C UI B
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NUMARUL I MAI 2009
NEST
NIDO
REVISTA DE CULTURĂ LITERATURĂ
Daniel Lăcătuş, Daniela Voicu, Al .Florin
Tene, Alberto Palombi, Menuţ Maximinian,
Silviu Guga, Melania Cuc, Elena Liliana
Popescu, Stefan Ciobanu, Nicolae Băciuţ,
Alexander Ness WilliamTaylor Jr. Richard
Caldwell Corina Gina Papouis
APARE SUB EGIDA LIGII SCRITORILOR DIN ROMÂNIA
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
 Elemente ale
hedonismului în
poezia lui Bacovia
Filosofia începutului de secol douăzeci
a schiţat conceptul raţiunii universale ce
se impune indivizilor izolaţi. În acest
context, individul apare ca un Eu sin-
gularizat “împotriva
celorlalţi prin impul-
surile gândurilor şi in-
tereselor sale” (Herbert
Marcuse).
Construirea unei
lumi comune se reali-
zează prin reducerea
individualităţii concrete
la esenţa gândirii pure.
Aici fiind vorba de Eul raţional. În comu-
nitate, după cum se cunoaşte, individul
urmează să intre, tocmai ca fiinţă raţională
şi nu în întreaga diversitate empirică a
necesităţilor şi aptitudinilor sale. Ansam-
blul desfăşurării nu poate fi preluat în im-
periul raţiunii: satisfacerea trebuinţelor şi
aptitudinilor sale, fericirea sa apare ca un
element orbitor, subiectiv, care nu poate
fi pus în concordanţă cu universalitatea
principiului suprem al acţiunii umane.
În concepţia lui Kant, în ce anume
“îşi plasează fiecare fericirea, depinde de
fiecare sentiment al său de plăcere sau de
neplăcere şi chiar în unul şi acelaşi sub-
3
iect depinde de diversitatea nevoilor care
urmează modificărilor acestui sentiment,
şi astfel, o lege subiectiv necesară (ca lege
naturală) este, obiectiv, un principiu prac-
tic cu mult prea contingent” (...) (“Critica
raţiunii practice”).
Ab initio trebuie să subliniem con-
ceptul lui Hegel despre păcatul ende-
monismului faţă de raţiunea istorică prin
faptul că, “reaua reali-
tate empirică prescrie
şi pângăreşte supre-
mul existenţei umane”.
(“Credinţă şi ştiinţă”).
Acesta combătând en-
demonismul în numele
progresului istoric, prin
faptul că el “ar trans-
fera în lumea şi re-
alitatea obişnuită” satisfacerea dorinţelor.
Fericirea umană ar trebui să fie altceva
decât satisfacerea personală. Atât ende-
monismul antic cât şi cel contemporan
concepe fericirea în esenţă ca o asemenea
stare subiectivă, în măsura în care oa-
menii pot şi trebuie să o atingă în cadrul
statului prescris de către ordinea socială
existentă.
Pornind de la această esenţă, pen-
tru a fi ad rem, spunem de la început, că
Bacovia, încă de la primele sale ver-
suri, a fost recunoscut ca un poet tipic
al “deznădejdii provinciale”, pentru că,
acesta concepea fericirea în satisfacere
nemijlocită a interesului particular, para-
doxal, simţea fericirea în transferul ei în
domeniul incontrolabilului, în domeniu
nestăpânit de om, la discreţia puterii lip-
site de raţiune a realităţilor care sunt în
esenţă exterioare individului, astfel încât
fericirea la Bacovia “se adaugă” intenţiilor
şi scopurilor omului - această atitudine
resemnată faţă de fericire este implicată
în conceptul grec de Tyche. (Aristotel -
“Magna Moralia”).
Tocmai acest argumentum ad ab-
surdum duce spre două tipuri de hedo-
nism: orientarea cirenică şi orientarea
epicureică.
La Bacovia găsim cele două tipuri.
Orientarea cirenică se manifestă la poet
prin anumite impulsuri şi cerinţe individ-
uale ce sunt legate în satisfacerea lor, de
sentimentul plăcerii. “Singur, singur, sin-
gur.../ Vreme de beţie -/ I-auzi cum mai
plouă./ Ce melancolie!/ Singur, singur,
singur... (“Rar”). La fel ca şi în poeziile
“Gri”, “Palid”, “Spre toamnă”, însingura-
rea se exprimă prin tehnica simbolistă a
repetiţiei, precum la Macedonski în “Cân-
tecul ploaiei” şi Minulescu în “Romanţă
fără muzică”, unde găsim efectul de jovi-
alitate hedonică.
Diogenes Laertios în “Despre vieţile
şi doctrinele filosofilor” ajunge la conclu-
zia că fericirea constă în a avea cât mai
frecvente plăceri, “Scopul... este plăcerea
particulară, în timp ce fericirea este suma
4
totală a tuturor plăcerilor particulare în
care sunt cuprinse atât plăcerile trecute
cât şi cele viitoare. Plăcerea particulară
o dorim pentru ea însăşi, în timp ce
fericirea este dorită nu pentru ea, ci pen-
tru plăcerile particulare”. Asemenea el-
emente găsim în poezia “Decembrie”: “Şi
mână fotoliul spre sobă,/ La horn să as-
cult vijelia,/ Sau zilele mele - tot una/ Aş
vrea să le-nvăţ simfonia”. Modurile ver-
bale folosite exprimă diversele nivele ale
situării eului faţă de plăcerea prezentă în
contextul unei fericiri conjuncturale: “Eu
nu mă mai duc azi acasă.../ Potop e-napoi
şi-nainte,/ Te uită cum ninge decembre,/
Nu râde.... citeşte-nainte”.
Chiar dacă atmosfera este sumbră
(“Nevroză”), poetul are o sumă a
plăcerilor: “Afară ninge prăpădind,/ Iubi-
ta cântă la clavir./ Şi târgul stă întunecat,/
De parcă ninge-n cimitir”, această stare
este gradată până la incitarea simţurilor:
“Şi plâng şi eu, şi tremurând/ Pe umeri
pletele-i resfir.../ Afară târgul stă pustiu/
Şi ninge ca-ntr-un cimitir”. Acest hedo-
nism pe care-l găsim la Bacovia nu vrea
distincţie între diferitele plăceri. Eul poet-
ului este satisfăcut aşa cum este, iar lumea,
aşa cum este, devine obiect al plăcerilor.
Lumea este văzută prin culori. Aceasta
dobândeşte o semnificaţie existenţială,
acest ochi al senzaţiei, această ureche a
sufletului creează o sumă a plăcerilor ce se
vede în “corespondenţa” dintre emoţie şi
instrumentele muzicale: “Ce tristă operă
cânta/ Fanfara militară/ Târziu, în no-
apte, la grădină.../ Şi tot oraşul întrista,/
Fanfara militară”. Bacovia cultivă emoţia
muzicală, generatoare de plăcere, ase-
meni unei eliberări sentimentale şi nev-
rotice, la fel ca Laforgue şi M. Rollinat,
pentru a constrânge fericirea la dăruirea
nemijlocită şi la plăcerea nemijlocită,
făcând ca hedonismul să urmeze starea de
lucruri subiacentă a cadrului social. Pre-
caritatea, perceperea realităţii prin “len-
tila” deformalităţii, selecţia cu predilecţie
a oraşelor provinciale, periferia acestora,
cârciumi sărace, murdăria străzilor, pei-
sajele dezolante, vagabonzi, toate acestea
duc la nefericirea generală, deşi aceste
simboluri, în poezia bacoviană, devin
uneori sursa plăcerii: “Tălăngile, trist,/
Tot sună dogit.../ Şi tare-i târziu,/ Şi
n-am mai murit... (“Pastel”).
Echivalentele toamnei sunt memora-
bile mai ales prin modulaţiile sonore “bu-
cium”, “târţie”, “răgete”, “sună dogit”, care
converg spre un vaier cosmic dezlănţuit.
Prezenţa sinesteziilor se afirmă în această
poezie descriptivă, elementele vizuale
ale pastelului fiind transpuse în analogii
auditive ce stârnesc plăceri, volens no-
lens, relaţia poet-societate implică nu
rămânerea nemijlocită la fenomenul sen-
zorial, care poate fi dorit şi gustat ca fru-
mos, ci în esenţa eului poetului, în modul
lui adevărat de a fi.
5
Deşi hedonismul se găseşte la an-
tipodul filosofiei raţiunii, el vrea să
impună înflorirea şi satisfacerea individu-
lui ca scop în interiorul unei realităţi nu
tocmai armonizate.
În “Marş funebru”, Bacovia, eliberat de
sugestii literare şi motive estetice, ascultă
melodia funebră în cadrul naturii autum-
nale şi hibernale, conciliind senzaţia feri-
cirii interioare, particulară, cu nefericirea
generală. Acest hedonism a fost criticat de
Hegel, deoarece este incapabil de a aplica
fericirii categoria adevărului. Relativismul
său profund nu constituie o eroare logică
sau epistemologică în poezia lui Bacovia.
Cel de-al doilea tip de hedonism,
cel epicureic, reprezintă încercarea de
diferenţiere imanentă. Se menţine ideea
că plăcerea este bunul suprem, dar un an-
umit gen de plăcere este opus tuturor ce-
lorlalte în calitate de plăcere “Adevărată”.
Dacă o să dăm crezare lui C. Bou-
son din “Teoria expresiei poetice” şi ale
promotorilor esteticii receptării, citito-
rul nu este doar seamănul, fratele (ipo-
crit!) al celei care scrie - cum socotea
Baudelaire - ci umbra sa, dublul său, un
redutabil alter ego care-şi arogă preroga-
tivele unui cenzor plin de ambiţii. În acest
context,opoziţia dintre raţiune şi simţuri,
percepută de cititor face ca simţurile să
dobândească tot mai mult caracterul unei
facultăţi interioare, subordonate, ţinând de
un domeniu de instincte obscure, ineluc-
tabile. În poezia bacoviană un rol însem-
nat îl are momentul senzorialităţii. Toc-
mai datorită acestei receptivităţi, acestei
dăruiri deschise a simţurilor către obiect,
simţurile pot deveni o sursă a fericirii,
fiindcă în ele izolarea eului poetului este
abolită, iar mediul acestuia i se apropie
fără ca mijlocirea esenţială de cunoaştere
a societăţii în care glisează poetul, dar şi
latura ei nefericită, să devină un element
constitutiv al plăcerii: “Eu sunt un mon-
stru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri
noi/ Şi-n lumea voastră-abia încap.../ Dar
am să dau curând la cap”.
În “Serenada muncitorului” publicată
în “Ilustraţia naţională” în ianuarie 1914,
pe pagina 5, sub titlul “Serenada”, găsim
chiar în titlu un hedonism, fiind o îm-
binare de opoziţii: serenadei - ca sug-
estie a muzicalităţii care creează acea
stare de plăcere i se alătură un termen cu
încărcătură socială, ce poate fi raţională.
Astfel stau lucrurile când, ca la Epicur,
în cadrul hedonismului, raţiunea este
transferată în plăcere, sau plăcerea devine
raţională.
La Bacovia, fericirea cu pretenţia ei
imanentă de intensificare şi perpetuare
nu aspiră să se debaraseze de însingura-
re şi de reificarea relaţiilor umane. Toc-
mai însingurarea, reificarea şi accidentul
constituie dimensiunea fericirii poetului.
Hedonismul bacovian menţine revendi-
carea fericirii prin idealizarea nefericirii:
6
“Departe, în cetate, viaţa tropota.../ O,
simţurile-mi toate se enervau fantastic,/
Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sar-
castic/ Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat”
(“Finis”).
Implicaţiile estetice ale râsului sar-
castic amintesc de Baudelaire, el fiind
expresia unui sentiment contradictoriu
inspirând un hedonism ce aduce în prim-
plan cinismul şi dureroasa luciditate. În
acest context, volens nolens, râsul amar
al eroului bacovian provine din starea
de lucidă dedublare psihologică, pe de
o parte plăcerea care pasează, pe de altă
parte simptomul unei slăbiciuni în faţa
neantului.
Subiectivitatea pură a fericirii ce-i
exprimă hedonismul nu-l împiedică pe poet
să exclame de plăcere: “Hau!... Hau!.. depărtat
sub stele-ngheţate.../ În noaptea grozavă la
cine voi bate?...” (“Plumb de iarnă”).
Deoarece Bacovia era un idealist pentru
care literatura era şi “substanţa” şi “Unica
armă adevărată a spiritului, esenţa şi adevărul
raţiunii” (Hegel - “Filozofia spiritului”),
fiindcă poetul a fost un fericit în nefericirea
sa, cu toate că Hegel vedea “o oribilă con-
solare” în faptul că “marii oameni ai istoriei
n-au fost ceea ce se poate numi fericiţi”,
chiar dacă Albert Beguin le atribuie poeţilor
în “Création et destinée” (11, 1974) o patrie
interioară, spaţiu caracteristic şi diferenţial.
Al. Florin Ţene
 Ecumenismul
fricii
Dantelă de Babilone încă o formulă
narativă pe care o încearcă Melania Cuc,
una care îi impune restricţii, dar îi şi de-
schide un orizont nu mai puţin generos,
acela al psihologiilor umane. O naraţiune
la persoana întâi, cu autoarea protagonistă
în pielea unei jurnaliste, „o jurnalistă fără
de minte, ce şi-a propus să ajungă şi să
transmită ştiri de pe linia întâi a unui
front fără pifani şi fără ordin de zi pe
cazarmă”, într-un exerciţiu profesional
imaginar, într-un teritoriu cu dimensiuni
de fenomen: terorismul, luarea de ostatici,
de prizonieri civili. O experienţă limită,
cu mare încărcătură de risc, prin care au
trecut atâţi jurnalişti şi nu numai. Nici
pentru naratoare lucrurile nu sunt bine
definite, limpezite: „Nu ştiu dacă dorm şi
trăiesc un coşmar, nu ştiu nici dacă sunt
trează şi martoră la nebunia umană”.
E o naraţiune în care îşi arată faţa
un ecumenism al fricii, al vinei comune,
cu solidaritatea, speranţa şi laşităţile lor:
„Musulmanii, creştinii, budiştii, ideii,
brahmanii şi ateii, toţi suntem amestecaţi,
facem parte, avem o vină anume”.
Un roman al spaţiului închis, în care
contează doar dimensiunea interioară,
lăuntrică, accentele fricii şi ale licăririlor
de speranţă. Un roman psihologic, într-o
curgere firească, clasică, cu respectarea
7
rigorilor genului. Cu foarte multă artă în a
decupa detalii, în a le da relief, încărcătură
de simbol. Dar şi analiză sub raport re-
ligios, a unei lupte fratricide, în spţiul
matrice al creştinătăţii, între „reprezentaţi
ai două seminţii din triburi vechi şi tre-
cute în egală măsură prin sita şi dârmonul
vremurilor, pentru a nu uita pentru ce se
urau de moarte”. Sub cerul Bagdadului se
derulează şi acest război psihologic, din-
colo de cel real, cu mize oculte, „într-o
aerogară asediată şi în care câteva zeci de
civili, care au nimerit la locul şi timpul
nepotrivit - facem obiectul negocierilor
dintre autorităţile militare internaţionale
şi teroriştii fără frontiere”.
Lelia sau Laila e personajul care intră
în ecuaţia condiţiei de ostatică, cu timp şi
răstimp pentru incursiuni anamnetice, pen-
tru evaluarea unor fapte din biografia sa. Ca
într-un fel de explicare a hazardului de a se
afla în loc nepotrivit la moment nepotrivit.
