Sunteți pe pagina 1din 10

Vinovatia

Aspecte teoretice

Vinovaia-conditie necesara pentru angajarea raspunderii civile delictuale. Textele Codului civil instituie principiul raspunderii intemeiate pe culpa. Astfel, art 998 C civ prevede ca obligatia de reparare a prejudiciului revine celui "din a carui greseala s-a ocazionat prejudiciul" iar art 999 C civ dispune ca revine si aceluia care a cauzat paguba "prin neglijenta sau prin imprudenta sa". Asadar, obligatia de reparare exista atit in cazul culpei sau vinovatiei intentionate, cit si a celei neintentionate. 1 Cu alte cuvinte, pentru angajarea raspunderii civile, este necesar ca fapta ilicita care a cauzat prejudiciul sa fie imputabila autorului ei. Principiul culpei consacrat de Codul civil roman a fost de natura a impaca, intr-o societate cu o economie inca predominant agricola, securitatea statica si securitatea dinamica a circuitului civil. Securitatea statica se asigura prin aceea ca o persoana poate sa fie obligata la repararea unei pagube cauzata prin fapta sa numai daca i se poate imputa o culpa sau greseala. Securitatea dinamica este asigurata prin faptul ca cel care a suferit o paguba este indreptatit a obtine repararea ei de indata ce se poate prevala de o greseala sau culpa chiar foarte usoara a autorului faptei ilicite si prejudiciabile. Terminologie. In dreptul civil, conditia subiectiva a raspunderii este desemnata prin termenul de "culpa". Termenul este utilizat in textele Codului civil, in practica judiciara si in marea majoritate a lucrarilor din literatura de specialitate. Subliniem ca in teoria generala a dreptului, precum si in celelalte ramuri de drept-dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii-prin culpa, in sensul propriu -zis al acestui termen, se intelege savirsirea unei fapte ilicite fara intentie, adica prin imprudenta sau neglijenta. In toate aceste ramuri de drept, latura subiectiva a raspunderii juridice este exprimata prin termenul generic de "vinovatie, notiune care desemneaza, deopotriva intentia si culpa propriu-zisa. Avind in vedere ca, teremenul de culpa, potrivit sensului sau propriu, nu poate cuprinde in continutul acestei notiuni toate formele conditiei subiective a raspunderii civile, in literatura de specialitate s-a propus inlocuirea lui cu termenul de "greseala". In acest sens, s-a aratat: "Preferam totusi terminologia Codului civil, care vorbeste de "greseala"(art 998), pentru a desemna generic atit greseala intentionata, adica dolul, viclenia sau intentia, cit si greseala neintentionata, adica culpa, la care se refera art 999 vorbind de neglijenta si imprudenta.2 In sprijinul propunerii de mai sus, se invoca, printre altele, argumentul ca numai in acest fel se va putea conserva terminologia specifica dreptului civil care, la noi, a devenit uzuala. Alti autori, desi recunosc existenta unor deosebiri intre raspunderea civila si celelalte feluri de raspundere juridica, inclusiv in ce priveste continutul laturii subiective, propun desemnarea acestei notiuni prin termenul de vina sau vinovatie. In acest mod, termenul de vinovatie devine unul de aplicatie generala pentru toate felurile raspunderii juridice, inclusiv pentru raspunderea civila delictuala. Principalul argument invocat ar consta in unitatea conceptuui in care, indiferent de ramura de drept, se exprima atitudinea subiectiva a autorului faptei ilicite fata de acea fapta si urmarile ei. Aceasta unitate de continut a conceptului face necesara si o unitate de ordin terminologic. Procedind astfel, se evita folsirea termenului de culpa in mod diferit: in unele ramuri de drept pentru a desemna numai forma neintentionata a vinovatiei; in dreptul civil pentru a exprima, deopotriva, formele intentionale si neintentionale. S-a apreciat asadar ca indiferent de faptul daca se va adopta termenul de "greseala" sau acela de "vinovatie", propunerile formulate de autorii citati sunt pe deplin justificate. Aceasta deoarece, in acceptiunea sa proprie intr-adevar, termenul de culpa este insuficient de cuprinzator. Chiar daca termenul de culpa este traditional in dreptul civil , pentru usurinta in intelegerea conceptelor folosite in raspunderea civila delictuala se utilizeaza

in unele lucrari termenul de vinovatie , utilizat mai cu seama in dreptul penal. Definitie. Importanta. In planul dreptului, vinovatia apare ca o forma a corelatiei dintre fapta ilicita si autor de natura a pune in evidenta resorturile psihice adinci, care explica manifestarea individuala in raport cu un anumit sistem de valori, ocrotit prin norma juridica. Nu intotdeauna a fost insa asa. In societatea primitiva si in evul mediu, vinovatia nu avea relevanta, nici chiar in materia raspunderii penale. Astfel, Levy Bruhl in lucrarea sa "Le pont de vue de l'historien du droit" arata ca la triburile germanice raspunderea autorului era determinata exclusiv de rezultatul produs. De asemenea, fortele supranaturale erau implicate in stabilirea cauzei rezultatului. Abia in sec. al V- lea i.e.n. apar primele semne de luare in calcul a factorului psihic. Apoi, ideea unei raspunderi subiective apare in scrierile lui Seneca ,Juvenal, Cicero, Quintilian, Gelius, iar mai tarziu, incepind cu sec al II lea e.n corelatia psihica intre fapta si autor devine tot mai prezenta in gindirea juridica. In legatura cu notiunea de vinovatie, in dreptul european s-au conturat doua puncte de vedere. 