Sunteți pe pagina 1din 13

Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu Motru” Departamentul de Psihologie

Delincvenţa Juvenilă

Raport de cercetare (Extras)

GABRIEL UNGUREANU

Bucuresti, 2011

1

I. Stadiul actual al abordării psihologice în studiul agresivităţii şi alte forme ale violenţei la tinerii din mediile şcolare.

Incidenţe psihosociale

În aria prezentelor disfuncţii psihologice şi sociale, potenţiale şi efective, la nivelul societăţii sau la nivelul individului se constată o diminuare a interesului unei anumite părţi a administraţiei locale pentru problemele copiilor şi adolescenţilor în materie de echilibru psihologic, modele culturale şi civice. Ca efecte sociale şi individuale, se face prezentă o emergenţă negativă şi se constată că identitatea personală, în formare la vârsta copilăriei şi adolescenţei este pulverizată în devieri caracteriale, agresivitate şi inadaptare socială de tip evitant. Factorii de ambient ai acestei disfuncţii vizibile şi continue putând fi uşor indentificaţi enumerăm aici: dispariţia unor industrii, condiţiile dificile de viaţă şi muncă, aglomeraţiile urbane, migraţia şi imigraţia, sistemul educativ perpetuu experimental, sărăcia, bolile somato-psihice, dezinteresul cronic şi vădit al unor instituţii guvernamentale pentru devenirea persoanei, actual, tot acest tablou fiind facil justificat de ,,criza economică”. Factorii individuali care determină devianţa, comportamentele agresive şi infracţionale ale copiilor şi adolescenţilor, au valenţe neuropsihologice, natura lor complexă find descifrată numai în coordonatele ei biologic-personologice. Constelaţiile factoriale susceptibile să producă deviaţii comportamentale în primul rând la copii şi adolescenţi nu se mai aseamănă cu cele care au influenţat societatea generaţiilor anterioare, ci au produs actual, mutaţii foarte mari în caracterul, inteligenţa şi deprinderile celor de azi. Asupra culturii, dar mai ales asupra subculturilor adolescenţilor români care au parcurs o tranziţie atipică şi în mare parte, subconştientă, pasivă, şi-au pus amprenta atitudinile de dezangajare, faţă de puţinele modele valide, existenţiale şi morale din societate. Fenomenele de abandon şcolar, cele de abandon familial, delincvenţa juvenilă, agresiunea verbală sau fizică în spaţiul şcolii se produc acum preponderent pe structura populaţiei de vârstă tânâră, caracterizată adeseori prin disfuncţii în nivelul de evoluţie caracterială, tulburări emoţionale şi prin carenţe grave în pregătirea şcolară şi profesională. Aceste

2

comportamente aberante şi agresive sunt de multe ori observate, învăţate sau transmise printr-o contagiune psihologică şi perpetuate cu rol de reper în afirmarea personalităţii la nivelul microgrupurilor şcolare.

Definirea agresivităţii umane

Termenul de agresivitate provine din latinescul adgradior, care se traduce prin “a merge către,, şi a căpătat mai apoi forma agredire, care înseamnă “a merge către, cu tendinţa de a ataca”. Acest concept s-a transformat ulterior în "agressio"(lat.), care înseamnă clar :,, a ataca". Este o stare a sistemului neuro psihofiziologic, de răspuns al organismului, printr-un ansamblu de conduite ostile, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru, investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare (Păunescu, 1994). Noţiunea de agresivitate face trimitere la o disponibilitate individuală pentru iniţierea unui atac, la capacitatea de a intra în opoziţie cu altul şi a nu ceda sau da înapoi în caz de o eventuală confruntare. Paul Popescu-Neveanu (1978) descrie agresivitatea ca fiind un comportament destructiv şi violent orientat către persoane, obiecte sau spre sine. El arată că agresivitatea implică o o negare activă şi produce daune sau doar transformări. Deasemeni indentifică şi o agresivitate calmă nonviolentă dar care semnifică întotdeauna propensiune spre atac, ofensivă şi ostilitate. Agresivitatea îşi are originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, fiind totodată şi o însuşire a fiinţelor vii pe toată scara evoluţiei acestora.