Dar e şi prilej pentru a constata că „teoria
supravieţuirii sub frică, nu funcţionează
fără recurs la umilinţă”, pentru că cei prinşi
în lupte străine de ei au ca „punct comun
dorinţa de supravieţuire”, ori această dorinţă
îi face pe mulţi să lase garda jos.
Aşteptarea, ea însăşi un „personaj”,
developează trăsături de caracter, ges-
turile dau măsura profilului fiecăruia în
parte, fie terorist, fie prizonier. Pînă la un
loc, această stare aminteşte de Deşertul
tătarilor, a lui Dino Buzzati.
 Melania Cuc ştie să contureze cu
abilităţi de pictor, din câte o tuşă de cu-
loare, portrete... psihologice: Laila, sol-
datul mercenar, Mandea, Arnadze, ado-
lescentul paralitic, Salomeea, văduva vet-
erinarului din Egipt, Johnathan, Barby,
Cecilia,... un fel de Arcă a lui Noe pentru
seminţia umană, de vârste şi categorii so-
ciale diferite, de etnii diferite, printre care
se află şi români, rătăciţi ai sorţii. Nu mai
puţin reuşit e portretul colectiv, de turmă
sau de „cloacă”, „o ceată de prizonieri
aduşi la limita sălbăticiei”, cum îi numeşte
autoarea, cu solidarităţi şi egoisme, cu
gesturi când emoţionante, când comice în
tot tragismul lor, hilare, absolvite de orice
logică, atunci când nu par absurde sau cel
puţin nelalocul lor. Ori ţinând de logica
de circumstanţă, cea care face posibile
„fraternizări”, precum alăptarea de către
Barby, albă, a copilului unei negrese, căreia
i-a secat laptele matern. („Gheaţa dintre
două mame, dintre două rase umane, a
fost gata spartă”.) Dantelă de Babilon,
o ficţiune literară, are toate datele realu-
lui, se hrăneşte dintr-o cazuistică bogată,
trecând dincolo de relatarea jurnalistică,
de imaginea de suprafaţă, atingând re-
sorturile intime ale trăirilor posibile în
situaţii limită.
Ficţiunea are verosimilitate, chiar
dacă nu are suport real, concret. E o lume
posibilă, dincolo de real, dincoace de
imaginar. Melania Cuc nu duce lucrurile
8
spre un carnagiu. Ea preferă carnagiul su-
fletesc, cel în care e schilodită şi atidudin-
ea în faţa libertăţii. Lăsaţi de izbelişte de
către terorişti, prizonierii de ocazie îşi
pierd busola: „Nu mai e zid, nici tavan.
Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecăm?!
De ce am pleca?..” Aceasta pentru că lup-
ta nu se dă cu duşmanul din afară, ci cu
cel dinlăuntrul fiecăruia: „Dacă suntem
prizonieri, suntem închişi doar în propria
noastră laşitate”.
Nicolae Băciuţ
„Critica literară dă
contactul cu opera ca
lucru înfăptuit…“
Interviu cu scriitroul Al.Florin ŢENE,
preşedintele LIGII SCRIITORILOR
din România
- Domnule Al.Florin Ţene cunoscând
faptul că dumneavoastră aţi debutat cu poe-
zie la vârsta de 18 ani în revista clujeană
TRIBUNA, îmi permit să vă întreb, cât din
viaţa omului este poezie?
Al.Florin Ţene: În luna mai se îm-
plinesc 50 de ani de la debutul meu cu
poezia Eu m-am născut când… De atun-
ci tot scriu şi public. Având în vedere că
omul prin construcţia sa psihică este o fire
contemplativă şi imaginativă, că din cele
mai vechi timpuri el a creeat mitul Ede-
nului/Paradisului/Raiului, cu accepţiunea
lor mitic-terestră, creştin-celestă sau
secundă (apartenenţa dublă a omului la
profan şi la sacru prin dualismul, cum
zice Ion Popescu Brtădiceni, caracteristic
materiei spirit), viaţa omului e plină de
poezie. Finalmente Poezia a demarat pe
teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee
sau ca viziune religioasă şi culminează ca
idee sau viziune filosofică-utopică şi, după
aceea, social-politică. Poezie este ducerea
la grădiniţă a copilului, plimbarea cu fa-
milia în parc, cu prietena şi prietenii, în-
toarcerea acasă cu un buchet de flori, pes-
cuitul pe marginea unei ape, privirea unui
tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa
şi menirea în viaţa socială a omului, este
inventarierea idealităţilor, iar poetul nu
face decât, prin inspiraţie,transpiraţie şi
talent să o aducă în semiotic, în paradisul
cuvintelor. Poezia nu este numai muzică
şi nici numai o suită de imagini. Nu este
însă nici o simplă suită muzicală de gân-
duri. Este o suită muzicală de gânduri
emoţionale.
- Cât din viaţa dumneavoastră este scris?
Al.Florin Ţene: De când am început
să scriu poezie, de la vârsta de 14 ani,
visând pe malul râului Olt sau pe Dealul
Viilor drăgăşenene, citesc şi scriu. De pe
atunci scrisul a devenit pentru mine o
9
profesie. În acest context am îndrumat
şi pe alţii să abordeze frumoasa înde-
lednicire. Am înfiinţat Cenaclul Literar
Gib.I.Mihăescu, la Casa de Cultură din
Drăgăşani, pe când eram elev în clasa 10
la liceu, ( influenţându-i pe Virgil Maz-
ilescu, Nicolae Cochinescu-procuror, azi
judecător la Curtea Constituţională, Radu
Vasile ,fost Prim Ministru, i-am conver-
tit să scrie poezie, numai pe Mugurel
Isărescu nu am putut), apoi prin anul
1963 am înfiinţat la Baia Mare Cenaclul
Literar Nord, pe când eram student (aici
i-am făcut să se aplece asupra poeziei pe
Vasile Radu Ghencianu, Iuga, pe picto-
rul Oros, colaborând fructuos cu cenaclul
din Satu Mare condus, pe atunci, de Petre
Got). Cenacluri ce funcţionează şi astăzi.
Pentru mine poezia nu este ceva adăugit
gândirii, ci este desăvârşirea acesteia. Şi
când nu scriu gândesc la ce ar urma să
scriu.
- Criticul este cel care îşi pune pecetea pe
operă, sau este doar un reper?
Al.Florin Ţene: Unii afirmă că, de-a
lungul istoriei literare, critică a fost şi este
o afirmare a valorii. Spuneam altă dată că
eul criticului, la fel ca eul poetului este o
subiectivitate inversă. Critica reprezintă
în general judecătorul şi cenzorul care
alege ce este bun de ce este rău, dar se
pune întrebarea, cine alege critica bună,
obiectivă, de cea rea şi subiectivă? Cine
îi dă dreptul unui critic să dea verdicte,
când Istoria Literaturii ne dovedeşte că
s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?
Şi acum, şi în regimul comunist-criminal,
criticii au răspuns unor comandamente
ale propagandei de partid sau a unor gru-
puri de interese, sau mai bine zis unor
găşti. Critica literară, în general, este o
ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa
construcţiei sistemului cu teoria sistemu-
lui. Misiunea criticului litarar este dificilă,
dacă nu este şi scriitor sau poet, căci
venind din interiorul acestui univers al
creaţiei poate înţelege mai bine elemen-
tele pe care se întemeiază creaţia literară.
Vorba proverbului românesc: Teoria ca
teoria,dar practica ne omoară. După ce
m-am întors de la Bruxelles, în urma unei
burse în structurile UE de şase luni,am
constatat, prin anul 1997, că postmodern-
ismul de la noi, cu ideile absconse şi texte
experimentaliste ce nu spun nimic(vezi
poezia poeţilor obzecişti) începe să
treacă în penumbră. Astfel a apărut, după
1989, noul curent pe care l-am denumit
globmodernul, care îmbină elementele
tradiţionale din litaratură cu modernismul,
este o întoarcere în trecut, pe jumătate,
dar cu elemente moderne ale stilului şi
esteticului oferite de noile concepţii de-
spre literatură. Teoretizarea globmoder-
nului am făcut-o în publicaţia Curierul
Primăriei şi în prestigioasa revistă Oglin-
da Literară. Georges Poules sublinia că
10
în timp ce conştiinţa critică este formată
din conştiinţa inerentă a operei care este
efervescentă şi puternică, evident, primul
plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorilor
de literatură. În final.dacă creaţia literară
este fructul talentului şi transpiraţia au-
torului, lucrarea criticului este”parazitul”
acestui produs .Pecetea pe operă a critic-
ului nu există şi nici un reper nu este, e
doar o formă de a reecrea stângaci o
operă pe înţelesul cititorului, care oricum
nu o citeşte. Critica literară dă contactul
cu opera ca lucru înfăptuit,creaţia ne dă
distanţa faţă lucruri.
- V-aţi apropiat de teatru,editând şi
o culegere de cronici. Credeţi că fiecare om
joacă un rol?
Al.Florin Ţene: Volumul Un teatru
cât o inimă este a 23-a carte a mea, şi este
rodul a zece ani de călătorie la Petroşani
pentru a viziona spectacolele de la Teatrul
Dramatic I.D.Sârbu, unde era director
prietenul Dumitru Velea, scriitor, poet
şi dramaturg de o mare fineţe. Când ne
naştem Dumnezeu ne pune cu degetul pe
frunte o pecete,pe care noi o numim des-
tin. În limita acestuia fiecare dintre noi
ne jucăm rolul primit.Oamenii de ştiinţă
spun că pecetea pusă de Dumnezeu se
numeşte ADN. Însă acest rol îl putem
modifica, nu în totalitate, prin voinţă pro-
prie. De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi
vorbesc cuiva anume, iar calitatea cuvân-
tului meu este corespunzătoare calităţii
celui care mă citeşte sau mă ascultă.
- Cât se scrie în România, cât se citeşte şi
cât e calitate?
Al.Florin Ţene: Şi înainte se scria şi
acum la fel ca atunci foarte mult. Spre
deosebire că atunci nu se putea publica.
Din motive că acel scriitor nu făcea parte
din system (activist de partid,redactor la
edituri şi reviste,de fapt şi aceştia erau un
fel de activişti de partid). Dacă înainte
pentru a fi publicat trebuia ca autorii să
scrie în spiritul realismului socialist, deci
prost, acum pentru a fi citit trebuie să co-
borâm ştacheta la dulcegării romanţioase
pentru a fi citit. Tot prost. Fiecare artă,
spunea Tsatsos, în parte exprimă epoca
ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai
epoca respectivă. Adevărata artă exprimă
toate epocile, pentru că îl exprimă pe om.
Doar din când în când, ca un ghiocel,
de sub mantaua de zăpadă a literaturii
proaste, mai scoate capul o operă bună.
Care nu este observată de criticul grăbit
să-şi laude amicii, sau mastodonţi umflaţi
de propaganda comunistă. Vezi”istoria”a
lui Alex Ştefănescu.
- Domnule Ţene vă rugăm să ne daţi
câteva date despre Liga Scriitorilor al cărui
fondator şi preşedinte sunteţi.
Al.Florin Ţene: În anul 1997 am be-
neficiat de o bursă la Bruxelles în struc-
11
turile Uniunii Europene timp de 6 luni,
urmare faptului că am primit Diploma
de ziarist european. Acolo în Belgia am
văzut că erau 5 asociaţii scriitoriceşti, toate
egale în drepturi şi obligaţii în faţa guver-
nului belgian şi a Casei Regale. Atunci
mi-a venit ideea de a democratiza şi la noi
mişcarea scriitoricească. Uniunea Scriito-
rilor a rămas sclerozată în proiect. Se face
vinovată de multe nedreptăţi aduse unor
scriitori. Din 1948 de când a fost înfiinţată
această Uniune Sovietică, alfel nu pot s-o
denumesc, au fost excluşi mari scriitori
(Blaga,Radu Gyr, şi mulţi alţii) şi a făcut
jocul politic partidelor de la guvernare,
atunci din plin,şi acum.Nu de mult au
murit doi scriitori importanţi,membri US,
Cezar Ivănescu şi Valentin Taşcu, iar US
nu a făcut nimic pentru înmormântarea
lor, şi nici pentru ajutorarea familiilor. Ast-
fel, în 2006,septembrie 8, am avut şedinţa
de constituire a Ligii Scriitorilor din
România. Aceasta şi-a propus să coopteze
în rândurile ei scriitori de expresie română
de pretutindeni. Organizaţia noastră nu
este o contrapondere la Uniunea Scrii-
torilor. În Ligă avem înscrişi şi membri
Uniuni Scriitorilor. Ea completează un
secment ne acoperit de Uniunea Scriito-
rilor. Fiindcă aceasta cenzurează pentru a
doua oară scriitorii. Spunând, la cei mai
în vârstă, că nu-i primeşte, pentru a nu
beneficia de amărâta jumătate de pensie.
Deci scriitorii mai învârstă nu au putut
publica în regimul comunist că nu făceau
parte din sistem, pe motiv că nu scriau în
spiritul realismului socialist, acum îi acuză
că de ce nu au publicat cărţi atunci. Liga
Scriitorilor are, până acum, 22 de filiale în
ţară,inclusiv în Bistriţa, şi 12 în străinătate.
Ea apără drepturile scriitorilor, promovează
valorile autentice şi va acorda anual Diplo-
ma şi Medalia”Virtutea literară“scriitorilor
care promovează toleranţa, ideile umaniste,
valori ale patrimoniului naţional şi a căror
personalitate şi comportare morală şi civică
este un exemplu în societatea românească.
Acest premiu se acordă scriitorilor indifer-
ent din ce organizaţie profesională face
parte. Nu aşa cum procedează U.S. care
acordă premii numai membrilor săi. La
luarea acestei decizii am pornit de la zicala
populară: să nu faci ce face popa, ci ce zice el.
De aceea am inclus în condiţiile de acord-
are a Premiului Virtutea Literară ca scriito-
rul să aibă o exemplară comportare morală
şi civică în societate. Deoarece US a acordat
premii unor scriitori care au încălcat cele
mai elementare reguli morale şi de com-
portare în societate. Atunci ce exemplu, a
dat şi dă, US tinerilor cititori? Revista Ag-
hora Literară editată de Liga Scriitorilor va
promova literatura bună din toate speciile
literare,indiferent de vârsta autorilor. Vom
face toate demersurile ca Liga să capete
statut de organizaţie naţională de utilitate
publică,şi de aici curgând acele drepturi de
care beneficiază şi U.S.
12
- De ce era nevoie de o nouă grupare?
Este o alternativă al Uniunea Scriitorilor?
Al.Florin Ţene: Pentru democratizarea
mişcării scriitoriceşti. În toate ţările euro-
pene, inclusiv cele din est care au făcut
parte din lagărul socialist sunt mai multe
organizaţii scriitoriceşti. În Ungaria, în
Polonia, în Bulgaria, etc. Uniunile Scrii-
torilor de tip sovietic s-au desfinţat. S-au
constituit, astfel, mai multe organizaţii
profesionale de acest gen. În Ungaria sunt
4. Numai la noi a rămas acest FSN scrii-
toricesc.
- Ce ar fi viaţa fără literă?
Al.Florin Ţene: Apariţa literei ca semn
de exprimare, la început prin reprezentări
