blande; iar hotii nu se mai miscara de-acasa. Le parea ca de aici inainte nici n-au ce sa cerce in lume... Asa merse asta pana ce li se sfarsira mancarile: ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile si trei nopti. Apoi nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa castige ceva, fiecare voia sa taie lemne, sa faca foc, sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa ingrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adica pe placul si dorinta Floritei.

Intr-o zi, Florita merse in gradina cea cu flori, ca sa vada cum si ce, si afla ca un porc salbatec a facut mare zguduire printre straturi si, afland, tare si mult s-a intristat. Hotii, cum auzira, cu totii sarira la pustile cele ruginite si mersera si gonira si nu se oprira pana ce nu-l impuscara pe porcul cel salbatec. Cand capitanul, care era cel mai sprinten dintre toti, venea cu el in spate, asa parea de falos, asa privea de mandru, meat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru... De aici inainte fiecare hot voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba si mai voinic.

Ghebosul, cel mai intelept dintre dansii, ii imparti in doua, sase insi trebuia sa mearga in toata ziua la castig, iar altii sase aveau sa ramana acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului si dorinta Floritei. Cei mai isteti dintre hoti se dusera in cetatea imparatului si cumparara cu multi bani fel de fel de lucruri frumoase si le adusera, ca sa le puna la capataiul Floritei, asa ca nimeni sa nu stie cine le-a pus.

Si apoi li se innebuneau mintile cand vedeau cum ca Floritei ii sare inima de bucurie cand dimineata isi afla carpele cele frumoase la capataiul patului. Asa curgea traiul hotilor de cand ei au dat de Florita si asa era traiul Floritei de cand ea a dat de hoti. Iti rade inima cand iti aduci aminte! Hei! dar lumea e rea. Bag seama, nici Dumnezeu nu vrea ca in lume sa fie numai bine!... Crasmarita dupa multa vreme iarasi privi in cautatoare, iarasi intreba, cautatoarea iarasi ii raspunse si iarasi facu vorba cu Baba Boanta. Ce-ti e muierea vicleana! nici in fundul inimii nu-ti lasa pace si trai bun... Baba Boanta isi facu treburile, afla cum si ce e cu Florita si unde se afla ea, porni apoi in cale catre codrul cel vestit... Cand era s-ajunga la casa hotilor, afla ca vede niste oameni vorbind: erau cei sase hoti ce stau cu ghebosul la sfat.

Ea lua sapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor. Baba n-a suflat bine, pana ce frunzele se vestejira si hotii adormira toti sapte, unul dupa altul. Acuma Baba Boanta intra la Florita in casa, spuse cum ca-i aduce "sanatate si voie buna" de la maica sa cea buna; ii dete apoi un inel de aur, frumos si rotund.

Florita - dar de unde sa poata gandi rau prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu si nici nu-l trase cum se trage, pana ce si cazu la pamant. Dupa ce Boanta isi facu treaba, ea isi lua carja de dupa cuptor si o sterse din cale. Nu-i venea la socoteala ca sa stea inca mult, fiindca stia cum ca multa vreme n-are sa treaca pana ce hotii se vor trezi din somn, si hotii cei din codru, zau! nici pentru o Boanta nu sunt lucru de gluma.

Cand hotii intrara in casa si cand ceilalti sosira, stie acum fiecare ce e aceea cand doisprezece hoti de codru plang din ruptul sufletului, meat pietrele se misc...a numai Florita nu se misca; caci ea era moarta; moart...a ca si moarta. In durerea lor cea mare, n-avura incotro: hotarara s-o imbrace frumos pe Florita, sa-i faca un mormant, si... vai s-amar cand vine pana intr-atata! Cum steteau ei insa asa langa mort, vazura ceva ce inca n-au vazut: inelul Boantei... Cat ce trasera inelul de pe deget, Florita isi deschise ochii si se facu mai vie decat a fost candva.

In bucuria lor cea mare, hotii mersera in cealalta zi in satul imparatului si cumparara toate inelele si tot aurul ce se afla in targ si-l daruira Floritei, pentru ca sa nu mai primeasca de la altii. Si apoi grijeau Doamne! cum pot numai hotii sa grijeasca pe Florita, cand se tem ca o vor pierde. Peste septe luni, septe saptamani si septe zile, crasmarita iarasi privi in cautatoare, iarasi auzi vorbele suparatoare, iarasi chema la sine pe Baba Boanta si iarasi trimise primejdia asupra Floritei. Boanta facu ca si cellalt rand, si dupa ce adormira hotii iarasi intra la Florita, ii zise "sanatate si voie buna" si ii dete o rochie de matase, graind: - Iaca, ti-a trimis-o maica-ta cea buna ca sa te impodobesti cu ea. Florita, de bucurie ca a primit veste de-acasa, imbraca rochia ca sa vada cum ii sade. Nici nu trebuie sa spun ca asta data Florita cazu mai moarta. Boanta fugi mai iute, durerea hotilor fu mai mare si invierea mai puternica si mai imbucuratoare decat inainte de asta cu atatea saptamani.

Acum hotii cumparara toate matasurile si frumusetile ce se aflau la negutatorii cei mari si imparatesti; iar ingrijirea lor se facu pe de septe ori cate septe mai mare decat ce a fost candva. Peste noua luni, noua saptamani si noua zile crasmarita, acuma de a treia oara, adica de a doua oara de a treia oara, iarasi se fali catre cautatoare cu frumusetea sa. - Esti frumoasa, ii raspunse cautatoarea, dar Florita e mai frumoasa, de o suta si o mie de ori mai frumoasa decat ce-a fost ea insasi candva, si traieste ca o imparateasa. Dupa aceste vorbe, crasmarita n-a mai chemat pe Boanta la sine, ci si-a legat catrinta si ea insasi s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate spune... Bune ganduri cu de-a buna seama nu le-a trecut prin minte... Vai si amar de acela ce da de rau cu muierile! Boanta se sufleca, acuma chiar de a treia oara, si aceea nu e gluma cand o vrajitoare ca si Boanta se sufleca, cum inainte de asta nu s-a mai suflecat inca. De asta data nici nu porni pe picioare, ci in miez de noapte, calarind pe o prajina stramba. Mare primejdie trebuie sa fi fost in gandul ei ca s-a opintit atat de babeste! De cand Florita murise in doua randuri, hotii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau de paza, cum stai cand de mare necaz si primejdie

te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de spini, iara sub pat era jaratec viu si infocat...

Boanta vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca, ea facu dar lucruri, vrajitorii si fel de fel de taine, incat mintea curata nici nu le putea gandi... Pentru ca sa adoarma pe hoti, ea acuma nu mai facu vraja cea mai mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare si nemaipomenita, meat ti se ridica perii in varful capului cand te gandesti la ea. Lua un ac subtirel si mic, dar mic si subtirel, meat nici cu varful limbii nu puteai sa-l samtesti, dar inca sa-1 vezi cu ochii, impunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o multime de zicali incalcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, si hotii, toti doisprezece, impreuna cu ghebosul, chiar si acela de pe spini si jaratec, adormira ca morti.

