Sunteți pe pagina 1din 4

Cantec de Nichita STANESCU (Poezie)

E o intamplare a fiintei mele: si-atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu. Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi tampla de stele, pana cand lumea mea prelunga si in nesfarsire se face coloana sau altceva mult mai inalt, si mult mai curand. Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! Doua cantece diferite, lovindu-se , amestecandu-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt

Poezia Cantec de Nichita STANESCU


Poezia Cantec este o definitie lirica a iubirii ca eveniment esential al evolutiei interioare. Iubita ca fiinta este doar pretextul declansarii iubirii: E o intamplare a fiintei mele: / siatunci, fericirea dinlauntrul meu / e mai puternica decat mine, decat oasele mele". Puterea ei angajeaza spiritul, plan, pe care se face contopirea eului cu un alt eu, si nu planul eului biologic: pe care mi le scrasnesti intr-p imbratisare / mereu dureroasa, minunata mereu . Este o traire a iubirii, care trece prin incercarea din planul biologic. Declansarea iubirii aduce, ca si in Luceafarul de Mihail Eminescu, problema incompatibilitatii, tratata in strofa a doua prin cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt". Aceasta cunoastere discriminativ a este teritoriul, pe care trebuie sa-l treaca, spiritul ca printr-un labirint, spre a se cunoaste pe sine separandu-se de toate trairile straine. Fluviul rece" este o metafora a spirituluf, iar.,delta fierbinte" o metafora a naturii. Sensul iubirii este deci arhetipal si vizeaza dobandirea constiintei de sine, separarea spiritului din mrejele principiului feminin sau naturii, ca in poezia Glossa de Mihail Eminescu. A treia stare a iubirii este extazul, ataraxia. zborul spre inalt, spre cer, asa cum Luceafarul lui Eminescu zboara ca un fulger neintrerupt" si apoi ca un gand purtat de dor". Este vorba de unirea mintii cu inima, a iubirii fierbinti cu gandul luminat pentru a genera lumea interioara, un univers similar cu cel din macrocosmos: Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi / tampla de stele, pana cand / lumea mea prelunga si in nesfarsire /se face coloana sau altceva / mult mai inalt, si niult mai curand".

Poetul si iubita devin doua cantece diferite", adica doua metonimii ale iubirii, doua armonii ale universului: lovindu-se", amestecandu-se", asa cum doua culori ce nu s-au vazut niciodata". Una,# iubita atrasa spre cele lumesti una foarte de jos, intoarsa spre pamant", ca o tendinta a sa spre teluric si una spre cer, poetul una foarte de sus, aproape rupta". Aceste doua tendinte dau o lupta in eul poetului: in infrigurata, neasemuita lupta / a minunii ca esti, a intamplarii ca sunt". Este jocul etern al spiritului si al naturii, pe care poetul incearca sa-l desluseasca, ca la Mihail Eminescu in Floare albastra. Poetul si iubita fiind cei ce joaca un rol in lumea trecatoare" (Gr. Alexandrescu - Satira Duhului meU) ca moment al drumului spre constiinta de sine, pe care o va trata in ciclul // elegii.

CANTEC - analiza literara de Nichita STANESCU


Din acelasi volum, O minune a sentimentelor, cel mai definitoriu pentru varsta cand poetul se impune, la 30 de ani, face parte si primul Cantec un cantec de dragoste al lui Nichita Stanescu. Odata cu Adolescenti pe mare, scrisa cam in acelasi timp (aparuta in volumul din anul urmator, 1965, Dreptul la timp caci, lucru incredibil astazi, lui Nichita Stanescu ii vor aparea, de acum inainte, pana la moarte, survenita la 17 decembrie 1983, si alti doi ani dupa aceea, cel putin cate un volum in fiecare an, daca nu si cate doua sau treI), ea ramane tipica pentru tineretea lui si pentru tineretea multora din generatia sa: E o intamplare a fiintei mele: si atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata, mereu. Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece in delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-ma, fericire, in sus, izbeste-mi tampla de stele, pana cand lumea mea prelunga si in nesfarsire se face coloana sau altceva mult mai inalt, si mult mai curand. Ce bine ca esti, ce mirare ca sant! Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se, doua culori, ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sant. La varsta de dincoace de adolescenta iubirea dintre sexele eterogene ne duce la o descoperire senzationala: intamplarea" de a exista este un miracol mai puternic decat orice, relevandu-se mai intai in imbratisari si in dialogul dintre parteneri, in spunerea de cuvinte lungi, sticloase" care despica, precum niste dalti, apele (fluviul rece in delta fierbinte"), timpul (ziua de noapte") si materia cea mai dura (bazaltul de bazalt"). Acesta ar fi elementul liric principal din primele doua strofe, indeajuns de reflexive, poate,