sumare pe pereţii peşterilor ,apoi transfor-
marea acestora în semne convenţionale,a
fost o evoluţie care a contribuit la comuni-
carea dintre oameni.Dacă nu apărea litera
omul ar fi găsit,până la urmă,un alt mijloc
de comunicare. Fără literă, fără comuni-
care ar fi în imposibilitatea societăţii de
a evolua.
- Ce proiecte aveţi în plan jurnalistic?
Este o modă ca sciitorul să fie şi jurnalist?
Al.Florin Ţene: După sprijinul din
umbră dat fiului meu dr.în istorie şi drept
Ionuţ Ţene, scriitor, de a edita on-line
ziarul Napoca News, doresc să-mi se-
lectez din miile de articole publicate în
presa vremii unele articole şi să editez un
volum, intitulat Prizionierul oglinzilor
paralele. Numai necesitatea, nu moda, l-a
împins pe scriitor să facă şi pe jurnalistul.
E bine ca până la 30 de ani scriitorul să
fie jurnalist, pentru a cunoaşte viaţa, apoi
ar fi bine să se ocupe numai de scris op-
ere literare. Dar, din păcate, din scrisul
literaturii nu se poate trăi,aşa că face
jurnalistică până la pensie.
- Care este destinul scriitorului într-o
ţară în criză?
Al.Florin Ţene: Din toate timpurile
scriitorul a fost în …criză. Dar într-o
ţară în criză cu atât mai mult scriitorul
plonjează mai adânc în aceasta. Oamenii
ne având bani,întâmpinând greutăţi
zilnice nu mai au dispoziţie şi nici bani
să mai cumpere cărţi. Această situaţie se
răsfrânge şi asupra celui care scrie.
Menuţ Maximinian
Înţelepţii
Acest George Becali este forţa
descătuşată ale cărei energii arhetipale sunt
direcţionate către un singur scop: să păşim
împreună pe următoarea treaptă a evoluţiei
umane. A fost Mihai Viteazul, Războinicul
Luminii, Pâinea lui Dumnezeu, Trimisul
lui Dumnezeu pe Pământ etc. În cele din
urmă s-a reîntors, ca fiul risipitor, la origini.
Personal nu m-aş încumeta, nu aş îndrăzni
13
să-l contrazic vreodată, dar poate “tu cu
Dan Voiculescu şi toată Antena 1, aţi avea
acest curaj. Să trecem puţin mai departe,
la un alt personaj dintre cele “sfinte”. Este
vorba despre despre lumina care cizelează
dobitoacele întunericului, gardianul cel mai
de temut al moralităţii, ultimul avanpost al
justiţiei pe o lume flămândă de corupţie.
Spaima mafioţilor şi a trădătorilor de
neam şi ţară, acest “Terminator” din par-
lament, cel care află primul chiar şi ce
nu s-a petrecut încă. Te trec fiorii reci pe
şira spinării şi urcă senzual până la creştet
când îl auzi la conferinţa de presă citind
cu atâta patimă “tema” pentru acasă, de-
spre dezrobitorii naţiunii, spionii din jurul
nostru, ţiganii care ne fac naţia de ruşine,
ungurii, atât de obraznici, ce vor să ne fure
ţara şi au pus la cale o conspiraţie împotri-
va mult iubitului nostru neam Român.
Din studioul televiziunii Realitatea tv,
unde e frecvent invitat îşi face apariţia
temnicerul înţelepciunii. Cunoscut ca
fost poet de curte al tovarăşilor, ne “recită”
des la televiziune doine de jale cu iz pa-
triotic, la auzul cărora îţi dau lacrimile de
emoţie. Din când în când îşi face apariţia
şi Maica Tereza, doamna profesoară a
PSD-ilor, care levitează deasupra tronului
ţinând într-o mână Sfântul Graal, umplut
cu sângele corigenţilor. Un râs malefic mă
scandalizează. Constat că a fost doar un
“Bade” al antenelor.
Daniel Lăcătuş
 Nomazi şi emigranţi-
O problemă cu
două feţe!
Nomadismul şi emigrarea sunt două
probleme care s-au accentuat după o
perioadă de răspântie internă - autohtonă,
de marginalizare, şi de câteva ori de paraz-
itism social. Emigrarea, nu înseamnă doar
integrarea într-un un alt spaţiu social, ci
în unele situaţii, chiar eşecuri şi violenţă.
Problema aceasta, de marginalizare din
partea unei societăţi în trasformare, cu
care diferite ”civilizaţii” şi popoare s-au
cunfruntat în cursul secolelor. Cu această
problemă, de marginalizare din partea
unei societăţi s-au confruntat, în decursul
secolelor, diferite “civilizaţii” şi popoare.
Da civilizaţie!!! Înainte au fost civilizaţiile
din Africa de Nord şi indoeuropene, după
aceea au urmat elenică şi romanică, până
la cele mai moderne: fracofonă, anglo -
americană şi chineză. Dar şi popoarele, au
cunoscut şi suferit marginalizare socială
şi represiune rasială si xenofobică, până la
holocaust, ca şi cele balcanice , evreii şi
curzii şi indienii din America de Nord, nu
au produs civilizaţie.
Marginalizarea socială a constrâns în
sclavie milioane de indivizi şi asta pen-
tru mai multe secole. Impunerea sclaviei
asupra unei părţi sociale a determinat
în repetate situaţii să ne degradăm până
14
la barbarie. În lipsa celui mai elemen-
tar drept uman, dreptul la supravieţuire,
dreptul care permite fiecăruia să fie arbi-
trul existenţei proprii şi faptul că oamenii
nu au avut, pentru mult timp, libertatea
de a se exprima şi de a participa la viaţa
socială şi politică, i-a împins să caute noi
posibilităţi de supravieţuire. Aşa a în-
ceput nomadismul etnic - în lipsa unor
condiţii materiale, dar mai ales datorită
marginalizării sociale. Aceste două nece-
sităţi, răspund la o unică problemă : a unei
posibilităţi de supravieţuire cautând cele
mai bune şanse pentru noile generaţii.
Oricum, nu avem cum să căutăm un
răspuns la această problemă uitând că,
undeva în această lume, umanitatea încă
cunoaşte şi e constrânsă la barbarie...la
o minimă speranţă de viaţă şi o săracie
cruntă. Sclavia abolită acum mai bine
de 100 de ani nu a permis din start să
se ajungă la egalitate între oameni, dar a
produs o răspândire a unei noi civilizaţii
care au permis unui om, jumătate de etnie
africană, să se ridice în fruntea celei mai
mari potenţe mondiale!
Europa, în decursul ultimelor două
secole, a cunoscut valuri uriaşe de
imigraţie ca şi cum, cea mai mare raţiune
este aceea de intoleranţă faţă de aceşti oa-
meni! Dacă foamea şi dorinţa de a asigura
un nivel de trai mai bun noilor generaţii,
împinge oamenii să emigreze...toleranţa e
un magnet, care atrage milioane de no-
mazi: gipsi, ţigani sau rromi. Toleranţă
care nu înseamnă oricum indiferenţa faţă
de nevoile şi dificultăţile acestora. Şi de
această toleranţă, în ultimii 50 de ani, au
dat dovadă popoare şi naţiuni eropene
precum Franţa, Anglia, Italia, Spania,
Germania, care au demonstrat că poţi
oferi ospitalitate şi poţi să fii tolerant faţă
de diferite etnii şi culturi.
Principiile constituţionale europene,
ca şi cele româneşti, au prevăzut şi sta-
bilit dreptul la azil politic, la ospitalitate,
la imigraţie, la integrare şi la dreptul de
cetăţenie. Principiile acestea reprezintă
bazele noii Constituţii Europene. De
mai mulţi ani nomadismul în Europa s-a
identificat şi cu parazitism social, adică
popoarele acestea nu s-au integrat şi nici
nu vor să se integreze, nu acceptă eman-
ciparea socială, pastrează reguli nescrise şi
nu împărtăşesc regimul democratic care îi
găzduieşte.
Eu cred şi sper să fiu înţeles, că în
Europa este nevoie nu doar de ajutor fi-
nanciar ci şi de ospitalitate şi toleranţă
faţă de această etnie nomadă, dar de o
reviziune totală a conceptului de ospitali-
tate şi liberă circulaţie, care nu trebuie să
afecteze cetăţenii UE: ”Îţi permit ţie,
extracomunitar să circuli liber, să
fii considerat oaspete, dar într-un
timp limită trebuie să alegi să fii
integrat în structura socială care
te găzduieşte! sau îţi stabilesti reg-
15
ulile autonome de administrare şi
“transhumanţa” în ţara noastră.
Diferit este, regimului emigranţilor
căruia legea europeană a conturat foarte
bine şi a legiferat, legi care stabilesc lib-
era circulaţie pentru cetăţenii UE şi li
s-a permis dreptul la muncă acolo unde
există cerere şi disponibilitate; şi o cotă de
primire pentru emigranţii extra - comu-
nitari. Românii sunt europeni, împreună
cu ceilalţi cetăţeni ai Europei de la bun
început şi emigrarea lor spre ţări euro-
pene mai bogate, nu e mai mare decât
alte valuri migratoare pe care ţările eu-
ropene le-au cunoscut în ultimii 200 de
ani. Foarte mulţi cetăţenii irlandezi, au
emigrat în 1852 spre Anglia, muncitorii
italieni si turci (aprox. 18 milioane) şi-au
căutat locuri de muncă in Germania şi
Elveţia, la începutul anilor `60. Cetăţeni
polonezi au emigrat, la începutul anilor
`90 către Italia, Franţa şi Spania şi să
nu uităm de războiul din Albania care a
împins sute de mii de albanezi să migreze
către Italia, atât pe mare, cât şi pe uscat.
Dar ceea ce împinge oamenii de
origini diferite să caute noi posibilităţi
în ţări îndepărtate de cultura lor, nu
o reprezintă numai ospitalitatea si
toleranţa, ci şi nevoile primare: munca
pentru supraveiţuire!! Dar condiţiile um-
ane de trai pentru irlandezi în Anglia
la jumătatea secolului XIX, şi ale italie-
nilor şi ale turcilor din Germania în anii
60, erau de sute de ori mai grele faţă de
cele regăsite de mai mult de 1 milion de
cetăţeni români cu acte în regulă şi de alţi
aprope 300 de mii care s-au adăpostit în
clandestinitate, în mod parazitar adaptân-
du-se uşor comunităţii de ţigani de aceeaşi
limbă mamă. La ei, aceşti români clan-
destini au regăsit protecţia în momen-
tul de nevoie, alăturându-se lor într-o
zonă “francă” fără legi, fără identitate...o
bază de marginalizaţi unde crminalitatea
organizată, traficul de carne vie, traficanţii
de droguri, hoţii (de maşini, locuinţe, din
buzunare sau carţi de credit). Aceasta e o
imagine deformată? Nu, este reală!!! Aşa
cum real este şi efectul crizei economice
asupra acestor emigranţi ilegali, care va
îngreuna posibilitatea de a-şi construi o
viaţă nouă.
Acestor oameni, în condiţiile respec-
tive, le rămân doar 2 căi: sau să se întoarcă
acasă şi să supravieţuiească aşa cum le
garantează statul român, sau să intre în-
tr-o prăpastie care duce la barbarie. Aşa
că este din ce în ce mai mult necesar să
aducem la suprafaţă această problemă şi
să nu aşteptăm alte crime şi violenţe pen-
tru a reduce degradarea umană a acestora.
Lipsa de speranţă şi degradarea nivelului
de trai al oamenilor, a generat mereu o
pierdere de civilizaţie!
Dar asta nu înseamnă că parte din-
tre românii care s-au integrat în Ita-
16
lia şi au produs bunăstare pentru milio-
ane de familii italiene şi pentru ţara lor,
România, nu trebuie să-şi apere dreptul
lor la muncă. Reacţia rasistă şi xenofobă
a multor oameni politici, pe de o parte,
şi a poporului italian, pe de altă parte,
nu reprezintă sterilizarea principiilor
de toleranţă şi ospitalitate ale unei ţări
democratice cum este Italia. Italia nu
este făcută doar de forţele politice care o
guvernează în acest moment, dar şi de o
populaţie civilă, de oameni care muncesc
zi de zi şi care împărtăşesc cu muncito-
rii români munca şi succesul! Italia nu
e “rasistă şi fascistă” aşa cum s-a spus în
mass-media românească, Italia este uni-
ca ţară occidentală care are o republică
parlamentară cu un preşedinte social-
democratic, excomunist, luminat.
Şi tăcerea din partea societăţii civile
italiene nu înseamnă că tot ce se scrie în
presa italiană şi apare la televiziune este
împărtăşit de toţi italienii, dar “tăcerea
” este provocată de o lipsă de reguli şi
idei utile a stăpânirii acestei degenerări
în violenţă şi criminalitate de un număr
redus de ţigani şi emigranţi români,
marginalizaţi în cele mai mari oraşe ita-
liene şi europene! Teama şi dezgustul
face ca oamenii să închidă ochii , aşa că
valorile dispar uşor într-un colţ gri, iar
uşa rămâne deschisă spre discriminare
rasială. Personal, eu sunt convins că matu-
ritatea democratică a poporului italian şi
a instituţiilor italiene va găsi o cale civilă
Blue in vitro
şi solidă pentru a stăpâni aceast fenom-
en de criminalitate a unei minorităţi de
ţigani şi români. Dar, dacă pentru ita- să poţi
lieni este doar un moment de spaimă şi să simţi
rătăcire faţă de atâtea acte de violenţă, lumina
pentru români nu trebuie să fie doar un acolo
act de apărare a or goliului naţional, pen- unde nu o vezi
tru că nimănui nu-i face bine să calificăm să poţi cânta tăcerea fără glas
fascistă o ţară ca Italia, care singură s-a s-atingi albastrul unui cer de suflet
eliberat de această greşeală istorică. Nu ne şi să creezi un vis nealterat
ajută cu nimic dacă repatriem o anumită eternitatea să o numeri
parte marginalizată de rromi şi de români în picături de zâmbet
condamnaţi la o pedeapsă certă. Sunt nec- să recreezi iubire
esare reguli constituţionale sau aplicarea în fiece minune.
legislaţiei europene, in aceste cazuri. Criza Daniela Voicu
actuală nu este determinată de faptul că
poporul italian nu mai este tolerant, este
determinată de o necesitate supremă de a
Singuratate
sancţiona fără milă actele de violenţă con-
sumate în Italia sau în altă ţară europeană, mai ştiu că măsuram singuratatea
dar şi de o exigenţă generală, de a construi în nori şi dimineţi prăfuite…
împreuna o nouă civlizaţie europeană respiram secunde
comună tuturor popoarelor acestui con- în cristale de gheaţa coborând
tinent! Dar ca şi cum în Italia 50% din în plamâni adânc, înghetându- mi fiinţa
infracţiuni sunt făcute de cetăţenii italie- apoi se topeau ieşind prin irisul
ni şi în Romania există o infracţionalitate, nemişcat…
care nu apare în paginile ziarelor, dar care singurătatea
umple tribunalele româneşti şi puşcăriile. mă însoţea în drumul meu prin ştergeri
Eficienţa forţelor de poliţie ale ambelor de memorie
părţi, mi se pare, că nu este suficentă pen- şi aduceri -aminte de vid
tru stăpâni. am numărat singuratatea în
Alberto Palombi ecoul paşilor nopţii ai nimănui
Daniela Voicu