Cand Boanta intra, acuma de a treia oara, in casa la Florita, ea zise nu numai "sanatate si voie bune", ci alte vorbe care de care mai frumoase si mai dulci, cum vorbesc adica babele cand voiesc sa-ti strice firea, iara Floritei ii sarea inima de bucuric cand auzea atata veste buna si frumoasa de la "ai sai". - Sa te impodobesc ca pe o imparateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanta intr-un tarziu. Sa-ti pieptan eu parul si sa ti-l gatesc. De unde ar putea Florita sa nu faca precum a dorit maica-sa cea dulce ?... Ea lasa ca Boanta sa o pieptene, si Boanta o pieptana, atata de frumos o pieptana, atat de frumos ii impleti parul, meat i se incurcau ochii cand privea la ea si nu stia pe unde o vede mai framoasa. Dar Boanta nici nu fuse gata cu pieptanul, pana ce Florita si cazu moarta, mai moarta decat a fost candva in viata ei... Boanta i-a fost impletit firul mortii in par. Dupa ce Boanta isi facu pacatul, ea se sui pe prajina cea stramba si se departa mai rapede decat Vantoasele.

Cand hotii aflara cum ca iarasi nu e bine, ei detera a fugi care incotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doara cumva sa invie pe Florita si de a treia oara, ii trasera inelele de pe degete, ii dezbracara rochia, ii luara salba de pe piept: dar Florita ramase moarta si hotii cei doisprezece - hoti grozavi din fundul codru-lui - incet-incet, unul dupa altul, incepura sa planga, nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au sfarsit, ca de aci inainte nu mai are ce sa faca.

Cand Florita fu cu totul dezbracata, hotii incetara a plange si ramasera cu totii incremeniti: li se opri suflarea si-i parasi sufletul. - S-o despletim! grai ghebosul. - Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; asa de frumos numai ea stie impleti cu degetele ei cele maruntele. - Da, da! zisera ceilalti hoti. Daca a venit acuma pana intr-atata, sa fie macar si moarta precum a fost mai frumoasa-n viata. De aci inainte hotii multa vorba nu facura, nici n-aveau ce sa-si mai zica, imbracara pe Florita in cele mai frumoase giulgiuri, ii puse fiecare cate un crinisor pe frunte, alesera cel mai frumos copac din codru, facura un cosciug, cum ei il stiau a face mai frumos, asezara pe Florita in cosciug si-i aprinsera la cap o lumina de ceara curata, topita tocmai din fagurele in care a fost matca albinelor... Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai inalta

poiana din codru si unde erau cele mai multe flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat era de lat si de trei ori mai lat decat era de lung... si apoi... sarutara fiecare pe Florita in mijlocul fruntii si o luara, si o dusera - Ho! stati! grai ghebosul cand vazu ca hotii voiesc sa arunce pamant asupra Floritei. Pamant pe trupul ei ? Nu va temeti de maica lui Dumnezeu ? Hotii, toti, unul dupa altul, lasara pamantul din mana, le venea sa intre in pamant de rusinea pacatului ce era sa faca.

Cand era sa porneasca catre casa, nici unul nu putea sa faca inceputul: erau legati de pamant si samteau ca acasa nu au ce sa mai caute... Se asezara dar jur imprejur pe langa mormantul Floritei si privira, privira, pana ce, privind, murira toti doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoti au murit si ghebosul impreuna cu dansii... Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba.

Bag sama asa a fost sa fie... Multa, foarte multa vreme a stat Florita asezata in mormant, pe langa mormant, pamantul ce sta in jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase si nemaipomenite, si florile nu cresc ca si buretii peste noapte... Dupa multa vreme dara, feciorul imparatului a venit cu multi oameni si cu mare treaba ca sa vaneze prin codru... Deodata auzira cum fac cainii mare larma si mare latratura.

Feciorul imparatului trimise pe cativa argati dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum si pentru ce. Argatii venira si spusera ca s-au adunat cainii intr-o poiana inalta si luminoasa si, suindu-se pe un damb cu flori, cu mic cu mare, au inceput nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnita strigand pe hornul casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adica a primejdie. Feciorul cel de imparat - fecior de imparat adica, care nu se multumeste cu una, cu doua - porunci argatilor sa-l astepte si se duse ca sa vada el cu ochii si s-auda cu urechile lui de treaba cainilor.

Cand samtira cainii apropierea stapanului lor, ei incetara a da semn de primejdie si detera a-si misca cozile. Hei! dar din loc nu se miscara pana ce nu pasi feciorul cel de imparat in florile cele frumoase!... Fecior de imparat, fecior de imparat... doisprezece oameni impietriti nu sunt gluma! zau, si chiar un fecior de imparat trebuie sa tresara cand ii vede printre flori - si apoi cand privi in mormant ?... Feciorului de imparat ii para cum ca chiar si al lui suflet a impietrit cand vazu pe Floarea Codrilor... El a vazut multe fete de imparat: Florita e insa Florita. Cand vazu dar ca Florita e moarta, el se intrista, dupa aceea se supara si, mai la urma, atata de grozav se amari, incat ii venea ca sa ia lumea in gheare si asa sa deie cu ea de pamant, meat toata sa se sfarme, ca nici samanta sa nu rasara din ea!... Ei! dar feciorii cei de imparat sunt scurti la vorba.

"Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel putin moarta", isi zise el, si apoi merse la argati, le porunci ca sa porneasca spre casa. Numai doi oameni credinciosi tinu la sine, si cand se facu noapte, cu acesti doi impreuna scoasera pe Florita din mormant si o dusera prin ascuns la curtea imparatului... Dupa ce Florita fu bine pusa, ca nimeni sa nu afle de ea, feciorul imparatului porunci argatilor sa taca despre cele ce au facut si vazut si n-au mai vazut, sisi facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se aflau in curtea imparatului, aseza pe Floarea Codrilor in cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca douasprezece fete, cele mai sprintene, sa grijeasca pe Florita zi si noapte, sa o aseze intr-un leagan de aur si sa o legene ca si cand ar fi vie.

Fata Floritei si acuma era rumena, crinisorii de pe fruntea ei nici acuma n-au vestejit si parul ei si acuma tot atat de frumos era pieptanat si impletit; feciorul cel de imparat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga crinisorii

si parul... De aici inainte, Fat-Frumosul Imparatesc, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, nu se misca de langa leaganul Floritei: privea, privea in fata cea frumoasa, pana ce adormea privind si cu ochii deschisi.

Cele douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florita nu mai incetau a-si sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. "Oare pentru ce sa nu atingem crinisorii si pentru ce sa nu-i despletim parul ? si daca am face, ce sar face? cum ar fi ?" se intrebau ele in gandul lor. As a e muierea! n-are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa stie. - Stiti voi ce ? grai cea mai sireata dintre ele. Feciorul imparatului doarme: haide sa atingem si sa despletim, pana cand el se trezeste, noi iarasi facem precum a fost. La astfel de lucruri multa vorba nu fac muierile: ele incepura sa despleteasca pe Florita. Si cum o despletira, ii scoasera firul mortii din par, iara Florita, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa si mai sprintena decat ce a fost candva in viata ei. Cand fetele vazura mortii razand, ele, inspaimantate si invrajbite, fugira care incotro. Din larma ce facura se trezi si feciorul cel de imparat. Acuma poate fiecare sa stie ce e aceea cand feciorul cel de imparat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveste in ochii ei cei blanzi si aude vorba ei cea dulce.