3 Astfel, in dreptul francez, marea majoritate a autorilor confunda notiunea de culpa sau vinovatie cu notiunea de ilicit. In aceasta conceptie, ilicitul si imputabilitatea constituie doua elemente ale vinovatiei. De aceea, vinovatia sau culpa este definita ca fiind incalcarea unei obligatii preexistente prin care se aduce atingere unui drept si se afirma ca aceasta poate fi comisiva sau omisiva. Confuzia intre cele doua notiuni este evidenta. In schimb, in legislatia germana si in Codul civil elvetian fapta ilicita si culpa sunt doua elemente distincte si inconfundabile, conditii de sine statatoare ale raspunderii civile separate. Dupa cum am mai aratat mai sus, in prezent, in dreptul civil roman, la fel ca in dretul german, vinovatia este o conditie distincta a raspunderii civile. Vinovatia este definita ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare la momentul savarsirii faptei sau la momentul imediat anterior savarsirii acesteia fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte.Fapta ilicita presupune ca antecedent un proces psihic complex ,de constiinta si de vointa , proces care se sfarseste prin manifestarea in exterior, prin obiectivarea sub forma actiunii ori inactiunii. In epoca moderna, in incercarile de definire a vinovatiei, de stabilire a corelatiei dintre fapta si autorul ei, au aparut doua teorii: teoria psihologica a vinovatiei si teoria normativa. A.In conceptia psihologica, al carei exponent a fost Puffendorf, vinovatia constituie ansamblul proceselor psihice sau volitive, intelective, afective care stau la baza relatiei dintre autor si fapta comisa. In prim plan sunt puse procesele psihice(vointa, cunoasterea, reprezentarea), procesele de natura a releva apartenenta faptei autorului cit si caracterul constient si voit al actiunii si al rezultatului. In aceasta conceptie, raspunderea autorului faptei se justifica prin aceea ca el si-a folosit defectuos capacitatea psihica de intelegere, prevedere, dirijare a vointei, cauzind astfel un prejudiciu. B.In conceptia normativa asupra vinovatiei, teorie aparuta in Germania, dezvoltata ulterior de Hirsch, Kaufmann, Graf zu Dohna si altii, vinovatia nu este o realitate psiologica ,ci un concept normativ care exprima un raport de contrarietate intre vointa subiectiva si norma de drept, cadru in care faptul intentional este un fapt voluntar care nu trebuie voit, reprosindu-se vointei individuale ca a comis fapta ,iar faptul culpos - un fapt involuntar care nu trebuie produs, reprosandu-se faptul de a nu fi impiedicat producerea faptei. Dar in conceptia normativa trebuie sa se tina sema de procesele psihice care caracterizeaza intentia si culpa deoarece, chiar transferate in cadrul actiunii, ele ramin premisa pentru o judecata asupra vinovatiei, premise ale vinovatiei. Preocupari spre conceptualizarea vinovatiei sunt semnalate si in dreptul roman, vinovatia fiind definita ca o stare subiectiva ce caracterizeaza pe autorul faptei ilicite in momentul savirsirii acesteia, ea exprimind o atitudine psihica negativa fata de valorile societatii aparate prin norma juridica. Continutul vinovatiei-teorii. In eforturile de stabilire a continutului vinovatiei s-au conturat o serie de teorii:teoria vointei, teoria mobilului, teoria reprezentarii.

Potrivit teoriei vointei, vointa de a savirsi un fapt nepermis demonstreaza, prin ea insasi, vinovatia agentului. Deci, continutul vinovatiei este redus la manifestarea de vointa. Potrivit teoriei mobilului, factorul care exprima continutul vointei este vointa dublata de mobil, inteles ca prefigurare mintala a rezultatului urmarit. Mobilul calauzeste vointa si contureaza formele vinovatiei. Astfel, daca exista o concordanta deplina intre mobil si rezultatul produs s-a actionat cu intentie, iar in caz contrar, s-a actionat din culpa. Potrivit teoriei reprezentarii, in stabilirea continutului vinovatiei se impune sa se distinga vointa de constiinta, considerindu-se ca reprezentarea urmarilor conduitei ilcite acopera ea singura continutul notiunii de vinovatie. Formele vinovatiei se determina prin prisma sanselor de realizare a acestor urmari. Observam ca aceste teorii releva preponderent continutul psihologic al vinovatiei, evitindu-se referirea asupra continutului juridic al vinovatiei, asupra continutului ei socio-politic. Pentru drept, constiinta are relevanta numai in masura in care ea se defineste prin factorul prevedere si factorul reprezentare, iar vointa intereseaza dreptul numai in masura in care ea are caracter constient si este liber exprimata, adica numai daca este fructul unei gindiri normale, capabile sa inteleaga in cunostiinta de cauza, intre mai multe posibilitati de a actiona. Continutul vinovatiei-elemente. Din definitia vinovatiei rezulta ca aceasta implica, in primul rind, un element intelectiv si apoi unul volitiv, un proces de constiinta si unul de vointa. Elementul intelectiv consta in reprezentarea in constiinta omului a semnificatiei sociale a faptei sale si in prevederea sau cel putin in posibilitatea de prevedere a urmarilor