17
 Clipa aceea
Câteva cuvinte, ţi-ai spus,
doar câteva cuvinte, şi ai creat
o întreagă istorie, al cărei prezent
este deja ieri, aşa cum mâine
va fi doar trecutul aceluia
ce-l va lăsa în urmă, pierdut
pentru totdeauna...
Doar un cuvânt, îţi spui,
doar un cuvânt, şi te-apropii
în drumul tău de nebănuitul pas
spre necunoscut, fără să te sperii
de gândul acela care eşti şi nu eşti
tu, de clipa aceea în care poţi să fii
şi eşti..
Elena Liliana Popescu
Unde eşti, timp?
Am greşit
nelăsând iubirea să curgă
asemenea unui fluviu...
Unde eşti, Timp?
Întoarce-te şi lasă-mă
să-mi ispăşesc pedeapsa!
Elena Liliana Popescu
18
Doar tăcerile
Lasă-i poetului
doar tăcerile din
Tăcerea
ce naşte
din cuvinte
Cuvântul..
Elena Liliana Popescu
Acatist
Condacul 1
Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta
nu a înviat şi-a văzut de moartea lui până
la capăt în dormitor am o găleată în găleată
atâţia morţi atâta apă
Icosul 1
Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase
cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că
seamănă cu barca din care cobora mereu un
miros de peşte căruia mama îi spunea tata
Bucură-te iubito că îţi voi aduce gogoşi
calde care îţi vor lăsa pe buze o mustaţă de
zahăr
Bucură-te iubito cea care spui te iubesc pe
munte cât să audă doar pietrele
Bucură-te iubito cea care vrei să urci
pisicile pierdute prin copaci pe lună
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
 Condacul 2
Am început să semăn cu cineva pe care
nu l-am văzut decât din profil se plimba pe
acoperiş cu un stol de păsări la subraţ acel
om trăgea tare aer în piept până îi venea
luna în gât atunci tuşea de ieşeau păsări din
trunchiurile copacilor
Icosul 2
Mama te mângâia pe păr la culcare mâna
ei se mânjea de sorin (cum îi spuneai tu la
soare încă de pe atunci că îţi doreai un frate)
îţi spunea poveşti până ce vocea ei se dubla
apoi se tripla se înlănţuia într-o horă de iele şi
tu adormeai mama ta se transforma în păpuşa
de la capul patului
Bucură-te iubito cea care ai în loc de
sfârcuri doi ochi de înger
Bucură-te iubito că ţie nu îţi mai răsare
noaptea de sub pat
Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul
unei rodii
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condacul 3
Am pe gură lipit un bileţele galben pe
care scrie /buze/ nu ţip pentru că nimic nu
mai ajunge la capăt în aceste zile tălpile mi se
dizolvă în drum şi alunec
Icosul 3
În ziua când te-ai îndrăgostit prima oară
îţi ieşeau fluturi din buzunare şi pielea îţi făcea
19
poc pe ici pe colo aveai cutii în care îţi puneai
bătăile inimii atunci când o să te atingă prima
oară visai să vă transformaţi în unul şi acelaşi
lucru tu ai fi vrut în tobogan poate şi el
Bucură-te iubito meterezo
Bucură-te iubito îţi spun până şi cerşetorii
în loc să te roage de bani
Bucură-te iubito căreia pot să îi bag mâna
printre coaste ca printre gratii
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condocul 4
Îmi este dor de cârligele bunicii care ţineau
dimineaţa agăţată de sârmă o vacanţă întreagă
nu arunc la gunoi cojile le vitaminizez în mine
privind la maşina de spălat iau lecţii de dat
peste cap ca să mă transform
Icosul 4
Visele tale stăteau neciugulite de nimeni
oamenii erau departe dacă ar fi venit vreunul
cu un pahar cu apă s-ar fi evaporat până şi
omul îţi plăceau doar oamenii spontani ca
sughiţul oamenii tineri invidios de tineri cu
ciorapi curcubeu până în bărbia genunchiului
Bucură-te iubito că nu te frige soarele
când îl cuprinzi
Bucură-te iubito că tălpile încă îţi suportă
greutatea de pe creştet
Bucură-te iubito sâmbure cu sâmbure
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
 Condacul 5
Învăţătorul meu este cerşetorul dimineţii
care îşi caută mâinile sub pietre draperia nu
mă ţine treaz trasul ei însă da visez la o mobilă
fără canturi şi la un pescar în larg fără barcă
Icosul 5
Când priveai la păsări din pieptul lor
ieşeau alte păsări veneau la tine ţiganii cu
sufletul de aluminiu vroiau să îţi ghicească în
zaţul de cafea depus pe inimă orice asemănare
este pur întâmplătoare spuneai oglinzii
Bucură-te iubito că aşa se bucură animalele
de pradă după ce sunt sătule
Bucură-te iubito cruce de pâine pe apă din
care ciugulesc peştii
Bucură-te iubito că mă pot uita în inima
ta ca printr-un vizor
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condacul 6
În ridurile cuvintelor se simt unduirile
sunt nişte serpentine unde sternul zboară
haotic ca o hârtie în vânt mai sunt speranţe
pentru că există cel puţin un om care încă nu
s-a născut
Icosul 6
Oamenii cu tabieturi la butonieră te
înghionteau de parcă ai fi fost un sac de cartofi
în tine erau însă gânduri multe şi frumoase
numai bune de sărutat pe frunte dar cine să
pună urechea pe pieptul tău ca să te asculte şi
20
să rămână urma urechii ca semn al certitudinii
că da se apasă cu implicare
Bucură-te iubito că ai un dulap cu mai
multe sertare decât loc pentru ele
Bucură-te iubito că stau îngerii în jurul
tău ca la o sobă
Bucură-te iubito ca firele de iarbă în care
se face dragoste
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condacul 7
Pe stradă sunt linii ca în palmă sub formă
de ebrietate din loc în loc vânzători cu privire
de sticlă pisată cresc printre boscheţii de
la marginea bordurii curând nu o să se mai
deosebească piatra de câine
Icosul 7
Mama ta uitase obiceiul de a mai avea
palme imense iar poza tatălui avea mereu un
nimb de praf în jur spre tine veneau păsări în
galop aveai o glugă ca o capelă după ce mâncai
pâine strîngeai firimiturile întro grămăjoară
sub formă de munte pe care visai să ajungi
Bucură-te iubito mai ai până să mai poţi
fii văzută doar prin microscop
Bucură-te iubito care visezi tâmple în
flăcări
Bucură-te iubito că există iarbă în verde
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
 Condacul 8
Deschid uşa la frigider mă loveşte o lumină
albă ştiu că voi visa mirese în hol potcoavele
încălţărilor ard mocnit în fundal o muzică de
scaune trase pe podea
Icosul 8
Când va veni el în pieptul tău va începe să
crească o girafă şi te vei trezi cu capul în nori
fericită inima deja la regim va semăna cu un
cântec de fluier
Bucură-te iubito vom căsca braţele
admirându-ne gingiile iubirii
Bucură-te iubito bucură-te sepia
Bucură-te iubito aşa întinsă peste munţi
văi şi ateliere de potcovit
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condacul 9
Când eram copil mă jucam cu mingea a
venit un băiat mai mare mi-a luat mingea şi a
degajat-o sus în soare aşa tu cu mine te rog
Icosul 9
Afară ningea cu fulgi cât căţeii de usturoi
îţi atârnai visele pe sârmă erai roşie ca un fier
înroşit văzându-l pe el ninsoarea s-a oprit
brusc de parcă te-ai fi aflat în faţa unei frunţi
de dumnezeu îl sărutai de parcă ai fi lins un
nor îţi venea să îi strângi pielea dorind să
rămâi cu el sub unghii
Bucură-te iubito fără abajur
21
Bucură-te iubito cu tot cu plajă
Bucură-te iubito când visezi şi când eşti
visată
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condacul 10
Cititul doar decupează din norii de hârtie
forme fără lesă şi când mergi prin pădure
singurul lucru prin care te deosebeşti de
copacii din jur este inima răsucită în piept ca
o ţigară în scrumieră
Icosul 10
Era unul din cei căruia visai să îi ghiceşti
în plescăitul de dimineaţă să îl ţii în palme ca
pe o gâză cu el soarele va trece prin dreapta pe
o bicicletă cu miros de salcie oamenii în vârstă
cu umbra în formă de avion de război vă vor
binecuvânta prin tăcere
Bucură-te iubito de câte cifre există pe
lume
Bucură-te iubito că nu îţi mai face
stomacul ca o maşină de spălat
Bucură-te iubito aer care trage la cântar
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
Duminică
Condacul 11
Peste masa din camera mea zboară păsări
în formă de cană de mouse de pix de hârtie
de monitor de cutie de chibrituri iar pereţii le
arată direcţia
 Icosul 11 transformat într-un cap de peşte
Fire de păr adică multă multă frică ştiai că Bucură-te iubito ca şi când ai deveni
geamurile trebuiesc spălate pentru a fi văzuţi Duminică
oamenii mai bine şi că nu trebuie să primeşte Stefan Ciobanu
aplauze dimineaţa când reuşeşte să te îmbraci
acum toate s-au rezovat parcă gheaţa pe care
stăteai s-a îngroşat mult cu un zgomot de Meridiana
fermoar
White Petals
Bucură-te iubito cu tot cu frunze
Bucură-te iubito ce ţi-ai înfăşurat aripile I will see your skin
ca pe nişte ziare Like a white petal
Bucură-te iubito ca un zgomot ce sparge Held before the sun’s bright light
vitraliile liniştii And crush the tender lines
Bucură-te iubito ca şi când ai deveni In fragrant demise
Duminică Against the rough contour of my face
And breathe a full field
Condacul 12 Of wind shimmering flowers
În metrou mă uit de la nivelul înălţimii Miles and miles
mele capetele oamenilor par nişte boabe In sunbright breath
de struguri aşteptând să se contopească toţi David Arshawsky, California
în vin să se cunoască să contribuie să ocupe
acelaşi spaţiu
This World
Icosul 12
Ghivecele tale vor deveni adevărate I don’t believe in this world
terenuri agricole iubeşti florile le uzi cu apă The sun can lash out in ragged tongues
apa de la botez după cât de frumos ţi se of white iron
reflectă chipul în ea de la o vreme Spit holes in screaming black
Send worlds smashing shards into
Bucură-te iubito că te transformi în păpuşa cooling cores
cu care te jucai când erai mică Undo a million years of tears and
Bucură-te iubito căci mai ai două braţe ce terrors, blithely dying
îţi mocnesc în piept Spiraling dust and ice rust into black
Bucură-te iubito ca un colţ de pâine mouth, swallowed