Modelele explicative ale conduitei agresive

Comportamentul agresiv, considerat drept o caracteristică a formelor de comportament orientat în sens distructiv se regăseşte în formele de vârf ale manifestării la nivelul delincvenţei. Legat de problematica originii tendinţelor agresive există mai multe teorii.

Caraterul înnăscut

In ansamblu modelul biologic-etologic explică agresivitatea nativă, instinctuală şi neurobiologică. Acest model fost abordat şi dezvoltat de autorii Sigmund Freud, Konrad Lorenz, J.G Vanderberg sau Fernando Molina împreună cu explicaţiile lor de orientare psihanalitică, etologică sau neurobiologică. În accepţiunea lui Freud, oamenii

3

au încă de la naştere înstinctul de agresiune şi de manifestare violentă, S.Freud arătând că agresivitatea are la bază un instinct înăscut. Astfel caracterul înnăscut şi/sau dobândit ori învăţat al agresivităţii, constituie tema unor controverse ştiinţifice l-a care s-au angajat biologi, etiologi, medici, psihologi, sociologi, filosofi, criminologi etc.

Modelul etologic Konrad Lorenz, în lucrarea ,,Despre aşa zisul rău”, accentuează natura biologic- instinctuală a agresivităţii dar justificată de un sens al supravieţuirii prin reproducere şi asigurarea unui spaţiu vital de acţiune. Agresivitatea poate fi dublată în contextul unei confruntări violente, cu instinctul ce împiedică distrugerea totală a adversarului. În acest caz, oprirea acţiunii agresive se rezolvă prin comportamentul agresiv ritualizat în care, în desfăşurarea luptei, apare superioritatea unuia. Adversarul învins, dând semne de recunoaştere ca atare, îl determină pe câştigător să se oprească şi el, încetând astfel pericolul de distrugere conspecifică. Ca motive ştiinţifice Lorenz invocă în spiritul afirmaţiilor lui Darwin pe cei doi mari constructori ai evoluţiei speciilor care sunt selecţia naturală şi modificarea genetică.

Agresivitatea ca reacţie la frustrare

Modelul psihosociologic. Conform acestui model, agresivitatea reprezintă feed-back-ul la frustrare. Cei care susţin această teorie pleacă de la ipoteza că agresivitatea este determinată de condiţiile externe, în fapt de viaţa de relaţie. Este cunoscută în acest sens teoria frustrare-agresiune, susţinută de J.Dollard 1 în cunoscuta sa lucrare Frustration and Aggression (1939). Ulterior, acestă teză a fost îmbunătăţită şi dezvoltată prin contribuţia lui Leonard Berkowitz 2 , care a luat în considerare o serie de variabile intermediare:

atribuirile, învăţările anterioare, şi mijloace instrumentale. Teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Dollard ( L. Berkowitz, 1993 apud J. Dollard, 1939 )", caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariţia unor frustrări (stări de tensiune nervoasă, create prin apariţia unui obstacol în calea realizării dorinţelor unei persoane). În lucrarea sa "Frustrarea şi agresivitatea" J. Dollard considera că cele două direcţii fundamentale sunt:

agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrări;

frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.

1 J.Dolard, Frustration and Aggression . New Haven.Yale University Press

2 Leonard Berkowitz, What happened to the frustration-aggresssion hypothesis? American Behavioral Scientist

4

Intoleranţa la frustrare

Frustrarea este o stare distimică, fiind un rezultat intervenit atunci când îndividul întâlneşte în calea sa un obstacol (intern sau/şi extern) care îl împiedică să-şi satisfacă o trebuinţă. Frustrarea este o experienţă afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită şi, în funcţie de temperamentul individului, de structura sa afectivă, se poatea ajunge la un comportament deviant, individul nemaiţinând seama de normele şi valorile fixate de societate. Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă, a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condiţie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare. Imposibilitatea de a pune în acord trebuinţele interne cu exigenţele mediului social duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare. Neîncrederea, ostilitatea, indiferenţa, dau naştere conflictului emoţional şi unei puternice tensiuni nervoase care poate declanşa agresivitatea.

Agresivitatea ca răspuns la frustrare.