acelei fapte, fapta pe care o savirseste in acel moment sau urmeaza sa o savirseasca. Cu alte cuvinte, vinovatia presupune un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptelor si urmarilor eventuale ale acestora. Asadar, pentru a fi raspunzator, omul trebuie sa fie in masura de a-si da seama ca faptele sale sunt de natura a incalca interesele legitime ale semenilor lui, adica sa aiba constiinta caracterului antisocial al conduitei sale. Fara aceasta judecata de valoare nu poate fi vorba de vinovatie, si pentru ca raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie se intemeiaza pe vinovatie, nu poate lua nastere obligatia de a repara prejudiciul cauzat altuia. Asadar, fara constiinta caracterului antisocial, contrar moralei, a faptei si urmarilor ei, nu poate fi vorba de vinovatie sau culpa. Elementul volitiv se concretizeaza in procesul psihic de deliberare si de luare a unei hotariri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoana. Asadar, procesul volitiv are doua faze: deliberarea si decizia sau hotarirea. De aceea, vointa trebuie sa fie apta de a decide constient si rational. De asemenea, vointa este necesar sa fie libera de a alege intre bine si rau, intre social si antisocial. Rezulta ca, daca actul de vointa, este liber, persoana in cauza are posibilitatea sa aleaga intre doua sau mai multe solutii. Raspunderea juridica se va angaja numai daca dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisociala, desi putea sa se opreasca la o alta conduita compatibila cu interesele societatii si ale semenilor sai. Aceste doua elemente ale vinovatiei-factorul intelectiv si factorul volitiv-se afla intr-o strinsa unitate. Constiinta este si trebuie sa fie premisa vointei. Referindu-ne atat la factorul intelectiv, cat si la factorul volitiv, trebuie sa sustinem ideea ca alegerea unei conduite nu trebuie sa fi fost constransa de factori imprevizibili, care sa-l fi silit pe subiect sa actioneze intr-un anumit fel. Ca principiu,raspunderea civila delictuala poate fi aplicata numai in cazul comiterii faptei cu vinovatie; in caz contrar, raspunderea ar fi lipsita de latura educativa.Uneori, insa, in temeiul legii ori al unor considerente ce tin de echitate,este posibil ca in unele situatii sa prevaleze functia reparatorie a raspunderii civile si stabilirea obligatiei de reparare sa fie posibila chiar in lipsa vinovatiei.Este vorba despre raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de animale , dar mai ales, cu titlu de exceptie, despre raspunderea delictuala pentru fapta proprie a unor persoane care au actionat fara dicernamantul faptelor lor. Formele vinovatiei

Legislatia civila nu prevede forme ale vinovatiei , Codul civil referindu-se doar la raspunderea pentru greseala (art.998) si la raspunderea pentru neglijenta si imprudenta. Insa, de cele mai multe ori, se foloseste in cadrul acestei conditii a raspunderii civile delictuale definitia precisa a formelor vinovatiei pe care o intalnim in Codul penal. Articolul 19 prevede ca vinovatia comporta doua forme:intentia si culpa. Intentia este si ea de doua tipuri-intentia directa, cand autorul faptei prevede rezultatul faptei si-l urmareste prin savarsirea faptei si intentia indirecta, cand autorul prevede rezultatul faptei si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui(alin.1 al art.19) Alin.2 al aceluiasi articol imparte culpa ca forma a vinovatiei in imprudenta(usurinta)-cand autorul faptei prevede rezultatul faptei sale , dar nu-l accecpta,socotind , fara temei ca el nu se va produce si neglijenta-cand autorul nu prevede rezultatul faptei , desi trebuia si putea sa-l prevada. Totusi, putem spune ca in delictul civil , vinovatia poate fi intentionata- dolul sau neintentionata - culpa. Atit dolul cit si culpa se pot infatisa, fiecare, in doua chipuri deosebite. Dolul presupune intotdeauna, intentia actuala sau numai eventuala de a pagubi. El poate fi direct sau indirect. Daca pagubitorul prevedea urmarile faptei sale ilicite si desi cunostea semnificatia lor sociala negativa, voia ca aceste urmari sa se produca, suntem in prezenta unui dol propriu-zis sau a unui dol direct. Dolul direct este, in intelesul pe care dreptul roman il dadea notiunii de dolus, intentia malitioasa, dorinta actuala de a pagubi pe altul.Dolul direct poate fi, asadar, numai daca pagubirea altuia este unul din scopurile faptei ilicite. Nu se cere insa ca intentia malitioasa sa fie singurul sau principalul scop al actiunii ori inactiunii savirsite. Este conceptia despre greseala intentionala, despre dol, care era indeobste admisa in dreptul nostru prerevolutionar. Atitudinea psihica a agentului fata de fapta sa ilicita si de urmarile ei poate sa nu implice nici direct, nici indirect, nici actual, nici eventual intentia de a pagubi. Greseala poate fi neintentionala, adica sa constituie o simpla culpa. Aceasta se poate infatisa fie sub forma imprudentei, fie sub aceea a neglijentei. Este imprudent cel care prevede rezultatul pagubitor al faptei sale ilicite, nu doreste realizarea acestui rezultat si nici nu este indiferent fata de eventualitatea unei asemenea realizari, dar spera in mod usuratic sa-l poata preintimpina. In sfirsit, este neglijent cel care, desi