Sunteți pe pagina 1din 151

CUPRINS

CAPITOLUL I
CAPITALURILE ÎNTREPRINDERILOR ................................................. 5
1.1 Structura capitalului ..................................................................................... 5
1.2 Modalităţi de formare a capitalului ............................................................. 6
1.2.1 Finanţarea prin capital propriu ................................................................ 7
1.2.2 Recurgerea la îndatorare (finanţarea prin îndatorare) .............................. 12

CAPITOLUL II
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR IMOBILIZATE ............... 18
2.1 Investiţiile în active imobilizate .................................................................. 18
2.1.1 Definirea şi clasificarea investiţiilor ......................................................... 18
2.1.2 Estimarea fluxurilor de lichidităţi ............................................................. 19
2.1.3 Selectarea proiectelor de investiţii ............................................................ 21

CAPITOLUL III
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE .............. 28
3.1 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda analitică ...................... 28
3.1.1 Dimensionarea stocurilor de materii prime şi materiale ........................... 29
3.1.2 Dimensionarea stocului de obiecte de inventar, echipament de lucru şi
de protecţie ........................................................................................................ 33
3.1.3 Dimensionarea pieselor de schimb ........................................................... 34
3.1.4 Dimensionarea stocurilor de producţie neterminată ................................. 35
3.1.5 Dimensionarea stocurilor de produse finite .............................................. 40
3.2 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda sintetică ...................... 41
3.3 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda mixtă şi metoda pe
elemente ............................................................................................................. 44
3.4 Determinarea nevoii de fond de rulment ..................................................... 45
3.5 Resursele finanţării activelor circulante ...................................................... 48
3.5.1 Fondul de rulment ..................................................................................... 48
3.5.2 Creditul bancar ......................................................................................... 50
3.6 Eficienţa utilizării activelor circulante ........................................................ 51
3.6.1 Indicatori de exprimare a eficienţei utilizării activelor circulante ............ 51
3.6.2 Efectele variaţiei vitezei de rotaţie a activelor circulante ......................... 54

CAPITOLUL IV
PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII ......................... 56
4.1 Profitul contabil şi profitul impozabil ......................................................... 56
4.2 Previzionarea profitului întreprinderii ......................................................... 60
4.2.1 Previzionarea profitului prin metoda directă ............................................ 61
4.2.2 Previzionarea profitului prin metoda indirectă ......................................... 62
4.3 Repartizarea profitului ................................................................................. 64
4.3.1 Politica de dividende a firmei ................................................................... 65
4.4 Soldurile intermediare de gestiune .............................................................. 68
4.5 Pragul de rentabilitate .................................................................................. 71
4.6 Ratele de rentabilitate .................................................................................. 74

CAPITOLUL V
ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII ................................ 80
5.1 Analiza echilibrului financiar la nivelul agenţilor economici ..................... 80
5.2 Conceptul, ecuaţiile de exprimare şi căile de îmbunătăţire a echilibrului
financiar al firmei .............................................................................................. 81
5.3 Analiza statică a echilibrului financiar ........................................................ 83
5.3.1 Analiza echilibrului patrimonial ............................................................... 85
5.3.2 Instrumente ale analizei statice ................................................................. 88
5.4 Analiza dinamică a echilibrului financiar .................................................... 93
5.4.1 Fluxurile de fonduri .................................................................................. 94
5.4.2 Tabloul de finanţare „Nevoi = Resurse” .................................................. 94

CAPITOLUL VI
DIAGNOSTICUL FINANCIAR .................................................................... 99

CAPITOLUL VII
PLANIFICAREA FINANCIARĂ .................................................................. 111
7.1 Sistemul bugetar al întreprinderii ................................................................ 111
7.2 Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii .................... 112

CAPITOLUL VIII
COSTUL CAPITALULUI .............................................................................. 126
8.1 Costul capitalului propriu ............................................................................ 126
8.2 Costul împrumutului pe termen lung ........................................................... 131
8.2.1 Costul împrumutului bancar ..................................................................... 131
8.2.2 Costul împrumutului obligatar ................................................................. 132
8.3 Costul creditului pe termen scurt ................................................................. 135
8.4 Costul total al capitalului ............................................................................. 136
8.5 Costul marginal al capitalului ...................................................................... 137

CAPITOLUL IX
GESTIUNEA RISCURILOR ......................................................................... 138
9.1 Conceptul de risc şi tipologia riscului ......................................................... 138
9.2 Riscul economic .......................................................................................... 140
9.3 Riscul financiar ............................................................................................ 142
9.4 Riscul de faliment ........................................................................................ 144
9.5 Riscul plasamentelor ................................................................................... 149
9.6 Riscul valutar ............................................................................................... 152

Bibliografie ........................................................................................................ 153


CAPITOLUL I

CAPITALURILE ÎNTREPRINDERILOR

1.1 Structura capitalului

Una din laturile gestiunii financiare este asigurarea întreprinderilor cu


capital atât la începutul activităţii cât şi pe parcursul desfăşurării acesteia în
vederea realizării obiectului de activitate şi a obţinerii unor rezultate favorabile.
Finanţarea cu capital se face în funcţie de costul surselor de finanţare care vor
asigura o finanţare optimă.
După natura lui capitalul întreprinderii se împarte în:
• Capital real, respectiv cel care îşi găseşte reflectarea în bilanţul
întreprinderii, materializat după sursele de provenienţă în pasiv sau după
modalităţile de folosire în activ;
• Capital fictiv este determinat de capitalul real ca urmare a modului de
circulaţie al instrumentelor prin care se constituie sau este utilizat.
Capitalul real este reflectat în bilanţ, schematic, astfel:

ACTIV PASIV
I. Active imobilizate I. Capitaluri proprii
Imobilizări necorporale Capital social
Imobilizări corporale Rezerve rezultate, fonduri proprii
Imobilizări financiare Capital propriu - total
Active imobilizate – total
II. Active circulante II. Credite pe termen mediu şi lung
1.4 Stocuri
1.5 Creanţe I + II Capital permanent – total
1.6 Disponibilităţi III. Credite şi datorii pe termen
scurt
Total activ Total pasiv

Fondul de rulment net (FRN) reprezintă acea parte din capitalul permanent
care depăşeşte valoarea imobilizărilor nete şi poate fi afectată finanţării activelor
circulante. El se determină astfel:
FRN = C p − A in
sau:
FRN = A c − D ts
în care:

5
FRN - fond de rulment net;
C p - capitaluri permanente;
A in - active imobilizate nete;
A c - active circulante;
D ts - datorii pe termen scurt.

1.2 Modalităţi de formare a capitalului

Decizia de finanţare, care stă la baza formării capitalului întreprinderii, poate


fi realizată prin două modalităţi, respectiv finanţare internă şi finanţare externă,
astfel:

Profit net
Autofinanţarea
Amortizarea
Finanţare internă

Alte surse
(fonduri Capitaluri
asimilate celor proprii
proprii)
Finanţare
Globală
Crearea şi
sporirea
capitalului
social
Finanţarea Credit bancar
Externă Subvenţii Credit obligatar

Credit bail
(leasing) Capitaluri
împrumutate
Împrumuturi Împrumuturi
pe termen guvernamentale
lung
Împrumuturi
externe

6
Dacă se are în vedere structura capitalului întreprinderii (capital propriu şi
capital împrumutat) există două căi de procurare a acestora şi anume: crearea
capitalului propriu şi îndatorarea.

1.2.1 Finanţarea prin capital propriu

Finanţarea internă are un loc important în cadrul finanţării globale.


Autofinanţarea este modalitatea cea mai de dorit pentru întreprinderi,
datorită avantajelor sale şi anume:
• Sursă permanentă de finanţare la dispoziţia întreprinderii;
• Permite o anumită autonomie faţă de bănci care impun anumite
condiţii pentru a acorda credite.
Totuşi nu trebuie exagerată această modalitate de finanţare, întrucât aceasta
nu este gratuită, capitalul propriu având un cost de finanţare, care uneori poate
depăşi costul capitalului împrumutat.
De aceea, calea cea mai eficientă pentru întreprindere ar fi o îmbinare între
autofinanţare şi apelare la finanţarea externă.
Indicatorul prin care se exprimă autofinanţarea este capacitatea de
autofinanţare.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se obţine ca
rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere, într-o
anumită perioadă de timp.
Practic calcularea capacităţii de autofinanţare se efectuează pe baza datelor
contabile cuprinse în contul de rezultate.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) se determină prin două metode:
a) metoda deductivă;
b) metoda adiţională.

a) Metoda deductivă

Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca


diferenţă între veniturile încasabile (corespunzător unor încasări efective sau
viitoare) şi cheltuielile plătibile (corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare).
Ca punct de plecare în determinarea capacităţii de autofinanţare este
excedentul brut al exploatării la care se adaugă toate veniturile susceptibile de a fi
încasate (de exploatare, financiare, excepţionale) şi se scad toate cheltuielile
susceptibile de a fi plătite.
CAF = Excedent al exploatării + Alte venituri din exploatare – Alte
cheltuieli din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri
excepţionale – Cheltuieli excepţionale – Impozit pe profit.

b) Metoda adiţională

7
Metoda adiţională este mai uşor de calculat şi pune în evidenţă elementele
contabile, generatoare de fluxuri monetare, antrenate în calculul capacităţii de
autofinanţare.
CAF = Rezultatul net al exerciţiului + Cheltuieli calculate – Venituri
calculate – Venituri din cesiune = Rezultatul net al exerciţiului + Amortizări şi
provizioane calculate (de exploatare, financiare, excepţionale) – Cote părţi din
subvenţii de investiţii virate asupra rezultatului exerciţiului – Reluări asupra
amortismentelor şi provizioanelor – Venituri din cesiunea elementelor de activ +
Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate.
Capacitatea de autofinanţare este un indicator expresiv care reflectă forţa
financiară a unei societăţi comerciale, garanţia securităţii acesteia.

Sporirea capitalului social

Orice societate comercială la constituire îşi dimensionează capitalul social


iniţial în funcţie de nevoile de resurse de la începutul activităţii, însă pe parcursul
funcţionării apare necesitatea majorării acestuia.
Modalităţile prin care poate fi sporit capitalul social sunt:
Ö Majorări prin aporturi în natură sau în numerar;
Ö Majorări prin încorporarea rezervelor, a diferenţelor din reevaluare
şi a primelor de emisiune;
Ö Majorări de capital prin conversia datoriilor.

Majorări de capital prin noi aporturi în natură şi în numerar

Majorarea capitalului prin noi aporturi în numerar se poate realiza fie prin
emisiunea de acţiuni noi, fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente.
Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar conduc la sporirea
mijloacelor băneşti ale societăţilor comerciale, la creşterea lichidităţii financiare
permiţând societăţilor să-şi îmbunătăţească echilibrul financiar şi totodată să-şi
dezvolte activitatea pentru a face faţă concurenţei.

Tehnica emiterii acţiunilor


Suplimentarea capitalului social prin emiterea de noi acţiuni şi punerea lor în
vânzare, antrenează un aport de noi capitaluri.
Acţiunile noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le
conferă.
Capitalul suplimentar în acest fel este egal cu numărul de acţiuni emise
înmulţit cu preţul de emisiune.
Preţul de emisiune trebuie să fie mai mic decât cursul vechilor acţiuni pentru
a se asigura succesul operaţiunilor de subscriere. Dacă preţul de emisiune ar fi mai
mare decât cursul vechilor acţiuni, nimeni nu ar cumpăra noile acţiuni, întrucât ar
putea procura de pe piaţă acţiuni la un preţ mai scăzut.
Preţul de emisiune va trebui să fie mai mare decât valoarea nominală a
acţiunii vechi.
8
Deci, cursul vechi > PE > VN,

unde PE – preţul de emisiune


VN - valoarea nominală

Pentru creşterea capitalului în numerar există două posibilităţi : creşterea


valorii nominale a vechilor acţiuni sau emiterea de noi acţiuni.
Creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni presupune apelul la acţionarii
existenţi şi acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este
greu de realizat, atât datorită dispersiei acţionarilor în teritoriu, cât şi a necesităţii
de a-i convinge pe aceştia să aducă noi capitaluri. De aceea, cel mai ades procedeu
este cel al emiterii de noi acţiuni.
Emisiunea de noi acţiuni este o operaţiune mai uşoară. Acţiunile puse pe
piaţă pot fi cumpărate de oricine dar vechii acţionari au dreptul preferenţial, de
cumpărare, (drept preferenţial de subscriere).
În acest caz, dificultatea rezidă în stabilirea preţului de emisiune astfel încât,
el să nu se apropie prea mult de cursul vechilor acţiuni şi cu atât mai puţin să fie
egalat sau să-l depăşească.
Dreptul preferenţial de subscriere (DS) este egal cu diferenţa dintre cursul
vechi al acţiunilor şi valoarea de piaţă a acţiunii după majorarea capitalului social.
Astfel, pentru a determina valoarea lui DS, ştiind valoarea lui C, avem
nevoie de valoarea − Vp . Aceasta se determină cu formula :
N ⋅ C + n ⋅ PE
Vp = ,
N+n

unde: N - numărul acţiunilor vechi;


n - numărul acţiunilor noi emise;
C - cursul vechi al acţiunilor;
PE - preţul de emisiune;
Vp - valoarea de piaţă.

Deci,

N ⋅ C + n ⋅ PE N ⋅ C + n ⋅ C − N ⋅ C − n ⋅ PE n ⋅ C − n ⋅ PE n(C − PE )
DS = C − V p = C − = = =
N +n N +n N +n N +n

Valoarea lui DS este o valoare teoretică deoarece în principiu acesta este


cotat ca orice titlu emis pe piaţa financiară valoarea fiind stabilită pe piaţa bursieră
în funcţie de cerere şi ofertă. Valoarea lui DS este suportată de către noii acţionari.
Emisiunea unui număr de noi acţiuni, la un preţ de emisiune competitiv,
situat între valoara nominală şi cursul vechi, face ca valoarea bursieră a acţiunilor
să scadă, creând aparenţă că vechii acţionari sunt în pierdere. În realitate,
emisiunea de noi acţiuni nu provoacă nici o pierdere pentru vechii acţionari, ca
urmare a reglementărilor privind dreptul preferenţial de subscriere, pe care-l

9
dobândesc vechii acţionari. Ei au dreptul de a cumpăra, preferenţial un număr de
noi acţiuni proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute şi acest drept
acţionează compensatoriu, faţă de scăderea valorii bursiere a acţiunilor.
Dacă acţionarul vechi nu doreşte să cumpere acţiuni noi în condiţiile
dreptului preferenţial de subscriere sau nu are lichidităţi pentru a putea cumpăra, el
poate vinde dreptul său preferenţial, altor cumpărători interesaţi.
Cumpărătorul de acţiuni noi, care în trecut nu a fost acţionar plăteşte
acţiunile la preţul de emisiune, dar, pentru a realiza această tranzacţie este necesar
ca el să plătească, în prealabil şi un număr de drepturi preferenţiale de subscriere
proporţional cu numărul acţiunilor noi emise faţă de acţiunile vechi existente.
Emisiunea de noi acţiuni de către societatea comercială respectiv, sporirea
numărului de acţiuni, comportă unele riscuri pentru acţionari: risc de pierdere şi
risc de putere.
În eventualitatea că după efectuarea emisiunii, beneficiul total al societăţii
nu creşte, apare riscul pentru acţionari de micşorare a profitului (dividendului) pe
acţiune. Suma obţinută de acţionari este aceeaşi numai că randamentul pe acţiune
scade, determinat de creşterea numărului acţiunilor.

Beneficii Beneficii
Pierderea de divident / Acţiune = −
N N+n

Acţionarii vechi nu cumpără acţiuni noi în virtutea dreptului preferenţial de


subscriere, îşi slăbesc puterea de influenţă (vot) asupra societăţii corespunzător
scăderii relative a numărului acţiunilor pe care le deţin. Acest risc nu îi afectează
însă, decât, pe marii acţionari care doresc să-şi exercite dreptul de decizie şi
nicidecum pe micii acţionari care oricum, nu au nici o influenţă.

Sporirea capitalului prin încorporarea rezervelor

O parte din beneficiul anual raportat prin bilanţ de către societăţile


comerciale este folosit pentru constituirea şi sporirea rezervelor.
Când acest fond de rezervă atinge un anumit nivel, societatea poate decide
încorporarea lui în capitalul social, emiţând noi acţiuni care se distribuie gratuit
vechilor acţionari.
Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare
noi pentru societatea comercială, ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât şi
până la încorporarea în capitalul social întreprinderea dispunea de sumele
respective contabilizate la rezerve.
Sub aspect tehnic, operaţiunea de sporire a capitalului, prin încorporarea
rezervelor, se poate realiza în două variante: prin creşterea valorii nominale a
vechilor acţiuni sau prin emisiunea de noi acţiuni, de aceeaşi categorie şi valoare
nominală egală cu cele existente anterior.
Oricare ar fi modalitatea tehnică, operaţiunea contribuie la consolidarea
încrederii partenerilor de contract şi a băncilor în întreprindere. Distribuirea
gratuită de acţiuni către acţionarii existenţi nu este decât aparentă, pentru că
10
rezervele aparţin de drept tot acţionarilor. Pentru aceasta acţionarii primesc dreptul
de atribuire (DA).
Dreptul de atribuire (DA) este egal cu diferenţa dintre valoarea bursieră a
unei acţiuni înainte şi după emisiune. Astfel formula de calcul a dreptului de
atribuire se aseamănă cu formula dreptului preferenţial de subscriere, în condiţiile
în care PE =0

n (C − PE )
DS =
N+n

n ⋅C
Dacă PE = 0, atunci DA = .
N+n

Atribuirea de acţiuni face ca, în principiu, situaţia acţionarilor să nu se


modifice, ceea ce se pierde prin micşorarea valorii bursiere a acţiunilor, se
recuperează prin primirea de noi acţiuni.
Primind acţiuni "gratuit", acţionarii au mai multă încredere în viabilitatea
întreprinderii. Astfel, ei ezită să vândă acţiunile la bursă, manifestând tendinţa
păstrării capitalului, fapt ce diminuează riscul scăderii cursului acţiunilor.

Sporirea capitalului prin conversiunea datoriilor

Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor


societăţi comerciale pe acţiuni, care anterior au efectuat împrumuturi obligatare,
emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni. Astfel, în momentul în care are loc
transformarea efectivă a obligaţiunilor în acţiuni, pentru întreprindere are loc o
majorare a capitalului social, deoarece se sporeşte numărul acţiunilor, adică,
acţiunile vechi cresc cu numărul obligaţiunilor transformate în acţiuni.
Această operaţiune provoacă o creştere de capital fără flux financiar pozitiv.
Pe total, sursele societăţii rămân aceleaşi, prin această operaţie întreprinderea nu-şi
sporeşte lichidităţile, modificându-şi doar posturile de pasiv.
Valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile aduce avantaje deţinătorilor,
datorită faptului că, la convertire, dacă societatea distribuie dividende, acestea pot
fi mai mari ca valoarea cupoanelor, şi în plus, au toate drepturile cuvenite
acţionarilor (drept de vot, drept de proprietate, etc.)
Obligaţiunile convertibile au avantajul că emitentul le poate lansa pe piaţă la
o rată a dobânzii mai scăzută decât la obligaţiunile clasice, tocmai ca urmare a
clauzei de conversiune.
Pentru subscriitor, obligaţiunile convertibile prezintă avantajul că
achiziţionarea lor se face la un preţ fixat în prealabil, există un venit minimal
asigurat (cuponul).
Obligaţiunile convertibile în acţiuni au un regim fiscal mai avantajos
(propriu obligaţiunilor), iar randamentul obligaţiunilor convertibile în acţiuni este
superior randamentului obligaţiunilor clasice.

11
1.2.2 Recurgerea la îndatorare (finanţarea prin îndatorare)

Capitalurile proprii ale societăţilor comerciale nu ajung întotdeauna pentru


finanţarea nevoilor acestora. De aceea, se apelează la finanţarea prin credite
bancare pe termen mediu şi lung, creditul obligatar şi creditul bail (leasing-ul).

Creditul bancar pe termen mediu şi lung - se acordă de regulă de băncile


comerciale pe o perioadă între 5 şi 25 de ani, pe baza unor garanţii şi a unei
documentaţii tehnico-economice bine fundamentate. Garanţiile sunt sub forma
ipotecii asupra unor bunuri imobile, gajului asupra unor bunuri mobile, cesiunilor
de creanţă, scrisorilor de garanţie emise de bănci sau instituţii financiare din ţară şi
din străinătate. Dobânda la creditul bancar pe termen mediu şi lung se negociază,
nivelul ei fiind determinat în funcţie de termenele de rambursare solicitate şi de
situaţia financiară a întreprinderii.

Creditul obligatar - se obţine prin emisiunea de obligaţiuni, titluri de


valoare care dau dreptul la o dobândă anuală deţinătorului lor. Pentru a emite un
împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin doi ani de
existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele fiscale şi să ofere garanţie
obligatarilor, fie direct - prin patrimoniul propriu, fie indirect - prin intermediul
unor terţi, precum bănci sau consorţii bancare.
Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în
comparaţie cu creditul bancar şi, de regulă, numai societăţile cotate la bursă pot
lansa împrumuturi obligatare.
Remuneraţia investitorilor se face prin dobânzi, care se plătesc periodic sub
formă de cupoane.

Valoarea nominală a obligaţiunii x %dobânda


Valoarea cuponului = ,
100
de unde rezultă:

Valoarea cuponului anual x 100


Rata dobânzii la împrumutul obligatar =
Valoarea nominală a obligaţiunii

Restituirea capitalului către creditori coincide cu expirarea contractului de


credit obligatar. Restituirea poate avea loc fie prin amortizarea obligaţiunilor de
către emitent, fie prin răscumpărarea obligaţiunilor pe piaţă de către emitent la
cursul bursei.
Părţile care intervin în împrumutul obligatar sunt:
Ö Fiduciarul - este persoana juridică autorizată să acţioneze în
numele viitorilor subscriitori de obligaţiuni (creditori), în vederea
apărării şi respectării drepturilor lor;

12
Ö Curtierul - este persoana juridică prin intermediul căreia se
realizează vânzarea obligaţiunilor;
Ö Banca - prin intermediul băncii se efectuează toate operaţiunile de
trezorerie aferente împrumutului;
Ö Comisia de valori mobiliare - organismul jurisdicţional care
supraveghează operaţiunile cu valori mobiliare.
Obligaţiunile se împart în două mari grupe:
Ö Obligaţiuni ordinare, cu dobândă constantă sau cu dobândă
variabilă
Ö Obligaţiuni convertibile.
Pe piaţa capitalurilor se mai întâlnesc: obligaţiuni negarantate, obligaţiuni
înmatriculate, obligaţiuni înseriate, obligaţiuni înseriate,obligaţiuni cu fond de
amortizare, obligaţiuni cu venit variabil, obligaţiuni participative, obligaţiuni
asimilabile, obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic, obligaţiuni perpetue,
obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire, obligaţiuni cu bon de subscriere în
obligaţiuni.
Preţul de emisiune (PE) reprezintă suma plătită de cel ce cumpără o
obligaţiune. Preţul de emisiune poate fi mare, egal sau mai mic decât valoarea
nominală a obligaţiunilor.
Dacă, PE > VN => Vânzare la primă
PE < VN => Vânzare la scont

Rambursarea se face la preţul de rambursare (PR). Preţul de rambursare sau


valoarea de rambursare este suma pe care o plăteşte societatea deţinătorului de
obligaţiuni la scadenţa împrumutului. Preţul de rambursare poate fi egal sau mai
mare decât valoarea nominală a obligaţiunilor.
PR > VN
Rambursarea obligaţiunilor la un preţ mai mare decât valoarea lor nominală
aduce un beneficiu deţinătorului care se numeşte primă de rambursare.
Notarea obligaţiunilor are ca obiect evaluarea riscului de faliment al
emitentului şi are o incidenţă sensibilă asupra condiţiilor de emisiune şi mai ales
asupra ratei dobânzii proprii împrumutului. Cu cât notaţia este mai bună, adică
emitentul are o situaţie economico-financiară mai bună, cu atât rata dobânzii poate
fi mai scăzută întrucât riscul este mai mic pentru investitor.
Calitatea şi deci notarea obligaţiunilor se stabileşte în funcţie de certitudinea
plăţii. Pe plan internaţional s-a adoptat un sistem de notaţie de la A,B,C,D, în
funcţie de gradul de securitate (astfel, AAA - obligaţiunile cu cel mai înalt grad de
securitate pentru obligator, AA - obligaţiuni cu înalt grad de securitate, şi notaţia
continuă cu grade din ce în ce mai slabe de securitate, până la litera D care
semnifică obligaţiuni riscante pentru investitori).

13
Amortizarea împrumuturilor obligatare

Amortizarea împrumutului obligatar este operaţiunea de rambursare a


împrumutului obligatar în conformitate cu scadenţele înscrise pe titlu. Aceasă
operaţiune se poate realiza în trei feluri:
a) prin anuităţi constante;
b) prin serii egale;
c) prin amortizare unică la sfârşitul duratei împrumutului.

a) Amortizarea prin anuităţi constante


În acest caz, societatea comercială varsă în fiecare an o sumă constantă
reprezentând amortismente plus dobânzi în vederea stingerii treptate a datoriei.
Astfel în totalul vărsămintelor anuale partea reprezentând capitalul rambursat
creşte în fiecare an, iar partea reprezentând dobânda scadentă.
Amortizarea sau rambursarea prin anuităţi constante se poate face la
valoarea nominală (PR =VN) sau la primă de rambursare (PR > VN).

a1) Amortizarea la valoarea nominală prin anuităţi constante:

D D
A = K⋅ sau A = N ⋅ VN ⋅
1 − (1 + D) − t 1 − (1 + D) − t

în care:
A = anuităţi, adică amortismentul anual plus dobânda;
K = capitalul sau suma împrumutului obligatar;
D = rata dobânzii împrumutului (dobânda nominală);
N = numărul de obligaţiuni emise;
VN = valoarea nominală a obligaţiunilor emise;
t = durata în ani a împrumutului obligatar.
După determinarea anuităţii, se determină cât din anuitate este dobânda şi
cât amortizări la capital.
Astfel:
• Suma anuală a dobânzii ΔD = K ⋅ D ;
• Din anuitate se scade dobânda anuală, determinându-se capitalul restituit:
A − K⋅D;
• Se determină apoi numărul obligaţiunilor restituite în fiecare
Capitalul restituit
an: n r = .
VN
unde:
n r - numărul de obligaţiuni rambursate anual.
Numărul obligaţiunilor rambursate creşte anual.

14
a2) Amortizarea la primă prin anuităţi constante:

Anuităţile se calculează după aceeaşi formulă ca şi în cazul rambursării la


valoarea nominală, tabloul de amortizare se întocmeşte la fel, numai că se adaugă o
coloană reprezentând prima de rambursare pentru fiecare scadenţă, în funcţie de
numărul de obligaţiuni ce se rambursează şi de prima de rambursare (pr =PR –
VN).

D D VN
A = K⋅ ; nr = N ⋅ ; De = D ⋅ ;
1 − (1 + D) − t (1 + D) t − 1 PR
unde:
De – rata efectivă a dobânzii (influenţată de prima de rambursare).

b) Amortizarea prin serii egale


Aceasta presupune rambursarea unui număr egal de obligaţiuni în fiecare an.
Capitalul rambursat este egal în fiecare an, iar suma dobânzii scade de la un an la
altul. Prin urmare, cheltuielie financiare sunt mai mari la începutul anilor de
rambursare şi descresc treptat către sfârşitul duratei împrumutului.
La fiecare scadenţă, societatea comercială rambursează acelaşi număr de
obligaţiuni. Dacă scadenţa este anuală :
N
nr = ,
T
unde:
nr – numărul de obligaţiuni rambursate anual;
N – numărul obligaţiunilor emise;
T – durata în ani a împrumutului obligatar.
Rambursarea anuală:
N
- la valoarea nominală: n r ⋅ VN = ⋅ VN ;
T
N
- la preţ de rambursare: n r ⋅ PR = ⋅ PR ;
T
unde:
VN – valoarea nominală,
PR – preţ de rambursare.
Suma anuală a dobânzii (ΔD) se calculează totdeauna asupra capitalului
nerambursat:
D
ΔD = n ⋅ VN ⋅ ,
100
unde:
n – numărul obligaţiunilor rămase de rambursat.
Anuităţile se determină astfel:
N D
► la valoarea nominală: A = ⋅ VN + n ⋅ VN ⋅ ;
T 100

15
N D
► la preţ de rambursare: A = ⋅ PR + n ⋅ VN ⋅ ;
T 100
În acest caz, caracteristic este faptul că:
• obligaţiunile sunt rambursate în rate egale,
• anuitatea nu este egală în fiecare an,
• dobânda este mare în primul an, iar apoi scade.

c) Amortizarea unică
Valoarea totală a împrumutului se rambursează la sfârşitul duratei
împrumutului, la sfârşitul fiecărui an plătindu-se doar dobânzile asupra volumului
total al împrumutului.
D D
ΔD = K ⋅ = N ⋅ VN ⋅
100 100
Rambursarea finală:
• la valoarea nominală: N ⋅ VN = K ,
• la preţ de rambursare: N ⋅ PR = N ⋅ VN + N(PR − VN)

Caracteristic acestui caz este faptul că este greu de rambursat la final,


datorită efortului financiar mare. Această metodă de amortizare este dublată de
regulă, de constituirea treptată a unui fond de rambursare (sinking found) care se
plasează de către societatea comercială anual, pentru a aduce remuneraţie, fiind
folosit în final pentru achitarea împrumutului.
Rambursarea anticipată se poate efectua numai dacă această clauză este
prevăzută în contractul de împrumut. Rambursarea anticipată se poate obţine prin
răscumpărări la bursă dar, este o operaţiune de lungă durată pentru că nu toţi
deţinătorii sunt dispuşi să-şi vândă obligaţiunile.

Creditul bail - este o tehnică de finanţare pe termen mediu (leasing


mobiliar) sau pe termen lung (leasing imobiliar), ca o alternativă la îndatorare, care
permite societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la
împrumuturi sau să cheltuiască capitaluri proprii, ci doar plătind o chirie.
Creditul bail este un contract de închiriere, care conţine opţiunea de vânzare
la încheierea locaţiei, în funcţie de valoarea reziduală.
Creditul bail prezintă pentru societatea comercială atât avantaje, cât şi
inconveniente.
Avantajele constau în:
• de cele mai multe ori chiria este progresivă, dând posibilitatea utilizatorului de
a realiza o rentabilitate acoperitoare;
• chiria este deductibilă, ca şi dobânda la credite;
• este o sursă de finanţare care nu îngreunează pasivul întreprinderii, respectiv,
nu măreşte nivelul îndatorării;
• este o tehnică mai simplă decât contractul de credit bancar.

Dezavantajele constau în:


16
• costul de finanţare prin credit bail este mai mare decât costul îndatoririi,
încorporând o primă de risc mai ridicată;
• utilajul primit prin credit-bail nu aparţine întreprinderii utilizatoare;
• recurgerea la credit-bail se face după o analiză atentă din partea societăţii şi
numai în măsura în care concură la sporirea valorii întreprinderii faţă de situaţia
în care bunul respectiv ar fi achiziţionat prin investiţii finanţate dintr-un credit.

Alte surse de finanţare pe termen lung

Tot pentru finanţarea întreprinderilor se folosesc şi subvenţiile. Acestea sunt


sume primite de anumite întreprinderi de la buget, în cadrul politicii financiare de
subvenţionare a anumitor ramuri, sectoare de activitate sau produse vitale pentru
economia naţională şi populaţie.
În mod indirect, sumele de care beneficiază anumite întreprinderi, ca
înlesniri sau scutiri de impozite, primele pentru export, sunt tot surse pentru
finanţarea întreprinderilor.
Împrumuturile guvernamentale din fondurile rezultate din privatizare
constituie altă formă de finaţare pentru întreprinderile cu capital majoritar de stat.

Îndatorarea pe termen scurt

Este calea de finanţare prin care se acoperă nevoile temporare de capitaluri


ale întreprinderii. Îndatorarea pe termen scurt se realizează până la un an prin
următoarele instrumente: credite bancare pe termen scurt şi finanţări nebancare.
Creditele bancare pe termen scurt sunt:
• credite de trezorerie;
• credite pe bază de creanţe comerciale;
• credite pentru stocuri cu destinaţie specială;
• credite pentru nevoi temporare.

Finanţările nebancare pe termen scurt se referă la:


• creditele comerciale furnizori;
• creditele pe bază de bilete de trezorerie sau bonuri de casă:
• avansurile de la clienţi şi finanţări de la grup.

17
CAPITOLUL II

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR IMOBILIZATE

2.1 Investiţiile în active imobilizate


2.1.1 Definirea şi clasificarea investiţiilor

Constituirea şi utilizarea activelor imobilizate, prin implicaţiile pe care le


produc în economia întreprinderii, reprezintă unul din elementele de bază ale
mecanismului financiar al acesteia. Investiţia concretizată în achiziţia sau
construirea de active de producţie şi comercializare, reprezintă un factor esenţial al
politicii de continuitate şi creşterea activităţii întreprinderii.
Noţiunea de investiţie are mai multe sensuri:
• La nivelul macroeconomic, investiţia corespunde părţii din produsul
intern brut consacrată creării de capitaluri de producţie;
• La nivelul microeconomic, noţiunii de investiţie i se pot atribui diferite
sensuri în funcţie de aspectele de natură economică, financiară sau contabilă astfel:
- din punct de vedere economic, investiţia este crearea unui capital fix
durabil, deci, acumularea de active fizice de producţie şi comercializare, fiind
vorba de acumulare de capital;
- din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă angajarea unei cheltuieli
în prezent, în scopul obţinerii de venituri viitoare;
- din punct de vedere contabil, investiţia este asimilată noţiunii de
imobilizări necorporale, corporale sau financiare;
Deci, investiţia poate fi definită ca o alocare permanentă de capitaluri legate
de crearea de noi active imobilizate cu destinaţie productivă sau socială, de
înlocuire, dezvoltare sau modernizare a activelor fixe existente, precum şi achiziţia
de active financiare toate în scopul de a realiza o activitate rentabilă superioară
celei prezente.
Practic, orice plasament de capital, pe termen lung sau pe termen scurt, în
scopul obţinerii unui profit, reprezintă o investiţie.
Investiţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) După natura lor, acestea se grupează astfel:
• investiţii materiale;
• investiţii imateriale;
• investiţii financiare.
Tot după natura lor, investiţiile mai pot fi grupate în:
• investiţii în active imobilizate, mobilizări necorporale, corporale şi
financiare activităţii de exploatare şi altor activităţi în afara exploatării;

18
• investiţii în nevoia de fond de rulment de exploatare în cazul creşterii
capacităţii de producţie, prin realizarea de investiţii în utilaje, instalaţii.
b) După destinaţie, investiţiile se împart în:
• investiţii productive, destinate activităţii de exploatare;
• investiţii neproductive (construirea de obiective social-culturale).
c) După obiectivul lor investiţiile pot fi:
• investiţii de înlocuire;
• investiţii de menţinere.
d) După sursele de finanţare:
• investiţii din surse proprii;
• investiţii împrumutate.
Investiţiile mai pot fi clasificate din punct de vedere al structurii şi modului
de execuţie sau în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva
întreprinderii.
Documentaţia tehnico-economică pentru realizarea investiţiilor cuprinde:
• studiul de prefezabilitate;
• studiul de fezabilitate;
• proiectul de execuţie;
• documentaţia de deviz.
Decizia de investiţii, extrem de importantă pentru întreprindere, produce
consecinţe concretizate într-un ansamblu de fluxuri de gestiune. Adoptarea deciziei
de investiţii în condiţiile unui viitor sigur (cert), ţine cont de următoarele ipoteze:
• fluxurile monetare sunt precis determinate în timp;
• decidentul consideră proiectul de investiţie independent de altele şi
alege între mai multe proiecte;
• există o piaţă de capitaluri perfectă, cu o rată a dobânzii unică;
• lipsind incertitudinea, nu există nici un risc asociat proiectului de
investiţii.

2.1.2 Estimarea fluxurilor de lichidităţi

Eficacitatea unui proiect de investiţii este apreciată corect dacă sunt evaluate
just fluxurile monetare determinate de acesta, fluxuri de ieşire de trezorerie (plăţi),
fluxuri de intrare de trezorerie (încasări), economii de plăţi datorate modului de
acţiune a fiscalităţii întreprinderii.
Unele din aceste fluxuri se estimează în faza iniţială(de realizarea
proiectului), altele în perioada exploatării investiţiei, precum şi la finele exploatării
cu ocazia lichidării investiţiei.
Fluxurile de trezorerie în faza iniţială
Suma de investit se compune din următoarele fluxuri de ieşire din trezorerie
(plăţi):
- plata utilajelor şi materialelor de construcţii achiziţionate;
19
- cheltuieli de transport, montaj şi punere în funcţiune a utilajelor;
- cheltuieli de cercetare, proiectare, de organizare de şantier;
- cheltuieli de personal;
- nevoia de fond de rulment suplimentară, determinată de creşterea
capacităţii de producţie ca urmare a realizării proiectului;
- costul de oportunitate (veniturile pe care le-ar fi realizat întreprinderea
dacă investea în altă formă capitalurile necesare proiectului).