pentru ca iubirea aceeasi de cand lumea se manifesta totusi in forme noi, pe masura veacului. Ele, aceste doua strofe dintai, nu ar avea nici o valoare fara tasnirea ca o lava fierbinte a sentimentului in cea de a treia, prin horatianul vers: Du-ma, fericire, in sus si izbeste-mi tampla de stele". Este aici energia, exultanta nestavilita a sentimentului iubirii care ne face zei, stapani ai universului, coloana" lui sau poate ceva mult mai inalt si mult mai curand". Debitul verbal capata o dinamica augusta, asemanatoare unei betii divine, punct culminant si vertij al frumosului poem. Ultima strofa structureaza pendulatoriu, in functie de primul si ultimul vers, asezate simetric, prin reluare in laitmotiv: Ce bine ca esti, ce mirare ca sant! // a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sant", de unde perechile: Doua cantece" doua culori", una foarte de sus", una foarte de jos"; acum rimele (deloc obligatorii, constrangatoarE) putand aparea ca de la sine si ca din intamplare: sant" pamant"; rupta" lupta" sant". Cantec, primul cantec al lui Nichita Stanescu (numai in antologia pe care insusi poetul a intocmit-o, in volumul Starea poeziei, aparut in colectia B.p.t. (Biblioteca pentru toti"), in 1975, la Editura Minerva, intalnim peste 16 piese purtand acest titlU) arata limpede pe artistul cuvantului innascut si inlantuit definitiv in mrejele celui mai pur lirism. Ca nimeni altul dintre contemporanii sai, Nichita Stanescu era atat de incarcat de poezie, incat, cu toate ca a incercat, nu a mai izbutit sa scrie altceva (proza, eseu etC), cum se intampla cu majoritatea zdrobitoare a poetilor zilelor noastre, care trec cu usurinta de la versuri la publicistica, la proza, la teatru, chiar la critica. Nichita Stanescu nu se putea exprima decat in poezie, fie si (pentru cine 1-a cunoscut manifestandu-se ca oM) in viata de toate zilele. Este un caz unic, de predestinare.

CANTEC - Studiul textului de Nichita STANESCU


din opera poetului: (volumE) "Sensul iubirii" (debut editorial - 1960), "O viziune a sentimentelor", "Dreptul la timp", 11 Elegii", "Oul si sfera", "Laus Ptolomaei", "Necuvintele", "in dulcele stil clasic", "Maretia frigului", "Epica Magna", "Operele imperfecte", "Noduri si semne"; postum "Antimetafizica". - aparitia: in volumul "O viziune a sentimentelor", 1964; - curent literar: elemente de ermetism si noul baroc; - tema: iubirea; - motive literare: stelele, plutirea, cantecul, coloana; - genul: liric; - specia: idila;

- ipostazari ale iubirii: iubirea-miracol, iubirea-extaz; optimism; "fericire" cuvant-pivot si nou motiv literar; exuberanta, infrigurare, puritate, vitalitate, pasiune adolescentina, necanonica, nepitoresca; voluptate, acuitate senzoriala, ludic; - ipostaze ale cuplului: cuplul edenic, fericit, in vecinatatea stelelor sau a pamantului, dupa dorinta; cuplul intre "a fi" in real si "a fi" in miracol; exista intr-o "mirare" prelungita; mereu in plina si reluata metamorfoza, "el" si "ea" sunt "doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se, "doua culori ce nu s-au vazut niciodata"; - structura: colocviala sau epistolara; sugestia a doua planuri ("Du-ma fericire", "Ce bine ca esti"); - compozitie - patru strofe: o cvinarie, un catren, o cvinarie, o strofa polimorfa; - prozodia - moderna; - figuri de stil: "dureroasa", "prelunga", "lungi, sticloase", "infrigurata, minunata"; antiteza "rece"-"fierbinte"; "bazalt-"bazalt"(simboliC); - metafore: "fluviul rece", "delta fierbinte", "lupta", "cantece", "culori", "coloana", "lupta", "minune", "intamplare"; - comparatii: "cuvintc.ca niste dalti"; - personificare: (prin verB) "du-ma fericire", "culori ce nu s-au vazut; - sinecdoca: tampla; - reminiscente eminesciene: geniul traitor in lumea sa cu atributele eternitatii si inaltimii: "lumea mea in nesfarsire: se facc.altceva mult mai inalt; cei doi se siuteaza in doua planuri - "el"- in cel cosmic ("stele")," foarte de sus", "ea"- in plan pamantesc (metaforic este o culoarE) "foarte de jos; metaforic - planurile sunt si "doua cantece".