este presupus ca putea sa prevada urmarile pagubitoare ale faptei pe care o savirseste, urmari pe care oricum trebuia sa le prevada, nu si-a dat osteneala sa cunoasca efectele firesti ale acestei fapte, pricinuind astfel paguba. Prezumtia de previziune va putea fi inlaturata, dovedindu-se cauza externa agentului care l-a impiedicat pe acesta sa-si poata reprezenta urmarile conduitei sale. Gradatia greselilor. In doctrina s-a incercat realizarea unei ierarhii intre formele vinovatiei-conditie a raspunderii civile delictuale.4 Astfel, s-a ajuns la concluzia ca dolul, implicind intentia actuala sau eventuala de a provoca rezultate antisociale, constituie o abatere mai grava de la legea morala si civila decit simpla culpa, care nu implica intentia, iar dolul indirect, care este numai eventual, apare mai putin condamnabil decit dolul direct. Pe de alta parte, inca din dreptul roman, in materia contractuala se distinge culpa dupa cum ea este grava(culpa lata), usoara(culpa levis) sau foarte usoara(culpa levissima). Culpa grava, este aceea de care nu s-ar fi facut vinovat nici omul cel mai marginit. Culpa usoara este imprudenta sau neglijenta pe care nu ar fi savirsit-o un "bun parinte de familie", iar culpa foarte usoara, aceea pe care nu ar savirsi-o "un excelent parinte de familie". In dreptul nostru se admite ca, daca legea nu dispune altfel, gravitatea greselii nu exercita nici o influenta asupra raspunderii civile, fie ea contractuala sau delictuala, caci, in principiu, oricare ar fi gravitatea sau lipsa de gravitate a greselii, de indata ce este greseala, iar celelalte conditii ale raspunderii civile sint intrunite, ia nastere obligatia de a repara, iar repararea va fi de regula integrala, oricare ar fi gradul de gravitate al greselii. Pe de alta parte, in cadrul culpelor, gradul lor de gravitate nu este intotdeauna lipsit de insemnatate. Astfel: a) Culpa grava, greseala de neiertat, spre deosebire de cea usoara, este asimilata, de regula cu intentia, in intelesesul ca, in masura in care dolul este supus unui regim juridic deosebit de cel al culpei, si greseala de

neiertat este supusa acestui din urma regim-culpa lata dolo aequiparatur. Dreptul prezuma, pina la dovada contrara, ca greselile pe care nu le-ar savirsi omul cel mai marginit sint in realitate indiciul unei incercari de a se ascunde intentia malitioasa. Omul care prin fapta sa pagubitoare, se infatiseaza ca excesiv de marginit devine suspect. El este prezumat, daca nu se aduce dovada contrara ca sub pretinsa lui limitare a mintii disimuleaza rautatea. b) Se admite indeobste ca, spre deosebire de raspunderea contractuala, in materie delictuala raspunderea este angajata nu numai de culpa usoara, dar si de culpa foarte usoara. Este ceea ce rezulta din art. 998 C. Civ., care se refera generic la greseala, fara a exclude pe cea foarte usoara, ca si din lucrarile preparatorii ale Codului francez din 1804. Gravitatea vinovatiei,chiar daca in mare masura reprezinta doar o preocupare teoretica, are si implicatii practice in cazul vinovatiei comune, repararea datorata victimei fiind redusa in proportie cu gradul culpei imputabile si uneia si celeilalte parti. Pe de alta parte, persoanele care raspund impreuna de acelasi prejudiciu sunt tinute solidar fata de victima, iar in raporturile dintre ele partea contributiva la reparare a fiecaruia se stabileste tot in functie de gravitatea vinovatiei. Capacitatea delictuala. Pentru ca o persoana sa poata fi obligata la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie sa aiba constiinta faptelor sale, adica puterea de a discerne intre ceea ce este permis si nepermis, licit si ilicit. Prin urmare, angajarea raspunderii delictuale este conditionata de existenta discernamintului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie sa aiba capacitate delictuala. Lipsa discernamintului atrage dupa sine lipsa vinovatiei si, deci, lipsa atragerii raspunderii. O persoana va fi capabila sa raspunda juridiceste numai in masura in care dispune de aptitudinea de a evalua corect semnificatia sanctiunii juridice corespunzatoare faptei savirsite si de a suporta consecintele negative ce decurg din aplicarea sanctiunilor. Capacitatea de a raspunde este ,asadar, aptitudinea intelectiva persoanei fizice de a da socoteala in fata societatii pentru faptele ilicite savirsite de ea. 5 In lipsa unei asemenea aptitudini, tragerea la raspundere devine fara sens, caci eficienta sanctiunii juridice este nula, iar exercitarea constringerii de stat fata de persoana inapta sa suporte consecintele negative pe care aceasta le presupune nu mai ajunge la rezultatul dorit. Spre deosebire de teoria clasica a impartirii capacitatii juridice in capacitate de folosire si capacitate de exercitiu , sunt si opinii ale doctrinarilor dreptului civil in care capacitatea de a raspunde nu se identifica nici cu capacitatea de folosire, nici cu capacitatea de exercitiu, ci reprezinta o fapta distincta a capacitatii de drept civil, alaturi de acestea doua.6 In timp ce capacitatea de folosire confera persoanei calitatea de subiect de drept, iar capacitatea de exercitiu posibilitatea de a deveni subiect al raportului juridic civil prin acte proprii, capacitatea de a raspunde