Fluxurile de trezorerie în perioada exploatării investiţiei:

Fluxurile monetare care au loc în faza iniţială sunt mai uşor de estimat, în
schimb cele care au loc în perioada exploatării investiţiei, care sunt fluxuri de
intrare de trezorerie, se stabilesc pe bază de previziuni, cu un grad mai mare sau
mai mic de probabilitate.
Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea investiţiei cash-
flow-urile investiţiei cuprind fluxuri monetare propriu-zise şi economii de impozit,
datorită modului de impozitare a profitului întreprinderii.
Având în vedere numai activitatea de exploatare a întreprinderii,în calculul
cash-flow net intră următoarele elemente:
• excedentul brut de exploatare (EBE), stabilit ca diferenţă între veniturile
de exploatare şi cheltuielile pentru exploatare, exclusiv amortizările;
• amortizarea (A);
• profitul brut de exploatare (PBE);
• impozit pe profit(IP).
Modul de determinare a cash-flow-ului net (CF) este:
=> din punct de vedere contabil, după elementele fundamentate în „Contul
de profit şi pierdere”:
CF = PNE + A
PNE = PBE − IP
PBE = EBE − A
în care:
CF - cash-flow-ul net,
PNE - profitul net din exploatare;
PBE - profitul brut din exploatare;
A – amortizarea;
IP - impozit pe profit;
EBE - excedentul brut din exploatare.
=> din punct de vedere financiar:
CF = EBE(1 − T ) + T ⋅ A
în care:
T - cota de impozit pe profit

Fluxurile de trezorerie la finele exploatării:

20
La finele exploatării de viaţă a investiţiei, fluxurile de trezorerie determinate
sunt fluxuri de intrare ce cuprind două elemente:
• valoarea reziduală a investiţiei, formată din preţul de vânzare ca atare,
sau al materialelor şi pieselor de schimb rezultate din lichidare după deducerea
cheltuielilor efective cu lichidare;
• nevoia de fond de rulment recuperată ca urmare a dispariţiei capacităţii
de producţie creată de investiţie: această nevoie la finele duratei de viaţă este egală
cu cea iniţială, eventual corectată cu variaţiile care intervin pe durata exploatării
investiţiei.

2.1.3 Selectarea proiectelor de investiţii

Opţiunea pentru investiţii presupune selectarea proiectelor de investiţii în


funcţie de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma veniturilor nete
realizate din exploatarea lor.
Astfel, în vederea adoptării deciziei de investiţii se folosesc criterii de
selecţie a proiectelor de investiţii care pot fi:
a) criterii simple de opţiune (fără actualizare),
b) criterii de opţiune pe baza actualizării.

a) Criterii simple de opţiune


Cele mai utilizate criterii simple de opţiune pentru investiţii sunt:
a1) criteriul costului;
a2) criteriul ratei medii a rentabilităţii;
a3) criteriul duratei de recuperare a capitalului investit.
a1) Criteriul costului – se aplică în cazul deciziilor de investiţii care
vizează înlocuirea imobilizărilor corporale uzate, înlocuire care poate conduce sau
nu la creşterea capacităţii de producţie. În cadrul acestui criteriu apar două situaţii:
• investiţia de înlocuire cu utilaj identic;
• investiţia de înlocuire cu utilaj cu parametrii funcţionali superiori.
Investiţia de înlocuire cu utilaj identic – nu conduce la creşterea
capacităţii de producţie şi se realizează numai atunci când întreprinderea va realiza
economii la costurile de producţie şi un spor al randamentului activelor
imobilizate. Aplicarea criteriului presupune parcurgerea a două faze:
• determinarea economiei sau depăşirii costurilor de producţie datorită
realizării înlocuirii;
• în cazul în care rezultă economie de costuri (costurile cu utilajul nou sunt
mai mici decât cele rezultate cu vechiul utilaj), se calculează randamentul
investiţiei şi se compară cu randamentul deja realizat în întreprindere.
Economia sau depăşirea costurilor de producţie E (D), datorită realizării
înlocuirii, se calculează astfel:

21
⎛ V ⎞ ⎛ V ⎞
E(D) = ⎜⎜ C 0 + cno ⎟⎟ − ⎜⎜ C1 + i1 ⎟⎟
⎝ D nro ⎠ ⎝ D n1 ⎠
în care:
C0 - costurile de exploatare ale vechiului utilaj;
Vcno - valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a utilajului aflat
în exploatare,
Dnro - durata normală rămasă de serviciu a utilajului în exploatare;
C1 - costurile de exploatare ale utilajului nou;
Vi1 - valoarea de intrare a noului (costul investiţiei);
Dn1 - durata normală rămasă de serviciu a utilajului rămasă în
exploatare;
C1 - costurile de exploatare ale utilajului nou;
Vi1 - valoarea de intrare a noului (costul investiţiei);
Dn1 - durata normală de exploatare a noului utilaj.
În cazul în care diferenţa este pozitivă, costurile determinate de folosirea în
continuare a vechiului utilaj sunt mai mari decât cele dacă se realizează înlocuirea,
rezultă o economie în costuri; în caz contrar, rezultă o depăşire a costurilor de
producţie.
Deci, dacă diferenţa este: > 0 → E
<0→D
Dacă din calcul rezultă economie (E), se calculează randamentul investiţiei,
raportând economia în costuri la sporul patrimonial determinat de înlocuire, după
relaţia:
E
ri = ⋅ 100
Vi1 − Vcno
unde:
Vi1 − Vcno - creşterea de valoare determinată de înlocuire
Decizia de investiţii se va adopta dacă r, este mai mare decât randamentul
activelor imobilizate existente (calculat ca raport procentual între profitul brut
realizat şi valoarea medie anuală a activelor imobilizate).
În caz contrar proiectul se respinge.
În cazul investiţiei de înlocuire cu utilaj cu parametrii funcţionali
superiori care conduce la creşterea capacităţii de producţie, criteriul costului
presupune determinarea preţului unitar al produsului obţinut după înlocuire şi
compararea lui cu cel realizat anterior acesteia.
Preţul unitar al producţiei realizat cu noul utilaj (P1) se determină astfel:
I
C1 + I × rm +
P1 = D
Q1
unde:
I - costul investiţiei;
D - durata de exploatare;

22
I
- acest raport semnifică amortizarea anuală a investiţiei;
D
rm - randamentul minim sperat al investiţiei;
rm × I - acest produs semnifică profitul din exploatare determinat de
înlocuire;
C1 - cheltuielile de exploatare determinate de noul utilaj;
Q1 - cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj.
Dacă P1< P0, investiţia se acceptă. (P0 este preţul unitar înaintea înlocuirii).

a2) Criteriul ratei medii a rentabilităţii - presupune determinarea ratei


medii a rentabilităţii proiectului de investire şi compararea acesteia cu cea a altor
proiecte similare sau cu un anume nivel al acesteia dinainte stabilit. Dacă rata
medie a rentabilităţii proiectului de investiţie este superioară nivelului de
comparare, decizia de investire se adoptă. Rata medie a rentabilităţii investiţiei se
determină astfel:
P CF
R = be ⋅100 sau R= ⋅ 100
I I
în care:
R - rata medie de rentabilitate;
Pbe - profitul mediu brut din exploatare;
CF - cash-flow-ul net al investiţiei;
I - valoarea investiţiei.

a3) Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit - este un criteriu


larg utilizat întrucât pentru investitor timpul de recuperare al capitalurilor investite
din veniturile nete realizate este foarte important.
Durata de recuperare a investiţiilor se determină cu ajutorul relaţiei:
I
Dr =
CFa
unde:
Dr - durata de recuperare a investiţiei;
I - valoarea investiţiei;
Cf a - cash-flow-ul anual.
Dacă, cash-flow-urile anuale diferă de la un an la altul, determinarea duratei
de recuperare se face pas cu pas, comparând la finele fiecărui an investiţia de
recuperat (Ir) cu cash-flow-ul anului următor. În momentul în care investiţia de
recuperat după anul n (Ir n) este mai mică decât cash-flow-ul anului următor, Ir n <
CFn+1, se determină durata de recuperare, astfel:
I ⋅12
D r = n + rn
CFn +1

Criteriul prezintă inconvenientul că nu ţine seama de fluxurile de încasări şi


după perioada de recuperare, fapt care se reflectă atunci când evoluţia fluxului de

23
încasări este diferită în cazul a două proiecte. De asemenea, acest criteriu nu este
util în cazul când duratele de recuperare sunt egale pentru două proiecte.

b) Criterii de opţiune pe baza actualizării


Fluxurile de cash-flow se realizează pe perioade de timp. Pentru a putea
compara o sumă actuală cu fluxurile viitoare se procedează la actualizarea
fluxurilor viitoare. Actualizarea este operaţiunea de aducere în starea de
comparabilitate, în momentul actual, al unei sume de fluxuri de trezorerie viitoare.
Capitalizarea, în sens invers este operaţiunea prin care se determină nivelul
viitor, la data finală, al unei sume plasate în momentul actual.
Considerând dat, nivelul ratei dobânzii, capitalizarea arată ce sumă se obţine
peste n ani dacă se plasează pe piaţa financiară o sumă determinată în momentul
actual, iar în sens invers, actualizarea arată care este nivelul actual al unei sume
obţinute peste (n) ani.
Astfel, dacă:
C - suma capitalului investit,
D - rata dobânzii
Ci - anuitatea,
► capitalizarea presupune determinarea sumei totale (capital +dobândă) la
finele anilor1,2,3,...,n.
C1 = C + C x d = C ( 1+d)
C2 = C1 + C1 x d = C1(1+d) = C ( 1+d )2
C3 = C2 + C2 x d = C2 (1+d) = C(1+d)3
..............................................................................................

Cn= Cn-1 + Cn-1 x d = Cn-1 (1+d) = C (1+d)n

► actualizarea presupune determinarea sumei actuale, la începutul anului 1,


sau în momentul 0, a sumelor capitalizate la finele anilor 1,2,3,..., n.
Deci, de data aceasta se cunoaşte C1, C2, C3,. ..,Cn şi se pune problema
determinării lui C.
- suma de la finele anului 1(C1) devine la începutul anului 1:
C
C= 1
1+ d
-suma la finele anului 2 (C2) devine la începutul anului 1:
C2
C=
(1 + d )2
- suma la finele anului n (Cn) devine la începutul anului 1:
Cn
C=
(1 + d )n
1
unde se numeşte factor de actualizare.
(1 + d )i

24
În cazul investiţiilor, acestea produc fluxuri anuale de intrare de trezorerie şi
interesează valoarea actualizată a sumei acestor fluxuri (Fi) la sfârşitul fiecărui an,
pentru a fi comparată cu cheltuiala iniţială, respectiv, costul investiţiei.
Valoarea actualizată a sumei fluxurilor se determină:

F1 F2 Fn
VA = + + ... +
(1 + a ) (1 + a )2
(1 + a )n
n
1
Dacă: F1=F2=...=Fn=F ⇒ VA = F∑
i =1 (1 + a )
i

Tehnica actualizării este larg utilizată în practică de către investitori pentru


a-şi da seama dacă investiţia permite recuperarea reală a sumei investite şi dacă
conduce la sporirea valorii întreprinderii.
Dintre criteriile de opţiune pe bază de actualizare, în practică se folosesc de
obicei următoarele:
b1) valoarea actualizată netă (VAN);
b2) rata internă de rentabilitate (RIR);
b3) lichiditatea investiţiilor;
b4) indicele de rentabilitate (Ir)

b1) Valoarea actualizată netă (VAN) sau beneficiul actuarial


Fluxurile financiare pozitive şi negative generate de proiectul de investire, se
produc în timpi diferiţi, astfel că pentru obţinerea unor informaţii concludente cu
privire la rentabilitatea investiţiilor se impune procedeul de actualizare.
Valoarea actualizată netă reprezintă tocmai diferenţa dintre valorile
actualizate ale fluxurilor de încasări şi plăţi (fluxuri pozitive şi negative).
Dacă VAN este pozitivă – înseamnă că proiectul de investire aduce un
volum de beneficii în plus faţă de un plasament financiar de aceeaşi valoare, cu
dobândă compusă pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă economică a
proiectului. În acest caz proiectul poate fi acceptat.
Dacă VAN este negativă – înseamnă că proiectul a avut în vedere de a aduce
un beneficiu mai mic faţă de un plasament financiar similar făcut la o bancă cu
dobândă compusă, pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă economică a
proiectului, caz în care acesta trebuie respins.
VAN se poate calcula prin metoda financiară (metoda fluxurilor) sau prin
metoda beneficiilor contabile, rezultatul fiind acelaşi.

Metoda financiară
Notăm:
C – costul iniţial al investiţiei,
B1, B2,. .., Bn – fluxurile anuale pozitive previzionate pentru durata
de viaţă economică a proiectului (în principal beneficii şi fond de amortizare);
D – rata actuarială a dobânzilor: I = D/100;

25
V – valoarea reziduală a proiectului;
n – numărul de ani de funcţionare a proiectului de investiţie;
VAN – valoarea actualizată netă sau beneficiul actuarial:
⎛ B B2 Bn ⎞ V
VAN = − C + ⎜⎜ 1 + + ... + ⎟+
n ⎟
⎝ 1 + i (1 + i ) (1 + i ) ⎠ (1 + i )n
2

Dacă admitem că B1, B2,. .., Bn sunt egali şi constanţi, formula de calcul a
VAN devine:
1 − (1 + i )
−n
V
VAN = − C + B ⋅ +
i (1 + i )n
Metoda beneficiilor contabile
În cazul folosirii acestei metode se porneşte de la beneficiul exploatării care
se mai numeşte excedent brut de exploatare, se scade fondul de amortizare care
reprezintă o cheltuială fără flux financiar negativ, se scad, de asemenea,
cheltuielile financiare, respectiv dobânzile la capitalul nerambursat, obţinându-se
beneficiile contabile sau rezultatul curent al exploatării. În final se actualizează
beneficiile anuale rezultând VAN sau beneficiul actual.

b2) Rata internă de rentabilitate (RIR) – este acea rată de actualizare


pentru care valoarea actualizată netă este zero.
Rata rentabilităţii interne, denumită şi actuarială sau costul actuarial, este
deci, rata care permite egalitatea dintre plăţile făcute pentru investiţii (costul
acestora) şi veniturile prevăzute a se obţine pe durata de viaţă economică a
obiectivului. Practic RIR este rata actuarială a dobânzii pentru care beneficiul
actuarial (VAN) este egal cu zero, aceasta înseamnă că proiectul aduce zero lei în
plus (nu aduce nimic) faţă de un plasament financiar cu dobândă compusă, pe
durata de viaţă a obiectivului construit.
Rata internă de rentabilitate (RIR) este rata maximă admisibilă la care se
poate accepta un împrumut pentru finanţarea proiectului.
Dacă, RIR < D, deţinătorul capitalului este mai interesat să-şi plaseze
capitalul pe piaţa financiară decât într-o investiţie productivă oarecare.
Când investiţia urmează să se finanţeze din capital propriu, RIR este rata
minimă admisibilă la un plasament financiar oarecare.
Dacă, pentru o rată actuarială a dobânzii (D), beneficiul actuarial (VAN)
este egal cu zero, formula de calcul a RIR este următoarea:
1 − (1 + i )
−n

f (i ) = − C + B ⋅ =0
i
Rata internă de rentabilitate permite clasificarea proiectelor după gradul de
rentabilitate, dar nu dă nici un indiciu dacă proiectele sunt acceptabile sau nu. La
rândul său, VAN, nu oferă nici o informaţie în legătură cu ordinea acceptării
proiectelor studiate, ci răspunde doar dacă proiectul este admisibil sau nu. De
aceea cei doi indicatori sunt complementari.

26
b3) Lichiditatea investiţiilor
În eventualitatea analizării mai multor proiecte concurente care au acelaşi
grad de rentabilitate, pentru selectarea investiţiei se aplică criteriul lichidităţii.
Lichiditatea investiţiilor reprezintă capacitatea de a se recupera într-un
termen cât mai scurt valoarea investiţiei efectuate pe seama beneficiilor şi a
fondului de amortizare.
Lichiditatea se stabileşte în ani sau în alte unităţi de timp, prin raportarea
valorii investiţiei la fluxurile pozitive anuale. În acest fel indicatorul, lichiditatea
investiţiilor (L) „reprezintă perioada de timp scursă la capătul căreia, suma
fluxurilor financiare pozitive generate de proiectul de investire, devine egală cu
investiţia iniţială”.
Dacă, fluxurile financiare pozitive anuale sunt egale ca mărime, „L” –
exprimat în număr de ani de recuperare – se determină astfel:

valoarea proiectului
L=
volumul fluxurilor anuale

De cele mai multe ori însă, fluxurile anuale formate din beneficii plus fondul
de amortizare nu sunt egale, ceea ce impune modificarea procedeului de calcul a
indicatorului în cauză.
După estimarea fluxurilor anuale, se procedează la însumarea lor succesivă,
an cu an, până se atinge nivelul valorii iniţiale (sau se apropie foarte mult de
acesta, fără a-l depăşi), rezultând numărul de ani întregi de recuperare; în
continuare dacă este cazul, se calculează fracţiunile de an ( trimestre, luni, zile),
care se adaugă la numărul de ani întregi.

b4) Indicele de rentabilitate (IR)


Acest criteriu se foloseşte de regulă când două sau mai multe proiecte de
investiţii necesită alocări de fonduri iniţiale inegale.
Indicele de rentabilitate exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe
întreaga durată de viaţă a acesteia, respectiv, surplusul de trezorerie actualizat
pentru fiecare leu investit.
Proiectul de investiţie este fezabil dacă acest indice este supraunitar:
n
CFi

i =1 (1 + a )
i

IR =
I
sau:

VAN + I VAN
IR = = +1
I I

27
CAPITOLUL III

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE

Activele circulante sunt capitaluri băneşti constituite prin diverse modalităţi


în scopul finanţării activităţii curente de producţie.
În mod practic, activele circulante se concretizează în diferite forme
materiale ce se află într-o strânsă condiţionare reciprocă, ca urmare a transformării
permanente din una în cealaltă.
Astfel, în sfera producţiei activele sunt avansate în următoarele forme
materiale:
► stocuri de materii prime;
► stocuri de materiale consumabile;
► stocuri de semifabricate;
► stocuri de producţie neterminată;
► soldul cheltuielilor anticipate.
În sfera circulaţiei, activele circulante se concretizează în următoarele stări:
● stocuri de produse în magazie;
● stocuri de produse expediate neâncărcate (creanţe faţă de terţi);
● stocuri de mărfuri şi ambalaje;
● soldul disponibilităţilor băneşti.
Alături de activele imobilizante, activele circulante reprezintă condiţia
esenţială pentru a asigura continuitatea procesului de producţie.
Necesitatea dimensionării stocurilor are un caracter obiectiv şi decurge din
dubla ipostază pe care o îmbracă activele circulante: capitaluri băneşti necesare
finanţării activităţii de exploatare şi stocuri de valori materiale, producţie
neterminată, produse finite, pentru formarea cărora se avansează capitaluri băneşti.
Dimensionarea stocurilor se poate realiza prin patru metode:
1. metoda analitică;
2. metoda sintetică;
3. metoda pe elemente;
4. metoda mixtă.

3.1 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda analitică

Metoda analitică constă în determinarea necesarului financiar pe fiecare fel


de valoare de exploatare: stocuri de materii prime şi materiale consumabile, stocuri
de producţie neterminată, stocuri de produse finite şi în final, prin însumarea
acestora, determinarea necesarului de fond de rulment pe total întreprindere.
Având în vedere numărul mare al produselor introduse în fabricaţie şi numărul şi

28
mai mare al valorilor materiale pentru realizarea lor, metoda analitică implică un
volum mare de muncă şi un timp de execuţie îndelungat.
Prin valori materiale pentru exploatare (valori de exploatare) se înţeleg
stocurile de materii prime, stocurile de obiecte de inventar, echipament de lucru şi
de protecţie, stocurile de piese de schimb şi semifabricate necesare producţiei.
Metoda analitică se bazează pe duratele stocărilor pentru fiecare fel de
mijloc circulant ( materii, materiale, combustibili, obiecte de inventar, piese de
schimb, producţie neterminată, produse finite, produse livrate, mărfuri, etc. ),
folosind relaţia :

Baza de calcul
dz = T ÷
Stoc( Normativ)

3.1.1 Dimensionarea stocurilor de materii prime şi materiale

Prima formă de materializare a activelor circulante o reprezintă stocurile de


materii prime şi materiale consumabile.
Referitor la gestiunea stocurilor se utilizează două noţiuni:
► stoc de securitate;
► stoc maxim.
Stocul de securitate: reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale
stocate, suficientă pentru a satisface cererea de consum în orice moment, fără a se
înregistra întreruperi în procesul de fabricaţie.
Stocul maxim: din raţiuni de siguranţă trebuie astfel fundamentat încât
stocurile deţinute de întreprindere să fie mai ridicate decât nivelul stocului de
securitate pentru a preveni orice incident în aprovizionarea şi obţinerea ritmică a
producţiei.
În funcţie de rolul pe care îl au în procesul exploatării, stocul de materii
prime şi materiale se împart în:
» stocul curent (Sc), care asigură cantitatea de materii prime şi materiale
pentru continuitatea procesului de producţie în intervalul dintre două aprovizionări
consecutive;
» stocul de siguranţă (Ss), care asigură continuitatea procesului de
producţie în cazul perturbării procesului normal de aprovizionare;
» stocul de condiţionare ( Scd ) exprimă cantitatea de materii prime şi
materiale necesare continuităţii producţiei în perioada operaţiilor de condiţionare
necesare, impuse în procesul tehnologic şi prevăzute în normele tehnice;
» stocul pentru transport interior ( Sti ) exprimă cantitatea de materii
prime necesare continuităţii fabricaţiei pe perioada transportului de la un depozit
central la punctul de consum;
» stocul de iarnă (Si ) cuprinde cantitatea de materii şi materiale în scopul
asigurării continuităţii procesului de producţie pe perioada în care datorită

29
condiţiilor climatice nu este posibilă exploatarea şi transportul unor materiale de
masă.
Primele două categorii de stocuri se constituie la toate întreprinderile şi la
toate materialele, iar celelalte au un caracter specific.
Mărimea stocului maxim este dată de relaţia:
Smax = Sc + Ss + Scd + Sti + Si,
iar ţinând cont de faptul că întreprinderile nu pot consuma stocul de siguranţă şi cel
de condiţionare, decât în anumite condiţii, suma lor reprezintă stocul minim:
Smin = Ss + Scd
Stocul curent se determină în funcţie de doi factori: consumul zilnic şi
intervalul dintre două aprovizionări consecutive, existând mai multe situaţii:
I. Situaţia aprovizionării la intervale egale şi în cantităţi egale:

2 N a ⋅ Ca
Sopt =
Pa ⋅ C d
unde:
Sopt - mărimea optimă a stocului;
Na - necesarul anual de aprovizionat;
Ca - costul fix unitar pentru pregătirea unei noi comenzi de
aprovizionare;
Pa - preţul unitar de aprovizionare;
Cd - costul de aprovizionare pe unitatea de stoc.
Pentru eficienţa aprovizionării se pot determina următorii indicatori:
● numărul de comenzi de aprovizionare ( Nr ):
N
Nr = a ,
Sopt
unde Na =necesarul anual de aprovizionat,
● intervalul între aprovizionări ( i ):
S opt ⋅ T
i= ,
Na
unde T numărul de zile calendaristice din perioada dată,
● costul total minim pentru formarea stoculu ( Ct ):
N S opt ⋅ Pa
Ct = a ⋅ Ca + ⋅ Cd
S opt 2

II. Situaţia cea mai des întâlnită este aceea în care aprovizionările au loc
la intervale variabile, dar şi în cantităţi variabile. În acest caz intervine, pe
lângă stocul curent şi determinarea stocului de siguranţă.
Stocul curent se determină în funcţie de două elemente:
● necesarul de aprovizionat (N1) determinat în funcţie de volumul
fizic al producţiei (q1) şi norma de amortizare (a1):
N 1 = q 1 ⋅ a 1 în anul de plan

30
● intervalul mediu dintre aprovizionări consecutive ( ic ), determinat
ca medie aritmetică a intervalelor variabile de aprovizionare ( ti ) ponderate cu
cantităţile variabile de aprovizionat ( qi ), calculate în anul de bază, după relaţia:
ic =
∑ qi ⋅ ti ,
∑ qi
iar, stocul curent se determină astfel:
N
Sc = 1 ⋅ i c .
360
Stocul de siguranţă se determină, de asemenea, în funcţie de două elemente:
● necesarul de aprovizionat ( N1 ) sau consumul zilnic;
● intervalul mediu pentru stocul de siguranţă ( is ), calculat ca o medie
aritmetică ponderată a cantităţilor de materiale sosite cu întârziere ( qi ) şi numărul
de zile de întârziere faţă de intervalul mediu între două aprovizionări (ta ), în anul
de bază stabilit pe baza contractelor:
is =
∑ qi ⋅ t a
∑ qi
iar stocul de siguranţă se determină după relaţia:
N
Ss = 1 ⋅ i s
360
Pe lângă aceste două categorii de stocuri ( Sc, Ss ) la unele întreprinderi se
iau în calcul şi celelalte categorii de stocuri ( Scd, Sti, Si ):
► stocul de condiţionare,
► stocul de transport intern,
► stocul de iarnă.
Acestea se determină prin înmulţirea consumului mediu zilnic cu intervalul
de condiţionare prealabilă ( precizat prin documentaţia tehnică de fabricaţie ), cu
intervalul pentru stocul de transport intern şi intervalul pentru stocul de iarnă ( de
regulă egal cu durata în care nu sunt posibile exploatarea şi transportul unor
materiale ).
După determinarea stocului va trebui determinat necesarul financiar de
finanţare a stocurilor( N fi ). Această nevoie de fond de rulment este constituită din
totalitatea cheltuielilor de formare şi păstrare a stocurilor de active circulante, în
toate fazele ciclului de exploatare.
Se vor lua în calcul două elemente şi anume:
● cheltuielile medii zilnice corespunzătoare consumului mediu zilnic
din elementul de stoc respectiv, corectat cu un anumit coeficient de corecţie ( care
în cazul stocului curent de materii prime rezultat din practica financiară este 0,5 ),
● intervalul de timp dintre două reconstituiri succesive a stocurilor
pentru necesităţile cu caracter permanent.
Relaţia de calcul este:
N fi =
∑ (q i ⋅ a i ) ⋅ (i ⋅ 0,5 + i + i + i + i )× p
c s cd ti i i
360
unde:
31
Nfi - necesarul financiar de finanţare a stocurilor;
∑ q ⋅ a i - necesarul de aprovizionat;
i

ic - intervalul mediu dintre livrări;


is - intervalul mediu pentru stocul de siguranţă;
icd - intervalul de condiţionare prealabilă;
iti - intervalul pentru stocul de transport intern;
ii - intervalul pentru stocul de iarnă;
pi - preţul de achiziţie al materialelor.
Apoi, prin însumarea necesarelor financiare astfel determinate pentru fiecare
material nominalizat, se obţine necesarul financiar anual pentru materialele
nominalizate:
n
Nf nom
= ∑ N fi
i =1

Pentru materialele nenominalizate, cuprinse în categoria "diverse materiale",


necesarul financiar ( Nfdiv ) se determină cu relaţia:
C div
N fdiv = ⋅ N fnom
C nom
unde:
Cdiv - necesarul valoric de consum la grupa de diverse materiale,
Cnom - necesarul valoric de consum la materialele nominalizate,
Necesarul financiar anual total ( Nft ) se obţine prin însumarea necesarului
financiar la materialele nominalizate şi la cele diverse:
N ft = N fnom + N fdiv
Pe trimestre, necesarul financiar anual total se diferenţiază în funcţie de
consumul mediu zilnic din trimestrul respectiv şi de norma medie de stoc în zile,
care se calculează astfel:
N ⋅ 360
N mz = ft
Ci
Necesarul financiar în trimestrul k ( Nfk ) va fi:
C
N fk = k ⋅ N mz
90
unde:
Nmz - norma medie de stoc în zile,
Nft - necesarul financiar anual total;
Ct - necesarul valoric de consum total ( materiale nominalizate şi
diverse );
Ck - necesarul valoric de consum în trimestrul k.

32
3.1.2 Dimensionarea stocului de obiecte de inventar, echipament de
lucru şi de protecţie

În afara stocurilor de materii prime, pentru desfăşurarea activităţii,


întreprinderea trebuie să îşi constituie şi stocuri de obiecte de inventar şi stocuri de
echipament de lucru şi de protecţie.
În dimensionarea necesarului financiar pentru stocurile de obiecte de
inventar se ţine cont de faptul că acesta se determină ca o mărime trimestrială prin
metoda balanţieră în funcţie de stocul existent la începutul perioadei, de
aprovizionarea cu obiecte de inventar pe trimestre şi uzura trimestrială a acestora,
folosind relaţiile:
N k = N k −1 + A k − U k , k = II, III, IV
N I = S0 + A I − U I , k =1
S 0 = (S 0 − S 0 fm ) + (S 0 e − U 0 e )
c

c m

unde;
Nk - necesarul financiar pentru stocul de obiecte de inventar în
trimestrul k;
Nk-1 - necesarul financiar pentru stocul de obiecte de inventar în
trimestrul precedent (k-1);
Ak - aprovizionarea cu obiecte de inventar în trimestrul k;
Uk - uzura obiectelor de inventar calculată pentru trimestrul k;
Soc - soldul obiectelor de inventar corectat existent la începutul
anului,
Son - soldul obiectelor de inventar în magazie la începutul anului,
Sofm - soldul obiectelor fără mişcare în magazie la începutul anului;
Soe - soldul obiectelor de inventar în exploatare la începutul anului;
Uoe - uzura aferentă soldului de obiecte de inventar în exploatare la
începutul anului.
Întrucât soldul obiectelor de inventar se iau din documentele contabile, iar
aprovizionările din contractele încheiate cu furnizorii, singurul element care
trebuie calculat este uzura obiectelor de inventar.
Pentru calculul uzurii obiectelor de inventar, se întâlnesc două posibilităţi şi
anume:
a) metoda introducerii integrale în costuri la darea obiectelor de inventar în
exploatare, atunci când: Uk = Ek,
unde:
Ek- valoarea obiectelor de inventar date în exploatare în trimestrul k,
b) metoda cotelor medii lunare de uzură, folosită îndeosebi în cazul în care
întreprinderea utilizează un volum mare de obiecte de inventar: Uk = Fk x c0,
unde:
Fk - valoarea obiectelor de inventar în folosinţă în trimestrul k,
c0 - cota medie de uzură.
Pentru calculul acestor indicatori se utilizează relaţiile:
Fk = Fk −1 + E k − S k
33
E 0 + S0
c0 = 2 ,
∑ S0 k
în care:
Ek - valoarea obiectelor de inventar date în exploatare în trimestrul k;
Sk - valoarea obiectelor de inventar scoase din exploatare în
trimestrul k;
Fk, Fk-1 - valoarea obiectelor de inventar în folosinţă în trimestrul k şi
în trimestrul precedent ( k-1 );
Eo - valoarea obiectelor de inventar date în exploatare în anul de bază;
So - valoarea obiectelor de inventar scoase din exploatare în anul de
bază,
∑ S0k - suma soldurilor trimestriale ale obiectelor de inventar în
exploatare în anul de bază.
Pentru stocurile de echipament de protecţie, dimensionarea necesarului
financiar, se face în mod similar, ştiut fiind faptul că acesta se suportă integral de
către întreprindere.
Pentru echipamentul de lucru trebuie avut în vedere faptul că o parte din
contravaloarea acestuia se suportă de către salariaţi în cotele negociate prin
contractul colectiv de muncă cu conducerea întreprinderii.
Astfel, necesarul financiar pentru stocurile de echipament de lucru se
determină pe baza relaţiei:
N k = N k −1 + A k − (U k + ∑ Ssk ) ,
în care:
Ssk - reprezintă suma trimestrială suportată de salariaţi.

3.1.3 Dimensionarea pieselor de schimb

În întreprinderile în care există un număr mare de repere şi de valori mici, se


poate accepta ca dimensionarea stocurilor pentru piese de schimb să se efectueze
similar cu metoda de calcul aferentă obiectelor de inventar de mică valoare sau
scurtă durată.
În practică, însă, se utilizează şi alte procedee de calcul.
În funcţie de caracterul fabricaţiei utilajelor şi instalaţiilor pentru care sunt
destinate, piesele de schimb pot fi clasificate în următoarele categorii:
► piese de schimb destinate maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de
serie mare (tractoare, excavatoare, combine), ai căror producători produc în serie şi
piese de schimb;

34
Pentru această categorie dimensionarea se face după aceleaşi reguli ca şi la
materii prime şi materiale, cu deosebirea că stocul maxim cuprinde numai stocul
curent şi stocul de siguranţă.
► piese de schimb destinate utilajelor unicat, pentru care piesele de
schimb se efectuează numai pe bază de comenzi speciale, dimensionarea fiind
determinată de valoarea pieselor de schimb comandate furnizorului;
► piese de schimb destinate celorlalte maşini, utilaje şi instalaţii.
Pentru această categorie, se ţine seama de durata de obţinere ( D0 ), durata de
serviciu ( Ds ), numărul de utilaje identice în funcţiune ( Ui ), numărul de piese de
schimb montate pe acelaşi utilaj ( Pi ) şi un coeficient de corectare ( K ).
Astfel, stocul fizic ( Sf ) se poate determina prin relaţia:
D
S f = 0 ⋅ U i ⋅ Pi ⋅ K ,
Ds
iar
S D
K= ⋅ s,
U i ⋅ Pi D o
în care:
S - reprezintă stocul mediu al pieselor de schimb pe o perioadă de
mai mulţi ani.
Pentru obţinerea stocului valoric se va înmulţi stocul fizic cu preţul de
aprovizionare.

3.1.4 Dimensionarea stocurilor de producţie neterminată

Din starea de valori materiale pentru producţie, activele circulante trec, pe


măsura lansării comenzilor de fabricaţie, în starea de producţie neterminată sau
producţie în curs de fabricaţie.
Determinarea necesarului financiar pentru stocurile de producţie neterminată
se efectuează pe fiecare produs de bază, cu pondere în totalul producţiei
exerciţiului sau pe grupe de produse omogene, fiind influenţat de următorii factori:
● valoarea cheltuielilor medii zilnice la nivel de cost de uzină,
● durata ciclului de fabricaţie,
● evoluţia cheltuielilor de-a lungul ciclului de fabricaţie,
● caracterul procesului de producţie.
Relaţia de calcul este:
n

∑q i ⋅ ci
N fpn = i =1
⋅D⋅K
360
unde:
Nfpn - necesarul financiar pentru producţie neterminată;
qi - cantitatea de produse prevăzute în programul de fabricaţie;

35
ci - costul de uzină unitar;
D - durata ciclului de fabricaţie;
K - coeficientul de corecţie; acesta la rândul său se determină după

C
formula: K = f , în care:
C
Cf - cheltuiala medie de fabricaţie;
C - cheltuiala finală ( costul de uzină ).
Coeficientul de corecţie(K) respectă relaţia 0 < K ≤ 1,caracterul procesului
de fabricaţie determinând modalităţile specifice de cuantificare a acestuia.

A. În cazul procesului de producţie cu caracter discontinuu

Aceasta se caracterizează prin faptul că un nou ciclu de fabricaţie începe


numai după terminarea celui anterior, adică imobilizarea capitalurilor băneşti este
egală cu costul de uzină al unui ciclu de fabricaţie, iar coeficientul de corecţie este
k = 1.