Fenomenul frustrării constă într-o stare de contrarietate creată prin interferarea în planul unei acţiuni dezirabile subiectului, orientată spre o finalitate însuşită , a unei acţiuni distorsionate în raport cu acţiunea dorită şi finalitatea acesteia. În literatura de specialitate sunt citate patru tipuri de frustrare:

1.

existenţa unei imposibilităţi sau a unei bariere fizice, în calea acţiunii proiectate;

2.

existenţa unei perioade de latenţă între debutul şi sfârşitul actului secvenţional;

3.

omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activităţii desfăşurate;

4. apariţia unei tendinţe la răspunsul incompatibiI cu situaţia existentă.

Cercetările experimentale realizate de o serie de autori asupra rolului frustrării în declanşarea comportamentului agresiv pornesc de la două teze ale şcolii lui Yale, care pot fi formulate ca două întrebări:

1. Orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări?

2. Orice frustrare duce la comportament agresiv?

În literatura de specialitate se precizează că frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează un comportament agresiv. Ea suscită o anxietate, ca variabilă intermediară şi se poate considera că tensiunea creată de această anxietate declanşează reacţia agresivă.

5

Nu toate frustrările conduc la o stare anxioasă şi de aici la un comportament agresiv. Totul depinde de sensul pe care îl au acestea pentru individ (apud L. Berkowitz 1993).

Agresivitatea ca trăsătură învăţată

Modelul socioculturalist se centrează pe comportamentul social învăţat. Această perspectivă a fost acreditată şi indirect, încă din 1935 de Margaret Mead, în lucrarea sa Sex and Temperament in Three Primitive Societies, unde susţine că normele culturale sunt cele care se fac responsabile de reglementarea masculinităţii şi feminităţii din societate respectiv asumarea comportamentelor de gen şi nu moştenirea biologică. A.Bandura formulează, la randul său, teoria învătarii sociale a agresivitătii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi: direct sau prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente; prin obervarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor. (apud.Gabriel Jderu, Chelcea S p.211-223) 3 În dezvoltarea unui comportament agresiv o contribuţie mare o are cultura sau subcultura la care aparţine un individ (R.K. Merton, A. Cohen, citati de V. Preda 4 ). Teoria învăţării sociale explică procesele prin care: 1) Se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament 2) se iniţiază comportamentele 3) se menţin patternurile de comportament (Păunescu,1994). Potrivit acestei teorii comportamentul social nu este înnăscut ci învăţat de la modelele adecvate. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului care pot fi directe sau indirecte. Prin socializare, copilul învaţă comportamentul agresiv întrucât este recompensat direct, ori observă că ceilalti sunt recompensaţi pentru conduite agresive. Conceptul de imitaţie a comportamentului a fost introdus de Skiner şi a avut ca descoperire faptul că nu imităm decât comportamentele care ne sunt recompensate. 5

II. Delincvenţa juvenilă: Factori favorizanţi ai agresivităţii. Date şi interpretări

3 .S.Chelcea, Jderu Gabriel. „Psihosociologie,- Teorii, cercetări, aplicaţii”. Polirom 2008

4 Preda, V. – “Delicvenţa juvenilă” Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, pag. 33-34.

5 Cornel Harvareanu , Cristina Morăriţei Agresivitatea în relaţia elev- profesor p.90

6

Definiţie

Termenul de “delicvenţă juvenilă” vine din limba franceză “deliquance juvenile” care, la rândul lui, îşi are originea în latinescul “delinquere juvenis” care arăta ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic şi săvârşite de minori. Comportamentul deviant rezidă, la nivelul conştiinţei commune, în formele de conduită aflate în discordanţă cu valorile şi normele unui anumit sistem socio-uman. T.Bogdan afirma că acesta se referă la formele de conduită care se distanţează în mod evident de la normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statusuri sociale bine definite în respectiva cultură. Definirea delincvenţei trebuie să pornească de la conceptul de maturizare socială. V. Preda afirmă că maturizarea socială poate fi definită ca fiind capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic între interesele sale şi interesele societăţii, delicventul apărând ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare socială, ce intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.