Infricosat si grozav, si nemaipomenit de frumos lucru trebuie sa fie asa ceva. Feciorul imparatului nici trei vorbe n-a grait pana ce a si mers vestea in curte cum ca "iaca asa si asa", ca s-a intamplat adica ce s-a intamplat cu minune si cu taina nepriceputa; si cand a venit imparatul cel batran ca sa vada ce e, cum si pentru ce, el atat de tare s-a speriat, incat ii innegrira perii capului si injuni cu septezeci si septe de ani! Dupa ce oamenii se dezmeticira, Florita stete de vorba cu ei si le spuse cum si ce, de unde si pana unde, iaca incoace si incolo, adica toata intamplarea si patimile ei.

Imparatul cel batran asculta, precum asculti la copilasi cand incep sa vorbeasca, asculta adica incat ii sta rasuflarea in loc, si precum asculta, el tare si foarte mult se supara cand auzea cate toate despre suferintele sarmanei de Florita; iara cand asta inceta cu vorba, el grai catre ea si feciorul de imparat, cu vorba lui cea blanda si imparateasca: - Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa imi fii mie nora si nevasta feciorului meu. Florita nu zise nimic, ci privi numai asa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de imparat... iara feciorului i se facura vorbele nod si crampita tocmai pe varful limbii. Pana ce zici "una, doua, trei", vestea despre cununia feciorului de imparat ajunse pana in cele patru colturi ale lumii. Pana si orbii si schiopii pornira in cale, ca sa vina, sa vada, si sa nu mai uite cat vor trai.

Crasmarita cea frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea stia, si cand fuse gatita, iarasi intreba pe cautatoare, acuma de a septea oara - de-a septea oara, asta nu e gluma! - Frumoasa, aau! raspunse cautatoarea, dar Florita e mireasa de imparat! Cand crasmarita auzi aceste vorbe, ea porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate vasele, si porni catre fiica sa cea draga si ginere-sau imparatesc.

Se facu apoi o nunta, o cununie si un ospat decat care mai vestit si mai minunat de cand e lumea n-a fost; chiar si copiii cei de tigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat si le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba si sa tina minte. Dupa nunta, imparatul porunci ca sa se faca o casa cu peretii de oglinda, sa se adune, cele mai frumoase neveste din tara si sa inchida pe crasmarita cea vicleana cu ele, pentru ca sa vada si vazand, sa se surpe in gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa in tara.

Iar Florita si feciorul cel de imparat traita fericiti si fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet si intelepti la minte, incat vestea despre ei ajunse chiar si pana la noi...

Legenda albinei, de G. Cosbuc Era odat o femeie i avea doi copii: un biat i o fat. Copiii au plecat amndoi n lume, s-i caute de lucru, pentru c mama lor n-avea putere s-i ie.

Biatul a intrat nvcel la un estor de pnz, iar fata cra pietre pentru zidarii care fceau case.

Dup ctva vreme, mama lor s-a mbolnvit de moarte i a rugat pe un om din satul su s duc veste copiilor. Omul, dup mult umblet prin lume, a gsit pe biat i pe fat. Biatul era tocmai la rzboiul de esut. i cnd i-a spus omul de ce a venit, biatul rspunse:

"Eu ce s-i fac? Las s moar, c e btrn i i-a sosit ceasul. Eu nu pot s plec, c am prea mult de lucru."i a rmas biatul tot la rzboi, i a esut mai departe i n-a plecat.

Pe fat a gsit-o omul suind schelele cu pietre n poala hainei. i cnd i-a spus omul de ce a venit, fata a lsat pietrele jos i a nceput s plng, i a plecat ntr-un suflet spre cas. Mum-sa, cnd a vzut-o, s-a ridicat din pat i de mult bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a fcut neagr de suprare cnd i-a spus c biatul n-a vrut s vie. A luat capul fetei ntre mini i a srutat-o pe frunte i a zis:

"Mcar c el a uitat de mine tocmai n ceasul morii mele, eu v iubesc deopotriv pe amndoi. Il iubesc i l iert. i dac a fcut cu asta vreun pcat, s-1 judece Dumnezeu, c e drept i puternic, i judecata lui e fr greeal.

Aa a zis biata mam, apoi i-a lsat capul pe cpti i a nchis ochii i-a murit.

i, n clipa aceea, fata s-a fcut Albin, iar biatul Pianjen. i de atunci Pianjenul triete singur, venic singur, fr frai i fr surori, i fr prini. El fuge de lumin i venic i ese pnza prin locuri ntunecoase, i e posomort i suprat, iar oamenii l urgisesc i, oriunde l afl, i stric pnza i pe el l fugresc i l omoar.

Iar Albina, de atunci e vesel i toat ziua zboar de pe o floare pe alta i triete cu prinii ei i cu fraii i cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc i o vd cu drag cci ea cu toi mprtete ce adun i tuturor le d din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, i din ceara albinelor fac cretinii lumnrile pe care le aprind n ceasul morii i le pun s lumineze sub icoana Maicii Domnului.

Povestea mgruului ncpnat A fost odat un mgru tare ru i ncpnat. Vai , vai ct era de ru i de ncpnat! Dac mama lui l trimitea la cmp s cumpere o mn de scaiei, ca s fac i ea o prjitur, mgruul ndat spunea: - Nu vreau! Dac l ruga s vin la mas: Nu vreau!

Dac l trimitea la opt seara la culcare: Nu vreau!

Orice l-ar fi rugat, el rspundea numai i numai : Nu vreau! (plana 1)

ntr-o zi plec mama lui de acas. Mgruul meu i spuse mama ateapt-m cuminte i... Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau! (plana 2)

Dar, dac vzu c rmsese singur n cas, se potoli. Se uita n sus i n jos i se plictisea de moarte. Mgruule spuse atunci un oricel, scondu-i nasul din gaura lui hai s ne jucm! Nu vreau! Bine... i oricelul se trase ndrt.

Mgruul avea chef de joac i-i pru ru c-l luase gura pe dinainte, dar ce mai putea face? De necaz strig din nou ct putu de tare: Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!

i atunci minune! Peretele se despic, i din perete iei un moneag ncruntat , cu un nas strmb, ochi i gur strmb. Peretele se nchise apoi la loc. Pleac de aici! Strig mgruul. Urtule, nu te iubesc...Pleac!

Dar moneagul i strmb parc i mai tare nasul, ochii i gura mrind cu un glas gros i dogit: Nu vreau! Tu? Strig mgruul. Eu, eu nu vreau, nu tu! Numai eu am voie s spun Nu vreau...

Moneagul rse strmb, cu hohote care fcur s tremure ncperea. Eu sunt Mo Nu Vreau. M-ai chemat de attea ori, c-n sfrit, iat, am venit! Ei, de ce taci?