22

Leaden time dying, torn asunder
Infinite, collapsing in running
numbers
While blooming in unfathomable life
Ever out around in silent screaming
singing sound
I am all I found, in mirror’s endless
doorways
Neverending bending bliss
Atomized with an unseen kiss
David Arshawsky, California
Unspoken
Unspoken love is like a game of hide
and seek played alone
No one can find you, if you are hidden
and no one seeks
Unrequited and pained, the miseries
are endless and they drone
How can you be found, if you are
isolated and your voice is meek
There is no one in this world who can
live without love
23
There is no one in this world who can
exist without it
This world beckons us to love by its
beauty
This world refuses to be silent until
you admit
That you are unable to exist, without
love
Without love, without love
You are unable to resist the powers of
love
Alexander Ness
Rockford Minnesota United States
Slavery
Smuggling passions after the dark
midnight hour
They bore witness to the fact that love
demands
Absolute obedience, it is absolutely in
power
And they obeyed, for to not do so
would destroy
 And they desired, so they willingly let
it flower
Despite the lives it hurt, despite the
people ignored
They rushed in knowing, and let it
devour
Their lives were filled with love
And in it they felt empowered.
Alexander Ness
Rockford Minnesota United States
Doar femeie
sînt femeie
îmi place să mut munţii din loc
din curiozitate
să văd cum se priveşte lumea
prin ochi de bărbat
dimineaţa, după ce i-am învăţat tot ce ştiu
duc copiii la şcoală
seara dacă şi-au făcut temele
îi las să-şi apere ţara
port pantaloni ca să fac paşii mari
24
să trec peste ani lungi
să încalec armăsari sălbateci, situaţii
complexe
cînd plouă mult şi vîltoarea îmi trece
de umeri
îmi suflec poalele
din obişnuinţă
ridic vocea mai uşor decît piatra
la cei ce mă numesc păcătoasă
în rest îmi respect programul de
femeie
de luni pînă luni
Corina Gina Papouis (Anglia)
Working Class Art
I was working full time as a gravedigger
for a historic local cemetery, Cave Hill.
On random evenings, I was called in to do
food prep for an upscale Italian ristorante.
Seven nights a week I washed dishes for
a trendy Indian restaurant. Contrary to
all of these efforts, I was penniless and
hungry. I went the entire winter unable
to afford electricity. I did not sleep much.
Waiting for me in my one-bedroom
apartment on the third floor of a 1940’s
era brownstone tenement that overlooked
the heart of Bardstown road was a then
19-year old girl who I was madly in love
with, and who used me in every sense
of the terminology. Contrary to this we
never were intimate, not physically. I was
drinking a lot of wine then, always cheap
bottles of pinot noir; and when there
wasn’t wine then somehow there was
bourbon. I chain-smoked like a man on
death row. I was painting a lot. Acrylics
mixed with my blood, mixed media-
crayons, map pencils, inks, whatever.
I had no friends. Neither did she,
really, as she had dried up everyone
around her like a good little femme fatale.
She would use her pretty body to bring us
things for the homestead when she could.
I had talked her into registering with
the community college and of course
found myself writing fully half of her
assignments. Nobody else was close to
her, but everyone seemed to know her.
We were tramps. We were alone. I held
the constant stench of pending suicide
about me, never endingly. By no means
was I oblivious to her lacking genuine
affections for me. It was a disgusting
private game of ours. Sado-masochism as
raw emotive yearnings. She would often
change in front of me, while I somehow
nonchalantly resisted the fiery urges to
violently explore what made her woman. It
was never spoken, but we mutually accepted
that the days would not last forever. Every
blasted day finds its way into darkness.
And the days would end soon enough,
amidst growing arguments wherein we
exchanged blames as freely as we shared
smokes.
25
No relationship is normal, and most
certainly NOT that one. We lived out,
in that pocket dimension of ours, the
words to every damn song that Serge
Gainsbourg had ever sung. I hate her for
being symbolic of that time in my life. I
hate her for my not having bothered with
connecting to another soul in the year
that has followed. I hate her like venom
incarnate. I hate her for still inspiring my
painting.
My past, and everything included
therein, is what defines me. Bloody and
Objective. Absurdist.
Imperialist me. My present is the firing
pin that holds it in place. My future is the
open air to the casualty, the hit waiting
to explode somewhere beyond dream.
Tomorrow will never happen. Tomorrow
is just another word.
I and my art have always been here
before. Alone and better for it.
by Richard Caldwell, USA
 Note de lectura verticalitatea discursului liric. Poezia lui
Ionuţ Popa plonjează în locuri pline de
Poezie tânără prin simbol, dar matură tărie existenţială: “Să te afunzi treptat în
prin mesaj cenuşa existenţei atroce/şi să răsari apoi
precum o stea plăpândă/c-o pană tremurând
într-o enigmă furibundă/de praful ce a curs
pe tine mistuit,/anevoios şi sacru totem
neprihanit,/nu îi lăsa, în patimi, elanul să-
ţi sufoce./Deschide poarta-n lume şi lasă-
ţi aripa să bată/peste oceanele de mâzgă,
otravă şi noroi/cuprinsă-n tot trecutul de-
acelaşi muşuroi,/în tine galaxii pătrund
ca o minune/gesticulând, umile, o vagă
plecăciune/dar tu laşi moartea-n urmă
precoce şi curată/.Iar când te vor întinde,
“Valuri”, Ionuţ Popa – Editura la loc, pe al tău giulgiu/cu pliscul de cristal
Promotal 2008 să baţi în poarta mare,/să te prelingi în
zori ca roua-n felinare/senină, cum ai fost,
Volum deloc rău, cu momente de mare şi gingaşă fecioară/împrăştie miresme de
rafinament. Autorul reuşeşte să surprindă flori de primăvară/şi-o flacără de aur s-o
prin exprimarea frustă a stărilor şi porţi ca un prestigiu.” Ionuţ Popa trăieşte
abordarea ludică, cu remanenţă în sufletul poezia ca pe un profund act existenţial.
cititorului. Se dovedeşte un dibaci mânuitor al
“Tăişul minţii/a despicat lumini, /una cuvintelor. Arhitectura poemelor sale
mai puternică decât cealaltă, /împungând ţine de o ordonare bine gândită a
norii cenuşii/spre a lăsa razele/să curgă imaginilor şi de profunzimea lor: “Într-
prin mine./Şi-am strâns sclipiri/din apele un context am reunit himere cavernoase/
văzduhului,/într-un ocean de nemuriri./ ce mi-au pătruns prin stern ejaculând
Trag din cer diamantele/cele mai de preţ/ale lumină pură,/încolăcindu-mi venele-ntr-o
aceste lumi,/udându-mi goliciunea/cu apele altă corcitură/prin stepele de aur, malefice,/
învolburate/din grotele azure./Şi cu-n surâs stufoase./Erecta clorofilă împrăştie miros
pierdut/ aprind în mine/luminile trecutului.” pe noi/şi ies aburi din mine în ronduri de
Fiorul, taina, deziluzia, îl însoţesc pe miasme/purtând parfumuri rare din dulcile
autor ca un destin implacabil. De remarcat orgasme/spre-un rai de nemurie-ntr-