confera subiectului de drept atributul de a deveni subiect al raspunderii civile. Capacitatea delictuala nu se confunda cu capacitatea de exercitiu, deoarece prima se refera la raspunderea pentru savirsirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se refera la incheierea de acte juridice. Asa fiind, si criteriile dupa care legea stabileste cele doua feluri de capacitate juridica sunt diferite. Capacitatea delictuala.Lipsa discernamantului. A.Problema lipsei de discernamint sau a capacitatii delictuale se pune in legatura cu minorii sub 14 ani si cu bolnavii psihici. Astfel, conform art 25 alin 3 din Decretul nr 32/1954, minorii care nu au implinit 14 ani nu raspund pentru faptele lor ilicite, numai daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamint. Textul legal instituie o prezumtie relativa a lipsei de discernamint pentru toate persoanele a caror virsta este sub 14 ani. Asadar, pentru antrenarea raspunderii delictuale a minorului inainte de implinirea acestei virste este necesar ca victima sa faca dovada ca in momentul savirsirii faptei pagubitoare minorul a avut discernamint.8 B.In ce priveste bolnavii psihici este necesar sa deosebim intre doua categorii: a) bolnavii psihici pusi sub interdictie judecatoreasca si b) bolnavii psihici, nepusi sub interdictie. Atunci cind fapta pagubitoare este savirsita de un bolnav psihic pus sub interdictie, marea majoritate a autorilor sustine ca, in lipsa unei reglementari exprese, se aplica prin analogie prevederea art 25 alin 3 din Decretul nr 32/1954, fiind asimilat minorului sub 14 ani. Procedind in acest fel, inseamna ca si in ce priveste pe bolnavii psihici pusi sub interdictie judecatoreasca opereaza o prezumtie legala relativa a lipsei de

discernamint. Asadar, raspunderea lor poate fi angajata aflindu-se intr-un moment de luciditate.Dimpotriva, atunci cind fapta pagubitoare a fost savirsita de un bolnav psihic nepus inca sub interdictie judecatoreasca, raspunderea sa este posibila numai daca se va face dovada ca in momentul savarsirii faptei bolnavul psihic nu a avut discernamantul faptei sale. Referitor la bolnavii psihici, in literatura de specialitate a fost exprimata si o alta opinie. 8 Astfel, fara a deosebi intre bolnavul psihic pus sau nepus sub interdicitie, se sustine ca daca savirseste o fapta ilicita, dupa implinirea virstei de 14 ani, pana la proba contrara, este considerat ca a actionat cu discernamint, sarcina inlaturarii acestei prezumtii revine interzisului. Pentru argumentare s-a aratat ca dispozitiile art 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privitoare la minorul care nu a implinit 14 ani si art 11 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca un asemenea minor, precum si interzisii judecatoresti nu au capacitate de exercitiu - nu pot fi interpretate extensiv, prin analogie, deoarece sunt de stricta interpretare. Incapacitatea delictuala a minorului sub 14 ani nu poate fi extinsa, asadar, cu privire la interzisul judecatoresc care a implinit aceasta virsta. De asemenea incapacitatea de exercitiu instituita in materie de acte juridice nu poate fi extinsa cu privire la obligatiile rezultind dintr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Aceasta pentru ca potrivit unui principiu fundamental al dreptului civil, capacitatea este regula si incapacitatea este exceptia; exceptiile sunt intotdeauna de stricta interpretare si aplicare. Astfel, bolnavul psihic, spre deosebire de minorul sub 14 ani, raspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicita, chiar daca a fost pus sub interdicite, atita timp cit nu se face dovada ca la data savirsirii faptei ilicite era lipsit de discernamint. Lipsa discernamintului poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv prin prezumtii simple. O astfel de prezumtie poate rezulta din dovada faptului vecin si conex constind in aceea ca la momentul respectiv faptuitorul se afla pus sub interdictie jiudecatoreasca. Mai precizam ca problema lipsei discernamintului poate fi pusa si in cazul in care autorul faptei ilicite a implinit virsta de 14 ani si este sanatos din punct de vedere psihic. Astfel, autorul faptei poate dovedi ca a actionat in stare de inconstienta cum ar fi: betia accidentala si hipnoza. In asemenea cazuri, autorul prejudiciului va putea fi scutit de raspundere numai daca lipsa discernamintului in momentul savirsirii faptei nu se datoreaza vinovatiei sale. Asa, de pilda, atunci cind lipsa discernamintului este consecinta unei betii voluntare, faptuitorul este vinovat si va fi obligat sa repare paguba cauzata victimei, deoarece "nemo auditur propria suam turpitudinem allegans". Raspunderea isi gaseste temeiul in vinovatia sa anterioara-culpa remota- pe care a savirsit-o avind discernamint. Amintim ca lipsa de discernamint trebuie sa fie concomitenta cu fapta ilicita si pagubitoare. Incapacitatea delictuala presupune o lipsa totala de discernamint. Lipsa partiala a discernamintului nu influenteaza existenta si intinderea raspunderii civile. Deci, cel care nu este lipsit total de discernamint este prezumat de legea civila ca are, pe deplin, discernamintul corespunzator tipului de om care serveste de etalon al gradului de prudenta si diligenta de care