Sunteți pe pagina 1din 7

CUVINTE SIMBOL

Simbolul, înrudit genetic si funcţional cu mitul si cu ritualul religios, instituie o lume a


imaginarului, adesea infinit mai bogată si mai frumoasă decât lumea contingentului imediat, a
ontosu-lui dominat de legile necesităţii implacabile. Teama de simbol sau anumite rezerve faţă
de el, manifestate în anumite perioade ale istoriei marcate de raţionalism exacerbat, de
ştientism orgo-liols sau de voluntarism reformist, se explică mai ales prin faptul că simbolul
în general, iar cel arhetipal în speţă, reprezintă întotdeauna o deschidere spre lumea misterului
si a numinosului, aflată dincolo de realităţile palpabile. În configuraţia marilor simboluri ale
omenirii desluşim reflexele de lumină cerească si umbrele imperiului dezordinii, suferinţei,
întunericului si ale morţii. Purtător al memoriei colective, simbolul a exercitat o puternică si
permanentă acţiune modelatoare asupra societăţii si individului, fiind un reper moral, etalon
axiologic si exemplu în acţiune. Aceste calităţi sunt proprii mai ales acelor simboluri
universale si străvechi pe care Jung le-a denumit arhetipuri.

BALAUR: Simbol arhetipal de mare persistenţă si cu o arie largă de răspândire în miturile


lumii, încărcat cu multiple semnificaţii si având variate forme (dragon, zmeu, sarpe, bazilisc,
beliemoth, leviathan etc). Cel mai adesea este întruchipat într-o fiinţă fantastică, având forma
unui sarpe urias, cu unul sau mai multe capete, cu aripi si gheare ascuţite, vărsând foc pe gură.
Întruchipează forţele haotice ale universului si instinctele primare, neîmblânzite ale omului.
Are o latură benefică fiind asociat apei, fertilităţii, bogăţiei (este păzitor al comorilor), focului
uranian si strămosului mitic, dar si o faţă întunecată, fiind întruchiparea răului universal, a
diavolului, a forţelor obscure si pulsaţiilor inconstientului. Omorârea balaurului (dragonului,
monstrului) primordial, înfăptuită de zeul solar sau eroul civilizator (Indra, Marduk, Apollo,
Siegfried etc), semnifică începutul cosmicizării lumii si instaurării ordinii sociale.

BARZĂ: Pasăre de bun augur; simbol al respectului filial, deoarece se crede că îsi
hrăneste părintele îmbătrânit. La multe popoare se spune că ea aduce copii (la noi, ea se mai
numeste si „naşoilă"). Ca orice pasăre călătoare, a fost considerată întruchipare a sufletului
strămosului si vehicul al morţilor si al revenirii lor din lumea de dincolo. E asociată
primăverii, regenerării, bunăstării, fertilităţii si belsugului. Întruchipează principiul uranian si
solar (prin partea albă a penajului si prin ciocul si ghearele rosii). În iconografia precrestină si
cea crestină e zugrăvită barza ţinând în cioc un sarpe; exprimă lupta luminii cu întunericul, a
binelui cu răul. Românii o consideră pasăre ocrotitoare a casei; de aceea, distrugerea cuibului
berzei e un mare păcat.