De ast dat mgruul o cam sfeclise. Eu...eu nu te-am chemat, bolborosi el. Da de unde? i s-a prut... Pleac, moule,

pleac!... Vezi-i de drum!... Nu vreau! Rspunse ns Mo Nu Vreau. (plana 3)

Speriat, mgruul o lu la fug prin odaie. Se arunc asupra uii s-o deschid. Deschide-te odat! i porunci el nciudat i ua rspunse linitit: Nu vreau!

i mai speriat, mgruul alerg la fereastr. O zgli dar fereastra nu se deschise. Deschide-te, fereastr. Te rog.... Nu vreau! rspunse fereastra. (plana 4)

Atunci mgruul se aez pe duumele i ncepu s plng. Ei, de ce taci? spuse din nou Mo Nu Vreau, care sttuse linitit i-l privise ct alergase

prin ncpere. Dar mgruul plngea mai departe i lacrimile-i picurau pe duumele. Nu vreau! Strigar n clipa aceea duumelele i-ncepur s se mite, s sar, ncercnd s

scape de mgru. Tremurnd, acesta se urc pe mas, dar masa rosti suprat: Nu vreau! (plana 5)

Mgruul nu mai tia ce s fac. Era la captul puterilor, i atunci, istovitse trnti pe pat. (plana 6) Nu vreau! Strig ns i patul, aa c mgruul rmase n picioare, aruncnd priviri

nspimntate n jur. Ei, de ce taci? ntreb pentru a treia oar Mo Nu Vreau.

Dar n clipa aceea se auzir nite pai n faa uii. Mo Nu Vreau se repezi spre peretele care se despic i-l lss s treac, lipindu-se apoi n urma lui, de parc nu s-ar fi despicat niciodat . Mmico! Strig fericit mgruul. Mmic, ce bine c-ai venit!

Mama intr n odaie i-l ntreb mirat: Ce-i, dragul meu? tii, rspunse el, vreau...vreau s cumpr scaiei, vreau s m culc la opt, vreau s

mannc, vreau...vreau tot...Tot, mmico! (plana 7) Din ziua aceea, mgruul nu-l mai vzu niciodat pe Mo Nu Vreau, cel cu nas strmb, cu ochi i gur strmb... i, pentru ca nimeni s nu mai peasc ce-a pit el, s-a dus mgruul ntr-un suflet la prietenul meu care scrie toate povetile pentru copii, i i-a spus pania lui, ntocmai. Urt panie, dragii mei!

Moartea caprioarei de Nicolae Labi Seceta a ucis orice boare de vant. Soarele s-a topit si a curs pe pmnt. A rmas cerul fierbinte si gol. Ciuturile scot din fantana namol. Peste paduri tot mai des focuri, focuri, Danseaza salbatice, satanice jocuri. M iau dupa tata la deal printre tarsuri, Si brazii m zgarie, rai si uscati. Pornim amandoi vanatoarea de capre, Vanatoarea foametei n muntii Carpati. Setea m naruie. Fierbe pe piatra Firul de apa prelins din cismea. Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta Planeta, imensa si grea.

Asteptam intr-un loc unde inca mai suna, Din strunele undelor line, izvoarele. Cnd va scapata soarele, cnd va licari luna, Aici vor veni s s-adape Una cate una caprioarele.

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn s tac. Ametitoare apa, ce limpede te clatini! M simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rasufla valea. Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers! Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii, Si stelele uimite clipira printre ele. Vai, cum as vrea s nu mai vii, s nu mai vii, Frumoasa jertfa a padurii mele!

Ea s-arata saltand si se opri Privind n jur c-un fel de teama, Si narile-i subtiri infiorara apa Cu cercuri lunecoase de arama.

Sticlea n ochii-i umezi ceva nelamurit, Stiam ca va muri si c-o s-o doara. Mi se parea ca retraiesc un mit Cu fata prefacuta-n caprioara. De sus, lumina palida, lunara, Cernea pe blana-i calda flori calde de cires. Vai cum doream ca pentru-intaia oara Bataia pustii tatii s dea gres!

Dar vaile vuira. Cazuta n genunchi, Ea ridicase capul, il clatina spre stele, Il pravali apoi, starnind pe apa Fugare roiuri negre de margele. O pasare albastra zvacnise dintre ramuri, Si viata caprioarei spre zarile tarzii Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna Cnd lasa cuiburi sure si pustii.

Impleticit m-am dus si i-am inchis Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,

Si-am tresarit tacut si alb cnd tata Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn s beau. Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini! M simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege si de datini... Dar legea ni-i desarta si straina Cnd viata-n noi cu greu se mai anina, Iar datina si mila sunt desarte, Cnd soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.

Pe-o nara pusca tatii scoate fum. Vai, fr vant alearga frunzarele duium! Inalta tata foc infricosat. Vai, cat de mult padurea s-a schimbat! Din ierburi prind n maini fr s stiu Un clopotel cu clinchet argintiu... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima caprioarei si rarunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau s traiesc si-as vrea .... Tu, iarta-m, fecioara - tu, caprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt i focul! Si codrul, ce adnc! Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!

Povestea unui om lene de Ion Creang Cic era odat ntr-un sat un om grozav de lene; de lene ce era, nici mbuctura din gur nu i-o mesteca. i satul, vznd c acest om nu se d la munc nici n ruptul capului, hotr s-l spnzure, pentru a nu mai da pild de lenevire i altora. i aa, se aleg vreo doi oameni din sat i se duc la casa leneului, l umfl pe sus, l pun ntr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimitor, i hai cu dnsul la locul de spnzurtoare! Aa era pe vremea aceea. Pe drum se ntlnesc ei cu o trsur n care era o cucoan. Cucoana, vznd n carul cel cu boi un om care smna a fi bolnav, ntreb cu mil pe cei doi rani, zicnd: Oameni buni! Se vede c omul cel din car e bolnav, srmanul, i-l ducei la vro doftoroaie undeva, s se caute. Ba nu, cucoan, rspunse unul dintre rani; s ierte cinstit fa dumnevoastr, dar aista e un lene care nu credem s fi mai avnd preche n lume, i-l ducem la spnzurtoare, ca s curim satul de-un trndav. Alei! oameni buni, zise cucoana, nfiorndu-se; pcat, srmanul, s moar ca un cne, frdelege! Mai bine ducei-l la moie la mine; iact curtea pe costia ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aa, pentru mprejurri grele, Doamne ferete! A mnca la posmagi i-a tri i el pe lng casa mea, c doar tiu c nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucic de pne. D, suntem datori a ne ajuta unii pe alii. I-auzi, mi leneule, ce spune cucoana; c te-a pune la cote, ntr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre steni. Iaca peste ce noroc ai dat, bat-te ntunerecul s te bat, uriciunea oamenilor! Sai degrab din car i mulmete cucoanei, c te-a scpat de la moarte i-ai dat peste belug, lundu-te sub aripa dumisale. Noi gndeam s-i dm sopon i frnghie. Iar cucoana, cu buntatea dumisale, i d adpost i posmagi; s tot trieti, s nu mai mori! S-i puie cineva obrazul pentru unul ca tine i s te hrneasc ca pe un trntor, mare minune-i i asta. Dar tot de noroc s se plng cineva... Bine-a mai zis cine-a zis c: "Boii ar i caii mnnc". Hai d rspuns cucoanei, ori aa, ori aa, c n-are vreme de stat la vorb cu noi. Dar muiei-s posmagii? zise atunci leneul, cu jumtate de gur, fr s se crneasc din loc. Ce-a zis? ntreb cucoana pe steni. Ce s zic, milostiv cucoan, rspunde unul. Ia, ntreab, c muiei-s posmagii? Vai de mine i de mine, zise cucoana cu mirare, nc asta n-am auzit! Da' el nu poate s i-i moaie? Auzi, mi leneule: te prinzi s moi posmagii singur, ori ba? Ba, rspunse leneul. Tragei mai bine tot nainte! Ce mai atta grij pentru ast pustie de gur! Atunci unul dintre steni zise cucoanei: Buntatea dumneavoastr, milostiv cucoan, dar degeaba mai voii a strica orzul pe gte. Vedei bine c nu-l ducem noi la spnzurtoare numai aa, de flori de cuc, s-i lum nravul. Cum chitii? Un sat ntreg n-ar fi pus oare mn de la mn ca s poat face dintr-nsul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i mprteas mare, ce-i bai capul! Cucoana atunci, cu toat bunvoina ce ave, se lehmesete i de binefacere i de tot, zicnd: Oameni buni, facei dar cum v va lumina Dumnezeu! Iar stenii duc pe lene la locul cuvenit i-i fac felul. i iaca aa au scpat i leneul acela de steni, i stenii aceia de dnsul. Mai pofteasc de-acum i ali lenei n satul acela, dac le d mna i-i ine cureaua. -am nclecat pe-o a i v-am spus povestea aa.