trebuie sa dea dovada orice membru al societatii. Problema posibilitatii sau imposibilitatii acordarii de indemnizatii victimei atunci cand autorul prejudiciului este lipsit de discernamant. Asadar, in cazul lipsei capacitatii delictuale a autorului faptei prejudiciabile, victima nu va putea obtine obligarea lui la reparatie. Este oare lipsita victima de orice ocrotire impotriva faptelor ilicite si prejudiciabile savirsite in stare de lipsa de discernamint? Victima se afla intr-o situatie deosebit de nefavorabila doar atunci cind faptuitorul este lipsit de discernamint si nu exista o persoana chemata de lege sa raspunda de prejudiciul cauzat. Legislatia civila din unele tari admite ca, in astfel de situatii, cel lipsit de discernamint in momentul savirsirii faptei prejudiciabile va putea fi obligat la o reparatie totala sau partiala daca din imprejurarile cauzei si mai ales din compararea starii materiale a celor doua parti rezulta ca solutia se impune pe motive de echitate. In practica judiciara din tara noastra au fost intilnite litigii in care s-a pus problema angajarii raspunderii delictuale si in cazul cind prejudiciul a fost cauzat de un minor care la data savirsirii faptei nu avea parinti sau de o persoana majora lipsita de discernamint. Astfel, practica judecatoreasca s-a pronuntat, pe considerente de

echitate, in sensul obligarii la despagubiri a unui minor, lipsit de discernamint care a incendiat o suprafata de padure, cauzind importante pagube avutului public. Instanta Suprema, recunoscind ca, in principiu, numai faptele omului savirsite din culpa pot angaja raspunderea pentru prejudiciul cauzat, in cazul din speta, a apreciat ca "ar fi contrar echitatii si regulilor de convietuire sociala ca victima sa suporte singura paguba, iar autorul ei sa nu fie obligat macar in parte sa o repare, daca are posibilitati materiale, tinindu-se seama deci de situatia patrimoniala a partilor din proces. Solutia a ramas multa vreme singulara in practica judiciara publicata relativ recent insa, aceleasi considerente au fost invocate in solutionarea altei cauze. De aceasta data, litigiul a avut ca obiect acordarea de despagubiri unei persoane fizice a carei integritate corporala a fost vatamata prin fapta ilicita a unei persoane lipsita de discernamint. Desi s-a recunoscut din nou ca vinovatia este o condititie esentiala si necesara pentru angajararea raspunderii pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, s-a apreciat totusi ca in astfel de cazuri "considerente de echitate impun obligarea autorului-persoana lipsita de discernamint la despagubiri pentru repararea pagubei, cel putin partial, in raport cu psobilitatile sale materiale, fiind impotriva principiului echitatii ca victima faptei ilicite [...]sa suporte integral paguba ce i s-a produs". In acest scop, s-a apreciat ca va trebui verificata situatia patrimoniala a piritului, veniturile de care acesta dispune, nevoile de intretinere, stabilind, in functie de aceste elemente, obligatia de reparare, dupa caz, in totalitate sau partiala, a prejudiciului suferit de reclamanta. Asadar, poate fi retinut faptul ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii, in mod direct si nemijlocit, a persoanei lipsita de discernamint la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicita, in cazul si in limita in care starea patrimoniala ii permite si justifica o atare masura. Consideram ca o asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fara indoiala, sa fie consacrata si legislativ, in viitorul cod civil. Se poate deci conchide ca problema capacitatii delictuale se rezolva avindu-se in vedere un singur criteriu: discernamintul autorului faptei. Situatia ca minorul este sub sau peste 14 ani are importanta numai din punct de vedere a repartizarii sarcinii probei existentei sau inexistentei discernamintului. Poate fi retinut faptul ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii, in mod direct si nemijlocit, a persoanei lipsita de discernamint la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicita, in cazul si in limita in care starea patrimoniala ii permite si justifica o atare masura. Consideram ca o asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fara indoiala, sa fie consacrata si legislativ, in viitorul cod civil.9 Intocmirea unui nou cod civil presupune cu necesitate cercetarea problemei complexe a bazei raspunderii civile delictuale si anume a oportunitatii reglementarii raspunderii fara vinovatie. Unul dintre cazurile care s-ar putea include aici ar fi cazul raspunderii delictuale a bolnavului mintal. In cadrul conceptiei actuale a codului nostru civil, notiunea raspunderii delictuale are drept conditie savirsirea unei fapte ilicite si este necesar ca producerea prejudicilui sa constituie o vina din partea celui care l-a pricinuit. Totusi, codul civil din 1864 nu defineste culpa si in literatura juridica s-a pus cu intensitate problema determinarii continutului real si actual al notiunii de culpa, in prezent cristalizindu-se o conceptie cvasunitara in ce priveste continutul psihic al acestei notiuni. Culpa este definita, cu unele desoebiri de formulare, drept atitudinea psihica pe care faptuitorul a avut-o in momentul in care a