B. În cazul proceselor de producţie cu caracter continuu, coeficientul de


corecţie se determină în funcţie de evoluţia cheltuielilor de fabricaţie pe durata
ciclului de fabricaţie, distingându-se următoarele situaţii:
B.1 Procese de producţie continue cu creşterea uniformă a
cheltuielilor pe durata ciclului;

În această situaţie coeficientul de corecţie se determină în funcţie de


cheltuiala medie, stabilită ca medie aritmetică simplă între cheltuiala iniţială (c ) şi
cea finală ( C ). Reprezentarea grafică, care conduce la calculul coeficientului, se
prezintă astfel:

cost
C
c

D timp

în care:
c - cheltuiala la începutul ciclului;
C - cheltuiala la finele ciclului (costul de uzină);
D - durata în zile a ciclului de fabricaţie.
Coeficientul de corecţie se determină raportând aria trapezului dreptunghic
la aria dreptunghiului cu laturile D şi C, astfel:

36
c+C c+C
⋅D
c+C
K= 2 = 2 =
D⋅C C 2C

B.2 Procese de producţie continue cu creşterea neuniformă a


cheltuielilor pe durata ciclului;

În această situaţie, ciclul este împărţit în mai multe faze, în cadrul fiecărei
faze cheltuielile evoluând uniform. Neuniformitatea se manifestă de la o fază la
alta a ciclului de fabricaţie, deci pe ansamblul ciclului de fabricaţie.
Evoluţia cheltuielilor poate fi prezentată grafic, după cum urmează:
cost

c
c1 c2 c3 cn=c
timp
D

Coeficientul de corecţie se determină în mod analog, raportând aria


cheltuielilor ( suprafaţa haşurată – o sumă de trapeze dreptunghice ) la aria
dreptunghiului cu laturile C şi D.

c + c1 c + c2 c + c3 c + cn
⋅ d1 + 1 ⋅ d2 + 2 ⋅ d 3 + ... + n −1 ⋅ dn
K= 2 2 2 2
C⋅D
unde:
d1, d2,. .., dn - durata fazelor ce compun ciclul de fabricaţie;
c1, c2,. .., cn - cheltuielile la finele fazelor de fabricaţie;
c i −1 + c i
- cheltuielile medii pe faze de fabricaţie, i = 1, n .
2

B.3 Procese de producţie continue cu creşterea uniformă sau


neuniformă, dar cu lansarea producţiei în loturi de fabricaţie;

În acest caz ( lansarea comenzilor în fabricaţie pe loturi ), coeficientul de


corecţie scade întrucât din momentul începerii finisării produselor din lot
imobilizarea se reduce, transferându-se asupra produselor. Suma care afecteză
reducerea coeficientului se determină la fel, indiferent dacă ciclul de fabricaţie
înregistrează o evoluţie uniformă sau neuniformă a cheltuielilor.
Reprezentarea grafică a acestei situaţii este următoarea:

37
cost

rn
r3

r2 C

r1
D timp
tn
unde:
r1, r2,. .., rn - valoarea recuperărilor zilnice sub forma produsului finit;
tn - numărul de zile în momentul începerii finisării până la încheierea
ciclului.
Aria trapezului dreptunghic, ce reflectă nivelul total al cheltuielilor ciclului,
se reduce, în acest caz, cu suprafeţele haşurate, ce reprezintă aria recuperărilor,
exceptând recuperarea din ultima zi pentru care aria este zero.
Deci,
c+C
⋅ D − (r1 ⋅ t n −1 + r2 ⋅ t n − 2 + ... + rn −1 ⋅ t 1 )
K= 2
C⋅D

În cazul ciclurilor cu evoluţie neuniformă a cheltuielilor, la numărătorul


fiecăreia dintre relaţiile de calcul, se scade valoarea recuperărilor dată de expresia:
r1 ⋅ t n −1 + r2 ⋅ t n − 2 + ... + rn −1 ⋅ t 1

B.4 Procese de producţie continue cu introducerea integrală în


fabricaţie a materiei prime la începutul ciclului, celelalte cheltuieli crescând
uniform.

În această situaţie, coeficientul de corecţie se determină astfel:


M + c ⋅ 0,5
K=
C
în care:
M - valoarea materiei prime;
C – costul final al producţiei ciclului;
c - suma celorlalte cheltuieli.
În funcţie de situaţia concretă din întreprindere, după această metodologie
se determină necesarul financiar pentru producţia neterminată, ca o medie anuală
pentru fiecare din produsele nominalizate:

38
n
N fpn nom
= ∑ Nf pni
i =1

Pentru produsele fabricate în cantităţi mici şi de valori mici, ce deţin o


pondere mică în totalul producţiei exerciţiului, se determină un necesar financiar ca
o mărime medie anuală globală pentru total grupă „diverse produse” ( Nfpn div),
astfel:
n

∑ (q i ⋅ c i )div
N fpn = i =1
n
⋅ ∑ N fpn
∑ (q )
div nom

i ⋅ c i nom
i =1

în care:
∑ (q ⋅ c i )div - valoarea producţiei în cost uzină la grupa „diverse
i

produse”;
∑ (q i ⋅ c i )nom - valoarea producţiei în cost uzină la produsele
nominalizate;
∑ N fpn - necesarul financiar anual de producţie neterminată la
nom

produsele nominalizate.
Necesarul financiar anual total de producţie neterminată se obţine prin
însumarea necesarului financiar de producţie neterminată la produsele
nominalizate cu cel de la grupa „diverse produse”.
N fpn = N fpn + N fpn
t nom div

Repartizarea pe trimestre se face în funcţie de cheltuiala medie zilnică a


trimestrului şi norma medie anuală de stoc de producţie neterminată în zile (Nmz),
aceasta din urmă determinându-se astfel:

N fpn ⋅ 360
N mz = n
t

∑ (q
i =1
i ⋅ c i )t
unde:
n

∑ (q
i =1
1
⋅ c i )t - producţia anuală exprimată în cost uzină, iar
n n n

∑ (q
i =1
i
⋅ c i )t = ∑ (q i ⋅ c i )nom + ∑ (q i ⋅ c i )div
i =1 i =1

Necesarul financiar de producţie neterminată pe trimestre va fi:


n

∑ (q i ⋅ c i )k
N fpn = i =1
⋅ N mz , k = I, II.III, IV
k
90
în care:
n

∑ (q
i =1
i
⋅ c i )k - producţia în cost uzină din trimestrul k.

39
3.1.5 Dimensionarea stocurilor de produse finite

Pe măsura finisării produselor, activele circulante trec în sfera circulaţiei şi


staţionează un timp oarecare sub forma stocurilor de produse finite.
Durata staţionării produselor finite în magazie este determinată de mai mulţi
factori şi cuprinde:
► durata recepţiei ( dr );
► durata sortării (ds );
► durata formării lotului comercial ( dc );
► durata ambalării (da );
► durata întocmirii documentelor de expediţie şi de depunere la
bancă ( de ).
Suma imobilizărilor în stocul de produse finite se dimensionează la nivelul
costului complet programat al produselor stocate.
Necesarul financiar pentru stocurile de produse finite se calculează ca o
mărime medie anuală pentru fiecare produs nominalizat, potrivit relaţiei:
N fpi =
∑ (q i ⋅ c i ) ⋅ D
i
360
Di = dr + ds + dc + da + de
în care:
Nfpi - necesarul financiar pentru produse finite ( i );
qi - cantităţile de produse programate ( i );
ci - costul complet unitar al produselor ( i );
Di - durata de staţionare a produsului ( i ).
În acest mod se procedează pentru produsele noi introduse în fabricaţie, sau
la întreprinderile noi în funcţiune.

La întreprinderile aflate deja în funcţiune, durata de staţionare luată în calcul


este durata medie de staţionare a produselor (D 0 ) într-un interval din anul de bază
(de regulă un trimestru ), calculată astfel:
S ⋅T
D0 = 0
L0

Si S
+ S1 + S 2 + ... + n
S0 = 2 2
m −1
unde:
S0 - stocul mediu de produse finite în magazie în anul de bază;
Si - stocul la începutul intervalului luat în calcul;
S1, S2,. ..,Sn - soldurile decadale din intervalul luat în calcul;
m - numărul termenilor luaţi în calculul mediei cronologice;
L0 - valoarea totală a livrărilor de produse finite din magazie;

40
T – timpul, în zile, al intervalului.
În rest modul de determinare a necesarului financiar anual total şi cel de
repartizare a acestuia pe trimestre sunt similare ca la elementul producţie
neterminată.

3.2 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda sintetică

La întreprinderile aflate deja în funcţiune şi la care este stabilită o corelaţie


între volumul de activitate şi volumul de active circulante utilizate pentru acesta,
determinarea necesarului financiar direct pe total valori de exploatare se realizează
mai simplu prin metoda sintetică ( globală).
Metoda sintetică porneşte de la premisa că în doi ani consecutivi nu pot să
apară modificări structurale esenţiale în economia întreprinderii şi se bazează pe
luarea în considerare a unui singur factor de cauzalitate şi anume al evoluţiei
producţiei exerciţiului. În esenţa sa, metoda sintetică constă în reflectarea în
calcule a corelaţiei strânse dintre variaţia necesităţilor de active circulante şi
variaţia volumului producţiei. Influenţele determinate de modificările intervenite în
condiţiile de aprovizionare, producţie şi desfacere se iau în considerare numai
atunci când este cazul.
Prin această metodă, nevoia de fond de rulment se determină direct pe total
active circulante şi presupune un volum redus de operaţiuni, fapt pentru care poate
fi numită ca fiind o metodă operativă.
Baza de calcul o constituie costul complet a producţiei exerciţiului, cost
pentru acoperirea căruia întreprinderea avansează active circulante.
Astfel, pentru determinarea necesarului financiar de active circulante prin
metoda sintetică se vor parcurge următoarele etape:
1. se determină viteza de rotaţie în zile, din anul de bază ( Vzo ), conform
relaţiei:
N ⋅T
Vzo = 0
PE 0
în care:
N 0 - necesarul financiar mediu de active circulante din anul de bază;
T - 360 zile;
PE0 - producţia exerciţiului exprimată în cost complet din anul de
bază.
2. se corectează viteza de rotaţie din anul de bază cu modificările
previzibile în condiţiile de aprovizionare, producţie şi desfacere din anul de
plan:
n
Vzo = Vzo + ∑ C i
c
i =1

în care:

41
Vzo - viteza de rotaţie din anul de bază corectată;
c

Ci - corecţiile exprimate în zile, ce se aplică vitezei de rotaţie realizate


în anul de bază;
N - numărul corecţiilor.
Aceste corecţii pot fi:
a) înlocuirea unor materiale:
(n − n 0 ) ⋅ T
c1 = 1 ,
PE 0
unde:
n1 - necesarul financiar pentru materialul ce se utilizează în anul
curent;
n0 - necesarul financiar al materialului înlocuit, utilizat în anul de
bază.
b) eliminarea stocurilor fără mişcare înregistrate în anul de bază:
m ⋅T
c2 = 0
PE 0
unde:
m 0 - stocul mediu al materialelor fără mişcare în anul de bază.

În cazul acestei influenţe trebuie făcută o menţiune specială şi anume accea


că eliminarea stocurilor fără mişcare influenţează întotdeauna viteza de rotaţie în
sensul accelerării ei. Astfel, chiar dacă din calcul se va obţine totdeauna o valoare
pozitivă, c2 se va lua în calculul V zo cu semnul minus.
c

c) înlocuirea unui produs în fabricaţie cu altul nou:


În această situaţie influenţa se manifestă în două direcţii:
● influenţa datorată modificării necesarului financiar de materiale ca urmare
a înlocuirii produsului:
(n − n 0 ) ⋅ T
c′3 = 1
PE 0

unde:
n1 - necesarul financiar aferent materialelor pentru fabricarea noului
produs;
n0 - necesarul financiar aferent materialelor utilizate în fabricarea
produsului înlocuit.
● influenţa modificării valorii producţiei exerciţiului ca urmare a înlocuirii:
N0 ⋅ T N ⋅T
c′3′ = − 0
PE 0 + (V1 − V2 ) PE 0
în care:
V1 - valoarea producţiei exerciţiului la noul produs;
V2 - valoarea producţiei exerciţiului la produsul înlocuit.

42
d) modificarea condiţiilor de aprovizionare la unul din
materialele folosite:
(i − i ) ⋅ p
c4 = 1 0
100
în care:
i1 - intervalul de aprovizionare în anul de plan;
i0 - intervalul de aprovizionare în anul de bază;
p - ponderea necesarului financiar al materialului respectiv în totalul
necesarului financiar pentru materii prime şi materiale
e) modificarea ciclului de fabricaţie la un produs ca urmare a
schimbării tehnologiei:
(d − d 0 )p
c5 = 1
100

în care:
d1 - durata ciclului de fabricaţie după introducerea noii tehnologii;
d0 - durata ciclului de fabricaţie înaintea schimbării tehnologiei;
p - ponderea necesarului financiar pentru poducţia neterminată la
produsul la care se schimbă tehnologia în totalul necesarului financiar
pentru producţia neterminată;

3. se determină necesarul financiar anual al valorilor de exploatare în


anul curent, conform relaţiei:

PE 1
N1 = Vzo
360 c

unde:
PE1 - producţia exerciţiului în cost complet programată pentru anul
curent;
4. se diferenţiază necesarul financiar anual pe trimestre, în funcţie de
variaţia producţiei exerciţiului trimestrului respectiv faţă de producţia medie
trimestrială:

PE 1k
Nk = N1 k = I, II, III, IV
P E 1k

5. se defalcă necesarul financiar anual şi cel pe trimestre pe elemente de


valori materiale (stocuri de materii prime, stocuri de obiecte de inventar,
echipament de lucru şi protecţie, stocuri de piese de schimb, stocuri de
producţie neterminată, stocuri de produse finite), în funcţie de structura
activelor circulante din bilanţul anului de bază.

43
3.3 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda mixtă şi
metoda pe elemente

► Metoda pe elemente
Se caracterizează prin determinarea stocurilor pe elemente de active
circulante, nu şi pe fiecare componentă a acestora (producţie neterminată, materii
prime şi materiale, produse finite).
În cadrul acestei metode avem două procedee principale de calcul a
stocurilor şi anume:
1. procedeul pe baza timpului de imobilizare pe elemente;
Potrivit acestuia, relaţia de calcul a stocului este următoarea:

B ce .Tie
Se =
90 sau 360

unde:
Se - stocul pe elemente circulante (materii prime, producţia
neterminată, produse finite);
Bce - baza de calcul pe elemente, care poate fi: necesarul de materii
prime şi materiale (la elementul materii prime şi materiale), producţia
la preţul de cost de uzină (la elementul producţie neterminată),
producţia la preţ de cost complet (la elementul produse finite);
Tie - timpul de imobilizare pe fiecare element, care se poate stabili pe
baza datelor din anul precedent, eventual şi a unor schimbări
ce vor avea loc în anul de previziune şi este egal cu:

Sae ⋅ 360
Tie =
C co

unde:
Sae - stocul mediu din anul precedent pe elemente;
Cco - baza de calcul pe elemente din anul precedent.
Din stocurile pe elemente trebuie să se deducă, în prealabil, cele fără mişcare
de prisos, produsele fără desfacere şi de proastă calitate.

2. procedeul pe baza corelaţiei dintre soldurile elementelor de


active circulante, pe de o parte şi volumul producţiei, pe de altă parte.
Acest procedeu se bazează pe relaţia oarecum proporţională dintre volumul
producţiei şi cel al activelor circulante.
În cadrul acestui procedeu, stocurile pe elemente se pot stabili prin relaţia:

Se = Sae ⋅ K

44
unde:
S ae - stocul mediu anual din anul precedent;
k - coeficientul de creştere sau scădere a producţiei din anul de
previziune faţă de anul precedent.

► Metoda mixtă
Această metodă se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe fiecare
component al elementelor de active circulante (analitic) şi a stocurilor trimestriale
numai pe elemente (nu şi componente ale acestora). Astfel, se combină calculele
analitice, care se fac anual, cu cele pe elemente ce se efectuează trimestrial.Scopul
stabilirii analitice a stocurilor anuale constă în special în furnizarea de informaţii
necesare calculării timpului de imobilizare, ca factor de bază în determinarea
stocurilor trimestriale.
Relaţiile de calcul a stocurilor anuale pe componentele fiecărui element de
activ circulant au fost prezentate în cadrul metodei analitice, iar în ceea ce priveşte
stocurile trimestriale pe elemente, se pot determina astfel:
B ⋅T
S te = te ie
90
unde:
Ste - stocul trimestrial pe elemente de active circulante;
Bte - baza de calcul trimestrială pe elemente;
Tie - timpul de imobilizare pe elemente:
So ⋅ 360
Tie = ae
Bc ae
unde:
SOae - stocul anual pe elemente separate, obţinut prin însumarea
stocurilor anuale de la componentele fiecărui element;
BCae - baza de calcul anuală pe fiecare element de active circulante.

3.4 Determinarea nevoii de fond de rulment

Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare ( NFCE ) are o finanţare


gratuită pe seama datoriilor de exploatare, respectiv a surselor atrase ( de la
furnizori, de la salariaţi, de la buget) în curs de achitare care finanţează gratuit
stocurile imobilizate.
Investiţia netă de capitaluri active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge
la nevoia de fond de rulment ca diferenţă între NFCE şi datoriile de exploatare
(DE).
NFR = NFCE - DE = Stocuri + Clienţi - DE
unde:
NFR - nevoia de fond de rulment
45
Pe lângă clienţi şi conturi asimilate, în grupa altor active circulante se mai
cuprind şi următoarele elemente de activ:
● furnizori – debitori;
● alte creanţe;
● conturi de regularizare.
În grupa datorii de exploatare din pasivul bilanţului sunt cuprinse
următoarele:
● furnizori şi conturi asimilate;
● clienţi – creditori;
● alte datorii;
● conturi de regularizare.
Pentru a asigura un caracter stabil şi permanent, în previziunea pe termen
scurt se ia în considerare soldul minim al pasivelor stabile.
Pasivele stabile se împart în două categorii:
► pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice;
► pasive stabile determinate direct pe fiecare element.
În cadrul pasivelor stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice sunt
cuprinse: salariile, impozitul pe salarii, contribuţia la asigurările sociale, alte
impozite datorii din livrări de gaze naturale, termoficare, dobânzi bancare, taxa pe
valoarea adăugată.
Din cea de-a doua grupă fac parte pasivele ce provin din aprovizionări,
avansuri, garanţii, preliminări pentru plata concediilor şi pentru reparaţii.
Metoda soldurilor zilnice constă în următoarele operaţiuni:
1. se alege trimestrul cu activitate minimă (întrucât pasivele stabile calculate pentru
acest trimestru, vor fi regăsite şi în celelalte trimestre);
2. determinarea datoriei zilnice;
3. determinarea soldurilor la începutul unei luni din trimestrul cu activitate
minimă;
4. calculul soldurilor, în fiecare zi a lunii luate în considerare;
5. însumarea soldurilor în fiecare zi la toate pasivele;
6. alegerea soldului zilnic total cel mai mic.

Metoda calculului direct pe fiecare element

Pasivele stabile se calculează în funcţie de aprovizionările totale din


trimestrul cu activitatea cea mai mică (D) şi numărul de zile de întârziere a plăţii la
datoria respectivă ( u ), rezultatul raportându-se la numărul de zile din trimestrul
respectiv ( 90 ).
Deci,
D⋅u
Ps =
90
unde:
Ps - pasivele stabile;
D - aprovizionările trimestriale totale;
u - durata medie a decalajelor de plăţi.
46
Această durată medie se determină pe baza formulei:
u=
∑ vi ⋅ di
∑ vi
unde:
vi - valoarea individuală a materialului;
di - decalajul individual dintre data recepţiei şi data plăţii.

Metoda normativă de determinare a NFR

În practica financiară, este util de calculat NFR în zile, pentru a şti numărul
de zile cât sunt imobilizate activele circulante.
Pentru aceasta se va porni de la relaţia de calcul a vitezei de rotaţie:
AC ⋅ T
vr = ,
CA
care poate fi transpusă după cum urmează:
AC componente valorice ale CA
vr = ⋅ ⋅T,
componente valorice ale CA CA
unde:
AC
■ raportul: , reprezintă durata de rotaţie
componente valorice ale CA
a activelor circulante,
componente valorice ale CA
■ raportul: , reprezintă rata de
CA
structură, respectiv ponderea componentelor valorice din cifra de afaceri,
■ CA reprezintă cifra de afaceri,
■ AC reprezintă active circulante
■ T reprezintă perioada de timp luată în calcul (30 zile, 90 zile,. ..,
360 zile),
■ vr reprezintă viteza de rotaţie ( în zile ).

Etapele ce trebuie parcurse pentru a determina NFR sunt următoarele:


1.se determină structura elementelor componente ale cifrei de afaceri
2. se determină nivelul stocurilor şi al creanţelor în zile astfel:
● calculul NFR în zile:
NFRzile = Stocurizile + Creanţezile - Datorii de exploatarezile

● calculul NFR valoric:


CA ⋅ NFR zile
NFR valoric =
360
În afara nevoii de fond de rulment pentru activitatea de exploatare,
societăţile comerciale determină şi nevoia de fond de rulment pentru alte activităţi
(ex. activitatea financiară şi cea excepţională).

47
Astfel, nevoia de fond de rulment globală ( NFRG ) cuprinde şi nevoia de
fond de rulment aferentă activităţii financiare şi a celei excepţionale, acestea din
urmă formând nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRAE ).
Astfel: NFRG = NFRE + NFRAE
După stabilirea nevoii de fond de rulment globală, se va urmări acoperirea
financiară a acesteia cu capitaluri băneşti din circuitul intern al întreprinderii sau
provenite din afara întreprinderii.

3.5 Resursele finanţării activelor circulante

Nevoia de fond de rulment se finanţează pe seama mai multor surse, care în


funcţie de patrimoniul întreprinderii se pot grupa astfel:
► surse interne de finanţare (endogene), existente în mecanismul financiar
al întreprinderii,
► surse externe de finanţare ( exogene ), în completarea celor interne.
În categoria surselor interne sunt incluse următoarele:
● fondul de rulment, ca sursă principală de finanţare;
● sumele afectate din profitul net finanţării activelor circulante;
● sumele aferente unor fonduri proprii şi dividende constituite din profitul
net până la consumarea acestora pe destinaţiile corespunzătoare;
● amortizarea constituită ca fond propriu, dacă nu se foloseşte pentru
investiţii.
În cadrul surselor externe de finanţare sunt incluse:
● creditele bancare pe termen scurt,
● creditele pe bonuri de trezorerie sau bonuri de casă,
● subvenţiile de la bugetul de stat pentru regiile autonome,
● credite sau sume primite de la grupul de întreprinderi din care face parte
întreprinderea,
● alte surse ( avansuri de la clienţi pentru realizarea de produse finite,
sumele de care beneficiază întreprinderea ca înlesniri sau scutiri de taxe, impozite,
prime pentru export).

3.5.1 Fondul de rulment

Fondul de rulment ( FR ) este acea parte a capitalurilor permanente, rămase


după finanţarea activelor fixe, afectată ciclului de exploatare, respectiv activelor
circulante, deci, ceea ce rămâne din finanţările stabile (permanente) se foloseşte
pentru finanţările pe termen scurt (ciclice).
Fondul de rulment este deci, o marjă de siguranţă ce reflectă capacitatea
întreprinderii de a-şi finanţa ciclul său de exploatare din capitaluri stabile.

48
Fondul de rulment se stabileşte astfel:
FR = Cp - Ai,
în care:
FR - fondul de rulment;
Cp - capitaluri permanente;
Ai - active imobilizate nete (la valoarea rămasă neamortizată).
Conform acestei modalităţi de calcul FR reflectă excedentul resurselor
stabile faţă de utilizările stabile.
O altă modalitate de calcul ia în considerare egalitatea bilanţieră, fondul de
rulment determinându-se ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen
scurt:
FR = Ac - Dts,
în care:
Ac - active circulante;
Dts - datorii pe termen scurt.
Dacă la un moment dat, fondul de rulment este superior, atunci excedentul
de finanţare se regăseşte sub forma trezoreriei nete ( TN ), concretizată în
disponibilul la bancă şi în casă:
TN = FR - NFRG
Dacă însă, la un moment dat, nevoia de fond de rulment este superioară
fondului de rulment, atunci deficitul se va finanţa din credite de trezorerie:
CT = NFRG - FR
Fondul de rulment, fiind principala sursă de finaţare a activelor circulante, se
impune stabilirea lui astfel încât să nu fie nici subdimensionat, nici
supradimensionat.
Pentru aceasta se pot creiona următoarele strategii:
a) strategia stabilirii fondului de rulment care să acopere nevoile medii de active
circulante,
b) strategia stabilirii fondului de rulment deasupra oricărei oscilaţii trimestriale a
necesarului de active circulante,
c) strategia stabilirii unui fond de rulment inferior oscilaţiilor activelor circulante
în cursul anului.
Din formulele prezentate rezultă şi principalele direcţii de micşorare sau
mărire a fondului de rulment.
Astfel, fondul de rulment se poate micşora prin:
■ mărirea volumului de active imobilizate;
■ micşorarea capitalului permanent (reducerea capitalului propriu şi
reducerea datoriilor pe termen mediu şi lung).
Mărirea fondului de rulment se poate realiza prin:
■ mărirea capitalului permanent,
■ diminuarea activelor imobilizate
Din modul de evoluţie al indicatorilor, la societăţile comerciale s-au stabilit
şi limite normale ale fondului de rulment net, astfel:
═► rata de acoperire a stocurilor:

49
FR 2
= ,
stocuri 3
═► rata de finanţare a activelor circulante:
FR FR
⋅ 100 = 20% − 30% , ⋅ T = 1 la 3 luni,
AC CA
unde:
T - perioada de timp luată în calcul.
În general, aceste niveluri medii sunt luate în comparaţie, atunci când se
realizează aportul capitalurilor permanente la finanţarea activităţii curente a
întreprinderii.

3.5.2 Creditul bancar

Creditul bancar pe termen scurt este cel mai des întâlnit ca şi sursă de
finanţare externă, în completarea nevoilor de finanţare din surse proprii a
societăţilor comerciale.
În obţinerea acestui credit există o serie de restricţii care sunt determinate
de:
» costul creditului;
» oferta de credite pe piaţa monetară;
» bonitatea firmei;
» posibilitatea de garantare ale acestuia;
» posibilităţile de rambursare a creditelor acordate.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, modalităţi de acordare,
garantare, rambursare, durată şi cost, existând mai multe tipuri de credite.
Astfel, în ţara noastră, agenţii economici pot beneficia de următoarele tipuri
de credite pe termen scurt:
♦ creditul global de exploatare, folosit pentru creditarea în ansamblu a
activităţii de producţie,
♦ linia de credit, acordată agenţilor economici cu activitate financiar-
contabilă foarte bună;
♦ credite de trezorerie, pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie;
♦ credite pentru finanţare stocuri temporare;
♦ credite pentru stocuri sezoniere de materii prime şi produse de provenienţă
agricolă;
♦ credite de scont, pe bază de bilet de ordine sau cambie;
♦ credite pentru cecuri emise spre încasare;
♦ credite de factoring;
♦ credite facilităţi de cont, acordate pe termen de până la 15 zile pentru
necesităţile urgente de trezorerie;
♦ credite de trezorerie pentru valuta vândută la licitaţie;
♦ credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;

50
♦ credite în valută pe termen scurt, sub forma liniilor de credite sau
creditelor globale de exploatare cu condiţia de a avea contracte ferme de export.
În concluzie, creditele trebuie garantate cu părţi din patrimoniul societăţii,
termenele de rambursre se stabilesc prin contractul de credit, dobânda percepută de
bănci este dobânda de piaţă la data acordării creditului.
La acordarea creditelor se mai determină o serie de indicatori care pot
permite stabilirea capacităţii de rambursare a acestora de către întreprindere, cum
sunt gradul de îndatorare, lichiditatea redusă, solvabilitatea, rentabilitatea
economică şi financiară.
Totodată, acordarea de către bănci a creditelor pe termen scurt presupune ca
acestea să-şi asume un anumit risc, de accea periodic băncile analizează creditele
încadrându-le în anumite clase de risc.

3.6 Eficienţa utilizării activelor circulante

Stocurile create în procesul de aprovizionare şi desfacere reprezintă o


imobilizare de fonduri pentru agentul economic. De asemenea, volumul creanţelor
neîncasate la un moment dat reprezintă pentru întreprindere o imobilizare de
fonduri. Pentru agentul economic, eficient este ca perioada de imobilizări în
acestea să fie cât mai mică pentru ca şi costurile de finanţare să fie cât mai mici.
Deci, în cadrul procesului de rotaţie, activele circulante sunt folosite eficient
atâta timp cât transformarea este continuă, neîntreruptă.
Pentru a se urmări rotaţia activele circulante, practica financiară a creat
indicatorul "viteza de rotaţie a activelor circulante", indicator care măsoară
utilizarea eficientă a mijloacelor circulante. Creşterea eficienţei utilizării activelor
circulante corespunde accelerării vitezei cu care capitalurile parcurg stadiile
circuitului economic.

3.6.1 Indicatori de exprimare a eficienţei utilizării activelor


circulante

Eficienţa utilizării activelor circulante, se poate aprecia cu ajutorul a trei


categorii de indicatori:
1. indicatorii vitezei de rotaţie;
2. indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante;
3. indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante.
1. Indicatorii vitezei de rotaţie sunt:
● numărul de rotaţie ( Nr ), denumit şi coeficientul de rotaţie;
● durata în zile a unei rotaţii ( Vz ), sau viteza de rotaţie exprimată în
zile,

51
Numărul de rotaţii (coeficientul de rotaţie) se stabileşte ca un raport între
volumul de activitate (cifra de afaceri) şi volumul activelor circulante prevăzute a
se utiliza, adică:
CA
Nr = = numărul de rotaţii,
AC
în care:
Nr - coeficientul de rotaţie (număr de rotaţii);
CA - cifra de afaceri;
AC - suma medie a activelor circulante
Durata în zile a unei rotaţii (Vz), este inversul coeficientului de rotaţie pe
un interval de timp şi se determină conform relaţiei:
T AC
Vz = = ⋅T,
N r CA
în care:
T - numărul de zile al perioadei luată în calcul (30 zile, 90 zile, 360
zile) şi arată durata unei rotaţii
Pentru a vedea modul în care fiecare element de active circulante
influenţează viteza de rotaţie aceasta se calculează şi pe elemente de active
circulante (stocuri de materii prime, materiale consumabile, producţie neterminată,
produse finite, creanţe), după formula:
A ⋅T
Vze = ce ,
CA
în care:
Vze - viteza de rotaţie pe elemente de active circulante;
Ace - soldul elementului de active circulante luat în calcul.
Când este vorba de viteza de rotaţie, fenomenul pozitiv se explicâ prin
noţiunea de accelerare (reducerea duratei în zile a unei rotaţii), iar fenomenul
negativ prin noţiunea de încetinire (creşterea duratei în zile a unei rotaţii).
Întrucât activele circulante se formează în diferite stadii ale procesului de
aprovizionare, producţie, comercializare, factorii de accelerare trebuie căutaţi
distinct în fiecare fază.
Dintre căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza aprovizionării, amintim:
► stabilirea furnizorilor cei mai apropiaţi de sediul agentului economic;
► alegerea mijlocului de transport cel mai ieftin;
► preţul de aprovizionare să fie cel mai mic;
► nivelul stocurilor din magazii să fie dimensionat din punct de vedere
optim, în sensul înlăturării supradimensionării acestuia;
► valorificarea stocurilor cu mişcare lentă şi fără mişcare.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în stadiul producţiei sunt:
■ lansarea în fabricaţie a unor loturi optime,
reducerea timpului aferent stadiului în care produsele sunt în faza de producţie
neterminată;
■ alegerea unor reţete de fabricaţie optime;
■ alegerea unor maşini de prelucrat cu performanţe deosebite;
52
■ alegerea unui control eficient pe diferite stadii de producţie;
■ alegerea unui flux raţional de fabricaţie.
În faza comercializării principalii factori ai accelerării vitezei de rotaţie
sunt:
● alegerea mijloacelor de transport rapide şi cu cost redus,
● alegerea unor ambalaje corespunzătoare şi eficiente;
● reducerea perioadei de stocare în magazie;
● reducerea stocurilor supranormative şi fără mişcare;
● stabilirea unor loturi optime de transport.

2. Indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante


Aceşti indicatori exprimă capacitatea activelor circulante de a crea profit. Ca
orice indicator de eficienţă, rentabilitatea activelor circulante, arată raportul dintre
efect (profit, cifră de afaceri) şi volumul activelor circulante.
Aceşti indicatori se pot determina cu ajutorul următoarelor relaţii:
P (n ) CA P (n )
R AC = b ⋅ 100 , sau R AC = ⋅ 100 , sau R N = b ,
AC AC r
Nr
în care:
RAC - rentabilitatea activelor circulante prevăzute a se utiliza sau
utilizate;
Pb(n) - profitul brut sau net;
AC - cifra de afaceri;
R N - rentabilitatea pe un circuit active circulante;
r

Nr - numărul de rotaţii (coeficientul de rotaţie).

3. Indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante


Aceşti indicatori exprimă relaţia între volumul de activitate realizat şi
volumul activelor circulante folosit, şi se calculează astfel:
AC
AC / 1000 lei PE = ⋅ 1000
PE

AC
AC / 1000 lei CA = ⋅ 1000
CA
în care:
AC/1000 lei PE - active circulante la 1000lei producţie a
exerciţiului;
AC/1000 lei CA - active circulante la 1000 lei cifră de afaceri;
AC - volumul activelor circulante;
PE - producţia exerciţiului;
CA - cifra de afaceri.

53
3.6.2 Efectele variaţiei vitezei de rotaţie a activelor circulante

Pornind de la relaţia de calcul a vitezei de rotaţie:


AC
Vz = ⋅T,
CA(PE )
se observă că viteza de rotaţie se poate accelera sau încetini sub influenţa a doi
factori direcţi şi anume:
► modificarea valorii cifrei de afaceri de la o perioadă la alta;
► modificarea sumei medii a activelor circulante utilizate.
Variaţia vitezei de rotaţie de la un exerciţiu la altul precum şi influenţa
factorilor, se determina astfel:
ΔVz = Vz1 − Vz 0
Dacă ΔVz ≤ 0 ⇒ accelerarea vitezei de rotaţie faţă de anul de bază.
Dacă Δv z ≥ 0 ⇒ încetinire a vitezei de rotaţi faţă de anul de bază.

Influenţele factorilor:

1. influenţa modificării cifrei de afaceri:


AC 0 AC 0
ΔCAV = ⋅T − ⋅T
z
CA 1 (PE 1 ) CA 0 (PE 0 )
2. influenţa modificării sumei medii a activelor circulante:
AC1 AC 0
ΔACV = ⋅T − ⋅T
z
CA 1 (PE 1 ) CA 1 (PE 1 )
unde:
ΔVz - variaţia vitezei de rotaţie în anul curent faţă de anul de
bază,
Vz1 - viteza de rotaţie în zile în anul curent;
Vz0 - viteza de rotaţie în zile în anul de bază.
În practica financiară, nu doar factorii amintiţi anteriori acţionează asupra
modificării vitezei de rotaţie, ci şi reciproca este valabilă, în sensul că modificarea
vitezei de rotaţie exercitată la rândul ei o influenţă asupra sumei medii a activelor
circulante.
Astfel, în cazul accelerării vitezei de rotaţie, consecinţa este o eliberare de
active circulante (E), în timp ce în cazul încetinirii vitezei de rotaţie, consecinţ este
o imobilizare suplimentară a capitalului (I).
În funcţie de elementele luate în calcul, eliberările sau imobilizările pot fi de
trei feluri:
a) Eliberarea sau imobilizarea absolută:
E(I )a = AC1 − AC 0

Dacă AC1 − AC 0 < 0 ⇒ E a


54
Dacă AC1 − AC 0 > 0 ⇒ I a

Eliberarea absolută se concretizeză în creşterea disponibilităţilor băneşti în


cont sau în rambursarea unei părţi din creditele bancare angajate în perioada
anterioară.
Imobilizarea absolută se concretizează în sporirea volumului creditelor
nerambursate la scadenţă.
b) Eliberarea sau imobilizarea relativă:
PE
E(I )r = AC 0 − 1 ⋅ VZ 0
T
în care:
PE 1
⋅ VZ 0 - activele circulante care s-ar obţine în anul curent dacă s-
T
ar menţine neschimbată viteza de rotaţie în zilele din anul de bază.
Eliberarea relativă exprimă volumul suplimentar de producţie asigurat cu
aceeaşi sumă de active circulante
Imobilizarea relativă exprimă volumul nerealizat al producţiei deşi s-a
utilizat suma programată a activelor circulante.
c) Eliberarea sau imobilizarea totală:
Se determină ca o sumă a eliberărilor sau imobilizărilor absolute şi relative,
astfel:

( ) ⎛ PE ⎞ PE
E(I )t = AC1 − AC 0 + ⎜ AC 0 − 1 ⋅ Vzo ⎟ = AC1 − 1 ⋅ VZ 0 =
T T
PE 1
T
⋅ (Vz1 − Vz 0 )
⎝ ⎠
Eliberarea sau imobilizarea totală compară volumul de active circulante
utilizate efectiv cu cel pe care ar fi trebuit să-l utilizeze dacă menţinea neschimbată
viteza de rotaţie din anul de bază.

55
CAPITOLUL IV

PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII

Rentabilitatea unei activităţi reprezintă capacitatea acesteia de a produce


venituri care să acopere cheltuielile antrenate de activitatea în cauză şi să conducă
la obţinerea de venit net, indiferent de formele pe care le îmbracă în acest sens.
În condiţiile economiei de piaţă, profitul reprezintă unul din obiectivele de
bază ale activităţii unei întreprinderi.
Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a obţine profit, respectiv
de a obţine venituri de pe urma vânzării şi încasării producţiei, care să depăşască
cheltuielile ocazionate de activitatea sa. Rentabilitatea poate fi analizată sub două
aspecte:
► prin prisma profitului privit ca un indicator de volum;
► rata profitului (rata rentabilităţii ), care exprimă eficienţa folosirii
principalelor resurse angajate în obţinerea profitului.
Mărimea şi dinamica ratei rentabilităţii sunt influenţate de multitudinea de
factori care sintetizează direct sau indirect tot ceea ce se întâmplă, bine sau rău,
într-o unitate economică, inclusiv influenţa mediului economic în care ea
acţionează şi la care trebuie să se adapteze.