PISICA: Animal nocturn, cu ochii fosforescenţi strălucind în întunericul nopţii, dar si unul
din cele mai vechi animale aflate în preajma omului, pisica are un simbolism am-bivalent si
contradictoriu. Se asociază principiului feminin, vieţii instinctive, senzualităţii, fenomenelor
magnetice, misterelor nopţii, focului vetrei. Este si o încarnare a perfidiei, agresiunii,
cruzimii, închiderii la raţiune, a răului si demonicului. Divină si diabolică, pisica a fost
integrată în mitologia majoră egipteană sub chipul zeiţei Bastet, protectoarea casei, având
când atributele iubitei capricioase, când pe cele ale unei mame tandre si bune. Si în legendele,
în naraţiunile cu substrat mitologic ale folclorului românesc pisica e pusă în relaţie cu femeia.
Se crede că Eva a fost făcută din coada unei pisici. În credinţele poporului predomină
atributele malefice ale pisicii, fiind considerată o încarnare a diavolului. Noaptea nu se
cheamă pisica, dacă lipseste din casă; nici nu i se dă drumul în casă dacă vine la usă, căci se
întâmplă ca necuratul să ia chipul pisicii si, intrând în casă, să facă rău oamenilor de acolo. Se
mai crede că dacă pisica sare peste un mort, acela se preface în strigoi. E temută pentru
valenţele sale infernale. În Vâlcea se crede că cine scuipă pisica, o va linge pe lumea cealaltă.
Pisica e unul din principalele animale care prevestesc vremea bună sau rea: dacă mâţa se linge
— e semn de ploaie, dacă se linge si se uită la fereastră — e vreme bună, iar dacă se uită în
sobă — e vreme rea sau frig. Se află în strânsă legătură cu fulgerele si cu focul vetrei, după
cum reiese si din următoarea cimilitură: „Care e dobitocul / Ce păzeste focul?" = Mâţa.
Prezenţa ei în practica ghicitului premarital sau în riturile de nuntă atestă legătura pisicii cu
fertilitatea si fecunditatea. În obiceiul baterii tercului, fetele ascund sub covată o pisică albă pe
care o bat cu vergele de răchită; apoi îi dau drumul si pisica năucită se aruncă printre fetele
asezate în genunchi. Fetele atinse de pisică se crede că se vor mărita în acea iarnă. În
obiceiurile de nuntă din Oltenia, când flăcăul pleacă să se însoare, mama aruncă pe el o pisică,
„ca fata pe care o peţeste să se ţină scai de el". În Europa Occidentală a crestinismului
medieval, pisica, nefiind pomenită printre animalele salvate de Arca lui Noe, si divinizată pe
vremurile păgânismului, a fost tratată cu dispreţ si asociată diavolului si vrăjitoriei, în
târgurile si marile orase ale Europei au fost înregistrate numeroase cazuri de ardere pe rug a
pisicilor negre sau ale aruncării lor de pe zidurile cetăţii. În pofida acestei prigoane, pisica a
continuat să-si păstreze o seamă de atribute benefice.

OGLINDĂ: După cum atestă datele arheologiei, oglinda e un străvechi atribut al


civilizaţiei umane. Primele oglinzi datează de aproximativ 5 000 de ani. Centrul lor de
expansiune pare a fi Egiptul si China. Ele erau din bronz sau argint slefuit si aveau o formă
ovală; pe lângă rosturi practice, mai aveau si o seamă de funcţii magicoreligioase foarte
importante. Latinescul speculum „oglindă", care a dat nastere speculaţiei filosofice, era iniţial
un instrument al observării cerului. În istoria culturii vechi si noi, oglinda s-a dovedit a fi un
adevărat „mecanism semiotic". E simbol al cunoasterii, metaforă a literaturii si artei, punctul
de plecare al tuturor dedublărilor. Dar oglinda nu semnifică o cunoastere directă (solară, la
lumina zilei), ci una reflectată, mijlocită, pusă sub incidenţa lunei, apei, principiului feminin si
a nopţii. Oglinda dă o imagine inversată a obiectului si, ca atare, este o îndepărtare de
Principiu si de Esenţă. Multe popoare cred că în oglindă se reflectă nu chipul cel adevărat al
omului, ci o dublură a sa, având adesea unele însusiri malefice. De această credinţă sunt
legate numeroase tabu-uri de a nu privi în apă de frica să nu fie atras omul de umbra sa, aflată
în lumea de dincolo. Tot de acest complex ţin, probabil, si obiceiurile de a acoperi oglinzile
sau a le întoarce cu faţa la perete în camera unde se află mortul. Oglinda e un ,,ochi” străin în
care căutăm adevărul despre noi, de aceea, ea apare ca simbol al virtuţilor si păcatelor.
Oglinda curată e simbolul purităţii si una din emblemele Sf. Fecioare. în acelasi timp, oglinda
murdară sau deformată va simboliza păcatul, minciuna, caricatura, autoamăgirea, vanitatea.
Motivul oglinzii „mincinoase" e răspândit în folclorul si în literatura cultă. De motivul
oglinzii este legat complexul lui Narcis.