Factorii genetici

În prezentarea ştiinţifică ,, Agresivitatea şi violenţa, sau despre mitul “bunului sălbatic “ doctorul Sever Oană şi psihologul Melinda Boroş, citând studiul lui Andreas Reif Nature and Nurture Predispose to Violent Behavior: Serotonergic Genes and Adverse Childhood Environment, ajung în finalul studiului la concluzii surprinzătoare. Genele violenţei sunt evidenţiate de alelele scurte ale genei MAOA (monoamino-oxidaza tipA) şi reprezintă un factor de risc independent pentru comportamentul violent, prin reglarea nivelului acidului homovanilic în LCR. Alelele scurte ale 5HTT (5- hidroxitriptamin transporter) predispun la violenţă. În acest caz se pare că exprimarea insuficientă a transportatorului serotoninei nu permite preluarea ei din spaţiile sinaptice din cortexul cingulat anterior aducând astfel subiectul la o predispoziţie pentru stările psihice de mânie şi agresivitate. Cercetătorii estimează că până la 30% dintre bărbaţi au cel puţin una dintre cele două anomalii genetice sau pe amândouă. Prezenţa anomaliei genetice duce la comportament violent dacă copilul este crescut într-un mediu violent, dar nu duce la aceasta dacă copilul este crescut într-un mediu blând şi afectuos. Prezenţa alelelor lungi ale celor două gene are deci o valoare protectivă faţă de comportamentul impulsiv şi violent. Natura umană este violentă! Întoarcerea la “starea naturală” nu este o opţiune! Procesul civilizării, cu scopul reducerii violenţei, trebuie reluat de la zero cu fiecare nouă generaţie, familia copilului având rolul primordial în acest proces. Pe baza acestor cercetări s-ar putea concluziona că ereditatea este incriminată în devianţa copiilor,

7

dar această supoziţie nu este adevărată în totalitate. De ce comit infracţuni şi copii proveniţi din familii integrate? Ceea ce se transmite nu este comportamentul deviant, ci anomaliile care îl pot determina. Alături de ereditate trebuie verificaţi şi alţi factori precum factorii de mediu sau situaţia economică dezastruoasă.

Dezvoltarea psihoafectivă la adolescenţă

Emil Verza în lucrarea sa Psihologia Vârstelor consideră că perioada adolescenţei este foarte controversată, psihologii si pedagogii etichetând-o: „vârsta ingrată”, „vârsta marilor elanuri”,„vârsta de aur”,„vârsta crizelor, anxietatii, nesiguranţei, insatisfacţiei”. Ea reprezintă cea mai complexă etapă a dezvoltării fiinţei umane, etapă a conturării individualităţii şi a începutului de stabi1izare a personalităţii, ce marchează încheierea copilăriei şi trecerea spre stadiul vârstei adulte.

Intoleranţa delincventului juvenil la frustrare

După 1920, S.Freud face publică o a doua versiune a aparatului psihic uman care include trei instanţe principale: eul, supraeul şi sinele. El arăta că acestea funcţionează divergent şi dezorganizat favorizând astfel apariţia conflictului şi pe cale de consecinţă a sentimentului frustraţiei. El precizează că între activitatea Sinelui şi cea a Supraeului există o contradicţie deoarece Sinele tinde spre satisfacerea instinctelor de bază şi deci este amoral, pe câtă vreme Supra-Eul ca o expresie dinamic-manifestă a indentificării cu părinţii idealizaţi urmareşte întotdeauna principiul datoriei şi respectarea normelor social morale. Funcţia pricipală a supraeului este de a creea o lege interioară şi de a institui interdicţia încălcării acesteia.

Inteligenţa şi comportamentul agresiv

Încă din 1983 Howard Gardner a fundamentat conceptul de ”Inteligenţe multiple”. El afirma ca există în afara inteligenţei demonstrată prin teste şi aplicată în cadrul scolar, mai multe tipuri de inteligenţe: „ nu întrebaţi, cât de deştepţi sunteţi, ci cum sunteţi inteligenţi”. Gardner a evidenţiat 7 tipuri de inteligenţă, printre aceastea, el a inclus şi două abilităţi personale: auto-conştientizarea stărilor interioare şi interactivitatea socială eficientă. Cele 7 tipuri de inteligenţe ale lui Gardner sunt: inteligenţa matematică–logică; inteligenţa interpersonală; inteligenta spaţială; inteligenţa ritmic–muzicală; inteligenţa intrapersonală; inteligenţa kinestetică; inteligenţa lingvistic–verbală.