4.1 Profitul contabil şi profitul impozabil

Definirea categoriilor de profit contabil şi profit impozabil porneşte de la


faptul că nu în toate cazurile, principiile contabile subordonate reflectării exacte a
fenomenelor şi proceselor economice ce au loc în întreprindere sunt convergente
cu principiile impunerii fiscale, ceea ce face ca între rezultatul contabil şi cel fiscal
să apară diferenţe de ordin cantitativ: rezultatul contabil reprezintă suma globală a
profitului ( eventual a pierderii ) exerciţiului financiar, în timp ce rezultatul fiscal
reprezintă profitul impozabil ( sau pierderea fiscală ) a exerciţiului, stabilită
conform regulilor fiscale şi în funcţie de care se calculează volumul impozitelor
exigibile ( sau rambursabile, după caz ).
Conform reglementărilor în vigoare, profitul contabil se determină ca
diferenţă între veniturile totale realizate şi cheltuielile totale efectuate în cursul
exerciţiului financiar.
Astfel, cc diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile totale se determină
rezultatul exerciţiului, respectiv profitul contabil, dacă rezultatul este favorabil.
În veniturile totale se include:
► veniturile din exploatare;
► veniturile financiare;

56
► veniturile exepţionale.
În categoria veniturilor din exploatare sunt cuprinse:
● venituri din vânzarea mărfurilor,
● venituri din producţia vândută;
● venituri din producţia stocată;
● venituri din producţia imobilizată;
● venituri din servicii prestate şi lucrări executate pentru terţi;
● venituri din subvenţii de exploatare;
● venituri din aprovizionare privind activitatea de exploatare;
● alte venituri din exploatare.

Grupa veniturilor financiare cuprinde:


● venituri din participaţii;
● venituri din titluri de plasament;
● venituri din diferenţe de curs valutar;
● venituri din dobânzi;
● alte venituri financiare.

Veniturile excepţionale cuprind:


● veniturile din operaţii de gestiune ( penalităţi, degrevări de
impozite);
● venituri din operaţii capital (din cedarea elementelor de activ);
● reluări asupra provizioanelor excepţionale şi alte venituri
excepţionale.

Cheltuielile totale aferente veniturilor realizate sunt grupate în:


► cheltuieli de exploatare;
► cheltuieli financiare;
► cheltuieli excepţionale.

Cheltuielile de exploatare cuprind:


● cheltuieli privind mărfurile;
● cheltuieli cu materii prime, materiale consumabile, energie, apă);
● cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate pentru terţi;
● cheltuieli de personal (cheltuieli cu remunerarea personalului,
cheltuieli cu asigurări şi protecţia socială);
● cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
● cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele;
● alte cheltuieli de exploatare.

Cheltuielile financiare cuprind:


● cheltuielile privind titlurile de plasament cedate;
● pierderi din creanţe legate de participanţi;
● cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
● cheltuieli privind dobânzile ( dobânzi plătite la creditele angajate);
57
● cheltuieli financiare privind amortizările şi provizioanele;
● alte cheltuieli financiare.

Cheltuielie excepţionale sunt formate din:


● cheltuielile privind operaţiile de gestiune ( valoarea amenzilor,
penalităţilor şi despăgubirilor plătite de întreprindere, valoarea
debitelor prescrise sau a debitelor insolvabile, pierderi din
calamităţi şi donaţii acordate de întreprindere);
● cheltuieli privind operaţiile de capital ( valoarea neamortizată a
activelor imobilizate, vândute sau casate).
Astfel, pentru a-şi acoperi cheltuielile de producţie, agenţii economici
trebuie să obţină venituri mai mari ca acestea. De asemenea, aceştia au nevoie de
dezvoltare, au nevoie să-şi creeze diferite fonduri, să-şi plătească acţionarii. În
aceste condiţii, agenţii economici trebuie să realizeze profit.
Profitul normal este cel considerat suficient de agentul economic, pentru a-şi
continua activitatea. Lipsa profitului face imposibilă continuarea activităţii, având
greutăţi în finanţarea activităţii.
De aceea, profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
■ este un indicator sintetic prin care se măsoară eficienţa activităţii agentului
economic;
■ este un instrument de control al activităţii prin modul de determinare, prin
repartizare şi impunerea fiscală;
■ este un barometru de stimulare a iniţiativei agenţilor economici;
■ este un mijloc de cointeresare atât pentru agentul economic, cât şi pentru
salariaţi sau acţionari.
Pentru calculul profitului brut se folosesc în general două metode:
► metoda calculului direct;
► metoda raportării la perioada de bază (aceasta se întâlneşte foarte
puţin în practică, fiind utilizată numai pentru calcule de analiză).

Metoda calculului direct este cea mai des întâlnită, datorită exactităţii pe
care o are în determinarea profitului.
Deci, rezultatul exerciţiului se determină pe feluri de activităţi, astfel:
1.se determină rezultatul din exploatare ( Re ):

Re = Ve – Ce,
în care:
Ve - venituri din exploatare;
Ce - cheltuieli din exploatare.

Ve = CA + SPS + PI + Ave
CA = VVM + PV,
în care:
CA - cifra de afaceri;

58
SPS - soldul producţiei stocate (dacă este creditor, în calcul se ia cu
semnul „ + ”, iar dacă este debitor, se ia cu semnul „ - „);
PI - producţia imobilizată (utilizată pentru nevoi proprii ale
întreprinderii);
Ave - alte venituri din exploatare;
VVM venituri din vânzarea mărfurilor.
În funcţie de destinaţiile producţiei, se poate calcula producţia exerciţiului
(PE ), astfel:
PE = PV + SPS + PI
Ce = CMV + CPE,
în care:
CMV - costul mărfurilor vândute;
CPE - costul total al producţiei exerciţiului.

CPE = CM + LSPT + CP + ITV + A + Ace,


în care:
CM - cheltuieli materiale (materii prime şi materiale, combustibil,
energie, apă, alte cheltuieli materiale);
LSPT - lucrări şi servicii prestate de terţi;
CP - cheltuieli cu personalul ( salarii, asigurări şi protecţie socială);
ITV - impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, cu excepţia impozitului
pe profit;
A - amortizarea activelor imobilizate;
Ace - alte cheltuieli de exploatare.

2. se determină rezultatul financiar ( Rf )

Rf = Vf - Cf,
în care.
Vf - venituri financiare;
Cf - cheltuieli financiare.

Prin însumarea rezultatului din exploatare şi a rezultatului financiar, se


determină rezultatul curent al exerciţiului ( Rc ):
Rc = Re + Rf

3. se determină rezultatul excepţional al exerciţiului (Rex ):

Rex = Vex - Cex,


în care:
Vex - venituri excepţionale;
Cex - cheltuieli excepţionale.

Prin însumarea rezultatului curent şi a rezultatului excepţional, se determină


rezultatul brut al exerciţiului ( RBE )
59
RBE = Rex + Rc sau RBE = VT – CT

în care:
VT - venituri totale;
CT - cheltuieli totale, (exceptând impozitul pe profit),

VT = Ve + Vf + Vex
CT = Ce + Cf +Cex

Profitul fiscal se determină în funcţie de profitul contabil sau rezultatul brut


al exerciţiului, cheltuielile nedeductibile şi deducerile fiscale, astfel:
PF = RBE + CN – DF,

în care:
PF -profitul fiscal;
CN - cheltuieli nedeductibile;
DF - deducerile fiscale.

În cadrul cheltuielilor nedeductibile se cuprind următoarele elemente:


» amenzi şi penalităţi plătite,
» cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate care depăşesc limitele
prevăzute de lege;
» cheltuieli de sponsorizare peste limita legală, etc.
În cadrul deducerilor se cuprind următoarele elemente:
» dividente primite de la o persoană juridică română;
» reportarea cheltuielilor cu dobânzile rămase nedeductibile în anii
anteriori, etc.

4.2 Previzionarea profitului întreprinderii

Necesitatea previzionării profitului întreprinderii este impusă de o serie de


împrejurări, între care:
● profitul are destinaţii bine precizate, fiind sursa principală atât a
autofinanţării şi altor fonduri proprii ale întreprinderii cât şi a fondurilor bugetului
de stat,
● prin previzionarea profitului se realizează legătura între programarea
volumului fizic al producţiei, programarea costurilor producţiei şi politica de
preţuri a întreprinderii,
● previzionarea profitului şi a destinaţiilor lui este impusă şi de necesitatea
asigurării echilibrului financiar al întreprinderii întrucât profitul dă naştere la
fluxuri băneşti în ambele sensuri, prin obţinere şi destinaţii.
Previzionarea profitului se poate realiza prin două metode:

60
► metoda directă, stabilindu-se profitul pe produs sau grupă de
produse şi pe total cifră de afaceri;
► metoda indirectă (metoda raportării la perioada de bază),
stabilindu-se profitul pe total întreprindere cu evidenţierea influenţei
factorilor de variaţie a profitului.

4.2.1 Previzionarea profitului prin metoda directă

Această metodă constă într-un ansamblu de operaţiuni concretizate în:


dimensionarea profitului pe fiecare produs sau grupă de produse în parte din
structura programului de fabricaţie, care se face ţinând cont numai de condiţiile
anului pentru care se stabileşte ( cantităţi, costuri, preţuri ), fără vreo legătură cu
condiţiile anului anterior. Determinarea profitului se realizează pe două niveluri:
■ ca profit potenţial, aferent producţiei marfă ( producţie vândută plus
stocurile de produse finite destinate vânzării în afară);
■ ca profit real, aferent producţiei vândute ( cifrei de afaceri).
Prin metoda directă se determină rezultatul din exploatare (profit sau
pierdere), urmând ca pentru determinarea rezultatului exerciţiului să se aibă în
vedere şi rezultatele aferente activităţilor din afara exploatării (financiară şi
excepţională). Calculul previzional al profitului prin metoda directă are la bază
următoarele relaţii:
R p = ∑ q 1 (p1 − c1 )
n

i i i
i =1

n
R so = ∑ S0 (p 0 − c 0 )
i 1 i
i =1

n
R s1 = ∑ S1i (p1i − c1i )
i =1

R r = R p + R so − R s1 ,

în care:
Rp - rezultatul potenţial al exerciţiului aferent producţiei realizate şi
vândute în anul de referinţă;
Rso - rezultatul aferent stocurilor iniţiale de produse finite;
Rs1 - rezultatul aferent stocurilor finale de produse finit;
Rr - rezultatul real al exerciţiului;
q1i - cantităţile din produsul „i” prevăzute în programul de fabricaţie
pentru anul de referinţă;
p1i- preţul produsului „i”, negociat în contractele cu beneficiarii;
c1i - cost unitar complet previzionat pentru produsul „i”;
61
Soi - stocuri din produsul „i” la începutul anului;
S1i - stocurile din produsul „i” la sfârşitul anului;
p0i - preţul de vânzare al stocului iniţial la produsul „i”;
c0i - costul unitar realizat în anul de bază al produsului „i” în stoc la
începutul anului.
Dacă în preţul de vânzare sunt cuprinse accize, atunci rezultatul final al
exerciţiului se diminuează în fiecare etapă de determinare a lui cu valoarea
accizelor.

4.2.2 Previzionarea profitului prin metoda indirectă

Metoda indirectă se foloseşte pentru dimensionarea profitului aferent


producţiei comparabile, respectiv pentru acea parte sortimentală a producţiei care
s-a realizat şi în anul de bază. Pentru produsele noi, introduse în fabricaţie în anul
de referinţă, determinarea profitului se face numai prin metoda directă în funcţie de
preţurile previzionate aferente acestei producţii.
Această metodă pune în evidenţă influenţa factorilor de modificare a
profitului în anul de referinţă, respectiv: modificarea volumului producţiei,
schimbarea structurii producţiei, modificarea costurilor unitare şi a preţurilor faţă
de anul de bază.
În esenţă, metoda indirectă dimensionează profitul pentru anul de referinţă
prin corectarea rezultatelor obţinute în anul de bază cu influenţele acţiunii
factorilor de determinare.
Pentru dimensionarea nivelului profitului se parcurg următoarele etape:
1. se determină nivelul rentabilităţii şi profitului realizat în anul de bază pe
produse şi pe total întreprindere, conform relaţiilor:
Pio = q io ⋅ p io − q io ⋅ c io

Pio
rio = ⋅ 100
q io ⋅ p io

n n
P0 = ∑ q i ⋅ p i − ∑ q i ⋅ c i
0 0 0 0
i =1 i =1

P0
R0 = ⋅ 100
∑ i i
q ⋅ p 0 o

în care:
Pio - profitul realizat în anul de bază la produsul „i”;
qio - cantitatea din produsul „i” vândută în anul de bază;
pio - preţul de vânzare a produsului „i” în anul de bază,

62
cio - costul complet unitar al produsului „i” în anul de bază;
rio - rentabilitatea realizată în anul de bază la produsul „i”;
Po - profitul brut total realizat în anul de bază;
n

∑q
i =1
io
⋅ p i - cifra de afaceri realizată în anul de bază, exprimată în
o

preţ;
n

∑q
i =1
io
⋅ c i - cifra de afaceri realizată în anul de bază exprimată în cost
o

complet;
R0 - rentabilitatea medie realizată pe întreprindere în anul de bază (rata
rentabilităţii veniturilor).

2. se determină variaţia rezultatului exerciţiului, (profit sau pierdere), în anul


de referinţă faţă de anul de bază ca urmare a variaţiei volumului producţiei
vândute:
⎛ n q ⋅p ⎞⋅R ⎛ n q ⋅p ⎞⋅R
⎜∑ i i ⎟ 0 ⎜∑ i i ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
1 o 0 0 0

ΔP1 = i =1
− i =1
,
100 100

în care:
ΔP1 - modificarea profitului în anul de referinţă.

3. se determină variaţia rezultatului exerciţiului în anul de referinţă faţă de


anul de bază, ca urmare a modificării structurii producţiei. Această etapă
cuprinde două subetape:
► în primul rând, se determină influenţa asupra rentabilităţii medii ca
urmare a modificării structurii producţiei în anul de referinţă:
n

( Δf )
∑f i1 ⋅ ri o

ΔR 0 = i =1
n
− R0 ,
∑fi =1
i1

în care:
f i - ponderea valorică a produsului "i" în totalul producţiei
1

prevăzute a se realiza în anul de referinţă.

► în al doilea rând, se determină influenţa modificării structurii


producţiei asupra rezultatului exerciţiului:
⎛ n q ⋅ p ⎞ ⋅ ΔR ( Δf ) 0
⎜ ∑ i i1 ⎟
ΔP1 = ⎝ i =1 ⎠ 1

100

63
4. se determină influenţa modificării costurilor unitare în anul de referinţă, ca
urmare a măsurilor de organizare a procesului de muncă, sau modificării
tehnologiei de fabricaţie:
∑ (q ⋅ p i ) ⋅ Δc i
n

i1 1 1

ΔP1 = i =1
,
1000

în care:
Δc i - modificarea costurilor unitare la 1000 lei cifră de afaceri pentru
1

produsul "i"

5. se determină influenţa modificării preţurilor de vânzare ca urmare a


tendinţei înregistrate pe piaţă sau în funcţie de nivelul preţurilor negociate în
contractele sau comenzile încheiate pentru anul de referinţă, tendinţă
exprimată procentual, astfel:
∑ (q ⋅ p i ) ⋅ Δp i
n

i1 0 1

ΔP1 = i =1
,
100

în care:
ΔPi - modificarea procentuală a preţurilor unitare în anul de referinţă
1

faţă de anul de bază pentru produsul "i"

6. se determină profitul prevăzut pentru anul de referinţă în funcţie de


profitul realizat în anul de bază şi modificările survenite în anul de plan
(referinţă), calculate anterior:
P1 = P0 + ∑ ΔP1 .

4.3 Repartizarea profitului

Componentele rezultatelor finale brute au destinaţii exacte şi termene de


satisfacere precizate prin acte normative.
Rezultatele finale aferente unor venituri nete ale statului se virează la
termenele de efectuare a plăţilor respective la buget.
Profitul are prin destinaţiile sale un caracter polifactorial. El asigură
îndeplinirea tuturor funcţiilor atribuite întreprinderii, fixându-i locul în cadrul
complexului economic naţional şi a pieţii.Într-o anumită măsură repartizarea
profitului reprezintă esenţa politicii financiare la nivel microeconomic.
Modul de repartizare a profitului trebuie să constituie o importantă pârghie
financiară menită să stimuleze creşterea şi dezvoltarea întreprinderii, creşterea
productivităţii muncii şi ridicarea nivelului calitativ al produselor şi serviciilor

64
realizate. Proporţiile distribuirii profitului net, la societăţile comerciale cu capital
de stat sau mix, precum şi la regiile autonome, sunt stabilite în conformitate cu
prevederile actelor normative. La societăţile comerciale cu capital privat majoritar,
repartizarea profitului este hotărâtă de către Adunarea Generală a Acţionarilor sau
Asociaţilor.
Profitul net supus repartizării se obţine prin deducerea din rezultatul brut al
exerciţiului a impozitului pe profit determinat prin aplicarea cotei legale la profitul
impozabil. Astfel,
Pn = RBE - Ip,
unde:
Pn - profitul net ( rezultatul net al exerciţiului),
RBE - rezultatul brut al exerciţiului;
Ip - impozitul pe profit.

După determinarea profitului net, se fac următoarele repartizări din acesta:


● constituirea de rezerve legale;
● surse proprii de finanţare (pentru sumele rezultate din valorificarea
mijloacelor fixe în cursul anului).
La societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, profitul net se
repartizează pe următoarele destinaţii:
■ constiturea fondului de dezvoltare;
■ constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit;
■ cota managerului;
■ surse proprii de finanţare;
■ alte repartizări prevăzute de lege ( fondul pentru acţiuni social-
culturale, fondul pentru protecţia mediului);
■ dividende.
Repartizarea pe destinaţii a profitului net se face parţial în timpul
exerciţiului, în special pentru constituirea fondului de dezvoltare, fondului pentru
acţiuni social-culturale, sumei destinate din profit finanţării activelor circulante,
urmând ca repartizarea definitivă pe destinaţii să se efectueze la sfârşitul anului în
funcţie de nivelul realizat.

4.3.1 Politica de dividende a firmei

Politica de dididente este o parte integrantă a deciziilor financiare ale firmei.


Decizia de a distribui o parte mai mare sau mai mică din profitul net acţionarilor -
sub formă de dividende - determină nivelul sumei din profitul net pe care o
capitalizează.
Obiectivul principal al acestei politici îl constituie maximizarea valorii de
piaţă a firmei, fiind importante aspectele legate de controlul şi lichiditatea firmei,
psihologia investitorilor, precum şi cele administrative şi legale. Repartizarea
profitului între dividende şi profitul pentru reinvestire este supusă aprobării
65
Adunării Generale a Acţionarilor, prin politica de dividende optându-se pentru un
anumit tip de acţionariat.
Deţinătorii de acţiuni au dreptul de a primi anual profitul net cu excepţia
părţii care se cuvine sub forma participării acestora la obţinerea profitului.
Dacă se are în vedere ipoteza dezvoltării activităţii şi consolidarea poziţiei
întreprinderii pe piaţă, atunci, acţionarii hotărăsc ca o parte din profit să fie
destinată autofinanţării.
Acţionarii care nu deţin puterea de decizie şi care urmăresc numai câştigul
pe termen scurt vor protesta prin vinderea acţiunilor pe care le deţin, prin aceasta
eliminându-se aşa-numitul acţionariat flotant şi stabilizarea părţii acţionariatului cu
interese pe termen lung în întreprindere.
În general, societăţile comerciale cotate, urmăresc distribuirea constantă de
dividende pe acţiune într-un interval mai lung de timp şi o uşoară creştere numai în
cazul în care sunt convinse că pot menţine acest nivel şi în anii care urmează.
Aceasta, întrucât constanţa câştigurilor pe care le realizează acţionarii are un efect
pozitiv asupra cursului acţiunilor pe piaţă.
Dacă întreprinderea hotărăşte micşorarea ratei de distribuire, aceasta se
reflectă negativ în cursul acţiunilor sale şi valoarea bursieră a întreprinderii va
scădea. În situaţia inversă, când rata de distribuire creşte, aceasta dovedeşte o
gestionare bună a întreprinderii şi realizarea unei rentabilităţi care permite
acoperirea nevoilor de autofinanţare şi ca atare cursul acţiunilor întreprinderii şi
valoarea bursieră a acesteia vor creşte.
În vederea stabilirii politicii de dividend trebuie urmăriţi o serie de factori,
dintre aceştia o mai mare importanţă având următorii:
► fiscalitatea: s-a observat că acţionarii cu o rată a impozitului mare se
orientează spre firmele cu o politică de dividende scăzute, însă cu substanţiale
creşteri de capital, în timp ce acţionarii cu o rată mică de impozitare preferă firmele
cu dividende ridicate;
► psihologia investitorilor: o politică de dividend stabilă este percepută ca
un semn de soliditate şi siguranţă;
► lichiditatea firmei: costul obţinerii lichidităţii necesare plăţii dividendelor
nu trebuie să fie excesiv;
► posibilităţile de finanţare ale firmei: pentru firmele mici şi mijlocii
autofinanţarea reprezintă principalul mijloc de finanţare, atunci când dividendele
se situează sub un minim admisibil, este dificilă plasarea unor noi acţiuni pe piaţă,
► situaţia concretă în care se află firmele: cele în expansiune dezvoltă o
politică de dividende restrictivă, cele stabile pot aloca un procent foarte mare din
beneficiu pentru dividende, iar cele aflate în situaţie de restrângere a activităţii pot
proceda la o răscumpărare a propriilor acţiuni oferind astfel, indirect, lichidităţi
acţionarilor săi,
► aspecte legale: o firmă aflată în situaţia de insolvabilitate nu poate plăti
dividende, nu se pot plăti dividende pe seama diminuării capitalului firmei.
Problema distribuirii dividendelor este impusă atât de acţionari, cât şi de
necesitatea păstrării unei poziţii favorabile pe piaţă. Ţinând cont de aceste două

66
poziţii privind relevanţa distribuirii dividendului şi de factorii de influenţă, se pot
contura următoarele politici de dividende:
1. politica reziduală a dividendului, potrivit căreia nivelul dividendului
depinde de nivelul profitului disponibil după satisfacerea nevoilor de finanţare a
proiectelor de investiţii. În acest sens se optează pentru proiectele cele mai
rentabile, respectiv cu un randament superior altor plasamente pe piaţa financiară;
2. politica dividendului maxim posibil, opusă celei anterioare, în care
reţinerile din beneficiu apar ca un reziduu. Lipsa autofinanţării provoacă o serie de
dezavantaje, ce pot fi trecute cu vederea doar în următoarele două situaţii:
═> firma a obţinut suficientă garanţie şi lichiditate şi doreşte să
menţină un timp nivelul atins al dividendelor,
═> firma cunoaşte o expansiune limitată sau nulă, iar acţionarii se pot
bucura, pentru o perioadă de venituri foarte bune.
3. politica bazată pe rata de distribuire constantă sau cu uşoare progrese
de la un an la altul şi are la bază faptul că "cea mai mare parte a acţionarilor preferă
un dividend rezonabil dar stabil şi că piaţa financiară stimulează stabilirea sau
creşterea graduală a dividendelor". Aceasta este o politică care se utilizează
îndeosebi atunci când firma se află în expansiune sau relativă stabilitate şi nu
înregistrează fluctuaţii mari ale beneficiului. În caz contrar, are un impact negativ
asupra cotaţiei acţiunilor;
4. politica de stabilitate, potrivit căreia societatea comercială caută să
menţină relativ stabilă suma dividendelor ceea ce permite liniştirea investitorilor în
caz de fluctuaţie bruscă a profitului. Acţionarilor le este sugerată astfel o imagine
de siguranţă şi soliditate a firmei. Această politică poate fi completată, pentru
evitarea monotoniei, de acordarea de dividende extraordinare, de acţiuni gratuite
sau cu micşorarea valorii nominale a acţiunilor, însă aceste câştiguri suplimentare
nu trebuie să capete un caracter de normalitate.
Analizând tipurile de politici de dividend utilizate de întreprinderi, se poate
concluziona că acestea trebuie să manifeste constanţă pe un interval relativ de timp
în ceea ce priveşte modalitatea de distribuire utilizată şi că indiferent de intenţiile
de investire şi necesităţile de finanţare, trebuie să efectueze distribuire de
dividende într-o anumită proporţie.
Cele mai multe argumente conduc la concluzia că este bine ca în general să
se practice o politică de dividende moderată, prudentă şi constantă.
Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

Volumul anual al dividendelor plătite


1. Dividendul pe o acţiune =
Numărul acţiunilor emise

Dividendul pe o acţiune
2. Randamentul pe o acţiune =
Cursul acţiunilor

Beneficiul total al societăţii


3. Beneficiul pe o acţiune =
Numărul acţiunilor emise
67
Volumul total al dividendelor plătite într - un an
4. Rata distribuirii dividendelor =
Beneficiul net anual al societăţii

Cursul acţiunilor
5. Coeficientul de capitalizare =
Beneficiul pe o acţiune

6. Capitalul de autofinanţare pe o acţiune =


Rezultat net contabil + Fond de amortizare + Provizioane
=
Numărul de acţiuni

Total activ - Datorii din pasiv


7. Activul net contabil pe o acţiune =
Numărul de acţiuni

4.4 Soldurile intermediare de gestiune

Contul de profit şi pierdere sintetizează fluxurile economice, respectiv


veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de
exploatare, financiară şi excepţională. Fiecare tip de activitate degajă un anumit
rezultat calculat conform relaţiilor:
1. Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare - Cheltuieli de
exploatare,
2. Rezultatul financiar = Venituri financiare - Cheltuieli financiare,
3. Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale - Cheltuieli excepţionale,
4. Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul exploatării ± Rezultatul
financiar ± Rezultatul excepţional - Impozit pe profit.
Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei domenii de activitate
oferă posibilitatea determinării unor marje de acumulări băneşti potenţiale,
destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de
producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de
gestiune.
Aceste solduri reprezintă de fapt trepte succesive în formarea rezultatului
final al exerciţiului. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la
cel mai cuprinzător şi încheindu-se cu cel mai sintetic.

68
CASCADA S.I.G. (solduri intermediare de gestiune)
Vânzări de mărfuri
-Costul mărfurilor vândute
= Marja comercială
Producţia vândută (cifra de afaceri)
± Producţia stocată (variaţia stocurilor)
± Producţia imobilizată
= Producţia exerciţiului
Marja comercială + Producţia exerciţiului
- Consumurile provenite de la terţi
1. = Valoarea adăugată
+ Subvenţii de exploatare
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- Cheltuieli cu personalul
2. = Excedent brut de exploatare (insuficienţă)
+ Reluări asupra provizioanelor privind exploatarea
+ Alte venituri din exploatare
- Amortizări şi previzioane calculate (de exploatare)
- Alte cheltuieli de exploatare
3. = Rezultatul exploatării (profit sau pierdere)
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
4. = Rezultatul curent (înainte de impozitare)
± Rezultat excepţional
- Impozit pe profit
5. = Rezultatul net al exerciţiului (profit net)

Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau


numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă ( industrială
şi comercială ).
Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor,
mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare.
Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora
reprezintă marja comercială.
Cifra de afaceri (CA) cuprinde veniturile din vânzarea mărfurilor şi
producţia vândută ( CA = Vv + Pv )
Producţia exerciţiului (PE) include valoarea bunurilor şi serviciilor
fabricate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile
proprii. Ca urmare, producţia exerciţiului va include trei elemente:
● producţia vândută şi evaluată la preţ de vânzare;
● producţia stocată;
● producţia imobilizată,
toate evaluate la costul de producţie ( PE = Pv ± Ps ± Pi ).

69
Acest indicator reflectă mai bine nivelul activităţii unei întreprinderi în
comparaţie cu cifra de afaceri.
1. Valoarea adăugată ( VA ) exprimă creşterea de valoare rezultată din
utilizarea factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital) peste valoarea
bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a
întreprinderii.
Valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care se face
remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea întreprinderii, şi
anume:
■ remunerarea muncii prin salarii, indemnizaţii, premii şi cheltuieli sociale;
■ remunerarea statului prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
■ remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acţionarilor;
■ remunerarea investiţiilor prin amortismentele calculate;
■ remunerarea creditorilor prin dobânzi şi comisioane plătite.
Întreprinderea, în calitate de participant direct, va fi remunerat prin
capacitatea de autofinanţare.
Valoarea adăugată se calculează ca diferenţă între producţia exerciţiului
majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii
furnizate de terţi pentru această producţie.
VA = PE + Mjcom- Ci
2. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) sau după caz insuficienţa brută
de exploatare (IBE), reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată (plus subvenţiile
de exploatare Se), pe de o parte şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe
de altă parte.
EBE (IBE) = VA + Se - ITV - Cp
Excedentul brut de exploatare, exprimă acumularea brută din activitatea de
exploatare, resursa principală a întreprinderii ce influenţează rentabilitatea şi
capacitatea de dezvoltare a întreprinderii.
3. Rezultatul exploatării ( RE ) - profit sau pierdere - reprezintă diferenţa
dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare.
RE = EBE + (Reluări asupra provizioanelor de exploatare + Alte venituri din
exploatare) - ( Amortizări şi provizioane calculate + Alte cheltuieli de exploatare).
Acest indicator arată profitul exploatării independent de politica financiară,
fiscală şi de distribuire a dividendelor, ţinând cont doar de consumul capitalului
fix(amortizare).
4. Rezultatul curent(RC) exprimă rezultatul activităţii curente a
întreprinderii:
RC = RE ± RF ,

unde:
RF - rezultatul financiar; RF = venituri financiare – cheltuieli
financiare
Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza
evoluţiei rezultatelor întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.

70
Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale - Cheltuieli excepţionale,
arată rezultatul obţinut din activităţi excepţionale
5. Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.
Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi reale, astfel
el va rămâne doar un potenţial de finanţare. Profitul net urmează să fie distribuit
sub formă de dividende şi / sau să fie reinvestit în întreprindere.

4.5 Pragul de rentabilitate

Obiectivul central al gestiunii financiare se concretizează în creşterea


patrimoniului net şi capacitatea întreprinderii de a produce profit. Deoarece
eficienţa managementului financiar este apreciată în funcţie de rezultatele finale
obţinute, îndeosebi de profitul realizat, importantă în activitatea întreprinderii este
stabilirea limitei minime a volumului de producţie, a cărei nerealizare ar conduce
la înregistrarea de pierderi. Aceasta întrucât producătorul nu poate influenţa nici
preţurile cu care cumpără factorii de producţie, nici preţurile bunurilor pe care le
produce şi vinde, singurul element asupra căruia poate acţiona fiind volumul
producţiei. Până la un anumit nivel al acestuia, întreprinderea înregistrează
pierderi. Dincolo de acest punct denumit "punct mort", în care suma veniturilor
este egală cu suma cheltuielilor, întreprinderea obţine profit. Astfel, una dintre
preocupările esenţiale ale managementului întreprinderilor o constituie cunoaşterea
exactă a acestui volum de activitate.
Mărimea profitului depinde în principal de structura costurilor exploatării,
de nivelul cheltuielilor fixe pe care întreprinderea le are de acoperit. Între volumul
de activitate, costuri şi profit există o relaţie pe care managerii trebuie să o
cunoască pentru a-şi fixa obiectivele în ceea ce priveşte desfacerea (vânzările). În
determinarea pragului de rentabilitate, prezintă importanţă cunoaşterea structurii
costurilor.
Pragul de rentabilitate sau punctul de echilibru este egal cu volumul de
activitate care nu aduce întreprinderii nici profit nici pierdere. Pragul de
rentabilitate determină cifra de afaceri critică, respectiv, la acest nivel cifra de
afaceri este egală cu costurile totale. În plus, pragul de rentabilitate reprezintă un
instrument analitic important pentru măsurarea efectelor produse de modificarea
preţului de vânzare, a costurilor fixe şi variabile asupra nivelului producţiei ce
trebuie atins înainte ca firma să obţină profit de exploatare.Pentru a determina
pragul de rentabilitate este necesară fundamentarea structurii costurilor totale.
Întreprinderea trebuie să realizeze un asemenea volum de producţie astfel
încât din veniturile obţinute să se asigure acoperirea cheltuielilor ocazionate de
această activitate. În acest context, dacă veniturile sunt egale cu cheltuielile,
(V=Ch), atunci întreprinderea se află în punctul de echilibru sau punct critic.
Dacă întreprinderea are o cifră de afaceri ce corespunde pragului de
rentabilitate, atunci profitul brut este nul. Cînd întreprinderea are vânzări ce nu
71
depăşesc punctul de echilibru atunci ea înregistrează pierderi(se află în zona
pierderilor). O cifră de afaceri peste punctul de echilibru plasează întreprinderea în
zona profitului.
Conceptul de punct de echilibru (prag de rentabilitate) se bazează pe
gruparea costurilor în fixe şi variabile, fapt pentru care, dimensionarea mărimii
punctului de echilibru impune împărţirea costurilor în costuri fixe (Cf) şi costuri
variabile (Cv), în funcţie de evoluţia acestora, în corelaţie cu dinamica producţiei
sau a cifrei de afaceri.
Evoluţia costurilor fixe nu depinde direct de volumul de activitate, fiind
insensibile în condiţiile unor creşteri sau descreşteri de mici dimensiuni ale
volumului de activitate de la o perioadă la alta. Acestea sunt costuri ale perioadei
care " curg" independent de realizarea sau nerealizarea volumului de activitate
prestabilit.
Costurile variabile evoluează în legătură directă cu dinamica producţiei,
având o evoluţie proporţională, progresivă sau regresivă, în raport cu dinamica
activităţii, în funcţie de influenţa a diverşi factori economici, tehnici,
organizaţionali, sociali sau politici.
Pentru dimensionarea mărimii punctului critic se ia în considerare caracterul
omogen sau neomogen al producţiei.
În cazul unei activităţi omogene, mărimea punctului critic poate fi redată atât
în expresie fizică, cât şi în expresie valorică, iar în cazul unei activităţi neomogene
(variate), mărimea punctului critic se poate exprima doar valoric.
Pentru dimensionare se porneşte de la
R = 0;
V- CT = 0;
V- (Cv+Cf) = 0.

∑q ⋅p − ∑q ⋅c v − Cf = 0

∑ q (p − c v ) = Cf

Cf
∑q → Q cf → Q cf =
p − cv
ca = p - cv

unde:
V - veniturile totale;
CT - costurile totale;
Cv - costurile variabile totale;
Cf - costurile fixe totale;
P - preţul de vânzare;
cv - costul variabil unitar;
Qcf - punctul critic în expresie fizică;
ca - contribuţia unitară de acoperire.

72
Contribuţia unitară de acoperire are semnificaţia mărimii contribuţiei
fiecărei unităţi de produs la acoperirea costurilor fixe totale.
Exprimarea relativă a contribuţiei unitare de acoperire, în raport cu preţul
p − cv
unitar de vânzare ( ca r = ), conduce la obţinerea exprimării valorice a
p
punctului critic Qcv:
Cf
Q cv = ⋅P
p − cv
În cazul activităţii neomogene, se utilizează contribuţia totală de acoperire,
care se determină folosind relaţiile:
CTA = V - Cv
n
CTA = ∑ ca j ⋅ q j
j=1

În această situaţie mărimea punctului critic se exprimă doar valoric:


Cf
Q cv = ⋅V
V − Kv
Dacă R > 0 → Qt = Qc + Qs

unde:
Qs - volumul suplimentar de producţie (peste punctul critic) care
asigură obţinerea rezultatului financiar pozitiv sau a profitului brut.
De asemenea importantă este problema determinării intervalului de siguranţă
al vânzării, ca interval între punctul critic şi punctul atins de vânzările efective. În
acest sens se utilizează relaţia:
D − Dc
IS = 1 ⋅ 100 ,
D1
unde:
IS - intervalul de siguranţă al vânzării;
D1 - vânzările efective (desfacerea), exprimată valoric;
Dc - desfacerea (vânzarea) critică, exprimată valoric.
Mărimea rezultată din calcul indică reducerea posibilă a cifrei de afaceri
până la atingerea punctului critic.
Stabilitatea profitului este influenţată de trei parametrii şi anume:
► cifra de afaceri;
► structura costurilor de producţie(fixe şi variabile);
► poziţia întreprinderii în raport cu punctul mort.
Punctul de echilibru (pragul de rentabilitate) are o importanţă deosebită în
analiza financiară, permiţând:
═> analiza abaterilor dintre previziuni şi realizări;
═> analiza stabilităţii profitului;
═> aprecierea capacităţii beneficiare reale a întreprinderii.

73
4.6 Ratele de rentabilitate

Rata este rezultatul raportului dintre două valori şi furnizează informaţii utile
analizei financiare, pentru formularea unor judecăţi privind evoluţia performanţelor
economice şi financiare a structurii întreprinderii, permiţând, totodată, compararea
între întreprinderi din sectoare diferite.
Ratele de rentabilitate evidenţiază rezultatele obţinute în raport cu activitatea
întreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea
economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).
În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele
economice şi financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse
pentru obţinerea lor ( activ total, capital investit, capital economic, etc.)
1. Ratele de rentabilitate comercială

Există următoarele categorii de rate:


a) Rata marjei comerciale, este utilizată de obicei de întreprinderile cu
activitate comercială.

Marja comercială
Rata marjei comerciale =
Vânzări de mărfuri

b) Rata marjei brute a exploatării sau rata EBE - măsoară nivelul


rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de
investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a elementelor excepţionale. Aceasta indică
performanţa întreprinderii în plan industrial sau comercial sau aptitudinea de a
genera resurse de trezorerie, resurse conţinute în excedentul exploatării.

Excedentul brut de exploatare


Rata EBE =
Cifra de afaceri

c) Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea


exploatării, pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele:
industrial, administrativ şi comercial.

Rezultatul exploatării
Rata marji nete de exploatare =
Cifra de afaceri

d) Rata marjei nete, exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv


capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.