26
un maldăr/ de gunoi./Aceleaşi fenomene
stârnesc emoţii în cavou,/rugi, bocete şi
lumânări nu-şi mai găsesc menirea,/
doar câte-un semn pierdut goleşte-n taină
mântuirea/cadavrului de sfânt ce zace-
ascuns/ în bibelou./Păcatul strânge rădăcini
iar noi le înmulţim,/ereditar se spune că-l
moştenim din veacuri/cu sânge, cu sudoare,
cu alte multe fleacuri/ce ţin de-un cor
casabil, anemic/ şi nostim./Impardonabile
concepte plutesc prin univers,/se-agaţă de-o
sclipire cu unghii literare/dar unghiile lor
în agonie, trecătoare,/n-au scris şi nici nu
vor mai scrie/ un adevăr pervers….” Am
descoperit în “Valuri” un volum plin de
pitoresc şi de substanţă.
Spirit şi iubire în India – Vol. 1
Apărută în 2007 la editura Flori
Spirituale din Deva, cartea semnată
de Octavian Sărbătoare ne dezvăluie
cu măiestrie din obiceiurile şi tainele
ascunse ale hinduşilor. Autorul, fondator
al Societăţii Literare Internaţionale
27
Mircea Eliade, stabilit din 1987 în
Australia (Sydney) nu e la primul astfel
de volum.
Nuvelele, şapte la număr, oglindesc
specificitatea tradiţiei şi obiceiurilor
hinduse în învăţarea iubirii şi dezvoltă o
viziune aparte privind dragosta umană.
Diversitatea ipostazelor în care ni se
înfăţişează iubirea va surprinde cu
siguranţă pe cei nefamiliarizaţi cu datinile
şi obiceiurile indiene. Aparent puerilă,
proza semnată de Octavian Sărbătoare
cucereşte prin amestecul perfect dintre
real şi ireal, prin personajele sale isolite şi
intensitatea cu care autorul ne dezvăluie
din aventurile petrecute de el pe un tărâm
atât de fermecător. Mesager al iubirii în ţara
zeiţei Shakti, Octavian Sărbătoare izbuteşte
să ne demonstreze că dincole de religiile şi
filozofiile hinduse, iubirea reflectă idealul
în această lumea plină de mister
Daniel Lăcătuş
Pânza de păianjen-
Cella Serghi
M-am hotărât să citesc „Pânza de
păianjen” din dorinţa de regăsi Bucureştiul
interbelic. Cred că tuturor le este familiar
„Micul Paris” descris cu atâta elocvenţă de
Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi chiar
Mircea Eliade. Bucureştiul interbelic,
cu parfumul său, cu bătăliile cu flori
de la şosea, cu oameni care nu spuneau
niciodată „te iubesc”, ci doar „je t’aime”.
Dar cartea nu mi-a adus nimic din
toate acestea. În locul vilelor în care se
ţineau serate elegante, cartea m-a introdus
în case purtând semnul sărăciei şi al luptei
pentru existenţă. Acesta este fundalul pe
care se conturează destinul personajului
principal, Diana Slavu.
Mi-a fost greu să decid dacă Diana
Slavu este sau nu un personaj remarcabil.
În esenţă, destinul ei ar putea fi cel al
oricărei femei. Născută într-o familie
modestă, ea încearcă să îşi depăşească
statutul şi, datorită fizicului şi al firii
vesele se integrează cu destulă uşurinţă în
viaţa mondenă a Bucureştiului interbelic.
De fapt, se integrează atât de mult, încât
ajunge să adopte un mod de viaţă total
incompatibil cu propria origine şi chiar cu
propriile aspiraţii de ordin intelectual.
Cred că asta m-a iritat la personaj:
uşurinţa cu care se abandonează unei

CONCURSUL NAŢIONAL „VERSUL”, ediţia

Pe data de 7 noiembrie 2009 va avea loc prima ediţie a Concursului Naţional

“Versul”, structurat pe următoarele categorii: poezie, proză, jurnal şi traduceri din
limbi străine. La concursul de jurnal pot participa doar elevii care sunt înscrişi într-o
instituţie de învăţământ preuniversitar acreditată, în clasele IX-XII! La celelalte
categorii de concurs pot participa creatori de pretutindeni.

Se vor acorda premii în valoare totală de 2000 de Ron: premiul I (1000 Ron),
premiul al II-lea (500 Ron), premiul al III-lea (300 Ron), Menţiune (200 Ron).

Participanţii se pot înscrie în concurs cu minim trei texte! Acestea pot fi trimise la
concurs doar online pe situl www.versul.ro

La înscrierea pe situl nostru www.versul.ro, după completarea tuturor datelor

personale cerute, vei fi considerat înscris după postarea unui text. Din acel moment,
pentru a fi sigur că vei intra în jurizarea finală, va trebui să cumulezi minimum cinci
voturi ale juriului.

Data-limită de înscriere este 1 noiembrie 2009!