8

Autoagresivitatea copiilor

Dupa cum ştim, fenomenul sinuciderii, al autoagresiunii fizice la copii şi adolescenţi, este în creştere. Între 30 şi 40 la sută dintre copii şi adolescenţi cu vârste între 9 şi 18 ani prezintă vulnerabilitate de grup, adică lipsă de comunicare în mediul lor ambiental, ceea ce conduce în final la tentativă de suicid. Acest fenomen morbid este cauzat printre altele şi de o lipsă a modelelor de urmat şi a unei de ierahii de valori care să le îndrume dezvoltarea substadială în traversarea vârstelor dificile, mai eficient şi mai conştient. Ignoranţa îi predispune pe aceşti copii la tristeţe, autoizolare şi în final la derealizări psihologice care îi pot împinge la acte suicidare. Emil Verza (1994) arată că datorită perpetuarii unor conduite imorale în familie, separaţie îndelungată sau mod de viaţă cu un substrat psihopatogen, în timp, apar acceptorii unei stări de frustraţie sau conflict interior care pot conduce copilul la tuburări de comportament, acestea având exprimarea în stări de deprivare psihică (afectivă, volitivă, cognitivă, de limbaj, distorsionări ale conştiinţei, degradare psihică) depresie, disperare şi în final la dramatizarea relaţiilor cu cei din jur.

Factorii Mass Media: Televiziunea şi computerul

Vizionarea filmelor în care apar scene de violenţă agresivitate şi cruzime este preferată de elevii agresivi, dar şi cei non-agresivi sunt atraşi de subiectul acestor aceste filme. Jocurile pe computer cu lupte sau tactică de război este, de asemenea, preferată de elevii violenţi, aceste activităţi ocupând un loc important în ,,economia” gândirii lor. Acum mai toate programele TV şi filmele conţin numeroase scene violente. De exemplu, se apreciază că până la vârsta de 16 ani, un copil poate viziona aproximativ 13000 crime la TV.Comunicarea în masă vehiculează uneori prin actorii săi un conţinut neadecvat şi neverificat, transmiţând astfel unor copii şi adolescenţi, cu tulburări caracteriale întărirea de comportamente şi atitudini antisociale. Jocurile video generează o activitate foarte atractivă pentru milioane de copii de aproape 30 de ani, aspect care a determinat cercetarea ştiinţifică cu privire la efectele lor asupra personalităţii în formare. Rezultatele acestor studii au demonstrat atât efectele pozitive ale acestora, cât şi efectele negative. Abordând cognitiv fenomenul interacţiunii cu calculatorul, cercetătoarea Ana Maria Marhan arăta în lucrarea Psihologia utilizării noilor tehnologii că utilizatorul calculatorului se află încă de la început în faţa unui presing al paradoxului motivaţional: realizarea unei sarcini curente-a scrie un text a trimite un mesaj, a face o fotografie- intră în competiţie cu un obiectivul înţelegerii

9

sistemului utilizat şi astfel utilizatorul îşi va autolimita învăţarea posibilităţilor sistemului. Astfel se observă că din punct de vedere comportamental şi adolescentul ,,gamer” pierde timpul pentru a realiza puncte sau victorii în defavoarea înţelegerii funcţiilor complexe ale computerului, aducătoare de beneficii reale. La rândul său Alexandru Tarasov evidenţiază în lucrarea sa Psihologia Jocurilor Video dinamica mecanismelor psihice de relaţie care se iniţiază în timpul jocurilor precum şi efectele asupra conduitei. Citând pe Donglas Gentile, şi Craig Anderson, autorul prezintă faptul că jocurile video au o influenţă socială mai mare decat mass-media asupra fenomenului agresivităţii datorită urmatorilor factori:

1. Jocurile sunt mai atractive şi interactive.

2. Jocurile întăresc pozitiv comportamentele agresive.

3. Copiii repetă aceste comportamente cu fiecare joc.

Concluzii

Actual, o direcţie modernă în studiul fenomenului delincvenţei juvenile este genetica comportamentală. Această disciplină recent reconsiderată, ramură a geneticii, care studiază relaţia dintre ereditate şi comportament (coeficientul de inteligenţă, tulburările psihice, tulburări de integrare socială) a început să facă cunoscute uimitoarele descoperiri care explică sursele ultime ale comportamentului agresiv şi delincvenţial şi care anulează rezultatele cercetărilor de până acum. O altă abordare foarte utilă, este simularea virtual- proiectivă pe computer a diferitor situatii de risc şi analiza lor în mediu controlat. Abordând noi metode de cercetare, s-a încercat să se găsească sursele capacităţilor psihice creatoare dar şi a difuncţiilor de comportament şi în ce fel se pot releva ştiintific, prin metode cât mai elevate şi moderne în vederea obţineri unor mijloace de intervenţie terapeutică cât mai eficiente. Scurta privire asupra acestui fenomen impune câteva consideraţii: Fenomenul agresivităţii şi delincvenţei juvenile se iniţiază din punct de vedere cauzal, nu doar datorită factorilor externi sau doar celor individuali şi nici nu este determinat de simpla confluenţă a celor două categorii de factori ci, acestora li se adaugă ca vectori de propensiune şi recentele cercetări ale geneticii. Această ştiinţă poate oferi raspunsuri cu privire la gradul de risc în care se încadrează subiecţii umani aflaţi în situaţii atipice ale existenţei, precum şi rezilienţa pe care pot dezvolta aceştia în scopul autoprotecţiei. Deasemeni o direcţie de cercetare care oferă o cunoaştere amplă şi este abordarea metodologic- longitudinală, pentru a se stabili în corelaţiile de demonstraţie şi indicele de intensitate a expunerii subiectului la factorii de risc.

10

Bibliografie

1. Academia Română, Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

2. ADAMS, G., BERZONSKI, M., Psihologia Adolescenţei, Manualul Blackwell, Bucureşti, Editura Polirom, 2009.

3. BOLOGA, L.I., Violenţa şcolară. Factori de risc în adolescenţă, Departamentul Pentru Pregatirea Personalului Didactic, Sibiu, Universitatea Lucian Blaga, 2001.

4. BONCU, Ş., Curs de Psihologie Socială, Comportamentul Agresiv, Iaşi, Facultatea de psihologie şi ştiinţe ale educaţiei ,,Al.Ioan Cuza”2004.

5. BERKOVITZ,L., What happened to the frustration-aggresssion hypothesis? American Behavioural Scientist, 1981.

6. CHELCEA, S., JDERU G., Psihosociologie – Teorii, cercetări, aplicaţii, Bucureşti, Editura Polirom, 2008.

7. CONSTANTIN, A,S., Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare şi diminuarea efectelor, Bucureşti, Editura Polirom,2004.

8. CREŢU,TINCA., Psihologia Vârstelor, Iaşi, Editura Polirom , 2009.

9. DAVID, D., BENGA, O., RUSU, A., Fundamente de Psihologie Evoluţionistă şi Consiliere Genetică, Iaşi Editura Polirom 2007.

10. DOBRESCU, E., Sociologia Comunicării şi Comunicaţiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei Romania de Mâine, 2008 p.75.

11. DOLARD,J., Frustration and Aggression, Yale, Editura New Haven, 1939, University Press.

13. EIBL-EBESFELDT, I., Agresivitatea umană, Bucureşti, Editura Trei,

2009.

14. GOLEMAN,D., Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2008 p.15, 35,61/63,119,360, 361.

15. GORGOS, C., Vademecum în psihiatrie, Bucureşti, Editura Medicală, 1985

p.246.

16. GLĂVEANU, S., ,, Modelul familial – factor mediator în delincvenţa comportamentală”, Bucureşti în ,,Direcţii şi perspective psihologice în abordarea unicităţii umane şi sintalităţii”, p.183-195, Editura M.A.I, 2010.

17. IONESCU, G,. Tulburările Personalităţii, Bucureşti Editura ASKLEPIOS 1997

p.104,111.

18. LORENZ,K., Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

11

19. Larousse-Grand Dicţionaire de la Psycholgie: Tison, C., Grenier A

, surveillance neurologique au cours de la premier anne de la vie, Paris, Mason,

La

2002.