Rezultatul net al exerciţiului


Rata marji nete =
Cifra de afaceri

74
e) Rata marjei brute de autofinanţare, măsoară surplusul de resurse de care
dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi / sau remunerarea
acţionarilor săi.

Cpacitatea de autofinanţare
Rata marjei brute de autofinanţare =
Cifra de afaceri

f)Rata marjei asupra valorii adăugate, măsoară rezultatul brut de care


dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi
cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).

Excedentul brut de exploatare


Rata marjei asupra valorii adăugate =
Valoarea adăugată

2. Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilităţii economice reflectă, în esenţă, eficienţa capitalului


economic alocat activităţii productive a întreprinderii şi măsoară practic
capacitatea întreprinderii de a rentabiliza fondurile proprii şi împrumuturile. Ea se
exprimă în general prin raportul dintre rezultatul economic şi activul total.

Rezultatul economic
Re =
Activul total

Pentru determinarea rentabilităţii economice, la numărătorul fracţiei se poate


utiliza: rezultatul exploatării, excedentul brut de exploatare, rezultatul net, etc., iar
la numitor: activul economic, activul total, etc. Astfel putem obţine:
a) rentabilitatea capitalului investit, care reprezintă raportul dintre
beneficiul net şi activul întreprinderii, exprimând eficacitatea gestionarilor în
utilizarea resurselor lor totale;
b) rentabilitatea economică brută exprimă raportul dintre excedentul brut
al exploatării şi suma dintre activele imobilizate cu necesităţile de fond de rulment,
exprimând rentabilitatea brută a investiţiilor;
c) rentabilitatea economică netă condiţionează rentabilitatea financiară şi
se determină împărţind rezultatul exploatării (fără sarcini şi încasări financiare) la
suma dintre activul imobilizat şi necesitatea de fonf de rulment. Aceasta măsoară
performanţa economică a întreprinderii.
În aceste condiţii, expresia generală pentru rentabilitatea economică devine:

Rezultatul economic
Re =
Imobilizări + NFR + Disponibilităţi

Rezultatul economic poate fi: excedentul brut de exploatare, rezultatul


exploatării, excedentul brut înainte de dobânzi şi de impozit(EBIT), profit net.
75
3. Rate de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reflectă capacitatea întreprinderii de a degaja profit


net din capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Forma generală de exprimare
a rentabilităţii financiare ( Rf ) este:

Profit net
Rf =
Capitaluri proprii

Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii prin acordarea de dividende.


Pentru acţionari, aprecierea rentabilităţii pe acţiune sau a profitului pe acţiune
poate fi realizată prin:

Profit net al exerciţiului


Profit pe acţiune =
Număr de acţiuni emise
Dividende
Dividend pe acţiune =
Număr de acţiuni emise

Imaginea bursieră a unei societăţi este reflectată în rata capitalizării


profiturilor exprimată prin:

Profit net pe acţiune


Rata capitalizării profiturilor =
Cursul bursier al acţiunii
sau

Profit net pe acţiune


Rata capitalizării profiturilor =
Capitalizarea bursieră

Capitalizarea bursieră este calculată la sfârşitul exerciţiului contabil conform


relaţiei:
Capitalizarea bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea exerciţiului ×
× Număr de acţiuni
Inversul acesteia reprezintă coeficientul de capitalizare bursieră (PER -
price earning ratio):

Cursul bursier al acţiunilor


PER =
Profit net pe acţiune
sau
Capitalizarea bursieră
PER =
Profit net al exerciţiului
76
PER, numit şi "multiplu curs-profit", arată de câte ori investitorii sunt
dispuşi să plătească profitul firmei.
Randamentul efectiv al dividendelor primite de acţionari poate fi exprimat
cu ajutorul rapoartelor:

Dividend pe acţiune
Rata randamentului dividendelor =
Cursul bursier al acţiunii
sau
Dividende totale
Rata randamentului dividendelor =
Capitalizarea bursieră

De asemenea se mai pot utiliza:

► Rata creşterii capitalului propriu se poate obţine prin împărţirea


profitului destinat rezervelor la capitalul propriu, exprimând posibilitatea creşterii
profitului fără a fi necesară recurgerea la finanţări externe.

► Rata rentabilităţii capitalului propriu, care e practic forma generală de


exprimare a rentabilităţii financiare. Un nivel înalt al raportului permite
întreprinderii de a găsi noi capitaluri pe piaţa financiară pentru finanţarea creşterii
sale. O cotă mică, inferioară ratei de piaţă relevă greutăţi în investirea capitalului
propriu.

4. Relaţii de interdependenţă între ratele de rentabilitate


Rentabilitatea financiară are la origine rentabilitatea economică şi este
influenţată de structura financiară a capitalurilor, astfel:

⎡ Datorii ⎤
R f = ⎢R e + (R e − R d ) ⋅
⎣ Capitaluri proprii ⎥⎦

În această situaţie rentabilitatea economică (Re) şi rata dobânzii(Rd) sunt


calculate după deducerea impozitului pe profit.

Re = (EBIT - Impozit pe profit) / Activ economic

Dobânzi(1 − t)
Rd = ,
Datorii
unde:

t - este cota de impozit pe profit.

Efectul îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii este reflectat în


expresia:

77
⎡ Datorii ⎤
(
⎢ eR − R ) ⋅
Capitaluri proprii ⎥⎦
d

Astfel:

► dacă Re>Rd, îndatorarea are influenţă favorabilă asupra


rentabilităţii financiare, apărând în acest caz efectul de levier al îndatorării,
iar Rf > Re

► dacă Re = Rd, îndatorarea nu are influenţă asupra rentabilităţii


financiare şi Rf = Re

► dacă Re < Rd, îndatorarea are influenţă nefavorabilă, diminuând


rentabilitatea financiară, deci Rf < Re,

Relaţia de interdependenţă dintre Re,Rf şi Rd poate fi exprimată şi cu


ajutorul mediei aritmetice ponderate a surselor de finanţare a activului economic:

Capitaluri proprii iniţiale Datorii iniţiale


Re = Rf × + Rd ×
Activ economic iniţial Activ economic iniţial

unde:

Profit net la sfârşitul exerciţiului


Rf = ;
Caapitaluri proprii iniţiale

Cheltuieli cu dobânzile
Rd = .
Datorii iniţiale

Rentabilitatea financiară fiind influenţată de gradul de îndatorare, se poate


stabili o relaţie între eficienţa activului economic (Re), gradul de remunerare al
capitalurilor proprii (Rf) şi împrumutate ( Rd).
Eficienţa utilizării activului economic (AEo) în cursul exerciţiului financiar
se reflectă la sfârşitul exerciţiului în mărimea profitului ( înaintea deducerii
cheltuielilor cu dobânzile şi a impozitului pe profit), care asigură autofinanţarea,
plata dobânzilor şi remunerarea acţionarilor prin plata dividendelor. Profitul luat în
calculul rentabilităţii economice - EBIT- se determină astfel:

EBIT = Venituri totale - Cheltuieli totale (exclusiv dobânzi şi impozite pe profit).

EBIT − Impozit
Re =
AE 0
unde:

78
AE0 - activul economic (imobilizări +NFR + disponibilităţi) la
începutul exerciţiului.
Relaţia de interdependenţă dintre Re,, Rf,şi Rd se stabileşte pe baza mediei
aritmetice ponderate, astfel:
CP0 DAT0
Re = Rf ⋅ + Rd ⋅ ,
AE 0 AE 0
unde:
Profit net la sfârşitul exerciţiului(Pn 1 )
Rf = ;
Capitaluri proprii iniţiale(CP0 )
Cheltuieli cu dobânzile(Dob1 )
Rd =
Datorii iniţiale(DAT0 )

79
CAPITOLUL V

ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

5.1 Analiza echilibrului financiar la nivelul agenţilor economici

Unul din obiectivele fundamentale ale analizei financiare îl constituie


dezvoltarea şi folosirea unui ansamblu de instrumente, practici şi norme, în scopul
de a caracteriza o gestiune financiară sănătoasă şi echilibrată.
Aprecierea echilibrelor financiare fundamentale la nivelul unei firme face
obiectul oricărei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora le
este destinată.
Estimarea echilibrului financiar la nivelul întreprinderii este dependentă de
obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize.
Prin prisma intereselor acţionarului se apreciază că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament compensează
riscul la care se expune. Riscul în cauză depinde de factorii economici, care
determină rentabilitatea activelor şi de politica de îndatorare practicată de
întreprindere. Această reprezentare a echilibrului financiar este legată direct de
obiectivul acţionarilor care constă în maximizarea valorii întreprinderii.
Pentru acţionari simptomele dezechilibrului apar atunci când nu obţin
rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer, ţinând cont de riscul economic, de
riscul financiar şi de riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor
simptome este dependentă de situaţia întreprinderii:
═► dacă firma este cotată la bursă – scăderea cursului acţiunilor sale este
un indicator incontestabil şi obiectiv al deteriorării sănătăţii financiare a acesteia, a
unui dezechilibru financiar ;analiza trebuie continuată cu studiul evoluţiei pieţei
financiare în ansamblu, pentru a distinge evoluţia factorilor specifici întreprinderii
de cei ai mediului economic în care acesta funcţionează;
═► dacă firma nu este cotată la bursă – cursul acţiunilor nu mai
funcţionează ca un indicator; simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt
sunt mai dificil de sesizat şi impun recurgerea la alţi indicatori.
Posibilităţile de informare a acţionarilor sunt diferite, în funcţie de statutul şi
poziţia lor: principalii acţionari au acces la o cantitate importantă de informaţie şi
de o calitate bună, pe când micii acţionari au la dispoziţie o cantitate redusă de
informaţie şi cu un grad de relevanţă redus. Acţionarul mic va efectua un studiu
sumar bazat, în principal, pe rentabilitatea financiară pe care o va obţine şi
completat, eventual, cu anumite comparaţii cu întreprinderile concurente, cu piaţa
şi cu alte forme de plasament.
Prin prisma intereselor managerilor firmei,aprecierea echilibrului financiar
este legată, ca şi la acţionari, de obiectivul maximizării valorii întreprinderii, la
80
care se adaugă criterii de flexibilitate financiară, de creştere economică, de
autonomie financiară şi de putere.
În aceste condiţii, cauzele dezechilibrului pot consta, fie în lipsa de
flexibilitate financiară, fie în dorinţa de a salvgarda autonomia financiară sau
controlul, sau de a maximiza rata de creştere economică. Apare astfel, pe termen
scurt, problema dacă menţinerea autonomiei financiare şi a controlului sau
obţinerea unei creşteri maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel
satisfăcător al rentabilităţii.
Posibilităţile de informare ale acestei categorii sunt mai bune, atât în ce
priveşte cantitatea, cât şi calitatea informaţiei. Ei au posibilitatea nu numai de a
sesiza simptomele dezechilibrelor, dar şi de a identifica originile, cauzele acestora,
de a le stabili factorii care le influenţează evoluţia.
Prin prisma intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar
este legată de obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor lor şi de a
primi remuneraţia convenită. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate
prin situaţia firmei, prin prisma riscului de faliment culminând cu încetarea
plăţilor.
O creştere a riscului de faliment determină creditorii fie să ceară rate ale
dobânzii mai ridicate, fie să reconsidere creditul acordat; apariţia unor astfel de
situaţii în viaţa unei firme constituie indicatori indiscutabili ai dificultăţilor
financiare.
Pentru creditori este mai uşor şi mai puţin costisitor să se bazeze pe o analiză
statică de tip patrimonial şi pe constituirea de garanţii.
Se acordă o mare importanţă noţiunilor de solvabilitate, lichiditate a
activelor şi exigibilitate a datoriilor, ca şi diferitelor moduri de a cuantifica
capacitatea de rambursare.

5.2 Conceptul, ecuaţiile de exprimare şi căile de îmbunătăţire a


echilibrului financiar al firmei

Activitatea pe care o desfăşoară o societate comercială trebuie să se


realizeze astfel încât aceasta să-şi poată acoperi din venituri, cheltuielile şi să-şi
poată achita obligaţiile faţă de participanţii la procesul de producţie.
Echilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic este dat de
egalitatea dintre capitalul economic şi resursele sale de constituire, între încasări şi
plăţi, între fonduri şi resurse.
Indicatorii de exprimare ai echilibrului economic sunt:
► raportul dintre capitalurile permanente şi activul economic, arătând
gradul de acoperire a activului economic;
► raportul dintre datoriile faţă de furnizori, pe de o parte şi activele
circulante pe de altă parte care arată gradul de acoperire a acestor
active prin datorii faţă de furnizori ;

81
► ratele de lichiditate care exprimă raportul dintre diferitele elemente
ale activelor circulante şi datoriile pe termen scurt, arătând gradul de
acoperire a acestora;
► fondul de rulment prin egalitatea FR=NFR+TN care arată că
întreprinderea trebuie să-şi determine un fond de rulment de asemenea
mărime încât să acopere nevoia de fond fond de rulment şi trezoreria;
► egalitatea dintre resursele financiare ale societăţii şi folosinţele
acestora.
Resursele financiare ale unei întreprinderi pot fi:
● veniturile din activitatea de bază şi din alte activităţi;
● pasivele de exploatare şi cele din sectorul de investiţii;
● creditele de la bănci sau alte organisme financiare;
● finanţări de la bugetul statului;
● aporturi noi ale acţionarilor şi alte resurse.
Folosinţele resurselor pot fi:
■ stocuri clienţi şi alte valori asimilate;
■ cheltuieli legate de capital;
■ cheltuieli de investiţii;
■ cheltuieli ce se suportă din venituri;
■ plata obligaţiilor referitoare la impozitul pe profit, restituirea
■ creditelor şi plata dobânzilor; alte cheltuieli.
Ecuaţiile liniare folosite în reflectarea diferitelor aspecte ale echilibrului
financiar sunt:
═> capitalul economic = activul bilanţier = pasivul bilanţier;
═> veniturile = cheltuielile de producţie + cheltuieli neevidenţiate în
costuri + rezultatele financiare;
Potrivit acestei relaţii, echilibrul financiar este acea stare a întreprinderii în
care cheltuielile se acoperă din venituri şi se obţin anumite rezultate financiare
pozitive.
═> beneficiul = destinaţiile acestuia;
═> soldul iniţial al resurselor financiare din sectorul investiţiilor +
+ intrările de resurse = utilizare + soldul final;
═> capitalul permanent = fondul de rulment + active imobilizate;
═> soldul iniţial al trezoreriei + încasări = plăţi + soldul final.
Între căile prin care se poate acţiona în vederea asigurării unui echilibru
financiar, menţionăm:
◄► veniturile să depăşească întotdeauna cheltuielile;
◄► realizarea ritmică a aprovizionării, producţiei şi desfacerii;
◄► realizarea de profit astfel încât acesta să acopere toţi factorii
participanţi la procesul de producţie;
◄► apelarea la resurse externe de finanţare când cele interne nu sunt
suficiente pentru finanţare;
◄► gospodărirea judicioasă a resurselor;
◄► înlăturarea stocurilor neperformante;
◄► accelerarea vitezei de rotaţie;
82
◄► folosirea eficientă a capacităţii de producţie şi a forţei de muncă;
◄► sincronizarea intrărilor cu ieşirile de fonduri.
Sursele de date pentru analiza echilibrului financiar al unei întreprinderi le
constituie documentele contabile de sinteză: bilanţul contabil, contul de profit şi
pierdere şi anexele de bilanţ.
Bilanţul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la sfârşitul perioadei
de gestiune, iar contul de profit şi pierdere sintetizează rezultatul fluxurilor
economice şi financiare pe perioada considerată.
Analiza financiară pe bază de bilanţ evidenţiază modalităţile de realizare a
echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt.
Pentru analiza echilibrului financiar s-au conturat două grupe mari de
metode:
1) metode tradiţionale bazate pe studiul bilanţului (abordare statică)
2) metode bazate pe studiul fluxurilor financiare aparţinând abordărilor
dinamice.

5.3 Analiza statică a echilibrului financiar

Analiza statică furnizează răspunsuri cu privire la cel puţin trei probleme


esenţiale pentru aprecierea condiţiilor echilibrului financiar:
1. structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;
2. corelaţia între lichidităţile cumulate ale firmei şi scadenţele pe care ea le
poate anticipa la o anumită dată;
3. gradul de adecvare al compoziţiei resurselor colectate de întreprindere la
utilizările pe care ea le finanţează.
Această abordare tradiţională este completată de două noi abordări:
■ una „funcţională”, care-şi propune luarea în calcul a ciclurilor financiare,
care pune în mişcare elementele bilanţului şi ale tabloului de finanţare;
■ alta, în termenii „pool-ului de fonduri”, în care accentul este pus, în
principal, pe necesitatea coerenţei între deciziile privitoare la finanţare şi cele
privind utilizarea fondurilor.
În practică, orice unitate economică se confruntă cu regula imperativă,
conform căreia pentru a-şi asigura supravieţuirea şi a-şi menţine autonomia trebuie
să-şi conserve solvabilitatea imediată şi pe termen, ca o condiţie a echilibrului
financiar. Menţinerea solvabilităţii constituie un imperativ permanent şi important,
deoarece o firmă poate să-şi vadă compromisă autonomia sau chiar supravieţuirea,
de o fază de insolvabilitate – chiar tranzitorie - în ciuda performanţelor sale pe plan
tehnic şi comercial.
Suportul analizei statice îl constituie bilanţul, deoarece permite formularea
unui diagnostic privind condiţiile echilibrului financiar şi al solvabilităţii şi pune în
evidenţă structura financiară a întreprinderii. Limitele acestui mod de abordare
provin din faptul că bilanţul ne oferă o reprezentare a patrimoniului la un moment
dat.
83
Analiza solvabilităţii pornind de la bilanţ se bazează în mod tradiţional pe
principiul confruntării între lichiditatea activului şi exigibilitatea pasivului.
În bilanţ, pasivul grupează angajamentele întreprinderii; aceste elemente au
o exigibilitate diferită, în funcţie de scadenţa lor. Astfel, unele – datoriile pe termen
mediu şi lung – au scadenţe îndepărtate, altele –capitalurile proprii – nu au o
scadenţă, iar provizioanele constituie resurse ale căror alocare este, încă incertă.
Pentru analistul financiar se impune reordonarea elementelor de pasiv după o
ordine de exigibilitate crescătoare.
În activul bilanţului, elementele sunt grupate într-o ordine care ţine cont, în
special, de lichiditatea lor, de aptitudinea de a fi transformate în monedă.
Pentru această operaţie sunt valabile, în general, următoarele reguli:
a) excluderea din activul întreprinderilor a unor elemente cum sunt
cheltuielile de instalare, o anumită parte a activelor necorporale, pierderile datorită
incapacităţii lor de a se transforma în monedă. Lichiditatea unui activ depinde de
durata de viaţă a acestuia şi de valoarea lichidativă;
b) activul circulant va fi constituit din totalitatea activelor, corespunzând
ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi etc) şi alte creanţe deţinute de
întreprindere şi al căror termen este sub un an;
c) activul imobilizat va regrupa activele corespunzând investiţiilor legate de
exploatare, investiţiile financiare şi plasamentele a căror lichiditate este adesea mai
greu de apreciat (titluri de plasament);
d) fondurile proprii se vor stabili prin diferenţa între valoarea activului şi
pasivului exigibil;
e) pasivul exigibil pe termen scurt va cuprinde toate datoriile sub un an
(legate sau nu de exploatare ) şi datoriile pe termen mediu şi lung, care ajung la
scadenţă într-un an;
f) capitalurile permanente regrupează ansamblul resurselor neexigibile în
anul respectiv, considerate nu după origine, ci după termenul lor efectiv.
Analiza statică constituie o metodă adecvată pentru studiul modificărilor
durabile ale structurii patrimoniului şi în special, pentru aprecierea echilibrului
financiar.
Prin prisma raportului lichiditate / exigibilitate apare ca prioritară problema
gradului de adecvare între structura la termen a resurselor şi structura utilizărilor
fondurilor, privită dintr-un dublu sens:
♦ al condiţiilor de finanţare a întreprinderii;
♦ al condiţiilor de menţinere a solvabilităţii.
În termeni de finanţare, întreprinderile se pot orienta către o anumită
specializare a resurselor după natura utilizărilor pe care le finanţează. Astfel
achiziţia imobilizărilor trebuie finanţată prin resurse stabile, iar constituirea
activelor circulante trebuie finanţată prin resurse stabile, iar constituirea activelor
circulante trebuie finanţată prin resurse pe termen scurt.
În termenii condiţiilor de menţinere a solvabilităţii, problema care se pune
priveşte capacitatea întreprinderii de a-şi transforma în monedă elementele cele
mai lichide ale activului circulant şi folosirea acestor disponibilităţi pentru
rambursarea datoriilor care au ajuns, sau urmează să ajungă la scadenţă.
84
Menţinerea echilibrului financiar cere ca întreprinderea să dispună la fiecare
termen de scadenţă de disponibilităţi suficiente pentru a stinge datoriile. La modul
general, se poate pune condiţia ca intrările potenţiale de fonduri pe termen scurt să
acopere ieşirile de fonduri, care trebuie asigurate pe aceeaşi perioadă. Această
regulă „de acoperire ” este influenţată de:
● incidenţa evenimentelor defavorabile asupra activelor şi datoriilor
pe termen scurt;
● condiţiile de rotaţie a elementelor ciclice(termenele necesare pentru
a transforma în monedă activele circulante şi termenele medii de
plată de care dispune întreprinderea în relaţia cu creditorii săi).
Analiza statică se poate face fie în optică patrimonială, fie în optică
funcţională.
Analiza statică în optică patrimonială se bazează, ca indicator fundamental,
pe fondul de rulment şi pe ratele lichidităţii.
Analiza statică în optica funcţională permite trecerea la o analiză dinamică şi
se bazează pe relaţia fundamentală a trezoreriei.
Cele două tipuri de analize sunt complementare şi permit evidenţierea
echilibrului financiar.

5.3.1 Analiza echilibrului patrimonial

Analiza lichiditate – exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale


analiza patrimonială, se sprijină pe de o parte pe concepţia patrimonială a
întreprinderii iar pe de altă parte pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere.
În optica acestui post de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridico-
economică ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi
pasivul (datoriile ) bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei
întreprinderi la data încheierii exerciţiului o reprezintă activul net contabil, situaţia
netă (SN), respectiv capitalurile proprii calculate ca diferenţă între activul total
(exclusiv elemente de activ fictiv) şi datoriile totale externe (numai faţă de terţi nu
şi de acţionari):

SN = Activ - Datorii totale

Gruparea posturilor din bilanţul contabil, în vederea analizei financiare, are


la bază criteriile de lichiditate – exigibilitate.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de
lichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Astfel, în activ se vor
înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările
(necorporale, corporale, financiare ) numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente
datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite.

85
Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai
mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări
temporare.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate.
Astfel se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, apoi cele
din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve profit nerepartizat ), cât şi din
surse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste
resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme,
de faliment) şi de aceea se mai numesc şi resurse permanente sau capitaluri
permanente.
Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt
împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţa mai îndepărtată (mai mare de 1
an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai
mică de un an, numite şi resurse temporare.
Pe orizontală, bilanţul financiar, astfel conceput are două părţi: partea de sus
(imobilizări, resurse permanente ), care reflectă structura financiară prin stabilitatea
elementelor care îl compun şi partea de jos( active circulante, resurse temporare ),
care evidenţiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.
Cele două părţi ale bilanţului, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea
de sus, iar partea de jos cuprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
Când sursele permanente ale întreprinderii sunt mai mari decât necesităţile
permanente de alocare a fondurilor băneşti, aceasta depinde de o marjă de
securitate sub forma fondului de rulment (FR). Noţiunea de fond de rulment poate
avea multiple formulări, însă două dintre ele prezintă un interes deosebit şi merită
reţinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare. Este vorba de FR net
(FRN) sau financiar (FRF), pe de o parte şi FR propriu (FRP), pe de altă parte.
Un FRF pozitiv semnifică o situaţie favorabilă, respectiv un nivel al
capitalurilor permanente suficient de ridicat pentru a permite finanţarea integrală a
imobilizărilor, cât şi asigurarea unei marje de lichiditate excedentară pentru a face
faţă riscurilor diverse pe termen scurt.
FRF poate fi determinat utilizând elemente din partea de sus sau de jos a
bilanţului, dar indiferent de modalitatea de calcul în logica financiară nu există
decât un singur FRF.
FRF determinat pe baza elementelor din etajul superior al bilanţului
financiar are următoarele relaţii:

a) FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE


(exclusiv amortizare şi provizioane de activ) (în valoare netă)
b) FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(plus amortizare şi provizioane de activ) (în valoare brută)

Determinat pe baza elementelor din etajul inferior al bilanţului patrimonial,


FRF are relaţia:

86
FRF = ACTIV CIRCULANT - DATORII MAI MICI DE UN AN
(cu lichiditate mai mică de un an) (inclusiv pasive de trezorerie)

Mărimea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele


temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contra primului principiu de
finanţare.
Indicatorul care relevă gradul de libertate în luarea deciziilor de investiţii
privind dezvoltarea întreprinderii este FR propriu, respectiv excedentul de
capitaluri proprii faţă de imobilizările nete, determinat după relaţia:

FRpropriu = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZĂRI NETE

Un alt indicator de analiză a echilibrului financiar pe baza bilanţului


financiar îl reprezintă nevoia de fond de rulment financiar(NFRF).
NFRF semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele
temporare posibile de mobilizat:

NFR = NEVOI TEMPORARE - RESURSE TEMPORARE


(exclusiv disponibilităţile) (exclusiv pasivele de trezorerie )

În optica patrimonială această situaţie este considerată normală dacă NFRF


este mai mică sau cel mult egală cu FRF, fără a-l depăşi.
Nevoia de fond de rulment negativă semnifică un surplus de resurse
temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante (resurse
temporare mai mari decât nevoile temporare). Această situaţie poate fi aprobată
favorabil numai dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al
angajării de datorii cu scadenţe mai mari (caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu
activitate de comerţ).
În cadrul teoriei echilibrului financiar patrimonial, diferenţa dintre FRF şi
NFRF reprezintă trezoreria netă(TN):

TN = FRF - NFRF

Echivalenţa între FRF şi NFRF corespunde unei situaţii în care echilibrul


trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent (TN pozitivă) sau fără deficit (TN
negativă).
═► Dacă FRF este mai mare decât NFRF, întreprinderea beneficiază de o
trezorerie netă pozitivă care-i asigură autonomia financiară pe termen scurt.
═► Dacă FRF este mai mic decât NFRF, întreprinderea apelează la credite
bancare pe termen scurt, făcând să crească dependenţa sa faţă de partenerii
financiari.

87
5.3.2 Instrumente ale analizei statice

Analiza statică a echilibrului financiar se bazează, în principal, pe


următoarele instrumente:
a) fondul de rulment;
b) ratele financiare stabilite pe baza bilanţului;
c) relaţia fundamentală a trezoreriei.

a) Fondul de rulment

Noţiunea de fond de rulment este una dintre cele mai vechi noţiuni.
Cele mai frecvent utilizate sunt următoarele forme de exprimare:
► fond de rulment brut sau total;
► fond de rulment net sau permanent;
► fond de rulment propriu;
► fond de rulment străin.
Noţiunea cu cea mai mare semnificaţie financiară este aceea de fond de
rulment net, care furnizează două tipuri de indicaţii complementare:
● aprecierea condiţiilor echilibrului financiar;
● clarificarea modalităţilor de finanţare a investiţilor corporale,
necorporale şi financiare.
Aprecierea condiţiilor echilibrului financiar este posibilă atunci când fondul
de rulment net se exprimă pe baza relaţiei:

Fond de rulment net = Active circulante – Datorii pe termen scurt

În această situaţie trebuie luate în considerare trei ipoteze:


◄► activele circulante sunt egale cu datoriile pe termen scurt => FRN = 0
(fond de rulment net neutru), caz în care solvabilitatea pe termen scurt pare
asigurată, însă riscul diferit al elementelor de activ sau de pasiv face ca acest
echilibru să fie fragil. Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea
anticipată a activelor sau cu exigibilitatea anticipată a pasivelor poate afecta
echilibrul fragil stabilit prin FRN = 0. În acest caz este necesară formarea unor
„lichidităţi suplimentare ” care să joace rolul de marjă de siguranţă şi care să apere
echilibrul financiar al întreprinderii pentru cazuri de nerealizare a activelor
circulante.
◄► activele circulante sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt =>
FRN > 0(fond de rulment net pozitiv), caz în care se constată un excedent potenţial
de lichidităţi pe termen scurt faţă de exigibilităţile potenţiale pe termen scurt.
O astfel de situaţie poate fi rezultatul unei corelări favorabile în termeni de
lichiditate, ceea ce înseamnă că întreprinderea este în măsură să facă faţă tuturor
scadenţelor pe termen scurt şi să dispună de un stoc tampon de lichidităţi destinate
anihilării eventualilor factori nefavorabili privitor la onoarea datoriilor pe termen
scurt sau vânzarea activelor în viitor.
88
◄► activele circulante sunt mai mici decât datoriile pe termen scurt =>
FRN < 0(fond de rulment net negativ), caz în care lichidităţile potenţiale nu
acoperă exigibilităţile potenţiale ceea ce înseamnă dificultăţi previzibile sub
aspectul echilibrului financiar pe termen scurt.
Considerarea fondului de rulment ca un indicator al solvabilităţii şi prin
aceasta al echilibrului financiar este însoţită de critici, întrucât nu se poate stabili o
relaţie simplă şi clară între nivelul şi semnul fondului de rulment şi riscul de
faliment. Există întreprinderi care pot să-şi asigure solvabilitatea cu un fond de
rulment negativ, în timp ce altele pot fi insolvabile cu un fond de rulment pozitiv.
De asemenea unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea în condiţiile în care
înregistrează un nivel scăzut al acestui indicator iar altele cu dificultăţi în
efectuarea plăţilor, chiar în condiţiile unui nivel ridicat al fondului de rulment.
Aceste obiecţii pot fi înlăturate dacă se renunţă la considerarea fondului de
rulment ca unic criteriu pentru aprecierea solvabilităţii şi pentru luarea unor
decizii.
Folosirea acestui indicator trebuie corelată cu luarea în considerare a
următoarelor elemente:
■ nevoia de fond de rulment;
■ gradul de lichiditate al activelor circulante;
■ gradul de exigibilitate al datoriilor sub un an.

b) Ratele financiare stabilite pe baza bilanţului

Metoda ratelor este un instrument tradiţional şi foarte răspândit al analizei


financiare, recurgându-se la această metodă din dorinţa de a stabili anumite norme,
praguri care să constituie criterii de apreciere a stării unei întreprinderi, prin
compararea ratelor calculate cu anumite valori de referinţă. În postura de valori de
referinţă se pot afla:
● aceleaşi rate stabilite la nivelul unui domeniu de activitate;
● aceleaşi rate înregistrate de o firmă cu care întreprinderea în cauză
doreşte să concureze sau pe care o consideră un exemplu;
● obiective pe care şi le propun acţionarii sau managerii.

Ratele lichidităţii - exprimă capacitatea firmei de a face faţă


angajamentelor cu scadenţă pe termen scurt.
Se pot determina următoarele rate:
► rata lichidităţii generale;
► rata lichidităţii reduse;
► rata lichidităţii imediate.
Rata lichidităţii generale se calculează ca un raport între activul circulant şi
datoriile pe termen scurt, conform relaţiei:

Active circulante
Lg =
Datorii pe termen scurt

89
Această rată permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru finanţarea
unei valori de activ vor rămâne la dispoziţia întreprinderii pe o perioadă cel puţin
egală cu durata acestui activ.
În acest mod ar fi îndeplinită regula tradiţională a echilibrului financiar
minim.
Rata lichidităţii reduse sau rata trezoreriei exprimă lichiditartea
întreprinderii, expulzând din analiză stocurile:

Creanţe + Disponibilităţi
Lr =
Datorii pe termen scurt

Angajamente legate de exploatare + Alte creanţe + Lichidităţi


Lr =
Datorii pe termen scurt

Rata lichidităţii imediate (Li):

Valori disponibile
Li =
Datorii pe termen scurt
sau
Lichidităţi
Li =
Datorii pe termen scurt
Ratele lichidităţii prezentate evidenţiază condiţiile echilibrului financiar pe
termen scurt.
Ratele îndatorării, prin prisma echilibrului financiar, prezintă o
expresivitate mai redusă comparativ cu ratele lichidităţii. Acestea oferă o imagine
asupra capacităţii întreprinderii de a depăşi dificultăţile care pot să apară datorită
unei eventuale neîncrederi din partea furnizorilor de fonduri. Acestea se calculează
cu scopul de a evidenţia contribuţia diferitelor surse de îndatorare la finanţarea
întreprinderii. Modul de calcul se bazează pe compararea formelor îndatorării cu
fondurile proprii ale firmei.
Rata solvabilităţii se stabileşte pe baza relaţiei:

Capital propriu
S=
Total pasiv

Rata autonomiei financiare se stabileşte astfel:

Datorii pe termen scurt, mediu şi lung


R AF =
Capitaluri proprii

Această rată permite:

90
═► măsurarea modalităţii în care întreprinderea recurge la efectul de
îndatorare;
═► aprecierea capacităţii de îndatorare a întreprinderii; aceasta atinge
punctul de saturaţie atunci când rata autonomiei financiare se apropie
de 1. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu atât mai mari, cu cât această
rată prezintă valori mai slabe, între limitele 0 şi 1.

Ratele de sinteză sau ale echilibrului financiar leagă conturile de activ şi


conturile de pasiv exprimând exigibilitatea datoriilor în raport cu lichiditatea
activelor. Ele permit evidenţierea unui aspect al regulii echilibrului financiar,
respectiv acela potrivit căruia imobilizările trebuie să fie finanţate prin capitaluri
care rămân la dispoziţia întreprinderii de o manieră durabilă.
Posturile de activ şi de pasiv sunt confruntate, separând elementele pe
termen mediu şi lung de cele pe termen scurt.
Ratele de sinteză privind elementele cu durate de peste un an evidenţiază
modul de finanţare a utilizărilor pe termen lung. Modul de calcul este următorul:

Capitaluri permanente
RS1 =
Active imobilizate nete

Aceasta este denumită rata finanţării imobilizărilor sau rata imobilizării


capitalurilor. Diferenţa dintre capitalurile permanente şi activele imobilizate nete
este fondul de rulment.
═> Dacă RS1>1, atunci întreprinderea are un fond de rulment net pozitiv,
deci îşi finanţează totalitatea investiţiilor sale prin resurse stabile şi este în măsură
să finanţeze şi elemente ale activului circulant.
═> Dacă RS1<1, atunci întreprinderea are un fond de rulment net negativ,
deci nu îşi poate asigura finanţarea investiţiilor prin resurse stabile.
Autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor sale este
exprimată de relaţia:

Capitaluri proprii
RS 2 =
Active imobilizate nete

c) Relaţia fundamentală a trezoreriei

Aceasta constituie nucleul analizei statice a echilibrului financiar, care


rezumă condiţiile esenţiale ale echilibrului financiar, atât prin prisma raportului
între lichiditatea activelor şi exigibilitatea elementelor de pasiv, cât şi prin luarea în
considerare a ciclurilor financiare fundamentale.
Analiza se face pe baza bilanţului funcţional, care regrupează utilizările
(întrebuinţările) şi resursele, în funcţie de legătura cu ciclurile activităţii
întreprinderii. Legat de ciclul de investiţii apare fondul de rulment ca sold al
utilizărilor şi resurselor aferente acestuia. În cazul ciclului de exploatare,

91
corespunde nevoia de fond de rulment, ca sold al utilizărilor şi resurselor.
Trezoreria întreprinderii se defineşte ca diferenţă între cele două solduri.
Bilanţul funcţional orizontal constituie o fotografie la un moment dat a
derulării diferitelor cicluri financiare. Construcţia sa se bazează pe principiul
alocării resurselor stabile pentru finanţarea nevoilor stabile, sau altfel spus, pe
acoperirea nevoilor de fond de rulment prin fond de rulment.
Resursele stabile reunesc resursele proprii şi împrumuturile indiferent de
scadenţă (exclusiv creditele bancare de trezorerie). Nevoile stabile grupează activul
imobilizat brut de exploatare şi activul imobilizat brut în afara exploatării.
Fondul de rulment net(FRN):
Fondul de rulment = Capitaluri permanente – Active imobilizate
Nevoia de fond de rulment (NFR):
NFR=Utilizări ciclice –Resurse ciclice
Pentru aprofundarea analizei se impune descompunerea NFR în nevoia de
fond de rulment de exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara
exploatării (NFRAE).
Nevoia de fond de rulment de exploatare se stabileşte ca diferenţă între
activele circulante de exploatare şi datoriile de exploatare.
Nevoia de fond de rulment în afara exploatării se stabileşte ca diferenţă între
activele circulante în afara exploatării şi datoriile în afara exploatării.
„Situaţia trezoreriei” sau simplu trezoreria (T) este evidenţiată prin
confruntarea utilizărilor şi resurselor corespunzătoare operaţiilor financiare pe
termen scurt.
T = Resurse ale trezoreriei – Utilizări ale trezoreriei
sau
T=Fond de rulment net-Nevoia de fond de rulment (T = FRN - NFR)

Legătura existentă între relaţia trezoreriei şi condiţiile echilibrului financiar


poate fi analizată în următoarele ipoteze:
═► Trezoreria este pozitivă, deci fondul de rulment net este superior
nevoii de fond de rulment(T > 0 => FRN > NFR).
În această situaţie, FRN asigură nu numai finanţarea stabilă a ciclului de
exploatare, dar şi un excedent al trezoreriei care permite, fie deţinerea unor valori
disponibile, fie efectuarea unor plasamente. Această situaţie apare ca fiind
favorabilă la prima vedere însă pe termen scurt întreprinderea ar putea întâmpina
probleme dacă scadenţele anumitor resurse ale trezoreriei sunt apropiate, în timp ce
utilizările trezoreriei au fost efectuate pe termen mai îndepărtat.