28
lumi marcate de superficialitate, uşurinţa
cu care Diana însuşi devine superficială.
Privită din exterior, Diana Slavu nu este
altceva decât o femeie în căutarea iubirii.
Eu am ajuns să mă întreb dacă personajul
a cunoscut, de fapt, iubirea? Răspunsul,
confirmat şi de evoluţia ulterioară a
romanului, este unul negativ. Căsătoria,
adulterul, nu sunt pentru Diana decât
încercări de a-şi defini un scop, iar lupta la
nivel psihologic, nu se dă între dragostea
pentru amant şi afecţiunea pentru soţ, ci
între principiile care i-au fost inoculate
de familie şi normele impuse de societate.
Faptul că Diana are puterea de a se rupe, fie
şi ca urmare a unui impuls, de o existenţă
care nu o mai satisface, o transformă într-
un personaj cu prestanţă.
Finalul romanului m-a marcat profund.
Mi-a dovedit că, în viaţă, oamenii se
împart în două categorii: spectatori
precum Ileana Dima, care, din umbra
unei singurătăţi autoimpuse, se mărginesc
să constate, şi protagonişti precum Diana
Slavu care înfruntă viaţa, care reuşesc să
se desprindă din „pânza de păianjen” a
sentimentelor, pentru a conferi existenţei
lor un scop real.
Rotaru Izabela
29
Prolog prelungit
Fragment din romanul “Incredibile
iubiri”
Iată-mă la a doua carte fără să am
pic de imaginaţie, am avut însă norocul
să primesc nişte manuscrise (scrisori şi
însemnări) care ar face scriitor pe oricine,
dacă ar avea răbdare doar să le copieze.
Eu, cu aliură de scriitor, am încercat să le
prelucrez eliminând formule de adresare,
unele, să zic aşa, paranteze care nu prea
aveau legătură cu subiectul central, unele
repetări pe care le credeam involuntare şi
adaptând unele cuvinte şi expresii la lim-
bajul actual. Acum mă întreb însă dacă
nu cumva am greşit cu intervenţiile mele
în manuscrisele originale, dar, exersând
şi la prima carte metoda compilării unor
texte şi a relatării despre cum am ajuns
la ele, am crezut că fac bine dacă reuşesc
să mai scriu ceva şi de la mine. În prima
carte însă am scris şi despre întâmplări pe
care eu însumi le-am trăit sau le-am vi-
sat şi eram, deci, „în cunoştinţă de cauză”.
Acum contribuţia mea e minimă şi se re-
duce doar la scoaterea unor cuvinte şi la...
adăugarea altora. Am spus cuvinte sau,
mă rog, sintagme, şi nu fapte, pentru că
faptele-s cele relatate în scrisori şi pe care
nu le-am denaturat.
Să nu credeţi însă că am reuşit să dau
valoare literară unor scriei cu valoare
documentară. Nici vorbă. Textul cărţii
este textul scrisorilor şi iar mă întreb dacă
n-am să fiu acuzat că mă dau drept autor
doar prin faptul că adun între două copeţi
ce au scris alţii, făcând doar unele „machia-
je”, şi acestea, poate, cu un „rimel” nepo-
tivit. Şi vă mărturisesc că, dacă găseam o
singură semnătură pe una dintre scrisorile
care compun materia acestei cărţi, nu mai
schimbam un cuvânt şi eu eram un sim-
plu îngrijitor de ediţie. N-am aflat cine a
compus cele zece scrisori şi nici cele şapte
foi -un fel de ciorne- cu însemnări legate
de conţinutul scrisorilor, posesorii acestor
manuscrise nu aveau nici un indiciu sigur.
Desigur că, în cuprinsul cărţii, nu vreau să
las să se înţeleagă acest lucru pentru că şi
persoanelor anonime le dau nume ca să le
fac personaje. Aşa am ajuns să semnez eu
această carte care prea puţin îmi aparţine.
Cele zece scrisori au fost scrise în
1929, din martie până în noiembrie, iar
însemnările, deşi nedatate, cred că sunt
din aceeaşi perioadă, cu excepiţia ultimei
care a fost scrisa după câţiva ani.
N-are importanţă - consider eu - da-
tarea lor şi nici faptul că, probabil, n-au
fost toate expediate. Ce cred că l-ar putea
interesa pe cititor e datarea întâmplărilor
la care se referă scrisorile. Ei bine, scriso-
rile relatează întâmplări petrecute în jurul
anului 1850, nu înainte de 1845 şi nici
după 1857. M-am folosit de această pre-
supunere a mea şi mi-am permis să plasez
30
acţiunea, chiar dacă nu în mod explicit,
în această perioadă. Locul acţiunii nu e
nici el mai bine enunţat, dar e sigur într-
un sat transilvănean situat pe malul unui
râu şi, probabil nu departe de castelul
Martinuzzi. Dar cred că toate cele leg-
ate de timp şi spaţiu nu au chiar atât de
mare importanţă. Sentimentele, stările şi
faptele trăite ca atare sunt mai presus de
localizarea şi datarea lor. Şi acum, venind
vorba despre sentimente şi fapte, trebuie
să mărturisesc că eu am dat importanţă
părţii narative din scrisori, dar uneori
liricul fisurează naraţiunea, ba chiar se
ajunge la un proces de anihilare mutuală
pe care eu m-am străduit să-l stopez.
Probabil într-o viitoare carte am să ex-
ploatez relaţia dintre expeditor şi destina-
tarul acestor scrisori. Expeditorul este o
tânără care abia împlinise 20 de ani şi care
se îndrăgosteşte acut de cel căruia îi sc-
rie, iar scrisorile ei înregistreaz cu acuitate
trăiri şi angoase nelămurite pe care le
ordonează în stive de emoţii din care se
desprinde o veritabilă succesiune de po-
eme de dragoste. N-am putut să nu fiu
atent la asemenea fapte de scriitură, dar
eu m-am bazat pe naraţiune şi am dirijat
epicul să se coaguleze într-un fel de jurnal
al stărilor pe care le trăieşte o îndrăgostită
care poveşteşte despre o altă iubire, nu
numai despre iubirea ei.
Am prezentat sincer şi direct tehno-
logia scrierii acestei cărţi, dar se cuvine,
să spun cum am ajuns în poseria, pen-
tru scurt timp, a materiei ei, a scrisorilor
şi însemnărilor anonime. E o adevărată
poveste pe care acest prolog trebuie s-o
cuprindă chiar dacă se mai prelungeşte
puţin.
Ieşisem într-o zi în oraş să-mi rezolv
o serie de treburi şi, aşa cum fac adesea,
am început nu cu cea mai importantă,
ci cu cea mai plăcută: m-am dus într-o
vizită la un bun prieten pe care nu-l
mai văzusem de câtăva vreme şi care era
abonat la tot soiul de reviste. Stăteam
la el şi câte două-trei ore, beam o cafea
bună făcută de superba lui soţie şi
răsfoiam revistele aranjate cronologic,
număr cu număr, pe două rafturi anume
făcute pentru ele. Înainte de a intra la el
îmi făceam reproşuri că la ultima mea
vizită îi lăsasem împrăştiate revistele şi,
din respect pentru spiritul său de ordine,
trebuia să-mi cer scuze.
El mă întâmpină cu „Lume nouă,
lume nouă”, prefăcându-se uimit că
mă vede. Genul ăsta de spectacol îl
cunoşteam şi ştiam că Matei recurge
la el când are „spectatori”. Într-adevăr
avea în vizită o familie din Deva, do-
amna Constantina („ce nume frumos”
am exclamat eu) şi domnul Gicu („ca
nuca-n perete”, am spus în gând), naşii
lui, aşa mi i-a prezentat, corectat promt
de nevastă-sa că nu sunt numai ai lui, ci
şi ai ei. Continuând să fie în „rol”, Matei
31
recunoaşte cu prefăcută spăşire că „şi de
data aceasta, ca totdeauna”, soţia lui are
dreptate şi pe mine mă recomandă „cel
mai citit scriitor din casă”, că mă citeşte
şi el şi nevastă-sa spre deosebire de alţi
autori care nu sunt citiţi decât fie de el,
fie de soţie. Mă invită să iau loc la masă
că tocmai se pusese un tacâm în plus.
„Spectacolul” a fost amuzant şi Matei
s-a întrecut pe sine. Când eu am încercat
să schiţez un fel de scuză, a venit rapid
“precizarea” că eu nu sunt în plus, ci doar
tacâmul şi scaunul de la masă pe care pot
să nu le folosesc. Eu am întrat în jocul lui
şi i-am dat replica, de care toată lunea a
râs, că am să mă folosesc de tot ce a fost
în plus, dar regret lipsa unui pahar şi că
probabil el l-a ascuns. Mi s-a adus şi un
pahar în care Matei n-a pus decât câteva
picături spunând că, dacă mă învăţ cu
ţuica, lui nu-i mai rămâne nimic, că naşii
i-au adus-o. A intervenit iar nevastă-sa
care a mărturisit că şi-a dat seama de
multă vreme că soţul ei e un egoist, dar
nu credea că ajunge în asmenea hal. A
luat sticla şi mi-a umplut paharul spre
disperarea, bine simulată, a prietenului
meu. Şi mie îmi ieşea jocul pentru că naşii
râdeau cu poftă la fiecare replică a mea.
Aproape că uitasem că, de fapt, am venit
să citesc ceva de prin revistele lui Matei.
M-am lăsat servit, cu toate că niciodată
n-am luat prânzul atât de devreme. Am
făcut glume şi pe acest subiect: „N-am
mai prânzit niciodată la ora 12, dar bine
că ştiu când se ia masa aici că voi veni
mereu în vizită la ora asta”.
Nu mai reţin exact de ce s-a renunţat
la admosfera aceea amuzantă în care de-
scoperisem că mă simt foarte bine, dar am
auzit-o pe naşa întrebând:
- Şi în scris sunteţi la fel de haios?
Eu, care mă gândeam ce să mai spun
ca să mă menţin în forma cu glumele,
n-am înţeles prea bine şi doream s-o în-
treb, dacă vrea cumva să corespondăm.
Mi-am dat seam că soţul ei are simţul
umorului, dar nici nu voiam să risc. Mi-a
sărit în ajutor Matei care a devenit subit
serios.
- Nu scrie proză umoristică,dimpotrivă,
a scris un roman de-a dreptul tragic.
Nu apuc să spun „Tragic de prost” că
Matei se lansează pe post de critic literar
şi le explică naşilor ce roman grozav am
realizat şi cum trebuie citit. Am inter-
venit de câteva ori cu „Lasă, lasă!”, dar
n-am reuşit să-l împiedic să-şi etaleze
teoretizările despre romanul meu, aşa că
am devenit tăcut şi indispus mai ales că
mă străduiam să termin ce aveam în far-
furie şi mă mustram că am rămas la masă,
iar lectura revistelor era compromisă.
- Acum lucrează la un memorial de
călătorie, dar nu mi-a arătat decât vreo
zece pagini. Îşi informează Matei naşii
, reproşându-mi indirect „zgârcenia” cu
care îi arăt ce scriu.
32
- Şi unde aţi călătorit? mă întreabă iar
doamna.
- A călătorit prin toată Europa, a văzut
tot ce era de văzut pe bătrânul continent,
răspunde din nou în locul meu Matei.
- Nici chiar aşa! Nu exagera, că n-am
văzut tot. Vreau eu să clarific lucrurile şi
să spun că mai am multe de văzut. Pri-
etenul meu intră intr-o adevărată criză
logoreică. „Am văzut câte ceva prin Eu-
ropa asta, dar vreau sa scriu despre Praga”,
apuc să spun.
- „Jurnal prahez” se intitulează cartea
la care lucrează domnul scriitor aici de
faţă. L-am auzit iar pe Matei şi m-am
inhibat.
N-aş fi vrut să discut despre ce vreau
să scriu şi nici să stârnesc curiozităţi ca
scriitor. Nu ştiam cum să schimb sub-
iectul şi să revin la discuţia glumeaţă de
dinainte. Am devenit un simplu ascultător
al întrebărilor tot mai curioase ale doam-
nei Constantina, ba chiar şi ale domnului
Gicu şi ale răspunsurilor lui Matei care
se dovedea un „expert” al literaturii mele.
Ştia nu numai ce am scris, ci şi ce vreau să
scriu şi, trebuie să recunosc, avea intuiţii.
Mi-era şi puţin necaz că m-am lăsat aşa
de repede descifrat de el. Prea multe
discuţii am avut împreună ca să nu-i fie
uşor acum să înţeleagă ce gândesc. De
fapt, nu prea aveam cu cine să vorbesc de-
spre literatură şi am apelat la el intuindu-i
calităţile de critic. Răspundea foarte bine
la ceea ce ar fi trebuit să răspund eu până
în momentul în care Tina, aşa i se adresa
el naşei sale, i-a spus, făcând abstacţie că
eu eram alături:
- Dacă-i vorba de Praga, am să-i dau
domnului scriitor nişte scrisori vechi să
citească.
Desigur domnul scriitor eram eu şi am
făcut o mutră mirată. Matei nu mi-a mai
sărit în ajutor şi aştepta să-mi exprim cu-
riozitatea.
- Da, da! Scrisori despre o ţărancă de
pe la noi ajunsă într-un mod misterios la
Praga şi care şi-a petrecut cea mai mare
parte a vieţii acolo.
- Scrisori vechi? De la Praga? N-am
mai rezistat şi-am început să-mi exprim
curiozitatea şi am văzut cât de satisfăcută
era doamna Constantina care n-a răspuns
imediat, şi-a privit – cu subînţeles parcă -
finul, pe vorbăreţul Matei, căruia acum i-a
închis gura.
- Scrisorile nu sunt de la Praga, spune
într-un târziu făcându-mă şi mai curios.
- Nu sunt de la Praga, ci despre ţăranca
ajunsă la Praga, nu-i aşa, Tina? Întreabă
Matei vrând să lămurească lucrurile, dar
doamna tace şi-şi savureaz plăcerea de a
mă face curios.
- Despre Zenovia, spune zâmbint dom-
nul Gicu, probabil ca să-i strice plăcerea
soţiei sale.
La auzul acestui nume am sărit ca ars.
- Cum?! Aproape că am strigat.
33
- Zenovia sau Zenobia? a întrebat calm
Matei, accentuând cele două silabe care au
consoana diferită.
- Asta nu mă mai interesează, spun
aproape revoltat că Matei intervenise din
nou şi amâna explicaţia naşilor.
- Măi! Zenobia e mama lui Ion, spune
cu un ton ridicat Matei care mi-a simţit
iritarea.
- Ce Ion? Care Ion? Lasă oamenii să
explice!
- Poftim! Scriitorul nu ştie care Ion.
De Liviu Rebreanu ai auzit? Devine şi mai
certăreţ Matei.
- Pe mine nu mai interesează acum
Ion, nici Rebreanu. Înţelegi? Pe mine mă
interesează faptul că numele acelei femei
începe cu z de zare, de la zid, de la Ze-
nobia lui Gellu Naum, măi deşteptule, că
de Gellu Naum n-ai auzit. Numele unei
femei de la Praga, asta mă interesează, că
începe cu Z .
Mi-am dat seama că toţi se uitau la
mine miraţi, neînţelegând de ce am avut o
asemenea ieşire. Într-adevăr, începusem să
ţip ca un apucat: „Numele începe cu z”.
Desigur că am încercat apoi să explic,
mai mult mie decât lor, de ce am avut o
asemenea stare. Dacă doamna Constan-
tina a înţeles foarte repede şi a râs graţios
ajutându-mă să-i fac să înţeleagă pe soţul
ei şi, mai ales, pe Matei, eu nici acum nu
pot să-mi justific atitudinea mea. Atât de
tare să mă fi surprins că numele acelei fe-
mei începe cu z? Totul e atât de simplu, o
pură coincidentă.
Înainte de a ieşi în oraş, când eram
deja în hol gata îmbrăcat şi mă hotărâsem
să trec mai întâi pe la Matei, îmi sună
telefonul. Era o prietenă din Bistriţa pe
care n-o mai văzusem de multă vreme şi
care mă suna rar, numai când avea ceva
important să-mi spună. De data aceasta
a făcut o excepţie, mi s-a părut că a vrut
doar să-mi audă glasul. „Aloo! Ştii cine
te sună?” Desigur că ştiam, vocea ei era
inconfundabilă pentru mine şi i-am spus
asta ca un fel de compliment pe care nu
l-a comentat şi pentru care nici nu mi-a
mulţumit. Se grăbea parcă să mă întrebe:
„Ai în familie, sau printre rude, prieteni
sau cunoştinţe apropiate pe cineva a cărui
nume începe cu Z?” Luat prin surprin-
dere am început să mă bâlbâi şi îi repetam
mereu întrebarea „Nume care începe
cu litera Z?” Aştepta parcă grăbită să-i
răspund. „Da! Cu litera sau cu sunetul
z, cum vrei să zici.” Până la urmă am re-
cunoscut că nu-mi amintesc şi eram curi-
os de ce mă întreabă. Mi-a răspuns ceva în
genul că dacă nu-mi amintesc nu e nimic
important şi i-am spus că nu-mi amintesc
pentru că nu ştiu, cu siguranţă, pe nimeni
apropiat cu nume care să înceapă cu Z.
Şi iată acum! O simpatică doamnă, cu
un nume interesant, Constantina, pe care
abia am cunoscut-o, îmi spune despre o
34
Zenovie care a trăit la Praga, oraşul în
care am ajuns ca într-un vis şi care îmi
dă atâta bătaie de cap ca să scriu despre
el. Explicaţia comportamentului prin care
i-am stârnit şi eu curiozitatea doamnei
Constantina, am încercat să mi-o justific
prin faptul că m-am simţit atras de acest
nume, ca şi cum ar fi al unei rude apropi-
ate. Le-am şi spus acolo la masă despre
acest sentiment spre amuzamentul lui
Matei.
Când am vrut să-i dau telefon Anei
la Bistriţa ca să-i spun că am aflat cine
e persoana care începe cu Z , a râs încât
şi nevastă-sa i-a făcut observaţii. Am
renunţat la telefon, dar, după ce doamna
Constantina a precizat numele viitorului
meu personaj (eram convins de atunci
de asta), l-am pronunţat de mai multe
ori: Zenovia, deci nu Zenobia, Zenovia,
Zenovia... Am observat, din schimbul
de priviri dintre fin şi naşă, că am părut
ciudat şi că de-acum mi se îngăduie tot-
ul, aşa că m-am autoinvitat, la familia
naşilor lui Matei. Drumul la Deva l-am
făcut chiar în sâmbăta următoare, că nu
mai era timp de aşteptare, împreună cu
Matei care mi-a spus că a vorbit cu naşii
şi vom fi bine primiţi. Părea şi el curios să
vadă manuscrisele, dar, mi-am dat seama
târziu, el era interesat mai mult de naşa
lui care a făcut în aşa fel încât i-a aranjat
un drum inopinant domnului Gicu ca să
ne aştepte singură şi să joace rolul soţiei
nemulţumite de plecările dese ale soţului
în interes de serviciu. Aflu că şi Jana, nev-
asta prietenului meu, a trebuit să meargă
la părinţii ei că altfel ar fi venit şi ea cu
noi.
Mare actriţă e doamna Constantina şi
prietenul meu, mare actor. Eu nu mi-am
dat seama de spectacol decât mai târziu
preocupat fiind de manuscrisele ce o pre-
zentau pe Zenovia.
De voie de nevoie, am rămas în Deva,
găzduiţi de doamna Constantina, până a
doua zi când m-am întors fără Matei. Sub-
iectul unui alt roman poate să fie noap-
tea pentrcută la Deva, preambului unei
cotituri radicale în viaţa prietenului meu
şi preambui cărţii de faţă.
De fapt, n-am gândit toate astea atun-
ci. Scrisorile despre Zenovia m-au fasci-
nat pur si simplu. Doamna Constantina
aşezase dosarul în care erau strânse scriso-
rile pe masa ovală din sufragerie unde am
fost poftit să intru, Matei rămânând în
bucătărie să-şi ajute naşa să pregătească
o gustare. El adusese ceva într-o plasă, eu
venisem doar cu un buchet de garoase pe
care-l cumpărasem în ultimul moment
în piaţa din Deva. Bine că-mi adusesem
aminte că se cuvine să-i aduc doamnei
flori pe care le-am abandonat în braţe
ei. Gestul meu, după toate aparenţele, a
bucurat-o, dar eu n-am avut răbdare să-i
analizez încântarea; văzând dosarul am şi
pus mâna pe el pentru că eram convins că
35
acolo era manuscrisul care mă atrăgea ca
un magnet. Intrată, cu florile în braţe, do-
amna a început să râdă, parcă prevăzuse
scena aceasta generată de curiozitatea
mea excesivă. A intrat şi Matei cu sticla
de whisky, a început să râdă şi el, parcă
erau înţeleşi, dar eu n-am mai avut treabă
cu nimeni,m-am aşezat la masă şi am de-
schis imediat dosarul. Am admirat mai
întâi scrisul îngrijit cu litere caligrafice,
aşezate în rânduri ordonate pe foi mari,
format A4, pe care timpul le îngălbenise.
Erau 10 scrsisori, a câte 3-4 pagini fiecare,
majoritatea numerotate, şi alte 7 foi sepa-
rate, nici una numerotată, scrise ceva mai
neîngrijit, dar cu aceeaşi cerneală albastră
care nu părea deloc decolorată de timp.
Lectura, zic eu, nu mi-a luat prea mult
timp. Am început să citesc, nu mă mai
sinchiseam de gazdă şi cu atât mai puţin
de Matei care-mi turna mereu whisky în
pahar şi-mi punea cuburi de gheaţă. Ce
am mâncat la masă, habar n-am. De-
spre ce au discutat naşa şi finul ei, la fel,
n-am idee, nu mă interesa. Eram foarte
mulţumit şi bucuros că mă lăsau în pace
să citesc. Mă preocupa acurateţea cu care
autoarea acelor scrisori şi notiţe îşi pre-
zenta bunica, pe Zenovia, prezentându-se
pe ea însăşi. Era romanul unei incredibile
iubiri, dar eu nu sesizam incredibila iubire
care se petrecea sub ochii mei.
Îmi terminasem lectura, dar şi sticla
de whisky. E drept, la băut mi-a dat o
mână de ajutor şi doamna Constantina
care nu mai era îmbrăcată în rochia aceea
elegantă cu care ne întâmpinase, ci într-
un capot de casă foarte decoltat. Prietenul
meu Matei, cred, n-a citit toate pagini,
dar l-am auzit spunând de câteva ori:
„interesant, interesant”; cât despre băut,
el mai mult a tras chiulul ca de obicei,
dar părea să se descurce foarte bine în
bucătăria naşei lui. Obosit, era să adorm
cu capul peste dosarul cu scrisorile. Do-
amna Constantina, văzându-mă moţăind,
l-a rugat pe Matei să mă ia în dormitor
că ea se va culca în camera alăturată unde
era doar o canapea îngustă. Ne spune
prefăcut ameninţător că se va încuia în
cameră ca să nu dăm peste ea şi că dacă
spargem uşa procedează ca Zenovia. Matei
mă priveşte mimând o sperietură zdravănă.
„A citit deci toate scrisorile”, am gândit
fără să ma amuz de glumele doamnei.
M-am grăbit să trec în dorminor şi, dacă
nu era cu mine Matei, eram dispus să mă
trântesc îmbrăcat în patul larg şi imbietor.
Matei m-a ajutat să-mi dau jos hainele de
pe mine şi s-a aşeza alături lângă mine.
Cred c-am adormit imediat şi-am dormit
buştean câteva ceasuri bune. O sete ce-mi
uscase gâtul m-a trezit şi somnul nu mi-a
mai revenit decât în zori pentru că ideea de
a face o carte din scrisorile de la doamna
Constantina nu-mi dădea pace.
În noaptea aceea, la Deva, am hotărât să
încerc să mai fiu încă o dată scriitor.Cu decizia
36
asta am adormit din nou până spre amiază
când am plecat înapoi spre casă cu dosa-
rul manuscriselor despre Zenovia şi cu
gândul mai mult la nepoata ei, la anomina
autoare a lor. Pe ea am considerat-o la fel
de importantă ca şi pe Zenovia, bunica ei.
În noaptea aceea mi-am dat seama că,
folosindu-mă de manuscrisele pe care mi
le-a încredinţat doamna Constantina pen-
tru două luni, am să scriu un roman. Când
am ajuns acasă aveam deja în minte pro-
gramul scrierii lui.
În ideea unei relatări cât mai succinte
şi mai facile, am rezumat toată povestea de
la care s-a pornit scrierea acestei cărţi în
care, de fapt, aşa cum am mai spus, nu fac
altceva decât o compilaţie, în cazul cel mai
fericit, şi, cel mai adesea, o simplă tran-
scriere a manuscriselor care au fost multă
vreme proprietatea doamnei Constantina.
Silviu Guga
 Concursul Naţional de Creaţie Literară
Iulia HASDEU
ed. a XI-a, 2009