20. LIICEANU, AURORA., LILIANA, PREOTEASA., MIHAELA, JIGĂU., Violenţa în şcoală, Bucureşti, Proiect desfăşurat în colaborare cu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – promotorul - , finanţat de UNICEF), Editura MDN, 2006.

21. MUNTEANU, M., NECHIFOR, A., Prevenirea conduitei agresive la preadolescenţi şi adolescenţi Iaşi, Editura Pim, 2007 p.40.

22. MARCELLI,D., BERTHAUT, E., Depresie şi Tentative de Suicid la adolescenţă, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p23.

23. MODREA, M., Imagine de sine şi personalitate la adolescenţă, Focşani, Editura Aliter, 2006, p.102.

24. MITROFAN, N., ZDRENGHEA, V., BUTOI, T. – „ Psihologie judiciară”, Bucuresti, Casa de Editură şi presă „Şansa”, 1994.

25. MARHAN, ANA-MARIA., Psihologia Utilizării Noilor Tehnologii, Iaşi, Institutul European, 2007.

26. MUCHELLI, R., “Comment ils deviennent delinquants?”, Paris, Editura ESF,

1981.

27. MURPHY, T., HOFF OBERLIN,L., Agresivitatea pasivă. Cum să o recunoşti şi

controlezi la tine şi la ceilalţi, Bucureşti, Editura Trei, 2007. 28. MASLOW, A., Motivaţie şi Personalitate, Bucureşti, Editura Trei, 2007. 29. NECULAU, A., Dicţionar de Psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997. 30. OANA SEVER-CRISTIAN., BOROŞ, MELINDA., Agresivitatea şi violenţa, sau despre mitul ,,bunului sălbatic”, „Nature and Nurture Predispose to Violent Behavior: Serotonergic Genes and Adverse Childhood Environment”, Andreas Reif*,1, Michael Ro¨ sler2, et al. Neuropsychopharmacology (2007) 32, 2375– 2383, 2011.

31. PREDA, V., – Delicvenţa juvenilă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 33-34.

32. PĂUNESCU, C., Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Editura Tehnică,

1994.

33. RUDICĂ,T., Psihologia Frustraţiei, Editura Polirom, 2006, p.26, 42,-431, 78-

191.

34. SĂUCAN, DOINA., LIICEANU,AURORA., MICLE,M., Încălcarea legii ca stil de viaţă. Vulnerabilitatea adolescenţilor la criminalitate, Bucureşti, Editura Academiei Romane, 2009, p.75.

12

35. SEN, A., Psihologia clinică în viziunea practicianului, Bucureşti, Editura Dual Tech, 2007 p.89-90.

36. STRATILESCU,

privind

violenţa

DELIA.,

în

POPA,

CAMELIA.,

Cercetări

psihologice

asupra

mesajul

mediatic.

Influenţa

televiziunii

dezvoltării preadolescentului, Bucureşti 2004.

Limbaj

Bucureşti, Editura Albatros, 1989. 38. ŞOITU,L., HĂVÂRNEANU, C., Agresivitatea în şcoală, Iaşi, Institutul

37. ŞCHIOPU,

URSULA.,

VERZA,

E.,

Adolescenţa

Personalitate

şi

European,2001.

39. TUCICOV, A., CHELCEA,S., GOLU,M., GOLU,P., MAMALI,C., Pânzaru,P., Dicţionar de Psihologie Socială, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981 p.215.

40. TARASOV, A., Psihologia Jocurilor Video. Agresivitatea şi sugestibilitatea la adolescenţii expuşi jocurilor video violente, Iaşi, Editura Lumen, 2006 p. 43, 61.

Aspecte psihologice ale agresivităţii umane, Bucureşti, Editura

41. TUDOSE, C.,

Academiei Naţionale de Informaţii- 2003.

42. VERZA, E. – Psihopedagogie specială – manual pentru clasa a-XII-a, şcoli normale Bucureşti, EDP, 1996.

43. VERZA, E.,VERZA, F., Psihologia Vârstelor, Bucureşti, Editura Prohumanitate p.185, 206, 2000.

Surse Web

denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-

delicventei-juvenile/ consultat la data de 27-1-2011 http://www.archive.org/details/adolescenceitsps002hall consultat la data de 28-1-2011

la 6-2-2011

consultat

13