═► Trezoreria este negativă, deci fondul de rulment net este inferior


nevoii de fond de rulment (T < 0 => FRN < NFR).
În această situaţie, nevoia de fond de rulment nu poate fi în întregime
finanţată prin resurse pe termen mediu şi lung, întreprinderea trebuind să apeleze la
resursele trezoreriei în special la cele de origine bancară. Această situaţie este
prezentată uneori ca fiind îngrijorătoare din punct de vedere al echilibrului
financiar.
92
Făcând distincţia între nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE)
şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) în cadrul nevoii de fond
de rulment (NFR) se ajunge la un alt mod de determinare a trezoreriei.
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) grupează ansamblul
utilizărilor şi resurselor nestabile, care sunt legate de ciclurile de investiţii şi de
finanţare excluzând împrumuturile bancare curente.
Trezoreria apare prin diferenţă:

T = Fond de rulment - Nevoia de fond de rulment (NFRE + NFRAE)


sau:
T = Valori mobiliare de plasament + Disponibilităţi – Împrumuturi bancare
curente

În această situaţie fondul de rulment net trebuie să acopere nevoia de fond


de rulment pentru exploatare.
Dezechilibrul apare atunci când trezoreria este negativă în mod structural,
adică împrumuturile bancare curente finanţează nevoi stabile. Pentru a aprecia mai
corect amploarea dezechilibrului se foloseşte noţiunea de „Trezorerie
teoretică”(TT):
TT = FRN - NFRE

═► Trezoreria este egală cu zero, ceea ce înseamnă că fondul de rulment


net şi nevoia de fond de rulment sunt egale:
(T = 0 => FRN = NFR)
Folosirea relaţiei fundamentale a trezoreriei permite identificarea cauzelor
posibile ale unor dificultăţi financiare şi pregătirea unui plan de redresare.
O degradare a trezoreriei poate să evidenţieze, fie o reducere a fondului de
rulment net, fie o creştere a nevoii de fond de rulment, fie o îmbinare a acestor doi
factori.

5.4 Analiza dinamică a echilibrului financiar

Analiza dinamică se bazează pe conceptul de fluxuri – fluxuri de fonduri şi


fluxuri de trezorerie.
Analizele bazate pe studiul fluxurilor financiare permit îmbinarea studiului
echilibrului financiar cu cel al performanţelor firmei.
Analiza statică permite evaluarea dezechilibrului financiar la un moment dat
dar nu explică evoluţia acestuia, iar analiza dinamică evidenţiază evoluţia
dezechilibrului financiar, însă nu indică amploarea acestuia. De aceea cele două
tipuri de analize sunt complementare şi trebuie practicate simultan.

93
5.4.1 Fluxurile de fonduri

Noţiunea de flux de fonduri este fundamentală pentru construirea tabloului


de finanţare sau a tabloului „utilizări -resurse”, care permite analiza echilibrului
financiar în termeni de flux.
Studiind fluxurile de fonduri generate de deciziile financiare, analistul
financiar poate să pună în evidenţă politica întreprinderii în domeniul colectării
resurselor şi al alocării fondurilor. Concluziile formulate vor fi comparate cu datele
din perioadele anterioare ale firmei cu activitatea acestuia şi a sectorului de
activitate căruia îi aparţine. Principala responsabilitate a fiecărui compartiment
financiar din cadrul întreprinderii este aceea de a realiza cea mai bună investiţie a
fondurilor de care dispune firma, în interesul proprietarilor.
Orice utilizare de fonduri trebuie să aibă un corespondent prin una sau mai
multe resurse, şi orice sursă de fonduri poate finanţa mai multe utilizări distincte.
Fluxul curent de fonduri între utilizări şi resurse la nivelul unei întreprinderi
trebuie gestionat într-o optică a lichidităţii şi a rentabilităţii.
În vederea efectuării unei analize dinamice este necesară o clasificare a
diferitelor tipuri de fluxuri la nivelul întreprinderii şi evidenţierea legăturilor
existente între ele.
După operaţiile pe care le declanşează şi ciclurile de activitate pe care le
susţin, fluxurile pot fi clasificate după cum urmează:
● fluxuri legate de activitatea de exploatare;
● fluxuri legate de operaţiunile financiare;
● fluxuri legate de activitatea de investiţii;
● fluxuri legate de activităţi excepţionale.
Un alt criteriu de clasificare a fluxurilor este cel al incidenţei contabile,
aplicarea acestuia punând în evidenţă următoarele:
■ variaţia elementelor de activ şi a datoriilor;
■ variaţia situaţiei nete;
■ variaţia rezultatului exerciţiului;
■ circulaţia efectivă a activelor monetare.
Principala sursă informaţională o constituie contul de profit şi pierdere
întrucât face distincţia între cheltuielile şi veniturile din exploatare. În funcţie de
principalele categorii de operaţiuni apar:
► cheltuieli şi venituri din exploatare;
► cheltuieli şi venituri financiare;
► cheltuieli şi venituri excepţionale.

5.4.2 Tabloul de finanţare „Nevoi = Resurse”

94
Întrucît fluxurile financiare nu apar în bilanţ sau în contul de profit şi
pierdere, acestea calculându-se după o metodologie specifică, reflectarea acestora
şi implicaţiile lor în modificarea echilibrului societăţii este dată de un instrument
de analiză numit – Tabloul de finanţare „Nevoi =Resurse”.
Tabloul de finanţare permite descrierea relaţiei de egalitate dintre fluxurile
de utilizări şi fluxurile de resurse. Aceasta reflectă fluxurile de resurse financiare
stabile şi pe cele pe termen scurt prin intermediul variaţiei trezoreriei.
Pentru a construi un tablou al fluxurilor financiare se aplică mai întâi
principiul general al reconstituiri resurselor şi utilizărilor astfel:
═► resursele corespund creşterii anumitor posturi de pasiv sau diminuării
unor posturi de activ;
═► utilizările corespund creşterii anumitor posturi de activ sau diminuării
unor posturi de pasiv.
Aplicarea acestui principiu asupra datelor din bilanţul unei perioade va pune
în evidenţă variaţia posturilor de activ şi de pasiv.
Fluxurile de utilizări şi resurse pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii
analitice, în urma aplicării acestora rezultând o varietate de modele ale tabloului de
finanţare. Dintre criterii s-au impus următoarele:
■ durata sau maturitatea utilizărilor şi resurselor;
■ funcţia sau locul ocupat de fiecare utilizare şi resursă în cadrul
ciclurilor de activitate ale întreprinderii.
Clasificarea utilizărilor şi resurselor după durată este posibilă prin
diferenţierea între modificările posturilor din partea de „sus” şi modificările
posturilor din partea de „jos” a bilanţului sau între resursele, respectiv utilizările,
pe termen mediu şi lung, şi cele pe termen scurt.
Prezentarea corespunde schemei următoare:

Utilizări (U) Resurse(R)


● Utilizări pe termen lung şi ● Resurse pe termen lung şi mediu
mediu(UTL) (RTL)
↑ Active imobilizate ↑ Capitaluri permanente
↓ Capitaluri permanente ↓ Active imobilizate
● Utilizări pe termen scurt(UTS) ● Resurse pe termen scurt (RTS)
↑ Active circulante ↑ Datorii pe termen scurt
↓ Datorii pe termen scurt ↓ Active circulante

Relaţiile care pot fi scrise pe baza acestui tablou sunt:


∑U = ∑R
U = UTL + UTS
R = RTL + RTS
UTL + UTS = RTL + RTS
UTS – RTS = RTL - UTL

95
Se poate înregistra o creştere a fondului de rulment net, în oricare din
următoarele situaţii:
► resursele pe termen lung şi mediu sunt superioare utilizărilor pe termen
lung şi mediu, ceea ce înseamnă că pot fi alocate pentru a finanţa noi utilizări pe
termen scurt:

RTL > UTL <=> RTL – UTL > 0 <=> ∆FRN > 0

► noile utilizări pe termen scurt sunt superioare noilor resurse pe termen


scurt:

RTL > UTL <=> UTS > RTS

O reducere a fondului de rulment se poate înregistra dacă utilizările pe


termen lung şi mediu sunt superioare resurselor pe termen lung şi mediu ceea ce
înseamnă că întreprinderea trebuie să-şi finanţeze o parte din utilizările stabile prin
resursele pe termen scurt astfel:

UTL > RTL <=> RTS > UTS <=> ∆FRN < 0

Clasificarea utilizărilor şi resurselor din punct de vedere funcţional are în


vedere, în principal, distincţia în cadrul elementelor pe termen scurt, între:
♦ fluxurile legate de exploatare, care determină variaţia nevoii de fond de
rulment în cursul perioadei;
♦ fluxurile legate de operaţii financiare pe termen scurt,care determină
modificări ale situaţiei trezoreriei.
Dacă se face distincţia între nevoia de fond de rulment pentru exploatare şi
nevoia de fond de rulment în afara exploatării, tabloul de finanţare se poate
prezenta astfel:
∆ FRN Utilizări Resurse
● Utilizări pe termen ● Resurse pe termen
lung şi mediu lung şi mediu
↑ Active imobilizate ↑ Capitaluri
↓Capitaluri permanente permanente
↓ Active imobilizate

∆ NFRE ● Utilizări exploatare ● Resurse exploatare


↑ Active ciclice ↑ Pasive ciclice
∆ NFRAE ● Utilizări în afara
exploatării ● Resurse în afara
exploatării

∆T ● Utilizări trezorerie
● Resurse trezorerie

96
Tabloul de finanţare bazat pe bilanţul funcţional este structurat în trei părţi şi
anume:
► variaţia fondului de rulment;
► variaţia nevoii de fond de rulment (pentru exploatare şi în afara
exploatării);
► variaţia trezoreriei;
Regula de echilibru pe care este construit şi interpretat acest document leagă
fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria. O creştere a trezoreriei
reprezintă o evoluţie favorabilă în timp ce o depreciere a acesteia constituie
semnalul unei evoluţii defavorabile a firmei.
Pentru ca analiza să fie semnificativă trebuie să fie efectuată pe minimum 3
(trei) ani.
Prin analiza evoluţiei fondului de rulment trebuie pus în evidenţă modul de
acoperire a utilizărilor stabile prin resurse stabile. Pentru aceasta trebuie studiate:
● politica de finanţare a investiţiilor,pe baza unui sistem de rate;
● capacitatea de rambursare a datoriilor stabile, exprimată pe baza unor rate
care să ia în considerare capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Analiza evoluţiei nevoii de fond de rulment trebuie să se axeze în principal
asupra nevoii de fond de rulment pentru exploatare şi trebuie să ia în considerare,
în mod deosebit două tipuri de variaţii şi anume:
■ variaţii structurale datorate modificării activităţii întreprinderii, în special
pe baza ratelor de rotaţie şi a structurii contului de profit şi pierdere;
■ variaţii conjuncturale, legate de evoluţia nivelului de activitate
identificând influenţa creşterii economice a întreprinderii şi cea a evoluţiei
preţurilor.
Evoluţia trezoreriei rezultă din evoluţia fondului de rulment şi evoluţia
nevoii de fond de rulment.
În această concepţie – bazată pe bilanţul funcţional – tabloul de finanţare se
prezintă astfel:

1.Variaţia fondului de rulment = Resurse stabile – Utilizări stabile


Resurse stabile:
Capacitatea de autofinanţare
Creşterea de capital (în numerar sau aport în natură )
Cesiuni ale imobilizărilor
Datorii financiare stabile (contractate în cursul exerciţiului)
Subvenţii
Utilizări stabile:
Investiţii în imobilizări necorporale
Investiţii în imobilizări corporale
Investiţii în imobilizări financiare
Dividende
Rambursări (datori financiare stabile)
97
2.Variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare = Utilizări
legate de ciclul de exploatare – Resurse legate de ciclul de exploatare
Utilizări legate de ciclul de exploatare:
Creşterea stocurilor
Creşterea creanţelor
Resurse legate de ciclul de exploatare:
Creşterea datoriilor
Variaţia fondului de rulment în afara exploatării = Utilizări instabile –
−Resurse instabile
3.Variaţia trezoreriei
Utilizări
Creşterea activelor trezoreriei
Resurse
Creşterea creditelor bancare curente

Interpretarea tabloului de finanţare se face în funcţie de regula echilibrului


funcţional pe baza variaţiei fondului de rulment, a variaţiei nevoii de fond de
rulment şi a variaţiei trezoreriei.
În ceea ce priveşte variaţia fondului de rulment, fiecare utilizare semnifică o
reducere a fondului de rulment, iar apariţia de noi resurse provoacă un efect invers.
Fondul de rulment depinde în general de operaţiile financiare importante realizate
şi de cash-flow-ul generat.
Variaţiile nevoii de fond de rulment sunt legate de caracteristicile ciclului de
exploatare al întreprinderii şi pot fi foarte ample. Nevoia de fond de rulment este
rezultatul disfuncţiilor care apar în cadrul ciclului aprovizionare-producţie-
desfacere-plăţi efectuate de clienţi. Variaţiile pot apărea datorită caracterului
sezonier al aprovizionării, producţiei sau vânzărilor, depinzând şi de perioada în
care se efectuează analiza. În cazul în care ciclul de exploatare este constant,
nevoia de fond de rulment este permanentă.
La un anumit moment nevoia de fond de rulment se prezintă ca un sold între
lichidităţi şi exigibilităţi.
Nevoia de fond de rulment şi variaţia acestuia depind nu doar de sectorul de
activitate, ci şi de alte elemente importante, precum:
═► politica întreprinderii în domeniul producţiei şi relaţiile cu societăţile
comerciale;
═► eficacitatea gestiunii.
Variaţia trezoreriei apare ca diferenţă între variaţia fondului de rulment şi
variaţia nevoii de fond de rulment. Criza trezoreriei se exprimă prin faptul că la un
moment dat, întreprinderea se află în situaţia de a nu identifica resurse
suplimentare pentru a-şi satisface toţi creditorii. Criza trezoreriei poate reflecta: o
criză la nivelul rentabilităţii, o absenţă a resurselor sau o lipsă de flexibilitate la
nivelul cheltuielilor.

98
CAPITOLUL VI

DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Întreaga activitate a unei firme, sub aspectul utilizării potenţialului şi


eficienţei se reflectă în situaţia financiară a acesteia. Starea şi structura financiară a
firmei precum şi modul de alocare şi utilizare a resurselor financiare sunt repere
fundamentale în diagnosticarea evoluţiei şi şanselor de viabilitate viitoare a firmei.
Trebuie urmărite cel puţin următoarele probleme:
1. Trezoreria firmei, care reflectă imaginea disponibilităţilor monetare
apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, disponibilităţi care trebuie să
facă faţă scadenţelor, în mod continuu. Se calculează ca diferenţa dintre fondul
de rulment (FR) şi necesarul de fond de rulment (NFR). Într-o exprimare mai
generală, trezoreria reprezintă disponibilităţile băneşti pe care firma le are la un
moment dat în bancă şi în casierie:
T = FR – NFR
a) necesarul de fond de rulment sau excedentul de finanţare de exploatare
variază permanent în funcţie de componentele sale principale (stocuri, clienţi,
furnizori) şi se calculează cu relaţia:
NFR = active curente de exploatare – pasive curente de exploatare

b) fondul de rulment reprezintă partea din resursele financiare care asigură


finanţarea permanentă a activelor circulante. Se formează din capitaluri proprii şi
împrumuturi pe termen mediu şi lung.

FR = capital permanent – activ imobilizat


unde:
capital permanent = capital propriu + împrumuturi pe termen lung

Interpretare:

═> dacă T > 0, înseamnă că fondul de rulment este suficient de mare pentru
a asigura nu numai finanţarea stabilă a ciclului de exploatare, dar în egală măsură
mai rămân lichidităţi în casierie (trezorerie) pentru a efectua plasamente fără a
pune în pericol continuarea activităţii. Însă, o trezorerie exagerat de pozitivă
ascunde deficienţe manageriale deoarece scopul unei firme productive nu este
trezoreria ci antrenarea resurselor financiare;
═> dacă T < 0, înseamnă că nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată
din resursele pe termen lung şi mijlociu, punând în dificultate desfăşurarea
activităţii. În acest caz firma va apela la credite de trezorerie;

99
═> dacă T = 0, necesarul de fond de rulment este asigurat. Dar nici în acest
caz nu se pune problema ca societatea să facă investiţii de dezvoltare, ci numai
pentru asigurarea reproducţiei simple;
Trezoreria oferă o imagine asupra echilibrului financiar al unei firme la o
anumită dată. Deci, această analiză are un caracter static şi trebuie completată cu
alţi indicatori.

CALCULUL TREZORERIEI
BILANŢ, la 31.12 (N) – mii lei

1. ACTIVE CURENTE 1. PASIVE CURENTE


► stocuri 57820 ► furnizori 60000
► clienţi 40000 ► creditori 25476
► alţi debitori 20000
► Disponibilităţi 4000 ► Credite pe termen scurt 0
TOTAL ACTIVE CURENTE 121820 TOTAL PASIVE CURENTE 85476

2. ACTIVE FIXE 2. CAPITAL PROPRIU


● active fixe 163144 ● capital social 80000
● amortizare 40000 ● fond de rezervă 14104
TOTAL ACTIVE FIXE 123144 TOTAL CAPITAL PROPRIU 94104
----------------------------------------------------------------------------------------------------
3. CAPITAL PERMANENT
■ împrumuturi pe termen lung 65384
TOTAL CAPITAL
PERMANENT 159488

4. ACTIV TOTAL 244964 4. PASIV TOTAL 244964


----------------------------------------------------------------------------------------------------

NFR = Active de exploatare – Pasive de exploatare


NFR = 117820 – 85476
NFR = 32344 mii lei

FR = Capital permanent – Active fixe nete


FR = 159488 – 123144
FR = 36344 mii lei
1. TN = FR - NFR
TN = 36344 – 32344
TN =4000 mii lei
2. TN = Disponibilităţi – Credite de trezorerie
TN = 4000 – 0 = 4000 mii lei

Pornind de la această situaţie considerăm următoarele trei scenarii:

100
Cazul 1. Se modifică politica de creditare promovată de furnizor în raport cu
firma respectivă în sensul reducerii la jumătate a valorii creditului furnizor.
Firma trebuie să dispună de mijloacele băneşti necesare pentru plata
obligaţiilor faţă de furnizori rămase descoperite în urma reducerii valorii creditului
(în valoare de 30 000 mii lei).
Cum ea deţine disponibilităţi doar în valoare de 4 000 mii lei, este obligată
să apeleze la credite de trezorerie. Să presupunem că obţine de la bancă, credite pe
termen scurt în valoare de 28 000 mii lei.

Noua situaţie bilanţieră va arăta astfel:

1. ACTIVE CURENTE 1. PASIVE CURENTE


► stocuri 57820 ► furnizori 30000
► clienţi 40000 ► creditori 25476
► alţi debitori 20000
► Disponibilităţi 2000 ► Credite pe termen scurt 28000
TOTAL ACTIVE CURENTE 119820 TOTAL PASIVE CURENTE 83476

2. ACTIVE FIXE 2. CAPITAL PROPRIU


● active fixe 163144 ● capital social 80000
● amortizare 40000 ● fond de rezervă 14104
TOTAL ACTIVE FIXE 123144 TOTAL CAPITAL PROPRIU 94104
3. CAPITAL PERMANENT
■ împrumuturi pe termen lung 65384
TOTAL CAPITAL
PERMANENT 159488

4. ACTIV TOTAL 249964 4. PASIV TOTAL 249964

FR = 159480 – 123144
FR = 36344 mii lei
NFR = 117820 – 55476
NFR = 62344 mii lei
1. TN = 36344 - 62344
TN = - 26000
2. TN = 2000 – 28000
TN = - 26000
Observăm că trezoreria netă este negativă ca urmare a faptului că volumul
creditelor depăşeşte valoarea disponibilităţilor proprii.

Cazul 2. Creşte creditul furnizor cu 50%.


În urma creşterii volumului creditului acordat de furnizori, firma îşi va
disponibiliza suma echivalentă creşterii de obţinut, ea putând fi alocată pe alte
destinaţii.
101
FR = 36344 mii lei
NFR =2344 mii lei
1. TN =36344 – 2344 = 34000
2. TN =34000 mii lei
Cazul 3. Se modifică politica de creditare promovată de data aceasta de către
firmă, micşorându-şi la jumătate valoarea creditelor acordate clienţilor. Reducerea
valorii creditelor-clienţi are drept consecinţă creşterea :
FR =36344 mii lei
NFR =97820 – 85476 = 12344 mii lei
1. TN =36344 – 12344 = 24000 mii lei
2. TN =24000 – 0 = 24000 mii lei

2. Lichiditatea firmei prin care înţelegem capacitatea firmei de a-şi onora


obligaţiile pe termen scurt.

a) lichiditatea curentă – capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile exigibile


pe termen scurt din activele curente totale exigibile :
active curente exigibile medii (AC)
lc =
pasive curente exigibile (PC)
unde :
AC1 + AC0
AC =
2
PC1 + PC 0
PC =
2
Se apreciază că un raport de 2 : 1 este asiguratoriu pentru condiţii normale
de desfăşurare a activităţii.

b) lichiditatea rapidă – capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile exigibile


din acele active curente care pot fi transformate rapid în lichidităţi :
AC − S
lr =
PC
unde :
S = stocul mediu
Ca regulă generală acest raport poate fi 1 : 1. Viteza de rotaţie a stocurilor
( Vrs ), creditelor clienţi ( Vrc ) şi a creditelor furnizori ( Vrf ) influenţează decisiv
acest indicator.
Dacă :
► Vrf < Vrc , scade presiunea asupra lichidităţii rapide şi invers;
► viteza de rotaţie a stocurilor este mare şi cu tendinţă de creştere şi
un raport mai mic decât 1 poate fi asiguratoriu.

c) lichiditatea foarte rapidă ( testul acid ) – capacitatea firmei de a-şi onora


obligaţiile exigibile din disponibilităţi :

102
D
lfr =
PC
unde:
D – disponibilităţi

Interpretare:

═> aprecierea lichidităţii se face în funcţie de mărimea raportului ţinând


seama de specificul activităţii şi de ratele de lichiditate ale altor agenţi cu profil
similar;
═> tendinţa lichidităţii pune în evidenţă degradarea capacităţii de plată a
firmei, sau, dimpotrivă îmbunătăţirea acesteia.

Folosind datele din bilanţul prezentat anterior, indicatorii de lichiditate


calculaţi sunt următorii :

Indicatori de lichiditate
Nr. Denumire indicator Simbol Valoare indicator
crt.
1. Active curente AC 121820
2. Stocuri S 57820
3. Disponibilităţi D 4000
4. Pasive curente pc 85476
5. Lichiditatea curentă lc 1,425
6. Lichiditatea rapidă lr 0,748
7. Lichiditatea foarte rapidă lfr 0,0467

Indicatorii de lichiditate evidenţiază o anumită fragilitate a firmei în a-şi


onora obligaţiile pe termen scurt. Orice mică dereglare în activitatea firmei poate
să conducă la incapacitatea de plată.

3. Solvabilitatea firmei – o definim ca şi capacitatea acesteia de a-şi onora


obligaţiile pe termen mediu şi lung.
a) gradul de acoperire a datoriei totale cu activele ( rDt ) – aceste indicator
devine relevant atunci când cel care împrumută are în vedere alternativa
falimentării firmei. În acest caz datoriile vor fi achitate din valorificarea activelor :
AT
rDt =
PC + ITL + D l

unde :
AT – active totale;
PC – pasive curente;
ITL – împrumuturi pe termen lung;
103
Dl – dobânda la împrumuturile pe termen lung.
Un raport de 2 : 1 se consideră asiguratoriu.
b) gradul de acoperire al serviciului datoriei ( rCD ) – arată ce proporţie din
profitul firmei va fi disponibilă pentru plata ratelor de credit şi dobânzilor aferente
lor, în vederea rambursării creditelor pe termen lung în anul următor :
PN + A − Div
rCD =
RC + D l
unde :
PN – profitul net;
A – amortizare;
Div – dividende plătite;
RC – rată rambursare credite pe termen mediu şi lung;
Dl - dobânzi aferente creditelor pe termen mediu şi lung.
Cu cât indicatorul este mai scăzut, cu atât arată o marjă de siguranţă mai
mică. O valoare de „3” o considerăm asiguratorie.

c) gradul de acoperire a dividendelor preferenţiale – arată măsura în care


posesorii de acţiuni preferenţiale sunt asiguraţi că îşi vor primi dividendele :
PN
rdp =
Div pref
Cu cât indicatorul este mai mare creşte marja de siguranţă pentru acţionari.
O valoare de 4-5 o considerăm asiguratorie.
Dezvoltând posturile din bilanţ se pot calcula indicatorii de solvabilitate.

Structura capitalului
Nr. crt. Specificaţie Valoare (mii lei)
1. Capital social. Din care : 80000
- acţiuni preferenţiale ( buc.) 10
- valoarea unei acţiuni preferenţiale 2000
- acţiuni comune (buc.) 30
- valoarea unei acţiuni comune 2000
2. Credite pe termen mediu şi lung 65384
- durata creditului 4 ani
- dobânda ( Î ) 25%

Venituri şi cheltuieli
Nr. crt. Indicatori Valoare
1. Venituri 200000
2. Cheltuieli 160000
din care amortizare 16000
3. Profit brut 40000
4. Impozit pe profit 10000
5. Profit net 30000

104
Serviciul datoriei
Anul Credit Rată de rambursare Dobândă Total serviciul datoriei
credit
1. 65384 - 16346 16346
2. 65384 21795 16346 38141
3. 42589 21795 10897 32692
4 21795 21795 5449 27244

Total 65384 49038 114422

Dividende preferenţiale =2000

Indicatori de solvabilitate
Nr. crt. Indicatori Valoare
1. Activul total 244964
2. Pasive curente 85476
3. Împrumuturi pe termen mediu şi lung 65384
4. Dobânda la credite pe termen mediu şi lung 49038
(12260 anual)
Gradul de acoperire a datoriei totale 1,5
5. Profit net 30000
6. Amortizare 16000
7. Rată rambursare credit 21795
8. Dividende 8000
Gradul de acoperire a serviciului datoriei 1,12
Gradul de acoperire al dividendelor 15
preferenţiale

CONCLUZIE:
La firma analizată solvabilitatea este la limită. Aceasta se datorează, printre
altele, creditului pe termen lung care are o pondere în capitalul total de 40,9%. Un
nou credit se acordă cu foarte mare prudenţă.

4. Indicatori de structură

a) rata îndatorării – ne arată ponderea capitalului împrumutat în capitalul


permanent :
ÎTL
rî = ⋅ 100
CP
unde:
CP – capital permanent;
ÎTL – împrumut pe termen mediu şi lung

105
Această rată este strâns legată efectul de levier care se defineşte drept
rezultatul obţinut asupra rentabilităţii capitalului propriu al firmei prin recurgerea
într-o măsură mai mare sau mai mică la îndatorare.
ÎTL
E l = (re − i ) ⋅
C Pr
unde:
El – efectul de levier;
re – rata profitabilităţii întregului capital;
i – rata dobânzii;
CPr – capital propriu.
Dacă:
► re > i un grad de îndatorare ridicat este profitabil pentru firmă;
► re < i efectul de levier este negativ şi deci un grad de îndatorare
ridicat nu se justifică din punct de vedere al profitabilităţii.
Apreciem că o rată a îndatorării mai mare de 30% nu este asiguratorie pentru
firmă.

b) ponderea activelor curente în activele totale (pAC):


active curente (AC)
p AC = ⋅ 100
active totale (AT)

c) ponderea stocurilor în activele curente (pS):


stocuri (S)
pS = ⋅ 100
active curente (AC)
d) ponderea creanţelor în activele curente (pC):
creanţe (C)
pC = ⋅ 100
active curente (AC)

e) ponderea disponibilităţilor băneşti în activele curente (pD):


disponibilităţi (D)
pD = ⋅ 100
active curente (AC)

f) ponderea produselor finite în stocuri (pP):


produse finite (P)
pP = ⋅ 100
stocuri (S)

g) ponderea producţiei neterminate în stocuri (R):


productie neterminată (R)
pR = ⋅ 100
stocuri (S)
Interpretare: mărimea acestor indicatori depinde de foarte mulţi factori.
Evaluatorul când face aprecieri trebuie să ţină seama de specificul activităţii şi de
evoluţia în timp a acestora (tendinţa).
106
5. Indicatori de utilizare

a) viteza de rotaţie a stocurilor – este un indicator de exprimare a modului


în care se utilizează stocurile şi se exprimă prin doi indicatori:
► numărul de rotaţii (nrs):
cifra de afaceri (CA)
n rs =
stocul mediu ( S )
► durata în zile a unei rotaţii (dzs):
stocul mediu ( S )
d zs = ⋅ 365
cifra de afaceri (CA)
Similar se calculează viteza de rotaţie pentru elementele componente ale
stocurilor.
Dacă:
═> viteza de rotaţie are o tendinţă de scădere înseamnă că înregistrăm
o creştere a timpului de transformare a activelor circulante în
lichidităţi cu consecinţe nefavorabile asupra trezoreriei şi
profitabilităţii firmei;
═> viteza de rotaţie a firmei este mai mică decât viteza de rotaţie a
firmelor cu activitate similară, imobilizările de mijloace
circulante reprezintă o sarcină financiară grea, constituind o frână în
lupta cu concurenţii.
Efectele modificării vitezei de rotaţie a stocurilor asupra resurselor
financiare:
● eliberarea absolută de resurse financiare:
E a = S t +1 − S t
unde:
St+1, St – stocuri din perioade „t+1” respectiv „t”;

● eliberarea relativă de resurse financiare:


CA t +1
Er = ⋅ n rs − S t
360 t

● eliberarea totală de resurse financiare:


⋅ (n rs − n rs )
CA t +1
Et =
360 t +1 t

b) viteza de rotaţie a creditului furnizor – ne arată în câte zile agentul


economic îşi achită obligaţiile faţă de furnizori:
► numărul de rotaţii (nrf):
cos turi totale (K t )
n rf =
furnizori
► durata în zile a unei rotaţii (dzf):

107
furnizori
d zf = ⋅ 365
cos turi (K )

Interpretare:
═> o viteză de rotaţie mică permite firmei să mobilizeze resursele
furnizorului însă poate conduce şi la înrăutăţirea relaţiilor cu acesta;
═> dacă în relaţiile cu furnizorul poziţia dominantă o are cumpărătorul, se
pot negocia credite furnizor avantajoase;
═> dacă tendinţa vitezei de rotaţie este de scădere, există semnale că firma
se confruntă cu greutăţi de plată;
═> dacă durata în zile a unei rotaţii este mai mare de 30 zile, firma trebuie
să-şi analizeze condiţiile de plată şi cauzele lipsei de lichidităţi.

c) viteza de rotaţie a creditului clienţi – ne arată în câte zile agentul


economic îşi încasează contravaloarea mărfurilor de la clienţi:
► numărul de rotaţii (nrc):
cifra de afaceri (CA )
n rc =
clienti
► durata în zile a unei rotaţii (dzc):
clienti
d zc = ⋅ 365
cifra de afaceri (CA )

Interpretare:
═> o viteză de rotaţie mică înseamnă că furnizorii utilizează o perioadă de
timp resursele financiare ale firmei;
═> dacă tendinţa vitezei de rotaţie este de scădere se impune analizarea
clienţilor rău platnici;
═> dacă viteza de rotaţie a creditului clienţi este mai mică decât viteza de
rotaţie a creditului furnizor se crează un deficit de resurse financiare;
═> dacă durata în zile a unei rotaţii depăşeşte 30 de zile există semnale că
firma se confruntă cu greutăţi la încasarea de facturi.
Folosind datele din exemplul anterior obţinem:

Indicatori de utilizare
Nr.crt. Indicatori Valoare
1. Cifra de afaceri 200000
2. Costuri totale 160000
3. Stocuri 57820
4. Clienţi 40000
5. Furnizori 60000
6. Viteza de rotaţie a stocurilor:
- număr de rotaţii 3,46
- durata în zile a unei rotaţii 105

108
7. Viteza de rotaţie a creditului furnizor:
- număr de rotaţii 2,66
- durata în zile a unei rotaţii 136,8
8. Viteza de rotaţie a creditului clienţi:
- număr de rotaţii 5
- durata în zile a unei rotaţii 73
CONCLUZIE: Indicatorii de utilizare calculaţi ne evidenţiază că firma se
confruntă cu greutăţi.

6. Indicatori de randament

Marja de profit exprimă profitabilitatea vânzărilor şi se calculează astfel:


► profitabilitatea economică a vânzărilor (rev)
profit brut (Pfb)
rev = ⋅ 100
cifra de afaceri (CA )

► profitabilitatea economică a activelor (rea)


profit brut (Pfb)
rea = ⋅ 100
active totale (AT)

Interpretarea aceştor indicatori trebuie făcută ţinând seama de:


- firme cu activitate similară;
- specificul activităţii (profitabilitatea activelor la activitatea de
producţie este mult mai mică decât în activitatea de comerţ);
- tendinţa evoluţiei în timp a indicatorilor.
Apreciem că o profitabilitate economică a vânzărilor de peste 15% este
acceptabilă.

► profitabilitatea economică a activităţii – apreciază eficienţa


din perspectiva întregului capital fără să ţină seama de sistemul de fiscalitate.
Reflectă eficienţa activităţii.
profit brut (Pfb)
re = ⋅ 100
capital permanent (CP)
O valoare de 20% pentru acest indicator o considerăm bună.

► profitabilitatea financiară – apreciază eficienţa din


perspectiva capitalului investit de întreprinzător ţinând seama de sistemul de
fiscalitate.
profit net (Pfn )
rf = ⋅ 100
capital propriu (C Pr)
O valoare în jur de 15% o apreciem bună.

► randamentul acţiunilor preferenţiale (rAp)

109
Div
rAp = ⋅ 100
VAp
unde:
Div – dividendul plătit pentru o acţiune preferenţială;
VAp – valoarea de piaţă a unei acţiuni preferenţiale.
Dacă rAp > rata dobânzii pe piaţa capitalului firma devine atractivă pentru
deţinătorii de acţiuni preferenţiale.

► randamentul acţiunilor comune (rAc)


Div′
rAc = ⋅ 100
VAc
unde:
Div ′ - dividendul plătit pentru o acţiune comună;
VAc – valoarea de piaţă a unei acţiuni comune.

Situaţia este favorabilă atunci când:


═> rAc > rata dobânzii pe piaţa capitalului;
═> evoluţia rAc este în creştere;
═> creşte valoarea de piaţă a acţiunilor inclusiv prin alocarea unei
părţi din profit pentru modernizări.

Pe baza datelor folosite anterior indicatorii de randament calculaţi sunt cei


prezentaţi în tabelul următor:

Indicatori de randament
Nr. crt. Indicatori Valoare
1. Profitabilitatea economică a vânzărilor 20%
2. Profitabilitatea economică a activelor 16,3%
3. Profitabilitatea economică a activităţii 25%
4. Profitabilitatea financiară 23,3%
5. Randamentul acţiunilor preferenţiale 10%
6. Randamentul acţiunilor comune 13,3%

110
CAPITOLUL VII

PLANIFICAREA FINANCIARĂ

Planificarea financiară are drept obiectiv alocarea eficientă a capitalurilor


băneşti ale întreprinderii pentru atingerea obiectivului propus în exerciţiul financiar
viitor.
Planificarea financiară cuprinde efectuarea de proiecţii privitoare la vânzări
(cifra de afaceri ), active şi profit bazate pe alternative de producţie şi strategii de
marketing şi în consecinţă decizia în privinţa acoperirii cheltuielilor solicitate de
finanţarea previzionată. În planificările financiare trebuie să se evalueze planurile
şi să se identifice schimbări în operaţiuni care vor îmbunătăţi rezultatele firmei.
Previziune financiară ca principală activitate de planificare la nivelul
întreprinderii, îmbracă forme diferite, în funcţie de orizontul de timp pentru care se
realizează. Pe termen lung (3-5 ani) se întocmesc planuri financiare de orientare
generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii prin descrierea produselor
oferite, a proiectelor de fabricaţie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a
noilor pieţe sau de orientare şi modelare generală a activităţilor şi structurii interne
a întreprinderii.
Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt
bugetele întreprinderii. Acestea sunt destinate nevoilor interne de orientare a
activităţii întreprinderii spre realizarea scopului propus în perioada bugetară.
Elaborarea bugetelor favorizează implementarea unui sistem eficient de
control prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corective la
momentul oportun.