Ion Creanga - La cirese Odat, vara, pe-aproape de Moi, m furiez din cas i m duc, ziua miaza-mare, la mo Vasile, fratele tatei cel mai mare, s fur nite ciree; cci numai la dnsul i nc la vro dou locuri din sat era cteun cire vratic, care se cocea-plea de Duminica Mare. i m chitesc eu n mine, cum s-o dau, ca s nu m prind. Intru mai nti n casa omului i m fac a cere pe Ioan, s ne ducem la scldat. Nu-i acas Ion, zise mtua Mrioara; s-a dus cu mou-tu Vasile sub cetate, la o chiu din Codreni, s-aduc nite sumani. Cci trebuie s v spun c la Humuleti torc i fetele i bieii, i femeile i brbaii; i se fac multe giguri de sumani, i li, i de noaten, care se vnd i pnur, i cusute; i acolo, pe loc, la negustori armeni, venii nadins din alte trguri: Focani, Bacu, Roman, Trgu-Frumos, i de pe aiurea, precum i pe la iarmaroace n toate prile. Cu asta se hrnesc mai mult humuletenii, rzei fr pmnturi, i cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brnz, ln, oloi, sare i fin de ppuoi; sumane mari, genunchere i srdace; iari, bernevici, cmeoaie, licere i scoruri nflorite; tergare din borangic alese, i alte lucruri, ce le duceau lunea n trg de vnzare, sau joia pe la mnstirile de maice, crora le vine cam peste mn trgul. Apoi dar, mai rmi sntoas, mtu Mrioar! vorba de dinioarea; i-mi pare ru c nu-i vrul Ion acas, c tare-a fi avut plcere s ne scldm mpreun... Dar n gndul meu: tii c-am nimerit-o? bine c nu-s acas; i, de n-ar veni degrab, i mai bine-ar fi!... i, scurt i cuprinztor, srut mna mtuei, lundu-mi ziua bun, ca un biat de treab, ies din cas cu chip c m duc la scldat, m upuresc pe unde pot i, cnd colo, m trezesc n cireul femeii i ncep a crbni la ciree n sn, crude, coapte, cum se gseau. i cum eram ngrijit i m sileam s fac ce-oi face mai degrab, iaca mtua Mrioara, c-o jordie n mn, la tulpina cireului. Dar bine, ghiavole, aici i-i scldatul? zise ea, cu ochii holbai la mine; coboar-te jos, tlharule, c te-oi nva eu! Dar cum s te cobori, cci jos era prpdenie! Dac vede ea i vede c nu m dau, zvrr! de vro dou-trei ori cu bulgri n mine, dar nu m chitete. Apoi ncepe a se aburca pe cire n sus, zicnd: Stai, mi porcane, c te cptuete ea, Mrioara, acu! Atunci eu m dau iute pe-o creang, mai spre poale, i odat fac zup! n nite cnep, care se ntindea de la cire nainte i era crud i pn la bru de nalt. i nebuna de mtua Mrioara, dup mine, i eu fuga iepurete prin cnep, i ea pe urma mea, pn la gardul din fundul grdinii, pe care neavnd vreme s-l sar, o cotigeam napoi, iar prin cnep, fugind tot iepurete, i ea dup mine pn-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de srit; pe de lturi iar gard, i hrsita de mtu nu m slbea din fug nici n ruptul capului! Ct pe ce s pun mna pe mine! i eu fuga, i ea fuga, i eu fuga, i ea fuga, pn ce dm cnepa toat palanc la pmnt; cci, s nu spun minciuni, erau vro zece-dousprezece prjini de cnep, frumoas i deas cum i peria, de care nu s-a ales nimica. i dup ce facem noi trebuoara asta, mtua, nu tiu cum, se nclcete prin cnep, ori se mpiedic de ceva, i cade jos. Eu, atunci, iute m rsucesc ntr-un picior, fac vro dou srituri mai potrivite, m azvrl peste gard, de parc nici nu l-am atins, i-mi pierd urma, ducndum acas i fiind foarte cuminte n ziua aceea....

Dar mai n desear, iaca i mo Vasile, cu vornicul i paznicul, strig pe tata la poart, i spun pricina i-l cheam s fie de fa cnd s-a ispi cnepa i cireele... cci, drept vorbind, i mo Vasile era un crpnos -un pui de zgrie-brnz, ca i mtua Mrioara. Vorba ceea: A tunat i i-a adunat. ns degeaba mai clmpnesc eu din gur: cine ce are cu munca omului? Stricciunea se fcuse, i vinovatul trebuia s plteasc. Vorba ceea: Nu pltete bogatul, ci vinovatul. Aa i tata: a dat gloab pentru mine, i pace bun! i dup ce-a venit el ruinat de la ispa, mi-a tras o chelfneal ca aceea, zicnd: Na! satur-te de ciree! De-amu s tii c i-ai mncat liftiria de la mine, spnzuratule! Oare multe stricciuni am s mai pltesc eu pe urma ta? i iaca aa cu cireele; s-a mplinit vorba mamei, srmana, iute i degrab: C Dumnezeu n-ajut celui care umbl cu furtiag.

Pupaza din tei, de Ion Creanga Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi: -Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua? Caci asa ne amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, intr-un tei foarte batran si scorburos, pe coasta dealului, la mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineata, in toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai in Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu demancarea, numai ce si aud pupaza cantand: Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului, ma sui incetisor in tei care te adormea de mirosul florii, bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu! gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multumire: -Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum! Si cand aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, si-i dau iar drumul in scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in capul meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag mana sa scot pupaza pe ce-a fi; dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am mai dat de dansa nicaieri; parca intrase in pamant. Mai! anapoda lucru s-aista! zic eu inciudat, scotand caciula din cap si tuflind-o in gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei pun lespedea, cu gand c-a iesi ea pupaza de undeva pana m-oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari Si oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine stie pe unde si cat am bojbait si mocosit prin tei, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de foame asteptand. S-apoi, vorba ceea: Tiganului, cand i-e foame, canta; boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul. Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor, sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iaca-ta-ma-s si eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa de cu chef Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma inghita, de nu era o chiranda mai tanara intre dansii, sa-mi tie de parte. Hauileo, mo! Ogoiti-va! Ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-aveti, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii, nemaipunandu-si mintea cu mine, s-au asternut pe mancare, tacand molcum. Si scapand eu cu obraz curat, imi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui intrinsul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau lespedea cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalita.

Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o indosesc de mama vro doua zile in pod prin cele putini harbuite; si una-doua, la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des. Insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi, c-o falca-n cer si cu una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea: Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste disdimineata la lucru de atatia ani? Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea aceste.

Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele. Ce spui, cumnata?! Da ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las pe mine, ca ti-l iau eu la depanat! Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbantuitul ista al dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu pupaza de unde era, sar cu dansa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ. Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra? De vanzare-ti e gainusa ceea mai baiate? De vanzare, mosule! Si cat cei pe dansa? Cat crezi dumneata ca face! Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou si-i dezleaga atunci frumusel ata de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand: Iaca pozna, c-am scapat-o! Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, isi ia apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa! Eu atunci, hat! de sumanul mosneagului, sa-mi plateasca pasarea Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost de cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma bagam in ochii mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comedie imprejurul nostru; da, iarmaroc nu era?! -Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o vreme, razand. In ce te bizui de te indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor iti fac, daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand ii scapa de mana mea! Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dansul pentru asta. He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul? Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi incet-incet m-am furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma ajunge mosneagul? Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: Lasa-l, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum! Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai cu-atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de osteneala.

Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si fratii imi spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot satul in picioare din pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa Anghilita lui mos Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti, numai ce si auzim cantand in tei: Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare: I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate! Mai asa, surioara! Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plange de mila! Zahei insa ne lasase vorbind si se ca mai dusese in targ, dupa mama, sa-i spuna bucurie despre pupaza Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul secului de postul San Petrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima: Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din ogoare! Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii! Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii a manca. Si altii ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.

Ion Creanga - La scaldat ntr-o zi, pe-aproape de Snt-Ilie, se ngrmdise, ca mai totdeauna, o mulime de trebi pe capul mamei: nite sumani s-i scoat din stative; alii s-i nivideasc i s nceap a-i ese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pn-n grind, atepta cusutul; pieptnuii n lai n-avea cine-i inea de coad; roata edea n mijlocul casei, i canur toars nu era pentru bttur! -apoi, vorba ceea: Nu edea, c-i ede norocul; evi de fcut la sucal; copil de n albie, pe lng alii vro cinci-ase, care ateptau s le faci demncare. Treab era acolo, nu ncurcal; i nc se cerea degrab, cci venea cu fuga iarmarocul de Flticeni, care acela este ce este. i m scoal mama atunci mai diminea dect alte di i-mi zice cu toat inima: Nic, dragul mamei! vezi c tat-tu e dus la coas, cci se scutur ovsul cela pe jos; i eu asemene nu-mi vd capul de trebi; tu mai las drumurile i stai lng mmuca, de-i f evi i leagn copilul; c-apoi i eu i-oi lua de la Flticeni o plriu cu tsma -o curlu de cele cu chimeri, tii col, ca pentru tine! Bine, mam! dar, n gndul meu, numai eu tiam. Toate ca toatele, dar la cusut i srduit sumane i mai ales la roat, m ntreceam cu fetele cele mari din tors; i din ast pricin, rutcioasa de Mriuca Svucului, care, drept s v spun, nu-mi era urt, fcea adeseori n ciuda mea i-mi btea din pumni, poreclindu-m Ion Torclu, cum i zicea unui igan din Vntori. ns pentru asta tot mi era drag, i torceam mpreun cu dnsa, la umbra nucului lor, cte-o movil de drugi de canur, de m sruta mama, cnd i le artam seara acas. Aa ne duceam bieii i fetele unii la alii cu lucrul, ca s ne lum de urt, ceea ce la ar se cheam eztoare i se face mai mult noaptea, lucrnd fiecare al su; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe ntrecute cu Mriuca, i cum sfria fusul roii, aa-mi sfria inima-n mine de dragostea Mriuci! Martor mi este Dumnezeu! i-mi aduc aminte c odat, noaptea, la o clac de dezghiocat ppuoi, i-am scos Mriuci un oarec din sn, care era s-o bage n boale pe biata copil, de n-a fi fost eu acolo. D-apoi vara, n zilele de srbtoare, cu fetele pe cmpie, pe colnice i mai ales prin luncile i dumbrvile cele pline de mndree, dup cules rchiic de fcut glbenele, sovrv de umplut flori, dumbravnic i sulcin de pus printre straie, cine umbla? Povestea cntecului: F-m, Doamne, val de tei i m-arunc-ntre femei! i, scurt vorb, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar cnd auzeam de legnat copilul, nu tiu cum mi venea; cci tocmai pe mine czuse pcatul s fiu mai mare ntre frai. ns ce era s faci cnd te roag mama? Dar n ziua aceea, n care m rugase ea, era un senin pe cer i aa de frumos i de cald afar, c-i venea s te scalzi pe uscat, ca ginile. Vznd eu o vreme ca asta, am parlit-o la balt, cu gnd ru asupra mamei, ct mi era de mam i de necjit. Adevr spun, cci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, creznd c-s prin livad undeva, iese afar i ncepe a striga, de da duhul dintr-nsa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! i Ion, pace! Vznd ea c nu dau rspuns de nicieri, las toate n pmnt i se ia dup mine la balt, unde tia c m duc; i, cnd colo, m vede tologit, cu pielea goal pe nisip, ct mi i-i gliganul; apoi, n picioare, iind la urechi cte-o lespejoar fierbinte de la soare, cu argint printr-nsele,i aci sream ntr-un picior, aci n cellalt, aci plecam capul n dreapta i n stnga, spunnd cuvintele: Aura, pcura, Scoate apa din urechi, C i-oi da parale vechi; i i-oi spla cofele i i-o bate dobele! Dup aceea zvrleam pietrele, pe rnd, n tioalna unde m scldam: una pentru Dumnezeu i una pentru dracul, fcnd parte dreapt la amndoi; apoi mai zvrleam cteva, de ncuiam pe dracul n fundul tioalnei, cu bulbuci la gur; -apoi, hutiuliuc! i eu n tioaln, de-a cufundul, s prind pe dracul de un picior, cci aa ne era