savirsit fapta pagubitoare. Am putea afirma ca nu se afla in culpa, din punct de vedere juridic, cei a caror stare psihica-departe de a infatisa o intunecare completa a mintii, le ingaduie o exacta reprezentare a urmarilor unui act, dar nu le da puterea inhibitiei, puterea mintala de a rezista impulsului irezistibil care ii determina sa savirseasca, impotriva vointei lor, neputincioase, fapta pagubitoare. In legislatia privitoare la impiedicarea casatoriei unui alienat mintal sau referitoare la punerea lui sub interdictie(art 9 si art 142 codul familiei) si la cursul procedurii de divort nu sunt definite in terminis aspectele alienatiei mintale dar, din formularea dispozitiilor corespunzatoare rezulta implicit ca atit alienarea cit si debilitatea mintala presupun in mod necesar ca bolnavul nu are discernamintul faptelor sale, notiune care

corespunde celor aratate cu privire la imposibilitatea reprezentarii consecintelor pagubitoare si ilicite ale actiunilor savirsite. Ceea ce are incidenta in ce priveste conditiile vinovatiei este inexistenta absoluta a facultatilor mintale in momentul savirsirii faptei. Aceasta inseamna aprecierea unui studiu de fapt care intra, in intregime, in competenta neingradida a instantei de judecata. In literatura juridica s-a apreciat ca exista o prezumtie de vinovatie ce exista in sarcina persoanei care savirseste o fapta ilicita si produce un prejudiciu pe care aceasta persoana o poate inlatura dovedind lipsa sa de discernamint si imposibilitatea prevederii urmarilor activitatii pagubitoare, ajungind la inlaturarea, pe cale de consecinte, a raspunderii insasi. Dar, in contextul legislatiei actuale, problema culpei bolnavului mintal nu poate fi examinata decit de lege ferenda, mai ales luindu-se in considerare interesul ocrotirii victimei care reclama si impune consacrarea unei derogari de la principiul raspunderii delictuale intemeiate exclusiv pe existenta vinovatiei. In ceea ce-i priveste pe bolnavii mintali, finalitatea raspunderii nu ar mai fi aceea pe care reglementarile raspunderii o urmareste in general-functia educativa, de natura sa determine in viitor un comportament fara greseala, prevenirea cauzarii prejudiciilor. Si aceasta din cauza ca nici un fel de sanctiune nu este susceptibila sa impiedice pe cel lipsit de discernamint sa pricinuiasca, din nou un alt prejudiciu. Scopul urmarit prin instituirea unui astfel de noi reglementari l-ar constitui numai ocrotirea intereselor victimei; despagubirea ar fi chemata sa inlature numai prejudiciul pricinuit patrimoniului victimei. Solutiile si tendintele practicii judiciare, chemata sa aplice principiul lipsei de responsabilitate a alienatului se bazeaza, in legislatia actuala pe consacrarea dreptului celui care actioneaza-fara a intrevedea urmarile aptelor sale- de a vatama, nestinjenit pe ceilalti. Instantele judecatoresti cer, totusi, riguros ca lipsa de discernamint-susceptibila de a atrage exonerarea de raspundere-sa infatiseze un caracter absolut si ca existenta ei sa fie dovedita in chiar momentul savirsirii faptei pagubitoare; proba starii de alienatie nu este de natura a inlatura posibilitatea intervalelor lucide si nici a lipsei de discernamint. Pe aceeasi linie de impotrivire la consacrarea principiului iresponsabilitatii alienatului poate fi considerata si decizia de indrumare a plenului TS nr10 din 18 mai 1961, decizie ce are in prim-plan referiri la victima fara discernamant. In cadrul ei s-a hotarit ca desi victima nu raspunde de faptele ilicite savirsite fara discernamint, aceasta imprejurare "nu poate inlatura principiul general valabil ca autorul raspunde numai de prejudiciul cauzat prin vinovatia sa". Intr-adevar, activitatea obiectiva ilicita a victimei lipsite de discernamint este considerata un exemplu in care despagubirile sint micsorate, cuantumul lor fiind fixat "tinindu-se seama de gravitatea culpelor autorului si victimei". Or, prin ipoteza, victima-lipsita de discernamint- nu poate fi socotita in culpa. Motivarea TS invedereaza, prin urmare, aceeasi tendinta si anume de a consacra, in aceasta ipoteza, existenta raspunderii delictuale cu toate ca nu sunt intrunite elementele culpei. Este ceea ce explica pentru ce victima care, prin fapta ei a contribuit la producerea pagubei, suporta consecintele micsorarii despagubiri desi, fiind lipsita de discernamint, nu a putut fi in nici o masura in culpa. Intr-adevar, daca fapta victimei poate duce la exonerare, chiar in lipsa discernamintului care constituie premisa necesara pentru existenta oricarui fel de culpa, aceasta inseamna, neindoielnic, ca elementul culpei nu este cerut atunci cind se ridica problema efectelor juridice pe care le produce fapta victimei. Imprejurari care inlatura vinovatia. Pornind de la cerinta ca atitudinea autorului faptei ilicite sa fie libera,inseamna ca, de cate ori apar fapte si imprejurari care impiedica sau anihileaza aceasta libertate este exclusa sau diminuata vinovatia autorului. Aceste fapte au in comun influenta pe care o exercita asupra procesului de formare a laturii subiective, fie restrangand posibilitatea de intelegere a semnificatiei faptei si a urmarilor sale , fie anihiland capacitatea de deliberare si decizie a subiectului.