HAOS: Cuvânt grecesc (chaos), derivat din rădăcina cha care a dat si verbele cu sensul ,,a
căsca, a deschide gura", deci, iniţial, însemna „căscătură", gol. În diferite mituri cosmogonice
e starea iniţială, neorganizată de la care s-a pornit urzirea lumii. E imaginat fie ca un gol sau
hău fără fund, fie ca o stare amorfă a substanţei alcătuită din foc si apă. Uneori haosul ia
forma unor monstri primordiali (balauri, uriasi, fiinţe demonice htoniene). Transformarea
haosului în cosmos este prezentată ca trecere de la întuneric la lumină, de la apă la uscat, de la
hău (gol) la substanţă, de la amorf la organizat, de la distructiv la constructiv. Aceste concepţii
mitologice au fost preluate si în primele sisteme filosofice naturiste din Grecia antică, în care
predomină ideea unui haos reprezentând amestecul diferitelor elemente, cu predominanţa
unora dintre ele. In literatura latină, haosul se leagă de infern. În Egipt este întruchipat în
oceanul primordial Nun. Varianta biblică a fost influenţată de o schemă babiloniană. În
ebraică tehorn, bezna cosmică, este înrudit cu accadianul Tiamat — monstrul primordial ucis
de zeul Marduk. În Vedele indiene găsim o concepţie apofatică a haosului, adică o definiţie
negativă: se spune ce nu exista acolo (nici cer, nici pământ,...). Organizarea haosului aparţine
unor zei cosmofori si demiurgi, care luptă cu monstrii primordiali. Haosul însă continuă să
existe si după instituirea cosmosului; el se află la periferia acestuia din urmă, ameninţându-i
mereu echilibrul precar. Toată cultura si întreaga activitate a omului din societăţile arhaice si
tradiţionale sunt subordonate luptei împotriva forţelor dezorganizate ale haosului, aflat
dincolo de graniţele teritoriilor cosmicizate. În concepţia poporului român, haosul se prezintă
si ca o „lume întoarsă pe dos", opusă normelor sociocosmice. Descântecele românesti îl
conotează ca loc unde „fata nu se piaptănă", „unde cocosul nu cântă", „unde oaia nu behăie",
„unde popa nu toacă", „unde zorile nu se revarsă", „unde pasărea nu ciricăie" etc.

SCAUN: Simbol universal al autorităţii lumesti sau al celei divine. Când scaunul devine
tron, el este suportul gloriei si semn al puterii autarhice. Simbolismul său se datorează
valorificării spaţial-axiologice pe axa ,,sus-jos", semnificând gradele desprinderii de lumea
terestră si apropierii de lumea cerului. Un scaun, ridicat mai sus decât altele, indică
întotdeauna superioritatea. Scaunele (tronurile, piedestalurile) sunt ornate cu simboluri
cosmice sau cu cele ale puterii, forţei, magnificienţei (lei, grifoni, tauri, dragoni etc). Acest
simbolism este subliniat si de materialul din care sunt confecţionate (lemn de esenţă nobilă,
pietre preţioase sau semipreţioase, argint, aur etc). Un asemenea scaun este identificat cu
centrul lumii. Masa rotundă cu scaunele dispuse în jur (cf. Masa Tăcerii a lui Brâncusi) evocă
armonia cosmică, iar masa pătrată sau dreptunghiulară, cu cele patru sau opt scaune ale sale, e
simbolul spaţiului terestru ordonat, înscris în cele 4 puncte cardinale; înălţarea spre cer a
acestei alcătuiri mobiliare e semnificată de înălţimea mesei si a scaunelor, precum si de
candelabrul ce atârnă deasupra sau de sfesnicul din mijloc semnificând astrul zilei. Scaunele
din bisericile catolice în care stau enoriasii sau scaunele de lângă zidurile bisericii crestine,
dominate de scaunul arhieresc, semnifică detasarea de cele pământesti.