7.1 Sistemul bugetar al întreprinderii

Prin bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile pe fiecare centru de


activitate, bugetul reprezentând previziune cifrată a alocărilor de resurse şi de
responsabilităţi pe centre de activităţi în vederea realizării cât mai eficiente a
obiectivelor strategice ale întreprinderii.
Gestiunea bugetară este principalul instrument de previziune şi control al
întregii activităţi a întreprinderii. Procesul bugetar are rolul de a orienta activitatea
tuturor compartimentelor spre acelaşi obiectiv: rentabilitate, lichiditate, diminuarea
riscurilor. Bugetele se elaborează în general pe o perioadă de 1 an, existând însă şi
bugete cu periodicitate mai mare de un an (planul de finanţare ), dar şi cu
periodicitate mai mică de 1 an (bugetul trezoreriei ).
Sistemul planificării financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete:

111
► bugetele de orientare generală, pe termen lung (planul de
finanţare);
► bugetele anuale, specifice diferitelor activităţi economice ale
întreprinderii: aprovizionare,producţie, desfacere,publicitate;
► bugetele pentru estimarea situaţiei patrimoniale care rezultă din
aplicarea bugetelor specifice având caracterul unor bugete rezultative.
În sistemul de gestiune al unei întreprinderi se pot utiliza diverse tipuri de
bugete, diferenţiate în raport cu criteriul de întocmire, obiectul activităţii bugetare
şi perioada de timp la care se referă.
În funcţie de criteriul de întocmire, bugetele pot fi:
● bugete de tip financiar;
● bugete de tip economic;
● bugete de tip bănesc.
În funcţie de obiectul activităţii bugetare,bugetele pot fi:
■ bugete organizate;
■ bugete pe activităţi (activitatea de investiţii, activitatea de reparaţii,
activitatea de cercetare).
În raport cu factorul timp, bugetele pot fi:
♦ bugete periodice, privesc o anumită perioadă de gestiune de regulă
un an, cu defalcare în bugete trimestriale şi lunare;
♦ bugete continue(glisante),ce au ca scop actualizarea cheltuielilor şi
veniturilor în raport cu realizările perioadei precedente şi necesităţile
perioadei următoare (lună, trimestru, an).
În funcţie de sfera de cuprindere, bugetele pot fi:
► bugete generale, ce caracterizează activitatea de ansamblu a
agentului economic;
► bugete parţiale, sunt bugete proprii unor segmente ale activităţii
agentului economic. Ele pot fi întocmite pe subunităţi organizatorice
(uzine, şantiere, fabrici, secţii) şi pe funcţiuni (activitatea de
exploatare, activitatea de cercetare – dezvoltare, activitatea de
investiţi).

7.2 Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii

Bugetul de venituri şi cheltuieli este apreciat ca un sistem complex şi corelat


de indicatori economico-financiari şi de asemenea bugetul poate fi considerat ca un
complex de acţiuni care se concretizează într-un document final şi care exprimă
eficienţa activităţii generale a întreprinderii prin cumularea veniturilor, cheltuielilor
şi rezultatelor exerciţiului de la toate subunităţile considerate ca centre de
responsabilitate. Astfel, bugetul de venituri şi cheltuieli apare ca un sistem de
anexe corelate, ce reflectă obiectivul strategiei economico-financiare a
întreprinderii.

112
Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli este adaptat pentru a răspunde
nevoilor de previzionare, urmărire şi control a realizării acestor obiective.
Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol
deosebit în activitatea întreprinderii, astfel:
═► asigură determinarea optimă a nivelului veniturilor, cheltuielilor şi
rezultatelor unităţii;
═► stabileşte modul de asigurare a resurselor proprii pentru finanţarea
activităţii economice;
═► asigură echilibrul financiar al unităţii prin dimensionarea veniturilor şi
cheltuielilor, a resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi
lucrările previzionate pe întregul an şi pe perioade mai scurte;
═► asigură în permanenţă un echilibru între fluxurile băneşti de intrare şi
de ieşire din întreprindere, între necesităţile de resurse şi posibilităţile de acoperire;
═► asigură previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţi, cu
bugetul de stat pe linia vărsămintelor, impozitelor şi taxelor, precum şi cu bugetul
asigurărilor şi protecţiei sociale;
═► bugetul de venituri şi cheltuieli reflectă modul de formare, administrare
şi utilizare a mijloacelor financiare necesare funcţionării societăţii;
═► furnizează informaţii necesare fundamentării deciziilor privind
gestiunea patrimoniului întreprinderii;
═► este un instrument de conducere, prin criteriile de performanţă ale
managerilor stabilite pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli.
La elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli trebuie să se ţină seama de
anumite principii şi cerinţe ale gestiunii economice şi financiare, şi anume:
■ mobilizarea tuturor resurselor de care va dispune în viitor societatea
pentru finanţarea tuturor activităţilor;
■ dimensionarea corectă a cheltuielilor din buget;
■ reflectarea în buget a modificărilor în structura şi evoluţia patrimoniului şi
a capitalului propriu;
■ evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii;
■ stabilirea previzionată a ratei rentabilităţii economice, astfel încât
societatea să fie ferită de riscurile de pe piaţă.
În acest scop bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderii îndeplineşte
următoarele funcţii:
● funcţia de previziune;
● funcţia de control a execuţiei financiare;
● funcţia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.
Ciclul de elaborare al bugetelor poate fi descompuns în 4 faze:
1. identificarea obiectivelor întreprinderii pentru anul de plan, obiective ce decurg
din planul strategic general elaborat pe 3-5 ani;
2. realizarea de studii pregătitoare privind piaţa factorilor de producţie şi piaţa de
desfacere, privind concurenţa, privind investiţiile, privind condiţiile sociale etc.;

113
3. elaborarea de prebugete (proiect de buget ), ca rezultat al testării diferitelor
scenarii şi a negocierii lor între diferitele compartimente şi cu conducerea generală
a întreprinderii;
4. întocmirea şi aprobarea bugetelor întreprinderii cu detalieri pe segmente de
piaţă, pe subunităţi şi pe perioade operative de gestiune(lună, trimestru).

Bugetul anual cuprinde următoarele secţiuni:


► bugetul activităţii generale, reflectă obiectivul de eficienţă fixat pe total
întreprindere prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale;
► bugetul producţiei, determină eficienţa activităţii de producţie pe baza
principalelor elemente ale costurilor de producţie;
► bugetul activităţii de trezorerie, compară încasările cu plăţile şi stabileşte
excedentul sau deficitul;
► bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută;
► bugetul activităţii de investiţii;
► împrumuturi garantate de stat, rezerve, repartizarea profitului;
► de asemenea prin bugetul de venituri şi cheltuieli se fundamentează şi
principalii indicatori economico – financiari.

01. Bugetul activităţii generale

Bugetul activităţii generale


Specificaţie Exerciţiul financiar
Precedent (preliminat)-curent, din care
Total Trim I Trim II Trim III Trim IV
1 2 3 4 5 6 7
I. VENITURI
TOTALE, DIN CARE:
1. Venituri din exploatare
totale, din care:
a) subvenţii pe produse
şi activităţi
b) subveţii pentru
acoperirea
diferenţelorde preţ şi
tarif
c) transferuri
d) prime acordate
producătorilor agricoli
e) alte venituri
2. Venituri financiare
3. Venituri excepţionale

114
II. CHELTUIELI
TOTALE DIN CARE:
1.Cheltuieli pentru
exploatare, total, din
care:
a) cheltuieli materiale
b) cheltuieli de personal,
din care:
- salarii brute
- asigurări sociale şi
protecţie socială
c) cheltuieli de
exploatare privind
amortizările şi
provizioanele
d)cheltuieli de protocol,
reclamă, publicitate
2. Cheltuieli financiare
3. Cheltuieli
excepţionale
4. Rezerve legale
5. Acoperirea
pierderilor din anul
precedent
6. Impozitul pe profit
III. REZULTATUL
NET AL
EXERCIŢIULUI

Veniturile din exploatare sunt constituite din: venituri din vânzarea


produselor finite, semifabricatelor, produselor reziduale, mărfurilor, precum şi din
lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii,
activităţi diverse, producţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi
sumele prevăzute a se primi drept subvenţii pentru produse şi activităţi, diferenţe
de preţ şi tarif, transferuri şi prime acordate producătorilor agricoli, după caz.
Veniturile financiare sunt formate din: venituri din participaţii, alte
imobilizări financiare, creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe de curs
valutar, dobânzi, alte venituri financiare.
Veniturile excepţionale sunt formate din: venituri din operaţii de
gestiune(bunuri rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale ), venituri din
operaţiuni de capital (venituri din vânzarea activelor imobilizate ).
Cheltuielile pentru exploatare cuprind: cheltuieli cu materii prime, materiale
consumabile, obiecte de inventar ce urmează a fi date în consum, precum şi
cheltuieli privind baracamentele şi amenajările provizorii, mărfurile, ambalajele,
energia şi apa, animalele şi păsările, materialele nestocate; drepturile salariale
115
stabilite în condiţiile reglementărilor legale în vigoare inclusiv asigurările sociale şi
protecţia socială; cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor,
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli precum şi alte provizioane reglementate;
cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, calculate în conformitate cu
prevederile legale în vigoare.
Cheltuielile financiare cuprind: cheltuieli privind titlurile de plasament
cedate, dobânzile, cheltuieli din diferenţe de curs valutar, precum şi alte cheltuieli
financiare.
Cheltuielile excepţionale cuprind: cheltuieli din operaţiuni de gestiune cum
sunt: despăgubiri, amenzi, penalităţi, donaţii şi subvenţii acordate; pierderi de la
debitori diverşi, precum şi cheltuieli din operaţiunile de capital cum sunt:
cheltuielile reprezentând active cedate şi alte cheltuieli privind operaţiunile de
capital.

02. Bugetul activităţii de producţie

Bugetul producţiei se constituie ca buget principal esenţial pentru


previziunea activităţii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinate pentru
dimensionarea celorlalte bugete(cum ar fi bugetul activităţii de investiţii şi bugetul
trezoreriei).
Prin acest buget se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza
principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente acesteia.
În elaborarea bugetului producţiei se parcurg 3 etape:
● previziunea cantităţilor de producţie a se fabrica (plan de producţie);
● previziunea costurilor de producţie (antecalculaţia);
● defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de un an şi
pe subunităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere).
Planul de producţie urmăreşte armonizarea prevederilor comerciale
(cantităţile prevăzute a se vinde) cu capacitatea productivă a întreprinderii, în
condiţiile satisfacerii cât mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării
depline a capacităţii factorilor de producţie.
În planul de producţie se stabilesc cantităţile de produse previzionate a se
fabrica în anul viitor (Qf), în funcţie de cantitatea prevăzută a se vinde (Qv) şi de
variaţia previzibilă a stocurilor de produse în curs de fabricaţie şi de produse finite,
la începutul (Si) şi la sfârşitul (Sf) perioadei conform relaţiei: Qf=Qv-Si+Sf.
Indicatorul dominant în planificarea bugetară este producţia marfă, care
trebuie raportată la capacitatea de producţie disponibilă a întreprinderii, care se
determină pornind de la structura de producţie existentă şi luând în calcul
prevederile pentru anul de plan din bugetul investiţiilor.
Antecalculaţia costurilor reflectă dimensiunea efortului financiar pentru
realizarea produselor stabilite în programul de producţie, în condiţiile normelor de
consum ale factorilor de producţie ai întreprinderii şi în condiţiile unor cheltuieli
generale planificate pentru anul viitor.
116
Bugetul activităţii de producţie
Specificaţie Exerciţiul financiar
Precedent Curent, din care:
(preliminat) Total Trim I Trim II Trim III Trim IV

PRODUCŢIA
MARFĂ TOTALĂ

COSTUL DE
PRODUCŢIE
TOTAL, din care:
- materii prime şi
materiale
- combustibil, energie,
apă
- amortizarea
imobilizărilor
corporale
- lucrări şi servicii
executate de terţi
- salari personal
- asigurări şi protecţie
socială
- alte costuri

REZULTATE
- profit
- pierdere

RECAPITULAŢIA
COSTURILOR
Cost de producţie
total din care:
- cheltuieli materiale
- cheltuieli cu munca
vie
- alte cheltuieli

Unităţile patrimoniale care prin buget propun subvenţii de la bugetul de stat


vor avea următoarele fundamentări:
♦ fundamentarea costurilor producţiei;
♦ fundamentarea costului unitar al produselor;
117
♦ fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie;
♦ fundamentarea cheltuielilor generale de administraţie;
♦ fundamentarea subvenţiilor;
♦ fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.

03. Bugetul de trezorerie

Echilibrul financiar pe termen scurt se asigură prin previziunea trezoreriei.


Instrumentul prin care se asigură previziunea trezoreriei este bugetul trezoreriei.
Acest buget reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de
provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi care
generează cheltuieli şi plăţi, el fiind structurat în 4 componente şi anume: resurse
proprii, necesar de resurse, excedent sau deficit de resurse, acoperirea deficitului.
Previziunea trezoreriei este necesară deoarece:
► asigură în perioadele de vârf a plăţilor, numerar suficient sau active
imediat transformabile în lichidităţi;
► foloseşte eficient capitalurile;
► asigură un interval suficient de timp pentru întreprinderi ca acestea să-şi
poată asigura resursele şi eventual să-şi plaseze disponibilităţile;
► evită blocajul în lanţ în economie.

Bugetul de trezorerie
Specificaţie Exerciţiul financiar
Precedent Curent, din care
(preliminat) Total Trim I Trim II Trim III Trim IV

I. RESURSE PROPRII
Disponibilităţi –
început de perioadă:
- fond de dezvoltare
- rezerve
- alte fonduri
RESURSE PROPRII
ALE PERIOADEI
- venituri din
exploatare(exclusiv
subvenţiile pe produse
şi activităţi)
- venituri financiare
- venituri excepţionale
- alte resurse, din care:
● rezerve

118
● fond de dezvoltare
● alte fonduri

II. NECESAR DE
RESURSE- TOTAL
- finanţare cheltuieli de
exploatare(exclusiv
amortizarea)
- finanţare cheltuieli
financiare
- finanţare cheltuieli
excepţionale
- rambursări de credite
- finanţarea
imobilizărilor corporale
şi necorporale
- majorarea rezervelor
- impozitul pe profit
- participarea la profit
a salariaţilor
- cota managerului
- vărsăminte la bugetul
de stat sau bugetele
locale
- plata dividendelor
- alte cheltuieli
III. EXCEDENT
(+) / DEFICIT (-)
IV. ACOPERIREA
DEFICITULUI
- credite sau alte
împrumuturi
- subvenţii pe produse
şi activităţi
- alocaţii pentru
investiţii

Bugetul activităţii de trezorerie compară deci resursele proprii cu necesarul


de resurse şi stabileşte excedentul sau deficitul, astfel:
E = RP – NR
Δ = NR – RP
în care:
E - excedentul de resurse;
RP - resurse proprii;
119
NR - necesar de resurse;
Δ – deficit de resurse.
Metodele prin care se determină trezoreria sunt:
═► metoda „ÎNCASĂRI - PLĂŢI”;
═► metoda „RESURSE - NECESAR”.
Prin prima metodă se asigură următoarea egalitate:
Sf = Si + I - P

unde:
Sf - soldul final al trezoreriei (excedent dau deficit);
Si - soldul iniţial al lichidităţilor;
I - încasări în perioada respectivă;
P - plăţi ce se vor efectua în perioada respectivă.
A doua metodă porneşte de la egalităţile de echilibru care se stabilesc între
fondul de rulment net (FRN), nevoia de fond de rulment (NFR) şi trezorerie (T)
astfel:
FRN = AC - Dts

unde:
AC - active circulante;
Dts - datorii pe termen scurt

NFR = Stocuri + Clienţi – PE


Descompunând AC şi Dts =>
FRN = Stocuri + Clienţi + D - (PE + Credite de trezorerie)

Unde:
PE – pasive de exploatare;
D – disponibilităţi
Din toate acestea =>

FRN = (Stocuri + Clienţi – PE) + (D + Credite de trezorerie) =>


FRN = NFR + T =>
T = FRN - NFR

04. Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută

Acesta se întocmeşte de întreprinderile care au încasări şi plăţi în valută şi


fundamentează disponibilul în valută la sfârşitul anului astfel:

DV f = DV i + I v - P v

în care:
DV f – disponibilul în valută la sfârşitul anului;
120
DV i – disponibil în valută la începutul anului;
I v – încasări în valută în timpul anului din export, valuta cumpărată de
la băncile comerciale, credite în valută primite şi dobânzi în valută
pentru depozite în valută la bănci;
P v – plăţi în valută în timpul anului pentru importuri, cheltuieli de
reclamă, publicitate şi reprezentare în străinătate, restituire de credite
şi plata dobânzilor pentru creditele primite în valută, valuta vândută
băncilor comerciale.
Prin acest buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin credite) a
capacităţilor de plată în valută ale unităţii.

05.Bugetul activităţii de investiţii

Prin acest buget se determină resursele proprii de finanţare a investiţiilor şi


destinaţia acestora, determinându-se în final excedentul sau deficitul de resurse
proprii pentru finanţarea investiţiilor prin compararea cheltuielilor cu volumul total
de finanţare al investiţiilor.
În cazul în care se preconizează deficit, se prevăd, şi sursele de acoperire
care pot fi: credite şi alte împrumuturi, alocaţii de la buget sau din fonduri speciale
de investiţii, alte resurse.
Bugetul activităţii de investiţii
Specificaţie Exerciţiul financiar
Precedent curent
(preliminat) Total Trim.I Trim.II Trim.III Trim.IV
I. RESURSE
PROPRII-TOTAL
- Disponibil la
începutul perioadei
- Sume din
valorificarea
materialelor rezultate
din dezmembrarea
imobilizărilor
corporale
- Sume din vânzarea
activelor şi
mijloacelor fixe.
- Alte resurse
prevăzute de acte
normative

121
II. DESTINAŢIE
RESURSE PROPRII
- Rambursare credite
- Finanţarea
investiţiilor
III. CHELTUIELI
DE INVESTIŢII, din
care:
- Lucrări în
continuare
- Lucrări noi
- Achiziţii de bunuri
şi alte cheltuieli de
investiţii, din care :
● dotări
independente
IV. EXCEDENT
V. DEFICIT –
acoperit:
- Credite şi alte
împrumuturi
- Alocaţii de la buget
sau din fonduri
speciale pentru
investiţii
- Alte resurs

Pentru investiţiile prevăzute a se finanţa din credite externe garantate de


stat,alocaţii de la bugetul de stat şi din fonduri speciale, se va anexa lista de
investiţii în care se înscriu numai obiectivele de investiţii ale căror documentaţii
tehnico – economice au fost elaborate ţi aprobete conform dispoziţiilor legale.
06. Formularul „Împrumuturi garantate de stat” se întocmeşte numai de
agenţii economici care au astfel de împrumuturi, stabilindu-se datoria efectivă la
sfârşitul anului exprimată atât în lei cât şi în valută, pornind de la nivelul ei de le
începutul perioadei, creditele primite în cursul anului din care se deduc
rambursările şi dobânzile plătite în cursul anului.
07. Prin anexa „Rezerve” se fundamentează modul de constituire şi
utilizarea fondului de rezervă, rezervei statuare şi a altor rezerve ale întreprinderii.
Bugetul se completează pe feluri de rezerve în cadrul fiecărui fond, atât la resurse,
cât şi la utilizare, se va preciza baza legală.
08. Formularul „Repartizarea profitului ” cuprinde repartizarea profitului
net pe destinaţiile legale: fond de participare a salariaţilor, fond de dezvoltare, cota
managerului, vărsăminte le buget, dividende cuvenite (cota APAPS, cota SIF sau
altor acţionari), precum şi alte repartizări legale.
09. „Principalii indicatori economico-financiari”
122
1) Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al
încasărilor ) pentru care profitul este egal cu zero.

Pragul
Costuri fixe(mii lei)
de rentabilitate =
Preţul de livrare unitar(lei/u.m.) - Costuri variabile unitare(lei/u.m.)

2) Lichiditatea globală (generală) - reflectă posibilitatea componentelor


patrimoniale curente de a se transforma, într-un termen scurt, în lichidităţi pentru a
satisface obligaţiile de plată exigibile.
Se apreciază o lichiditate favorabilă atunci când are o mărime supraunitară
(între 2 şi 2,5).

Active circulante
Lichiditatea globală =
Datorii curente

3) Lichiditatea redusă (intermediară):

Active circulante - Stocuri


Lichiditatea redusă =
Datorii curente

Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5 şi 1).

4) Lichiditatea imediată

Trezorerie(casa, dpozite bancare şi plasamente de scurtă durată)


Li =
Datorii pe termen scurt

5) Securitatea financiară – reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură


finanţarea activităţii:

Capitaluri proprii
Sf =
Datorii pe termen mediu şi lung

6 )Rata rentabilităţii economice – măsoară eficienţa mijloacelor materiale ţi


financiare alocate:

Profitul exploatării
Re =
Total active

123
7) Rata rentabilităţii financiare – exprimă capacitatea capitalurilor proprii de
a produce profit:

Profit net
Rf =
Capitaluri proprii

8) Solvabilitatea patrimonială – reprezintă gradul în care unităţile


patrimoniale pot face faţă obligaţiilor de plată:

Capital propriu
Sp = × 100
TOTAL PASIV

9) Rata autonomiei financiare (rata generală a solvabilităţii):

Capital străin
R af =
Capital propriu

10) Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este
finanţat din alte surse decât fondurile proprii:

Plăţi exigibile
Gî = × 100
Total activ

11) Rata profitului:

Profitul brut
R Pr = × 100
Cifra de afaceri

12) Potenţialul de dezvoltare / creştere:

Prelevări din profit pentru fondul de dezvoltare


P.d. =
Fond de rulment

13) Perioada de recuperare a creanţelor:

Debitori + Facturi neîncasate


P.r.c. = Creanţe = × 365 (zile)
Cifra de afaceri

14) Perioada de rambursare a datoriilor:

Obligaţii
P.r.d. = × 365 (zile)
Cifra de afaceri

124
15) Rotaţia stocurilor:

Cifra de afaceri
Rs = × 365 (zile)
Total stocuri - Facturi neîncasate

16) Productivitatea muncii:

Cifra de afaceri
W=
Nr. total de personal

17) Ponderea salariilor în costuri:

Salarii directe
Ps.c = (%)
Costuri directe de producţie

Potrivit activităţii specifice, fiecare întreprindere poate calcula indicatori


suplimentari.

125
CAPITOLUL VIII

COSTUL CAPITALULUI

În finanţare, societăţile comerciale folosesc atât capitaluri proprii care au în


ele un cost de finanţare, cât şi capitaluri împrumutate care costă şi ele
întreprinderea.
Determinarea mărimii costului capitalului este importantă pentru:
► eficientizarea activităţii: trebuie ca mărimea costurilor să fie cât
mai scăzută;
► alegerea structurii optime a firmei, adică raportul optim capitaluri
proprii – capitaluri împrumutate.
Costul capitalului este rata de rentabilitate cerută de aducătorii de capital, fie
că sunt acţionari, fie că sunt creanţieri, altfel spus, costul capitalului este efortul
financiar pe care trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu
capitaluri. Pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu rentabilitatea cerută
pentru a-şi plasa capitalurile. În ultimă instanţă, costul capitalului este randamentul
minim obţinut de investitori, în măsură să garanteze acţionarilor un câştig
comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc.
În determinarea costurilor capitalurilor putem grupa capitalurile astfel:
● capitaluri proprii;
● împrumuturi pe termen lung şi mijlociu;
● împrumuturi pe termen scurt;
● împrumuturi tip leasing.

8.1 Costul capitalului propriu

Finanţarea prin fonduri proprii cuprinde finanţarea internă formată din


finanţări din profitul propriu, din amortizări şi din rezervele constituite şi
finanţarea externă formată din acţiuni, noi aporturi de numerar şi conversia
obligaţiunilor în acţiuni.
Costul capitalului propriu poate fi privit sub două aspecte: cost explicit şi
cost implicit.
═> Costul explicit determină un flux monetar de ieşire. Toate aporturile de
capital în afara întreprinderii ocazionează costuri explicite:
♦ Împrumuturile cu dobândă;
♦ Acţiunile cu dividende.
═> Costul implicit sau costul de oportunitate nu comportă fluxuri financiare
de ieşire (plăţi). Este vorba de surse de finanţare care se formează în întreprindere

126
şi care se folosesc pe loc (fondurile proprii – fost fond de dezvoltare, profitul,
fonduri de rezervă).
Astfel de surse apar ca „gratuite” dar practic, ele au un cost, căci aparţin
acţionarilor şi dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze cu remuneraţie.
Capitalul propriu trebuie remunerat ca şi cel împrumutat în condiţiile pieţei.
Teoria financiară modernă acceptă ca regulă generală că, remunerarea
fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc.
► Rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea-o primi
acţionarii, dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc – cum ar fi
obligaţiunile de stat – în loc de a le pune la dispoziţia diverşilor investitori, care
inerent comportă un anumit risc, deci o rentabilitate incertă.
► Prima de risc reprezintă o majorare a rentabilităţii cerute de acţionari care
să compenseze riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să-şi plaseze
disponibilităţile în acţiuni.
Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea
previzibilă a dividendelor, mai precis el este egal cu rata actuarială, care se obţine
pornind de la egalitatea dintre valoarea bursieră a întreprinderii şi valoarea
actuarială a fluxurilor pozitive viitoare. Aceasta înseamnă că valoarea economică
actuarială a acţiunilor este egală cu valoarea tuturor fluxurilor de lichiditate (ieşiri)
pe care le vor primi în viitor deţinătorii de acţiuni (valoarea actuarială a
remuneraţiei lor ) plus valoarea finală a acţiunilor când acestea se vând.
Dar, la acţiuni fluxurile de lichiditate pozitive viitoare sunt incerte, datorită
riscului economic şi financiar. De aceea, dacă perioada de păstrare este lungă,
adică acţionarii nu consideră oportun să le vândă, fluxurile de lichiditate sunt
formate exclusiv din dividende, valoarea actuală a acţiunilor având o importanţă
mai mică, în schimb deţinătorii de acţiuni au şansa de a beneficia de creşterea
economică a întreprinderii şi să obţină creşteri de dividende de la un an la altul.
Un model de evaluare a capitalului propriu este Modelul Gordon- Shapiro
de determinare a costului acţiunilor
Acest model de evaluare a costului capitalului propriu se bazează pe
actualizarea dividendelor fără a ţine seama de risc într-o manieră explicită.
Modelul lui Gordon- Shapiro este o variantă simplificată a modelului valorii
actualizate, conform căruia valoarea unei acţiuni este egală cu valoarea actualizată
a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în dividende şi preţ (curs) de
vânzare.
Preţul acţiunii la momentul „0, 1… n” este preţul actuarial şi se formează
din actualizarea fluxurilor viitoare (dividende şi preţul acţiunilor vândute).
Astfel, la momentul t0 avem:
D V
V0 = 1 + 1 (1)
1+ r 1+ r
unde:
V0 – valoarea iniţială a acţiunilor;
D1 – dividendul la t0;
V1 – valoarea acţiunilor la t0;
r – rata de rentabilitate cerută de investitori.
127
apoi, la momentul t1:
D2 V
V1 = + 2
1+ r 1+ r
şi înlocuind pe V1 în (1), obţinem:

D2 V
+ 2
D D ⎛ D V ⎞ 1 D D2 V2
V0 = 1 + 1 + r 1 + r = 1 + ⎜ 2 + 2 ⎟ ⋅ = 1 + +
1+ r 1+ r 1 + r ⎝ 1 + r 1 + r ⎠ 1 + r 1 + r (1 + r ) (1 + r )2
2

………………………………………

D1 D2 Vn
Generalizând: V0 = + + ... +
1 + r (1 + r )2
(1 + r )n
sau

n
Di Vn
V0 = ∑ + (2)
i =1 (1 + r ) (1 + r )n
i

Vn Vn
dar, deoarece în expresia numitorul creşte, valoarea → 0.
(1 + r )n (1 + r )n
unde:
Di – fluxurile anuale pozitive previzionate aduse de titluri.
Dacă perioada de deţinere a titlurilor în portofoliu este lungă, adică
deţinătorul nu are în vedere vânzarea previzibilă a titlurilor, valoarea actuarială a
unui titlu se stabileşte exclusiv pe baza fluxurilor financiare pozitive anuale,
neglijându-se valoarea reziduală a cărei scumpire este imprevizibilă, deci relaţia
(2) devine:
n
Di
V0 = ∑ (3)
i =1 (1 + r )
i

Această formulă arată că valoarea prezentă a unei acţiuni comune este suma
tuturor plăţilor viitoare de dividende actualizate indiferent de orizontul investiţiei.
În practică este greu de estimat acest tip de model, deoarece necesită estimarea
tuturor plăţilor viitoare de dividende, problemă greu de rezolvat.
De aceea, se foloseşte în practică presupunerea că dividendele vor creşte cu
o rată constantă în următorii ani (g) < r, unde r = rata de actualizare a dividendelor
viitoare sau rata cerută de acţionari, deci:
D i = D 0 ⋅ (1 + g )
i

şi înlocuind valoarea lui Di în (3) vom avea:

128
D ⋅ (1 + g ) (1 + g ) (4)
i i
n n
V0 = ∑ 0 = D ⋅ ∑
i =1 (1 + r )i 0
i =1 (1 + r )
i

în care va trebui să determinăm pe „r”.


1+ g
Dacă notăm cu x = şi dăm factor comun pe „x”, vom obţine relaţia (4):
1+ r
V0 = D 0 ⋅ x ⋅ (1 + x + x 2 + ... + x n −1 ) (5)
care este o serie descrescătoare şi a cărei soluţie este progresia geometrică, deci (5)
devine:
1 ⋅ (1 − x n )
V0 = D 0 ⋅ x ⋅ unde x → 0
(1 − x )
1+ g 1+ g
D ⋅ x ⋅1 D 0 ⋅ x 1+ g
V0 = 0 = = D0 ⋅ 1 + r = D0 ⋅ 1+ r = D0 ⋅ (6)
(1 − x ) (1 − x ) 1−
1+ g 1+ r −1− g r−g
1+ r 1+ r

dar, D 0 ⋅ (1 + g ) = D1 şi (6) devine:


D1
V0 =
(r − g )
apoi, V0 ⋅ r − V0 ⋅ g = D1 şi V0 ⋅ r = D1 + V0 ⋅ g ,
de unde:
D + V0 ⋅ g D1
r= 1 = +g
V0 V0
deci:
D
r = 1 +g
V0
în care g < r, deoarece un g > r ar conduce la V0 → ∞ ceea ce este absurd.

Dividendul la momentul „t” are cel mai adesea o formă exponenţială:


D t = D 0 e g⋅t
● În cazul modelului creşterii constante a dividendelor trebuie păstrate
următoarele condiţii:
ƒ dividendul este aşteptat să crească în aceeaşi rată g;
ƒ preţul acţiunii este aşteptat să crească cu aceeaşi rată;
ƒ randamentul dividendului aşteptat este o constantă;
ƒ randamentul câştigului de capital aşteptat este de asemenea o
constantă şi aceasta este egală cu g.
● Modelul de creştere „0” a dividendelor:
D1 = D2 = … = D
în acest caz, g = 0
D D
r = 1 +g⇒ r = 1
V0 V0
129
● În practică se mai întâlneşte şi modelul creşterii supranormale sau
inconstante.
În acest model perioada iniţială este tratată separat, iar creşterea constantă se
aplică numai fazei de maturitate a dezvoltării.
Folosind modelul creşterii rentabilităţii aşteptate de acţionari bazată pe efectul
de levier (folosită la structura capitalurilor) determinăm rentabilitatea financiară:
Dat
R f = R e + (R e − R d ) ⋅
C pr
Dar întrucât creditorii financiari, respectiv băncile au fost remunerate prin
dobânda plătită, rentabilitatea financiară este rentabilitatea aşteptată de acţionari,
respectiv rata capitalului propriu.
► Dacă profitul net este în întregime consumat pentru dividende, rata de
creştere a dividendului va fi egală cu rentabilitatea financiară.
► Dacă însă din profitul net se reţine o cotă α pentru capitalizare
(autofinanţare), rata de creştere a dividendului va fi:
g = α ⋅Rf
Rata de creştere a dividendului pe acţiune, se calculează şi se utilizează
astfel, numai dacă numărul de acţiuni rămâne acelaşi. În caz contrar ea se va ajusta,
dacă creşte numărul de acţiuni scade şi dividendul pe acţiune.
Dacă creşterea precedentă a unei firme a fost anormală (în sus sau în jos), fie
din cauza unor situaţii specifice, fie din cauza fluctuaţiilor economice generale,
atunci investitorii nu vor extrapola rata de creştere pentru viitor. Acest lucru îl vor
face analiştii valorilor mobiliare.
D
r = 1 + g → rata de creştere prevăzută de analiştii valorilor
V0
mobiliare.

Costul profitului nedistribuit şi al acţiunilor nou emise

Costul capitalului din profitul nedistribuit este rata venitului cerut de


investitori pentru acţiuni comune. Acest cost de oportunitate se bazează pe
argumentul că, dacă firma poate reinvesti profiturile nedistribuite la o rată
superioară celei cerute de investitori, atunci averea acţionarilor va creşte în urma
reinvestirii fondurilor respective de către firmă.
În echilibru, rata venitului cerută de acţionari este egală cu rata aşteptată a
venitului din noi investiţii pe care ei le-ar putea face. Deci, costul profitului
nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din acţiuni comune şi se obţine
plecând de la modelul dividendului a lui Gordon-Shapiro:
D
r = 1 +g
V0
Costul acţiunilor nou emise (re) sau costul capitalului extern din emiterea de
acţiuni este mai ridicat decât costul profiturilor nedistribuite (r), din cauza
costurilor cu subscrierea incluzând vânzarea unor acţiuni comune.

130
Pentru determinarea costului capitalului obţinut prin emisiunea de noi
acţiuni comune se poate folosi formula:
D
re = +g
V0 ⋅ (1 − E )
unde:
E – costul procentual al emisiunii (legate de emisiune).
Deci, V0 ⋅ (1 − E ) este preţul net per acţiune primit de bursă, când aceasta
vinde o nouă emisiune de acţiuni.

8.2 Costul împrumutului pe termen lung

Costul unei surse de finanţare şi deci, a împrumutului, se poate defini drept


rata actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de
împrumut, pe de o parte şi vărsămintele în contul rambursărilor periodice a plăţii
remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de
altă parte.
Costul actuarial se calculează pentru fiecare modalitate de finanţare prin
angajamente la termen: creditul bancar pe termen lung şi mijlociu, împrumutul
obligatar şi creditul bail sau leasing.

8.2.1 Costul împrumutului bancar

Pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau
de rambursare, costul actuarial este egal cu dobânda nominală. Costul creditului
bancar pe termen mijlociu urmează frecvent evoluţia ratei bancare pe termen scurt,
în timp ca creditul pe termen lung urmează evoluţia costului obligaţiunilor pe piaţa
financiară (pe care o prezentăm în continuare). Întrucât creditele bancare nu
presupun cheltuieli suplimentare, ca în cazul împrumuturilor obligatare, costul
actuarial al creditelor bancare se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii,
uneori identificându-se cu aceasta.
Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii depinde de trei
factori: volumul creditului, rata dobânzii şi timpul de creditare.
C ⋅t ⋅d
D= î
100
unde:
Cî – capitalul împrumutat;
t – durata plasamentului;
d – rata dobânzii;
D – dobânda în sumă absolută.

131
Dacă timpul pentru care se face împrumutul este în luni:
C ⋅ t' ⋅d
D' = î
12 ⋅ 100
unde:
t’ – numărul de luni;
D’ – dobânda în sumă absolută.

iar dacă timpul pentru care se face împrumutul este în zile:


C ⋅ t ′′ ⋅ d
D ′′ = î
360 ⋅ 100
unde:
t ′′ - numărul de zile;
D′′ - dobânda calculată în cifre absolute.
La creditele pe termen lung şi mijlociu se calculează şi dobândă compusă
ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se
adaugă la capital, generând ele înseşi dobândă.
Convenţional, aplicarea dobânzii compuse are loc în cazurile când perioada
de timp pentru care este acordat creditul este mai mare de un an.
Dacă notăm cu:
C – capitalul plasat (creditul);
Cf – capitalul final, respectiv, creditul plus dobânda aferentă la
sfârşitul perioadei de plasament;
n – numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda
compusă;
D – rata anuală a dobânzii (%);
d – rata dobânzii la o unitate monetară (D / 100);
∆ D – suma absolută a dobânzii.
se utilizează următoarele formule:
Cf = C ⋅ U n (1)
în care: U = 1+ d

ΔD = C f − C = C ⋅ U n − C = C(U n − 1) (2)
Cf
= C f ⋅ (1 + d ) = C f ⋅ U − n
−n
C= (3)
(1 + d )n

⎛C ⎞ n C
d = ⎜ f ⎟ −1 = n f −1
⎝C⎠ C

8.2.2 Costul împrumutului obligatar

Costul actuarial al împrumutului obligatar prin programul „RATA”


132
Problema care se pune este de a determina rata actuarială (costul actuarial) a
unui împrumut obligatar având următoarele caracteristici:
► NR = număr obligaţiuni;
► VN = valoarea nominală;
► PE = preţul de emisiune;
► PR = preţul de răscumpărare;
► D = rata dobânzii;
► d = rata dobânzii la o unitate monetară (D / 100);
► n = numărul de ani;
► CS = cheltuielile de serviciu ale împrumutului;
► r = reduceri fiscale asupra cheltuielilor financiare şi de
serviciu.
Ţinând cont de caracteristicile împrumutului pentru o obligaţiune,
cheltuielile anuale ale emitentului sunt:
r
Ca = (VN ⋅ d + CS) ⋅
100
Într-o societate prin emisiune au loc fluxuri pozitive (intrări) şi negative
(ieşiri, cheltuieli).
La o intrare netă de trezorerie (PE) corespund ieşiri nete de trezorerie, după
cum urmează:
■ costul actuarial (Ca) – în fiecare din cei „n” ani;
■ preţul de răscumpărare (PR) – în anul „n”.
Costul net al împrumutului se obţine prin calculul actuarial după următoarea
formulă generală:
n
Ft
V0 = ∑
t =1 (1 + d )
t

unde:
V0 – valoarea actuarială la momentul „0”;
Ft – fluxurile financiare.