obiceiul s facem la scldat, de pe cnd Adam-Babadam. Dup asta, m mai cufundam de trei ori n rnd, pentru Tatl, pentru Fiul i Duhul Sfnt, i nc-o dat pentru Amin. Apoi m trgeam ncetior pe-o coast, la marginea blii, ct mi i-i moronul, i m uitam pe furi cum se joac apa cu picioruele cele mndre ale unor fete ce ghileau pnza din susul meu. Mai frumos lucru nici c se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mam, uitat cu minile subsuoar, cum e omul necjit, de dup un dmb din prund, aproape de mine. Dar eu no vedeam pe dnsa, cci eram n treab. n totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumtate de ceas, ct a zbovit mama acolo, mai vro trei-patru de cnd fugisem de-acas, -ar fi trebuit s nceap a mi se pune soarele drept inim, dup cum se zice, cci era trecut de amiaz. ns eu, n starea n care m aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem c mai triesc pe lume! n sfrit, mama, ct era ea de tare de cap, de la o vreme pierde rbdarea i vine tiptil, n vrful degetelor, pe la spatele mele, cnd m uitam la fete, cum v spun, mi ia toate hainele frumuel de pe mal i m las cu pielea goal n balt, zicndu-mi cu nduh: i veni tu acas, coropcarule, dac te-a rzbi foamea, -apoi atunci vom avea alt vorb! i se tot duce.Ei, ei! ce-i de fcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care vzur asta, numa-i dau ghiont una alteia i chicoteau pe socoteala mea, de rsuna prundul. Iar eu intram n pmnt de ruine, i ct pe ce s m nec, de ciud ce-mi era. i din dragostea cea mare de mai dinioarea, mi venea acum s le strng de gt, nu altceva. Dar vorba ceea: Poi opri vntul, apa i gurile oamenilor? De-aceea le-am lsat i eu pe fete s rd, pn li s-a duce gura la ureche, i pndind vreme pe cnd ed ele plecate i dau pnza n ap la ghilit, fac uti! din balt -o iau la sntoasa; i aa fugeam de tare pe prund, de sreau pietrele, pe care le strneam cu picioarele, ct mine de sus. i fuga, i fuga, fr s m uit n urm, pn ce dau ntre hudii, pe drumul care ducea la noi acas. Dar nu merg pe drum, de ruine s nu ntlnesc vrun om, ci sar n grdina lui Costache i merg tupilu prin ppuoi; apoi ntr-o hudi, din hudi n grdin la Trsnea, i iar prin ppuoi; i cnd aproape s ies din grdin, m simesc cinii lui Trsnea, i la mine, s m rup! Ce-i de fcut? Auzisem eu din oameni c, dac vrei s nu te mute cinii i s te lase n pace, cum i vezi c sar la tine, s te tupilezi jos la pmnt i s-i lai s te latre ct le place, fr s te urneti din loc; cci ei bat ct bat i, de la o vreme, te prsesc i se duc. i adevrat este, cci aa am scpat i eu de cinii lui Trsnea, atunci cnd am dat peste pcat cu ei i ei cu mine. Noroc din cer pn-n pmnt c nu m-a prins melianul i haramninul de Trsnea, care avea mare ciud pe mine, de cnd m zpsise n grdina lui la furat mere domneti i pere sntilieti, cci m-ar fi snopit n btaie. -apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, ct eram de pricopsit! n sfrit, dup ce m-au lsat cinii lui Trsnea n pace, cum v-am spus, am srit n rspintenele unui drum; de acolo, n grdin la noi, i atunci mi s-a prut c m aflu n snul lui Dumnezeu. i merg eu acum fr psare prin ppuoi, pn n dreptul ogrzii, i m uit printre gard i vd pe mama cum se da n vnt dup trebi, cnd n cas, cnd afar; i-mi era mai mare mila de dnsa, dar i de pntecele meu cel stocit de ap nc mi era mil. Vorba ceea: Milmi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de mil ce-mi este. inemaiputnd suferi foamea, ncep a mrni ugilit printre gard: Mmuci, iacat-m-s! -odat i sar n ograd, m nfiez dinaintea mamei, aa chipos cum eram, i apuc mna cu sila, o srut i zic, scncind: Mam, bate-m, ucide-m, spnzur-m, f ce tii cu mine; numai d-mi ceva de mncare, c mor de foame! Vorba ceea: Goltatea nconjur, iar foamea d de-a dreptul. Ea, atunci, cum e mama cu buntate, se uit gale la mine i zice oftnd:

Bine-i ede, cocogeme coblizan, s umbli lela pe drumuri n halul acesta i s m lai tocmai la vremea asta fr leac de ajutor! Hai de mnnc, dar s tii c mi te-ai lehmetit de la inim; doar s te pori de-acum tare bine, s mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu tiu, zu! i, scurt vorb, vznd c m-am pus ru cu mama, i juruiesc eu c ce-am fcut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu biniorul pe lng dnsa i nu ies din cuvntul ei afar nici cu fapta, nici cu vorba, cci: Vorba dulce mult aduce; la trebi-s hrnicu ct se poate: derdicam i mturam prin cas ca o fat mare, de n-avea mama grij cnd se ducea undeva. i-ntr-o zi o vz c m srut i-mi zice cu blndee: Dumnezeu s te nzileasc, Ionic, dragul mamei, i s-i dea de toate darurile sale cele bogate dac te-i purta cum vd c te pori de-o bucat de vreme ncoace! Atunci eu, pe loc am nceput a plnge, i bucuria mea n-a fost proast. i mai mult mustrare am simit n cugetul meu dect oricnd. i de m-ar fi btut mama cu

toate gardurile i de m-ar fi izgonit de la cas ca pe un strin, tot n-a fi rmas aa de umilit n faa ei, ca atunci cnd m-a luat cu biniorul! i s nu credei c nu mi-am inut cuvntul de joi pn mai de-apoi, pentru c aa am fost eu, rbdtor i statornic la vorb n felul meu. i nu c m laud, cci lauda-i fa: prin somn nu ceream demncare, dac m sculam, nu mai ateptam s-mi dea alii; i cnd era de fcut ceva treab, o cam rream de pe-acas. -apoi mai aveam i alte bunuri: cnd m lua cineva cu rul, puin treab fcea cu mine; cnd m lua cu biniorul, nici atta; iar cnd m lsa din capul meu, fceam cte-o drgu de trebuoar ca aceea, de nici sfnta Nastasia, izbvitoarea de otrav, nu era n stare a o desface cu tot meteugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatr n balt, i zece cumini n-o pot scoate. n sfrit, ce mai atta vorb pentru nimica toat? Ia, am fost i eu, n lumea asta, un bo cu ochi, o bucat de hum nsufleit din Humuleti, care nici frumos pn la douzeci de ani, nici cu minte pn la treizeci i nici bogat pn la patruzeci nu m-am fcut. Dar i srac aa ca n anul acesta, ca n anul trecut i ca de cnd sunt, niciodat n-am fost!