VERDE: Culoare a regnului vegetal, verdele simbolizează viaţa, primăvara, tinereţea,


speranţa, norocul, bucuria, longevitatea, imortalitatea. Produce asupra omului o acţiune de
calmare si linistire. În opoziţie cu roşul masculin, verdele e o culoare feminină, asociată la
chinezi principiului yin. Există o terapeutică a verdelui, asimilată, în plan psihologic, unui
regressus ad uterum. În Evul Mediu era culoarea togii medicilor. Se asociază cunoasterii
secrete. În limbajul simbolic al alchimistilor, desemnează latura fertilităţii lucrurilor. Lumina
verde are, în general, o semnificaţie ocultă. Egiptenii se temeau de pisicile cu ochii verzi si
pedepseau cu moartea pe cei ce omorau o asemenea pisică. Piatra verde a smaraldului e
folosită pe larg în practicile oculte; este emblema lui Lucifer. Verdele posedă si o putere
malefică, nocturnă; de acest aspect sunt legate probabil si expresiile românesti: a vedea stele
verzi, a i se face verde înaintea ochilor, a alerga după cai verzi pe pereţi etc. V. Alecsandri, B.
P. Hasdeu remarcau frecvenţa cântecelor românesti care încep cu „Frunză verde”, văzând în
asta o trăsătură etnică specifică legată de sentimentul înfrăţirii cu natura. Însă G. Cosbuc
observă, cu oarecare surprindere, că „desi iubeste verdele din natură („frunză verde"), în
portul său, în ţesături, în mobilierul casei, românul nu iubeste verdele. Lucru curios!” . În
Evul Mediu, verdele si albastrul erau culorile dragostei: verdele înfăţisa îndrăgostirea,
albastrul credinţa. Verdele era, mai ales, culoarea dragostei tinere, plină de nădejde; de aceea,
se cuvenea ca un cavaler rătăcitor să umble îmbrăcat în verde.

STEA: Ocupă un loc important în simbolistica astrală a tuturor popoarelor. Sunt ochii
cerului, fiii lunii si ai soarelui, în mod tainic legaţi de soarta oamenilor. Ca lumini ale cerului,
stelele simbolizează spiritul si sunt considerate în popor drept călăuze ale oamenilor si
simboluri ale destinului individual. Se crede că fiecare om are o stea a lui; nasterea este legată
de apariţia unei noi stele; căderea unei stele înseamnă moartea unui om: ,,Că la nunta mea / A
căzut o stea" (Mioriţa). În V.T. fiecare stea găzduieste un înger. În alte tradiţii mito poetice,
stelele sunt sufletele morţilor sau ferestrele cerului prin care pătrund în spaţiile siderale ale
nemuririi sufletele celor alesi. Diferite stele (planete) au semnificaţii mito-poetice proprii
(Steaua dimineţii, Luceafărul de seară etc). Steaua din vârful bisericilor, de pe tavanul lor
înseamnă vegherea cerului asupra comunităţii bisericesti. Luceafărul de seară este simbolul
V.T. care apune, în faţa Luceafărului de dimineaţă, simbolizând noua învăţătură a lui Isus
Hristos. Stella Măris (Steaua Mării) este luceafărul ce se ridică din apele mării; e simbolul Sf.
Fecioare care îi ajută pe cei ce plutesc pe apele vieţii. Arhetipul ste- lei ceresti a servit drept
model pentru derivarea unor simboluri geometrice în formă de stea, încărcate cu multiple
semnificaţii. Mai cunoscute dintre ele sunt următoarele: Steaua lui David („pecetea lui
Solomon") — două triunghiuri inversate simbolizând unirea cerului si a pământului, a
spiritului si materiei, a principiilor active si pasive etc; steaua cu cinci colţuri (la pitagoreici,
la masoni, la comunisti) — semnificând unirea lui 2 si 3, a principiului feminin si masculin,
totalitatea, solidaritatea, perfecţiunea etc; steaua cu 7 colţuri, considerată drept sinteză si
armonie a lumii, căci reuneste 7 culori ale curcubeului, 7 planete etc.
POD: Simbol al legăturii între două spaţii sacrale sau între două lumi contingente, dar
valorificate în mod diferit. E un component al drumului simbolic si, totodată, un obstacol în
calea drumeţului. Din acest punct de vedere, podul din basme e izomorf simbolului răscrucii.
Podurile, punţile si vadurile sunt locuri preferate unde se aciuiesc duhurile rele asteptându-si
victimele. De aici a rezultat si obiceiul romanilor, preluat apoi de alte popoare, de a aseza pe
ambele capete ale podului stâlpi de pază, imagini zoomorfe, figuri sculptate (lei, grifoni etc).
Constructorii de poduri („podarii"), de regulă, formau grupuri profesionale si confesionale
închise, fiind asimilaţi cu vrăjitorii sau preoţii. Numele preoţilor romani, pontifex vine de la
„făcător de poduri". Construirea unui pod instituie o legătură între două spaţii geografice, dar
si o punte temporală, o legătură între vechi si nou, între un ciclu parcurs si ciclul următor,
între o viaţă si alta. Podul miraculos din basme, construit într-o singură noapte din metale si
pietre preţioase, cu păsări si pomi de tot felul, se referă nu atât la un pod orizontal, ci la unul
care leagă cerul si pământul, izomorf Pomului vieţii. Această interferenţă simbolică e
reflectată atât în obiceiurile vechi românesti, cât si în limbă, unde pod înseamnă si „scară" sau
„partea superioară a casei”. In credinţele românilor, podurile morţilor se numesc lucrurile de
pomană, ce se dau în timpul in care mortul este dus la groapă; ele sunt un fel de răscumpărare
pe care va trebui s-o plătească sufletul trecând prin „vămile văzduhului" (porţi, poduri pe
drumul în lumea de dincolo).