În cazul nostru:
⎛ NR ⋅ Ca NR ⋅ Ca NR ⋅ Ca NR ⋅ PR ⎞
NR ⋅ PE = ⎜⎜ + + ... + + ⎟ : NR
n ⎟
⎝ (1 + d ) (1 + d ) 2
(1 + d ) n
(1 + d ) ⎠

La momentul emisiei:
Ca Ca Ca PR
PE = + + ... + +
(1 + d ) (1 + d ) 2
(1 + d ) (1 + d )n
n

Rezolvăm această ecuaţie în funcţie de rata dobânzii (d).


1
Notăm: x= (1)
1+ d
Avem condiţia: d > 0 ⇒x < 1
133
Relaţia de mai sus devine:
PE = Ca ⋅ (x + x 2 + ... + x n ) + PR ⋅ x n
PE = Ca ⋅ x ⋅ (1 + x + ... + x n −1 ) + PR ⋅ x n
dar 1 + x + ... + x n −1 este o progresie geometrică cu „n” termeni, unde primul
termen este 1 şi raţia este „x”. Prin urmare:
1− xn
1 + x + ... + x =
n −1

1− x
deci:
1− xn
PE = Ca ⋅ x ⋅ + PR ⋅ x n
1− x
1− xn
f (x ) = PE − Ca ⋅ x ⋅ − PR ⋅ x n
1− x
(2)
Vom determina rădăcinile ecuaţiei de mai sus folosind „separarea
rădăcinilor” şi metoda înjumătăţirii intervalului, ştiind că: x ∈ (0,1).
Notăm:
→ capetele intervalului cu „a” şi „b”;
a+b
→ mijlocul intervalului cu c = .
2
Înlocuim în (2) pe „x” cu „a, b, c” şi obţinem f(a), f(b), f(c).
f(a) > 0 şi f(b) < 0
Se calculează f(c). Dacă f(c) > 0 rădăcina se află în intervalul (c, b), iar dacă
f(c) < 0 rădăcina se află în intervalul (a, c). Operaţiunea continuă până se obţine o
valoare a rădăcinii cât mai aproape de aproximaţia cerută.
Soluţia este pe baza lui (1):
1− x
d=
x
Pentru uşurarea calculelor se foloseşte programul „RATA” scris în
FOXPRO.

Un alt procedeu pentru calcularea costului net al împrumutului obligatar


porneşte de la următoarea formulă:
PR − PE
Ca +
d= n
PR + PE
2
unde:
Ca – costul actuarial al creditului obligatar;
PE – preţul de emisiune.

134
8.3 Costul creditului pe termen scurt

Partea principală care marchează costul creditelor pe termen scurt o


formează dobânda, care este preţul capitalului de împrumut respectiv, partea din
profit ce se cedează de întreprinzători băncii pentru folosirea creditului în calitate
de capital.
Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura economică, de cererea şi
oferta de capitaluri de împrumut. Taxa scontului, ca dobândă percepută de bănci cu
prilejul mobilizării efectelor comerciale, reprezintă baza pentru care se eliberează
cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, având rolul hotărâtor pentru
nivelul dobânzilor practicate de bănci. Taxa oficială a scontului poate fi
considerată dobânda minimă pentru operaţiuni de scont şi în acest fel, determină
nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen scurt.
Luând ca punct de plecare taxa scontului, băncile adaugă o cotă
reprezentând propriile cheltuieli administrative şi profitul propriu, formând astfel
rata dobânzii la care oferă credite pe termen scurt clienţilor lor. Majorarea sau
diminuarea taxei scontului provoacă creşteri sau reduceri ale ratei dobânzilor
practicate pe piaţă.
Costul creditului pe termen scurt nu se limitează aşadar la rata dobânzii, deşi
aceasta reprezintă elementul principal, ci trebuie luate în considerare şi diverse
comisioane şi taxe percepute de bănci în funcţie de risc, de calitatea garanţiilor
oferite de debitori, de bonitatea acestora precum şi de posibilităţile de refinanţare
ale băncilor. Rata dobânzii pe piaţa monetară este factorul determinant al nivelului
dobânzilor la creditele pe termen scurt.
Piaţa monetară (aferentă creditului pe termen scurt) este o piaţă între bănci şi
alte instituţii financiare, pe care băncile găsesc zilnic banii de care au nevoie pentru
acordarea de credite pe termen scurt. Banca centrală intervine rareori pe această
piaţă, primind sau acordând credite. Băncile comerciale pot acorda credite sau se
pot împrumuta cu fonduri pe diferite termene (zile, săptămâni, luni), constituind
garanţii în efecte financiare pe care le pun în gaj sau mobilizează creditele de la
banca centrală.
Nivelul dobânzii pe piaţa monetară este un cost marginal de finanţare,
denumit şi cost de oportunitate a creditelor pe termen scurt. Acest nivel al dobânzii
se stabileşte în funcţie de cererea şi oferta de bani, care fluctuează zilnic,
constituind de fapt o rată a dobânzii de echilibru.
Variaţiile zilnice, uneori importante, ale ratei dobânzii pe piaţa monetară ar
presupune revizuiri zilnice ale dobânzilor percepute de la clienţii bancari, ceea ce
nu se întâmplă practic. Băncile utilizează aşa-numita rată de bază a dobânzii
bancare al cărei nivel, apreciat pe un termen mai îndelungat, se înscrie paralel cu
rata dobânzii pe piaţa monetară, fără a se identifica cu aceasta şi care se revizuieşte
periodic în funcţie de evoluţia şi tendinţa ratei pe piaţa monetară, după deliberare
între bănci şi Ministerul Finanţelor.
În general, băncile consideră că riscul financiar depinde de mărimea
întreprinderii debitoare. Cu cât o întreprindere are cifră de afaceri mai mare, riscul
135
este mai mic la creditele pe termen scurt şi invers. De aceea, băncile clasifică
întreprinderile după mărimea cifrei de afaceri, clasificare ce diferă de la o bancă la
alta, ultima categorie constituind-o debitorii ocazionali, la care băncile aplică cota
cea mai mare de risc.
În general, suma dobânzii de plată (∆ D), plătită de beneficiarii de credit este
direct proporţională cu volumul creditului „C”, rata dobânzii „D” şi timpul de
folosire a creditului „T”:
C⋅D⋅T
ΔD =
100 ⋅ 360
La creditele pe termen scurt se foloseşte calculul dobânzii simple, ceea ce
înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăşi
dobândă.
Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt, se aplică dobânda post-
calculată, adică suma ce se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârşitul
anului sau al contractului.
La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda ante-
calculată, adică volumul său se determină şi se reţine de bancă la începutul
contractului de credit, reţinerea ei însă de la început din volumul creditului aprobat,
face ca debitorul să primească un credit curent.
Calcularea dobânzilor la creditele acordate prin contul curent se realizează
periodic pe baza formulei dobânzii simple, adaptată pentru implementarea pe
calculator a acestei operaţiuni.
La contul curent sumele produc dobânzi debitoare sau creditoare după sensul
operaţiunii, plecând de la o anumită dată, valoare sau zi, adică data în care
operaţiunea este luată în considerare şi care de regulă este diferită de data
operaţiunii.
Se pot utiliza diverse metode de calculare a dobânzilor la contul curent, cele
mai utilizate fiind metoda directă şi metoda în scară sau hamburgheză.

8.4 Costul total al capitalului

Dacă o societate este finanţată atât cu capital propriu, capital împrumutat şi


leasing, costul total al capitalului este, practic, rentabilitatea cerută de piaţa
financiară pentru fiecare categorie de titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni, etc.)
înmulţită cu ponderea ce o deţine fiecare, în finanţarea totală a societăţii. Astfel,
costul total al capitalului (CT) este:
Cp D L
CT = Qp ⋅ + Qd ⋅ + Qe ⋅
Cp + D + L Cp + D + L Cp + D + L
în care:
Cp – capitalul propriu;
D – datoriile din credite;
L – valoarea leasing-ului;
136
Qp – costul fondurilor proprii;
Qd – costul datoriilor;
Qe – costul leasing-ului.

8.5 Costul marginal al capitalului

Costul marginal al capitalului (CMC) este o metodă utilizată de conducătorii


financiari.
Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei
unităţi monetare de capital nou şi costul marginal creşte pe măsură ce capitalul
creşte.
Nivelul de finanţare, pe care şi-l poate permite o firmă cu profitul reţinut
(nedistribuit), combinat cu capacitatea de îndatorare şi acţiuni preferate înainte de a
fi forţată să emită acţiuni comune, este dat de punctul critic, care este valoarea
noului capital ce poate fi mărită înaintea unei creşteri a costului mediu ponderat al
capitalului existent în firmă.
Suma datoriei la cos tul mai mic
Punctul critic pentru datorii = .
Datorii ca procent din capitalul total

Această formulă poate fi scrisă într-o formă mai generală şi aplicată la orice
componentă a capitalului utilizată la calcularea costului marginal a creditului.

Punctul critic pentru o componentă a capitalului =


Suma totală a componentei capitalului la cos tul mai redus
= .
Pr ocentul din totalul capitalului a componentei respective

Punctele critice pot apărea dacă ratele dobânzii cresc, dacă costurile
acţiunilor preferate cresc sau dacă costul emiterii acţiunilor comune creşte.

137
CAPITOLUL IX

GESTIUNEA RISCURILOR

9.1 Conceptul de risc şi tipologia riscului

Dificultatea procesului de cunoaştere a riscurilor în vederea diminuării lor la


maximum rezidă din multitudinea acestora şi din numărul şi complexitatea ridicată
a variabilelor ce intervin. De un real ajutor pe acest plan este cunoaşterea
principalelor forme de risc cu care firmele sunt confruntate.
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, ele putându-se manifesta mai
intens la nivelul agentului economic.
În practică există posibilitatea clasificării riscurilor după o multitudine de
criterii în vederea cuantificării lor, un prim criteriu fiind dependenţa de voinţa
managerului, în raport cu care întâlnim:
¾ riscul speculativ, care în ciuda marii diversităţi a manifestării lui prezintă
un anumit număr de caracteristici comune:
► este acceptat – rezultă dintr-un fapt raţional, el nu este asumat fără
ca managerul să fie în cunoştinţă de posibilitatea apariţiei lui;
► este delimitabil – managementul poate decide în aranjamentele sale
cu privire la mărimea riscului în funcţie de limita bugetului şi politica pe care o
promovează;
► se realizează în timp – abia după o perioadă de timp managementul
poate trage concluzii cu privire la succesul sau la insuccesul pe piaţă al unui
produs, la oportunitatea unei afaceri.
Atitudinea faţă de acest risc este diferită de la o firmă la alta, putând merge
de la „gustul riscului” până la aversiune totală, trecând prin faza de neutralitate.
Firma poate estima efectele nefaste pe care riscurile speculative le provoacă
intervenind în gestionarea acestora prin tehnici speciale.
¾ riscul pur, care contrar riscului speculativ:
► nu este acceptat în contrapartida unei posibilităţi de câştig.
Realizarea sa determină o pierdere pentru firmă în timp ce nerealizarea nu
constituie un câştig;
► nu este delimitabil – firma nu poate decide cu privire la mărimea
pierderilor sale în caz de dezastru;
► nu se realizează în timp – apare ca un fenomen aleatoriu de multe
ori fără semnale de avertizare;
► este un eveniment aleatoriu, independent de voinţa părţilor – aceste
două caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului
de asigurare. În limbaj curent expresia „riscuri asigurabile” e folosită adesea în
locul expresiei „riscuri pure”.
138
Un al doilea criteriu de clasificare este originea riscurilor după care sunt
evidente:
¾ riscurile provenite de la şi din activitatea firmei, care sunt generate de
activitatea de concepţie, comercializare şi exploatare. Fiecare din aceste activităţi
generează centre de risc ce trebuie identificate şi gestionate;
¾ riscurile provenite din interiorul firmei. Activitatea unui agent economic
se desfăşoară într-un mediu politic, social şi economic care din perspectiva riscului
are influenţe puternice asupra acestuia.
Privite sub aspectul probabilităţii de estimare, riscurile sunt:
¾ riscuri improbabile, datorate unor evenimente de exploatare ca : incendii,
riscuri ce sunt contracarate de asigurări;
¾ riscuri foarte probabile ( de gradul II sau III ), ce de exemplu: piaţa în
declin, incompetenţa managerială;
¾ riscuri puţin probabile, ca de exemplu: criza de succesiune, căderea
brutală a activităţii sau riscul de faliment.
În raport cu orizontul de timp sunt avute în vedere riscurile imediate şi
riscurile de perspectivă.
În funcţie de domeniul de manifestare, riscurile majore cu care se confruntă
întreprinderea sunt: riscul economic, riscul financiar, riscul tehnic, riscul
comercial, riscul de faliment, risc valutar.
Riscul economic, care este determinat evoluţiile contextuale ale firmei, cât
şi de calitatea activităţii economice din cadrul său, se manifestă cel mai frecvent
sub forma:
¾ riscului creşterii inflaţiei, privit ca:
► risc al amplificării ratei dobânzilor la credite;
► risc al modificării cursului de schimb valutar;
¾ riscului de exploatare economică referitor la încadrarea
în pragul de rentabilitate, etc.
Riscul financiar aferent obţinerii şi utilizării capitalurilor împrumutate se
referă în speţă la :
¾ riscul rămânerii fără lichidităţi, reflectare a variabilităţii indicatorilor de
rezultate financiare sub incidenţa structurii financiare a firmei;
¾ riscul neasigurării rentabilităţii datorită falimentului şi amplificării prea
mari a cheltuielilor;
¾ riscul îndatorării excesive şi a pierderii proprietăţii, etc.
Riscul economic numit şi risc de exploatare este legat de decizia de
investire, în timp ce riscul financiar este legat de decizia de îndatorare.
Riscul tehnic este cel cu care se confruntă inerent firmele inovatoare. El nu
trebuie privit ca o fatalitate, ci ca o pierdere necesară pentru a rezista în competiţia
cu concurenţa. Important este ca efectele pozitive ale proiectelor de succes să fie
mult mai mari decât pierderile generate de eşecuri.
Riscul comercial, asociat operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale
firmei pe piaţa internă sau externă, se referă în principal la : riscul de preţ, riscul de
transport şi riscul de vânzare. Modalităţile cele mai uzuale pentru protejarea contra

139
acestor riscuri sunt contractele de asigurare şi clauzele asiguratorii în contractele
comerciale.
Riscul de faliment este riscul legat de incapacitatea întreprinderii de a face
faţă obligaţiilor scadente, generate fie de angajamente anterioare contractate, fie de
operaţii indirecte. Asociat solvabilităţii întreprinderii, acest risc mai este denumit şi
risc de insolvabilitate.
Prin tratarea corespunzătoare a acestor categorii de risc, managerii şi
specialiştii îşi asigură informaţii mai bogate şi mai exacte, fiind în măsură ca, pe
baza utilizării unui instrumentar adecvat, se adoptă decizii eficace, cu risc şi
incertitudine minimizate.

9.2 Riscul economic

Este legat de incertitudinea randamentului activităţii de producţie. El poate fi


măsurat cu rezerva faţă de punctul critic şi pârghia de exploatare.
Grafic punctul critic se prezintă în figura :

Costuri

Venituri

Costuri totale

Costuri fixe

Producţie
Vc

În punctul critic veniturile sunt egale cu costurile:

VC = Ct
de unde :
VC = Cf + Cv
unde:
Cf – costuri fixe;
Cv – costuri variabile;
VC – venituri în punctul critic.

140
Ultima relaţie se mai poate scrie :
CV
VC = C f + ⋅ VC ,
VC
de unde rezultă:
Cf
VC =
C
1− V
VC
Rezerva faţă de punctul critic (R) se calculează cu relaţia :
V
R = 100 − C ⋅ 100
V
unde:
V – venituri din exploatare realizate şi previzibile.
Dacă:
═> R < 10% riscul de exploatare este foarte mare. Mici dereglări în
realizarea producţiei pot conduce firma la faliment;
═> R > 10% riscul de exploatare este mare;
═> R > 30% riscul de exploatare este mic.

Efectul de pârghie de exploatare măsoară creşterea relativă a profitului


exploatării ( fără cheltuieli şi venituri financiare ) care rezultă dintr-o creştere
relativă a producţiei. Ne arată cu câte procente se modifică profitul la modificarea
cu un procent a producţiei.
ΔP
PE = P
ΔQ
Q
unde:
P – profitul exploatării;
Q – producţia exploatării;
Δ - creştere / scădere
Pârghia de exploatare este dependentă de structura cheltuielilor:
P = q(p − v ) − F

unde:
q – volumul fizic al producţie;
p – preţul de vânzare;
v – cheltuieli variabile unitare;
F – cheltuieli fixe.
Deoarece cheltuielile fixe sunt constante relaţia devine:

ΔP = Δq(p − v )
Creşterea relativă:

141
ΔP Δq(p − v )
=
P q(p − v ) − F
Coeficientul pârghiei de exploatare se poate exprima astfel:
Δq(p − v )
q(p − v ) − F
PE =
Δq
q
De unde rezultă:

p−v
PE =
p−v−F

sau:

q(p − v )
PE =
q(p − v ) − F
Concluzii:
► cu cât pârghia de exploatare este mai mare riscul de exploatare
creşte. Mici nerealizări ale producţiei conduc la dificultăţi financiare mari;
► cu cât pârghia de exploatare este mai mică cu atât firma se
îndepărtează de punctul critic având un risc de exploatare mic;
► cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari cu atât pârghia de exploatare
este mai mare şi, deci, riscul de exploatare mai mare;
► pe măsură ce creşte capitalizarea firmelor, creşte şi riscul de
exploatare.

9.3 Riscul financiar

Riscul financiar este determinat de politica de finanţare a întreprinderii prin


capitaluri proprii sau prin împrumuturi. Se întâlnesc trei modalităţi de determinare
a riscului financiar:
■ analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate;
■ efectul de levier;
■ explicarea factorială a rentabilităţii financiare, pe baza punerii în evidenţă
a efectului de levier.

Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate

În acest caz se poate folosi raţionamentul de la riscul economic la care vor


trebui să se ia în considerare cheltuielile financiare ( pentru plata împrumuturilor )
care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate:
142
F + Dob
PR =
1− a
în care:
PR = pragul de rentabilitate;
F = cheltuieli fixe ( exclusiv dobânda );
Dob = dobânda ca o cheltuială fixă;
a = coeficient privind ponderea cheltuielilor variabile în cifra de
afaceri.
Evaluarea riscului se face cu ajutorul:
► indicatorului de poziţie:
♦ absolut CA – PR
♦ relativ CA / (CA – PR)
► coeficientului de elasticitate:
ΔPC
e = PC
ΔCA
CA 0
în care:
PC = profitul curent;
CA = cifra de afaceri.

Analiza riscului financiar prin efectul de levier

Din această formulă se observă că variabilitatea rentabilităţii financiare


depinde de variabilitatea rentabilităţii economice ( riscul economic ) şi de gradul
de îndatorare ( riscul financiar ):
D
R f = R e + (R e − R d ) ⋅ at = R e + (R e − R d ) ⋅ L
C pr
Rd = constantă

Se consideră σ 2 R d = 0 , atunci:
σ 2 R d = σ 2 [R e + (R e − R d ) ⋅ L] = σ 2 [R e + (R e ⋅ L )] = σ 2 R e ⋅ (1 + L )
2

şi deci riscul financiar va fi:

σR f = σR e ⋅ (1 + L )

unde:
σ – dispersia;
σ2 – abaterea medie pătratică.

Determinarea riscului financiar prin punerea în evidenţă a factorilor


îndatorarea firmei şi rentabilitatea firmei

143
PC CA PC ⎛ CA ⎞ D
Rf = ⋅ + ⋅⎜ − R d ⎟ ⋅ at
CA AE CA ⎝ AE ⎠ C pr
în care:
PC / CA = rata marjei curente de acumulare fără dobânzi;
CA / AE = rata rotaţiei activului economic.

9.4 Riscul de faliment

Pentru ca o întreprindere să reziste condiţiilor pe piaţă, aceasta va trebui să


fie solvabilă adică să aibă capacitatea de a face faţă obligaţiilor scadente la un
moment dat.
Deci, întreprinderea este obligată să lucreze în echilibrul, orice dereglare a
acestuia va conduce inevitabil la greutăţi în desfăşurarea activităţii şi în ultimă
instanţă la falimentul acesteia.
Riscul este considerat ca probabilitatea apariţiei unui fenomen nedorit.
Criteriile principale care stau la baza identificării întreprinderilor în
dificultate sunt:
► insolvabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea
datoriilor;
► supraîndatorarea, caz în care gradul de îndatorare este atât de mare
încât compromite capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor
curente;
► existenţa unor fapte de natură să compromită continuitatea
activităţii.
Întreprinderile în dificultate se caracterizează prin:
● scăderea volumului de activitate şi a rentabilităţii;
● folosirea unor tehnici şi instrumente de conducere
neperformante;
● situaţia financiară dificilă;
● grad scăzut de utilizare a capacităţii de producţie.
În literatura economică străină s-au cristalizat următoarele metode de
diagnosticare şi analiză a riscului de faliment: analiza statică pe baza bilanţului
patrimonial, analiza funcţională pe baza bilanţului funcţional, analiza dinamică;
analiza strategică; analiza scorurilor etc.
Ne vom opri în continuare asupra unora dintre ele:

a) prognoza falimentului prin modelul Z1

Metoda cea mai des folosită pentru evaluarea situaţiei unei firme se bazează
pe modelul Z dezvoltat în SUA în anul 1968, de profesorul Altman. Acesta a
folosit informaţiile obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii atât
din rândul celor care au dat faliment cât şi a celor care au supravieţuit. A

144
descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a cinci
indicatori a permis prevederea a 75% din falimente cu doi înainte de producerea
acestora. Funcţia acestui model este următoarea:

Z = 1,2 × X 1 + 1,4 × X 2 + 3,3 × X 3 + 0,6 × X 4 + 1,0 × X 5

unde:
capital circulant
X1 =
total active
capital circulant = active circulante – pasive circulante
profit reinvestit
X2 =
total active
profit înainte de dobânzi şi impozite
X3 =
total active
valoarea pe piaţă a capitalului subscris şi vărsat
X4 =
datorii pe termne lung
venituri din vânzări
X5 =
total active
Altman a sugerat ca un punctaj mai mic de 1,8 arată că firma este aproape de
faliment. Un punctaj > 3 arată că bancherul poate avea încredere în firmă. Un
punctaj cuprins între 1,8 şi 3 arată că firma este într-o situaţie dificilă şi trebuie
urmărită atent activitatea ei.

b) prognoza falimentului prin metoda de scor a Băncii Franţei

Funcţia de scor a Băncii Franţei a fost elaborată pentru a se aplica firmelor


industriale cu mai puţin de 500 de salariaţi:

Z = 1,25 ⋅ R 1 + 2,003 ⋅ R 2 − 0,84 ⋅ R 3 + 5,221 ⋅ R 4 − 0,689 ⋅ R 5 − 1,164 ⋅ R 6 +


+ 0,706 ⋅ R 7 + 1,408 ⋅ R 8 − 85,544

unde valorile lui R şi relaţia de calcul sunt prezentate în tabelul următor:

Nr.crt. Denumirea ratei Relaţia de calcul Coeficient de


ponderare

R1 Rata cheltuielilor Cheltuieli financiare 1,255


financiare EBE
Rata de acoperire a Capitalul permanent
R2 capitalului investit Capitalul investit 2,003

145
Rata capacităţii de Capacitate de autofinanţare
R3 rambursare a Obligaţii 0,84
obligaţiilor
Rata marjei brute de EBE
R4 exploatare CA 5,221
Durata medie a Sold mediu furnizori
R5 creditului furnizori ×T -0,689
Cumpărări de marfă
Rata de creştere a VA 1 − VA 0
R6 valorii adăugate VA 0 1,164
Durata medie a Sold mediu clienţi
R7 creditului clienţi Vânzări 0,706
Rata investiţiilor Investiţii
R8 fizice VA 1,408
iar,
EBE – excedent brut de exploatare;
VA – valoarea adăugată;
CA – cifra de afaceri.

În funcţie de valoarea lui Z se disting următoarele zone:


► Z < - 0,25 ═> probabilitate mare de risc
► - 0,25 < Z < 0,125 ═> zonă de incertitudine
► Z > 0,125 ═> zonă favorabilă

c) analiza statică a riscului de faliment prin metoda ratelor

Pentru analiză se folosesc două categorii de rate:


¾ ratele de solvabilitate;
¾ ratele de structură financiară de pasiv.
Ratele de solvabilitate sunt:
Active circulante
► rata solvabilităţii generale = >1
D ts

Capital permanent
► rata fondului de rulment = >1
Active imobilizate

Creanţe + Titluri de plasament + Disponibilităţi


► rata solvabilităţii parţiale = , cu
D ts
valori cuprinse între 0,8 şi 1.

146
Plasamente + Disponibilităţi
► rata solvabilităţii imediate = > 0,3
D ts

Ratele de structură sunt:

Datorii pe termen lung


rata autonomiei financiare = <1
Capital propriu
► sau
Activ net contabil
rata autonomiei financiare = , cu valori normale între 10 şi 30%
Pasiv contabil

Datorii pe termen lung


rata de îndatorare la termen = <1
Capital propriu
► sau
Datorii pe termen scurt
rata de îndatorare pe termen scurt =
Clienţi + Efecte scontate neajunse la scadenţă

Cheltuieli bancare
rata cheltuielilor financiare = < 3%
Cifra de afaceri
► sau
Cheltuieli financiare
rata cheltuielilor financiare = < 50%
rezultatul brut al exploatării

d) Modelul Altman

Z = 3,3x 1 + 1,4x 2 + 1,2x 3 + 0,9x 4 + 0,6x 5


unde:
rezultat brut al exploatării
x1 =
Activ total
rezerve
x2 =
Activ total
Fondul de rulment net global
x3 =
Activ total
Cifra de afaceri
x4 =
Activ total
Capital propriu
x5 =
Datorii totale

147
e) Modelul Conon Holder

Z = 0,24x 1 + 0,22x 2 + 0,16x 3 − 0,87 x 4 − 0,10x 5


unde:
rezultatul brut al exploatării
x1 =
Datorii
Capital permanent
x2 =
Activ total
Valori realizabile şi disponibile
x3 =
Activ total
Cheltuieli financiare
x4 =
Cifra de afaceri
Cheltuieli cu personalul
x5 =
Cifra de afaceri
Pentru întreprinderile comerciale cu ridicata, Z are forma:

Z = 0,0136 x 2 + 0,0197 x3 + 0,0341x 6 + 0,0185 x 7 − 0,0158 x8 − 0,00122


unde:
x 2 şi x 3 au semnificaţia din funcţia precedentă;
Capitaluri proprii
x6
Activ total
rezultatul brut al exploatării
x7 =
Activ total
Necesarul de fond de rulment
x8 =
Cifra de afaceri
În funcţie de valoarea lui „Z” se stabileşte probabilitatea falimentului, astfel:

Funcţia cu scor „Z” Probabilitatea falimentului (pentru întreprinderi industriale)

Negativ >80%
0–2 75 - 80% Zonă cu mare risc de faliment
2–4 70 – 75%
Zonă cu incertitudine
4 – 8,5 50 – 75%
9,5 35%
10,0 30% Zonă cu risc redus
13,0 25%
16,0 10 – 15%

148
9.5 Riscul plasamentelor

Riscul unui portofoliu de acţiuni depinde de trei factori:


► riscul fiecărei acţiuni inclusă în portofoliu;
► gradul de independenţă al variaţiilor acţiunilor între ele;
► numărul de titluri din portofoliu.
► Riscul unei acţiuni este dat de riscul de piaţă şi de riscul specific. Riscul
de piaţă este determinat de influenţa pieţei bursiere, el mai numindu-se risc
sistematic. Riscul specific al fiecărei acţiuni este determinat de modificări în
comportamentul economic al firmei care a emis acţiunea şi de specificul ramurii de
care aparţine firma respectivă.
Teoria riscului valorilor mobiliare se fundamentează pe categoria de
rentabilitate şi pe parametrii repartiţiei şi densităţii de repartiţie:
═► rentabilitatea unei acţiuni (ra) este dată de dividendul net (d) pe care
aceasta îl aduce şi de creşterea valorii de piaţă (Vp) în raport cu preţul ei de
achiziţie (Vat-1):
Vp t − Va t −1 + d t
ra t = ⋅ 100
Va t −1

═► rentabilitatea portofoliului de acţiuni (rpa) se calculează similar:

Vpp t − Vap t −1 + D t
rpa = ⋅ 100
t
Vap t −1
unde:
Vppt – valoarea de piaţă a portofoliului la momentului „t”,
n
Vpp t = ∑ Vp t
k =1

Vapt-1 – valoarea de achiziţie a portofoliului;


Dt – dividendul portofoliului,
n
Dt = ∑ dt
k =1

═► valoarea medie a rentabilităţilor ( ri ) ponderate cu probabilităţile de


apariţie (pi):
m
m = ∑ ri ⋅ p i
i =1

unde:
i = 1, 2, …….., n observări statistice
149
═► dispersia rentabilităţilor ( ∂2 ) faţă de valoarea medie:
n
∂ 2 = ∑ (ri − m ) ⋅ p i
2

i =1

═► abaterea medie pătratică ( ∂ ) sau abaterea standard:


∂ = ∂2
Dacă ∂ este mică înseamnă că variaţia rentabilităţii în jurul rentabilităţii
medii sau pe scurt variaţia rentabilităţii este mică. Deoarece variaţia este mică
înseamnă că şi riscul acţiunii respective este mic.
═► variabilitatea rentabilităţii acţiunilor individuale este dată de riscul
sistematic şi de riscul specific. Pentru a surprinde şi previziona fluctuaţiile bursiere
ale valorilor mobiliare este deci necesară o analiză aprofundată a pieţei bursiere, a
activităţii economico-financiare a firmelor emitente etc.
Practic, acest lucru este foarte greu de realizat, de aceea o foarte bună soluţie
o oferă statistica matematică prin analiza şi extrapolarea corelaţiei dintre
variabilitatea acţiunilor individuale şi variaţia pieţei bursiere. Ecuaţia recomandată
este următoarea:
rai = α + β ⋅ R p + ε

unde:
rai – rata rentabilităţii estimate pentru acţiunea „i”;
α - parametru al funcţiei egal cu mărimea rai atunci când Rp = 0
β - coeficient de regresie, de volatilitate sau coeficient beta;
ε - parametru specific acţiunii „i” prin care se măsoară riscul
individual (specific)

1
∑r ai
(∑ r ai ⋅∑ R p )
⋅Rp −
β= n
1
∑ R p − n (∑ R p )
2 2

Dacă:

1. β>1 – acţiunile sunt foarte volatile, adică au o variaţie de ±1% a indicelui


general al pieţei bursiere determină o variaţie mai mare de ±1% a
rentabilităţii acţiunii „i”;
2. β<1 – acţiuni puţin volatile, adică o variabilitate degresivă a rentabilităţii
acţiunii „i” determinată de variaţia rentabilităţii pe piaţă;
3. β=1 – o variaţie a rentabilităţii generale antrenează aceeaşi variaţie a
rentabilităţii acţiunii „i”.

150
Astfel, se poate concluziona:
• mărimea riscului de piaţă a acţiunii este dat de produsul dintre
volatilitatea acţiunii (β) şi abaterea medie pătratică a rentabilităţii de
piaţă;
Risc de piaţă = β٠∂Rp
• mărimea riscului specific al acţiunii „i” este dată de abaterea medie
pătratică a variabilei reziduale є;
Risc specific = ∂є
• mărimea riscului total se determină cu teorema lui Pitagora
Risc total = β2·∂p2 + ∂є2

► Riscul unui portofoliu de acţiuni


În conformitate cu avantajul diversificării unui portofoliu se apreciază că
riscul acestuia depinde de numărul de titluri care îl compun, structura
portofoliului ( dacă titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului,
atunci riscul acestuia este mai mic decât atunci când o acţiune deţine 90% din
portofoliu ) şi diversificarea pe ramuri economice.
◄► când în componenţa portofoliului se află acţiuni independente,
variaţiile cursurilor lor au tendinţa de a se compensa şi deci riscul total al
portofoliului scade. Dacă fluctuaţiile de cursuri a două acţiuni ( ce compun în mod
egal un portofoliu ) sunt corelate strâns şi pozitiv ( când una creşte, creşte şi
cealaltă şi invers )atunci riscul portofoliului va fi acelaşi cu al oricăreia dintre cele
două acţiuni. Dacă fluctuaţiile de cursuri sunt corelate strâns sar în sens negativ (
când una creşte, cealaltă scade şi invers ) atunci volatilitatea ( beta ) portofoliului
este nulă.
◄► când în componenţa portofoliului se află acţiuni dependente, atunci
riscul portofoliului este dat de covariaţia dintre ratele de rentabilitate ale acţiunilor
care îl compun. Pentru un portofoliu format din două acţiuni „i” şi „j” riscul
portofoliului va fi:

σ ij =
1
n
( )(
∑ ri − ri rj − rj )
Dacă:
x1 – ponderea acţiunii „i”
x2 – ponderea acţiunii „j”
atunci rentabilitatea medie a portofoliului r port este:
r port = x 1 ⋅ ri + x 2 ⋅ rj ,
iar riscul acestuia:
σ 2 port = (x 1 ⋅ σ1 + x 2 ⋅ σ j )
2

151
9.6 Riscul valutar

Formele de manifestare a acestui risc sunt multiple, dar noi aici ne vom
ocupa numai de unele dintre ele şi anume:
═► riscul deprecierii monedei naţionale care influenţează în special firmele
importatoare fără să aibă o activitate de export în compensaţie. Pe măsura
devalorizării monedei creşte costul valutei de import şi ca atare evaluatorul în
estimările sale viitoare trebuie să ia în considerare acest risc.
═► riscul de neplată sau plată cu întârziere. Derularea activităţilor de export
pentru multe dintre firmele româneşti reprezintă o operaţiune greoaie datorită lipsei
de experienţă ( înainte aceste operaţiuni se făceau prin firmele de comerţ exterior ),
inexistenţa unei pieţe externe tradiţionale şi a unui sistem informaţional adecvat.
Într-o asemenea situaţie este greu de cunoscut bonitatea partenerului extern,
seriozitatea afacerilor pe care acesta le face. De aceste aspecte trebuie să ţină
seama evaluatorul în special atunci când în estimările făcute prevede şi activităţile
de export.

152
Bibliografie

1. Adochiţei, M., Adochiţei, A. - Finanţele întreprinderii în economia de


piaţă, Tipografia Mitrea, Piatra-Neamţ, 1993
2. Adochiţei, M., Adochiţei, A. şi - Finanţele întreprinderii, Editura Didactică
colectiv şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995
3. Bistriceanu Gheorghe D., - Finanţele agenţilor economici, Editura
Adochiţei Mihai, Negrea Emil Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1995
4. Craiu I., Babe Al., Brănescu D. - Mijloacele circulante, Editura Ştiinţifică
Bucureşti, 1966
5. Cristea, H., Ştefănescu, N. - Gestiunea financiară a întreprinderii,
Editura Mirton, Timişoara, 1996
6. Cristea, H. - Finanţele întreprinderii, Tipografia
Universităţii de Vest Timişoara, 1993
7. Hada Teodor - Finanţele agenţilor economici din România,
Editura Intelcredo, Deva, 1999
8. Opriţescu, M., Sichigea, N. - Gestiunea financiară a întreprinderii,
Editura Dova, Craiova, 1996
9. Stancu, I. - Gestiune financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 1994
10. Stancu, I. - Finanţe, Editura Economică, Bucureşti,
1997
11. Toma, M. - Finanţe şi gestiune financiară, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1994
12. Toma, M. - Finanţe şi gestiune financiară, Aplicaţii
practice şi teste grilă, Editura Economică,
Bucureşti, 1996
13. Toma, M., Alexandru, F. - Finanţe şi gestiune financiară de
întreprindere, Editura Economică, Bucureşti,
1998
14. Văcărel, I. şi colectiv - Finanţe publice, ediţia a III-a, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
2001
15. Vintilă, G. - Gestiunea financiară a întreprinderii,
Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1997

Notă: Pentru elaborarea acestei lucrări s-a analizat şi legislaţia referitoare la


subiectele abordate, aflată în vigoare la data de 01.04.2002.

153