Prostia omeneasc de Ion Creang

A fost odat, cnd a fost, c, dac n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe cnd povetile, ci suntem mai dincoace cu vro dou-trei zile, de pe cnd se potcovea purecele cu nouzeci i nou de oc de fer la un picior i tot i se prea c-i uor. Cic era odat un om nsurat, i omul acela tria la un loc cu soacr-sa. Nevasta lui, care avea copil de , era cam proast; dar i soacr-sa nu era tocmai htr. ntru una din zile, omul nostru iese de-acas dup trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, dup ce-i scld copilul, l nf i-i dete , l puse n albie lng sob, cci era iarn; apoi l legn i-l dezmerd, pn ce-l adormi. Dup ce-l adormi, sttu ea puin pe gnduri -apoi ncepu a se boci ct i lua gura: "Aulio! copilaul meu, copilaul meu!" Mama ei, care torcea dup horn, cuprins de spaim, zvrli fusul din mn i furca din bru ct colo i, srind fr sine, o ntreb cu spaim: Ce ai, draga mamei, ce-i este?! Mam, mam! Copilul meu are s moar! Cnd i cum? Iat cum. Vezi drobul cel de sare pe horn? l vd. i? De s-a sui ma, are s-l trnteasc drept n capul copilului i s mi-l omoare! Vai de mine i de mine, c bine zici, fata mea; se vede c i s-au sfrit mititelului zilele! i, cu ochii pironii n drobul de sare de pe horn i cu mnile ncletate, de parc le legase cineva, ncepur a-l boci amndou, ca nite smintite, de clocotea casa. Pe cnd se slueau ele, cum v spun, numai iaca i tatl copilului intr pe u, flmnd i ncjit ca vai de el. Ce este ? Ce v-au gsit, nebunelor? Atunci ele, viindu-i puin n sine, ncepur a-i terge lacrmile i a-i povesti cu mare jale despre ntmplarea nentmplat. Omul, dup ce le ascult, zise cu mirare: Bre! muli proti am vzut eu n viaa mea, dar ca voi n-am mai vzut. M... duc n lumea toat! i de-oiu gsi mai proti dect voi, m-oiu mai ntoarce acas, iar de nu, ba. Aa zicnd, oft din greu, iei din cas, fr s-i ieie ziua bun, i plec suprat i amrt ca vai de om! i mergnd el bezmetic, fr s tie unde se duce, dup o bucat de vreme, oprindu-se ntr-un loc, i se ntmpl iar s vad ceva ce nu mai vzuse: un om inea puin un oboroc deert cu gura spre soare, apoi rpede-l nfca i intra cu dnsul ntr-un bordeiu; pe urm iar ieea, l punea iar cu gura la soare, i tot aa fcea... Drumeul nostru, nedumerit, zise: Bun ziua, om bun! Mulmesc dumitale, prietene! Da' ce faci aici? Ia, m trudesc de vro dou-trei zile s car pocitul ist de soare n bordeiu, ca s am lumin, i nici c-l pot... Bre, ce trud! zise drumeul. N-ai vrun topor la ndmn?

Ba am. Ie-l de coad, sparge ici, i soarele va intra singur nluntru. ndat fcu aa, i lumina soarelui ntr n bordeiu. Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram s mbtrnesc crnd soarele cu oborocul. "nc un tont", zise drumeul n sine i plec. i mergnd el tot nainte, peste ctva timp ajunse ntr-un sat i, din ntmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazd, fiind rotar, i lucrase un car i-l njghebase, n cas, n toat ntregimea lui; -acum, voind s-l scoat afar, trgea de proap cu toat puterea, dar carul nu ieea. tii pentru ce? Aa: uile era mai strmte dect carul. Rotarul voia acum s taie uorii, spre a scoate carul. Noroc ns c drumeul l-a nvat s-l desfac n toate prile lui, s le scoat pe rnd afar -apoi iari s-l njghebe la loc. Foarte mulmesc, om bun, zise gazda; bine m-ai nvat! Ia uit-te dumneta! Era s drm buntate de cas din pricina carului... De aici, drumeul nostru, mai numrnd un ntru, merse tot nainte, pn ce ajunse iar la o cas. Acolo, ce s vad! Un om, cu-n poiu n mn, voia s arunce nite nuci din tind n pod. "Din ce n ce dau peste dobitoci", zise drumeul n sine. Da' ce te frmni aa, om bun? Ia, vreu s zvrl nite nuci n pod, i poiul ista, bat-l scrba s-l bat, nu-i nici de-o treab... C degeaba te trudeti, nene! Poi s-l blastmi ct l-ei blstma, habar n-are poiul de scrb. Ai un oboroc? Da' cum s n-am?! Pune nucile ntr-nsul, ie-l pe umr i suie-le frumuel n pod; poiul e pentru paie i fn, iar nu pentru nuci. Omul ascult, i treaba se fcu ndat. Drumeul nu zbovi nici aici mult, ci plec, mai numrnd i alt neghiob. Apoi, de aici merse mai departe, pn ce ajunsese ca s mai vad aiurea i alt nzbtie. Un om legase o vac cu funia de gt i, suindu-se pe-o ur, unde avea aruncat oleac de fn, trgea din rsputeri de funie, s urce vaca pe ur. Vaca rgea cumplit, i el nu mai putea de ostenit... M omule! zise drumeul, fcndu-i cruce; dar ce vrei s faci? Ce s fac, m-ntrebi? Da' nu vezi? Ba vd, numai nu pricep. Ia, hramul ista e hmisit de foame i nu vre' nici n ruptul capului s vie dup mine sus, pe iast ur, s mnnce fn... Stai puin, cretine, c spnzuri vaca! Ia fnul i-l d jos la vac! Da' nu s-a irosi?... Nu fi scump la tre i ieftin la fin. Atunci omul ascult i vaca scp cu via.

Bine m-ai nvat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram ct pe ce s-mi gtui vaca! Aa, drumeul nostru, mirndu-se i de aceast mare prostie, zise n sine: "Ma tot s-ar fi putut ntmpla s deie drobul de sare jos de pe horn; dar s cari soarele n cas cu oborocul, s arunci nucile n pod cu poiul i s tragi vaca pe ur, la fn, n-am mai gndit!" Apoi drumeul se ntoarse acas i petrecu lng ai si, pe cari-i socoti mai cu duh dect pe cei ce vzuse n cltoria sa. -am nclecat pe-o a, -am spus povestea aa. -am nclecat pe-o roat, -am spus-o toat. -am nclecat pe-o cpun, i v-am spus, oameni buni, o mare minciun!!

Ua i cuiele A fost odat un biat cu un caracter foarte urt. Tatl lui i-a dat ntr-o zi un scule cu cuie i i-a spus s bat cte un cui n ua grdinii, de fiecare dat cnd i pierde cumptul i se ceart cu cineva.

n prima zi a btut 37 de cuie n u. Sptmnile ce au urmat a nvat s se controleze i numrul cuielor btute n u s-au micorat de la o zi la alta. Descoperise c este mult mai uor s te controlezi, dect s bai cuie ntr-o u. n sfrit, a venit ziua n care biatul nu a mai btut niciun cui n u. Prin urmare, s-a dus la tatl lui s i spun c nu a mai btut niciun cui n aceast zi. Tatl i-a spus atunci s scoat un cui din u pentru fiecare zi care trece, n care nu i pierde rbdarea. Zilele au trecut i, n sfrit, biatul a putut s i spun tatlui c a scos toate cuiele din u. Tatl l-a condus pe biat pn n faa uii i i-a spus : Fiule, te-ai purtat foarte bine, dar privete cte guri snt n u! Nu va mai fi niciodat ca nainte. Cnd te ceri cu cineva i cnd i spui lucruri urte, i lai o ran ca acaesta... poi nfige un cuit ntr-un om i s l scoi imediat, dar rana va rmne pentru totdeauna. Nu are importan de cte ori te vei scuza, rana va rmne. O ran verbal face la fel de ru ca i una fizic.