Nu este vorba aici despre lipsa discernamantului - lipsa ce echivaleaza cu nevinovatia, ci de imprejurari mai mult sau mai putin exterioare subiectului, care se interferaza cu activitatea acestuia .Deci, pentru a inlatura vinovatia si raspunderea autorului prejudiciului trebuie in primul rand sa existe o fapta a omului care va fi coroborata cu aceasta imprejurare exterioara. Exista doua posibilitati atunci cand la producerea prejudiciului concureaza, alaturi de fapta ilicita a autorului si fapta altor persoane sau anumite eveniente exterioare si anume excluderea totala sau numai diminuarea vinovatiei autorului.10 Daca analizam cazul unui accident auto la producerea caruia au contribuit cauzal atat fapta vinovata a conducatorului auto, care a condus imprudent, cat si un caz de forta majora ,insuficient pentru a inlatura total vinovatia conducatorului, vom ajunge la concluzia ca nu se poate pune decat cel mult problema unei diminuari a despagubirii si in nici un caz a inlaturarii raspunderii. Foarte important este faptul ca imprejurarea exoneratoare de vinovatie va fi luata in considerare numai daca autorul faptei ilicite nu a provocat el insusi, cu vinovatie, evenimentul sau situatia exoneratoare. In legatura cu desemnarea concreta a imprejurarilor ce inlatura vinovatia , in doctrina si in practica judecatoresca exista controverse de opinie. Totusi, in general se porneste de la criteriul de apreciere a vinovatiei, de la faptul ca acolo unde inceteaza culpa incepe cazul fortuit. Unii autori identifica toate categoriile de imprejurari care au facut imposibila prevederea si prevenirea urmarilor faptei cu notiunea de caz fortuit. Acest punct de vedere largeste nejustificat spatiul pe care il reprzinta notiunea cazului fortuit.De aceea, in cuprinsul notiunii largi a fortuitului, vom distinge o serie de imprejurari care, toate ,presupun lipsa vinovatiei, dar care, fiecare in parte, se distinge prin anumite caracteristici si consecinte juridice, care le sunt proprii.Astfel, in cele mai multe lucrari de specialitate, sunt retinute drept imprejurari principale care inlatura vinovatia fapta victimei insasi , fapta unui tert pentru care autorul nu este tinut a raspunde, cazul fortuit stricto sensu si cazul de forta majora. Toate aceste imprejurari pot sa inlature total vinovatia autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau, dupa caz, sa o inlature partial. Precizari referitoare la vinovatia civila si vinovatia penala. Conceptul juridic al vinovatiei este unitar, pentru ca in toate cazurile de raspundere el defineste elementul subiectiv, atitudinea subiectiva, dar este si diversificat intrucat forma ori gravitatea acestei atitudini este luata in considerare in mod diferentiat, in diferitele forme de raspundere din cadrul diferitelor ramuri de drept. 11 Examinand vinovatia-conditie a raspunderii civile delictuale in paralel cu vinovatia penala, se poate afirma in primul rand ca ambele categorii imbraca atat forma intentiei, cat si a imprudentei sau a neglijentei. Aceste notiuni se si deosebesc sub anumite aspecte. Daca vinovatia penala se prezinta in principal sub forma intentiei, vinovatia civila se prezinta de cele mai multe ori sub forma culpei. Sub aspectul gravitatii, vinovatia penala, in forma culpei va fi retinuta numai atunci cind prezinta un grad de gravitate inalt, pe cind culpa civila cea mai usoara angeaza raspunderea civila delictuala. Rezulta ca notiunea de vinovatie civila este mai larga decit cea de vinovatie penala.De aici mai pot fi trase unele concluzii. 1. Una se refera la faptul ca instanta penala poate obliga la unele despagubiri civile chiar daca a dispus achitarea in cazul in care fapta nu prezinta caracterul unei infractiuni ori fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii. 2. Cealalta precizeaza intelesul exact al art.22 C.proc. pen. conform caruia hotarirea penala are autoritatea de

lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acesteia.

L.Pop, op.cit., p.216-217 M. Eliescu, op. cit., p.173 3 Lidia Barac, op.cit., p.254 4 M.Eliescu, op. cit., p.182-183 5 M.N.Costin, op.cit., p.109 6 Liviu Pop, op. cit.223 7 A. Leik - Teoria generala a obligatiilor, Iasi, Apollonia, 1988, p.127 8 M.Eliescu, op.cit.p.227; T.R. Popescu, P.Anca, op.cit., p.196 9 P.Anca, Maria Ioana Eremia - Aspecte ale reglementarii raspunderii delictuale fara culpa, Studii, nr.2/1971, p.3 10 C.Statescu, C.Birsan, op.cit., p.200-202 11 G.Birligeanu, L.M.Stefan, Minodora Achim, op.cit., p.178
1 2