FLUIER: Acest instrument muzical de suflat, în diferitele lui forme (fluier, flaut,
caval, nai, tutelcă etc), este prezent în cultura si în mitologia aproape a tuturor popoarelor care
au cunoscut păstoritul. Se spune că fluierul a fost inventat de Pan ca să înveselească zeii,
nimfele, oamenii si animalele. Fluierului si cântatului la acest instrument i se atribuie
proprietăţi miraculoase: vrăjeste întreaga fire, învie morţii, face să crească vegetaţia,
îmblânzeste animalele, îndepărtează duhurile rele. Fluierul e un mijloc de comunicare cu
spiritele de dincolo. Este un simbol faliform al strămosului mitic. După cât se pare, fluierele
rituale, cândva, se făceau din oase de om, iar unele popoare africane numesc spiritele morţilor
„fluierători". Amintirea unei asemenea mitologeme e posibil să fi păstrat si denumirea
românească: fluierul piciorului. Proprietăţile magice si sacralitatea fluierului la români sunt
evidenţiate de prezenţa acestui instrument la toate riturile, ceremoniile si jocurile populare.
Fluierul e poetizat în „Mioriţa", în care regăsim substratul tracic si dionisiac al acestui
instrument muzical. Aceste însusiri el le-a păstrat si după victoria crestinismului, deoarece, în
Postul Mare, când la crestini este interzisă orice cântare, doar „singur cântecul din fluier e
permis". Cântecul din fluier reprezintă o adevărată epifanie celestă, deoarece este conjuncţia
elementelor eterice: aer (suflu) si sunet.

Bilbliografie:
1. Coman, Mihai, Izvoare mitice, Bucuresti, Editura Cartea Românească, 1980.

2. Coman, Mihai, Sora Soarelui, Bucuresti, Editura Albatros, 1983.

3. Coman, Mihai, Mitologie populară românească, I. Vieţuitoarele pământului şi ale apei, Bucureşti,
Editura Minerva, 1986; II. Vieţuitoarele văzduhului, Bucuresti, Editura Minerva, 1988.

4. Evseev, Ivan, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Editura „Amarcord”, 1994
.

Studentă,
BAUER ALEXANDRA MIHAELA
AS 3, gr. 1