Competiţia cuprinde secţiunile: Poezie, Proză, Eseu şi Debut sideral, având două
categorii de vârstă: elevi de gimnaziu şi liceeni.
La secţiunea Poezie, toţi participanţii, indiferent de vârstă, vor trimite 7-8 poezii
(3-5 pag. A4). La secţiunea Proză – două-trei texte literare: povestire, nuvelă, schiţă
etc. (în total, 5-7 pag. A4).
Liceenii vor concura la secţiunea Eseu, alegând una dintre temele propuse: „Căderea
este colectivă, salvarea este individuală”; „Nonconformiştii nu distrug”; „Te doare doar
atunci când doreşti” (3-4 pag. A4).
La aceeaşi secţiune elevii de gimnaziu vor medita asupra uneia dintre următoarele
teme: „Suferinţa este mai necesară decât orice plăcere în formarea unui caracter”, „Sunt
un dicţionar de antonime...” (2-3 pag. A4)
Pe cei mai pregătiţi dintre tineri, îi invităm la Debut sideral cu poezie (min. 30 de
lucrări), proză sau eseu (60-70 de pag. A4)
Lucrările tehnoredactate la calculator, cu corpul de litere 14, vor fi expediate pe
adresa redacţiei în 4 exemplare, având pe plic menţiunea Pentru concurs sau la adresa
de e-mail: clipa.siderala@yahoo.com.
Important! Concurenţii vor semna lucrările, alăturând acestora şi un CV, care va
include: numele şi prenumele participantului, adresa completă, telefonul şi e-mailul,
instituţia în care studiază şi adresa acesteia, clasa, cenaclul din care face parte, premiile
şi distincţiile, activităţile culturale/literare, numele profesorului de limba română/
îndrumătorului, adresa de la domiciliu şi telefonul.
Laureaţii Premiului Mare ai ediţiilor precedente nu pot concura la secţiunile în
care au excelat.
Data-limită pentru expedierea textelor: 1 august 2009.

37
REDACTIA:

Comitetul fondator:
Daniel Lacatus, Daniela Voicu, Al. Florin
Tene, Alberto Palombi,
Director: Daniel Lacatus
Redactor sef: Daniela Voicu
Colaboratori: Menuţ Maximinian, Silviu
Guga, Elena Liliana Popescu

Grafica: David Arshawsky, California

ADRESA REDACTIEI:
Str. Ovid Densusianu, bl. 6, sc. C, ap. 35,
Calan – HD

Tel: 0734 387 914

e-mail: lacatus.daniel@gmail.com
Cont B.R.D. Călan: CONT IBAN
RO77BRDE220SV36722012200

38
C UI B
NUMARUL I MAI 2009
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO

NEST
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO

NIDO
REVISTA DE CULTURĂ LITERATURĂ
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO
NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO

APARE SUB EGIDA LIGII SCRITORILOR DIN ROMÂNIA

ISSN 2066 - 1932