Pătimirea Sfintei Muceniţe Tatiana fecioara

şi a celor împreună cu dînsa

(12 ianuarie)
Sfînta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma cea veche, din părinţi de neam mare,
pentru că tatăl său a fost de trei ori antipat, însă binecredincios creştin şi temător de
Dumnezeu, păzind în taină sfînta credinţă, în care şi pe fiica sa, adică pe Sfînta
Tatiana, a crescut-o cu bunăcuviinţă şi frică de Dumnezeu, învăţînd-o şi
dumnezeieştile cărţi.

Venind aceasta în vîrstă şi nevrînd să se însoţească cu bărbat, îşi petrecea în feciorie

şi curăţie viaţa, pentru că s-a făcut mireasă lui Hristos, fiind rănită de dragostea Lui
şi Aceluia şi slujea ziua şi noaptea, omorîndu-şi trupul în post şi rugăciuni şi
robindu-l duhului. Apoi s-a învrednicit de slujba bisericească pentru viaţa sa
îmbunătăţită şi slujea lui Dumnezeu îngereşte, deşi era în trup; după aceea, cu
mucenicească cunună a încununat Hristos Dumnezeu pe mireasa Sa, a cărei
pătimire a fost astfel:

Fiind ucis de romani prea nelegiuitul împărat al Romei, Antonin Eliogabal (218-
222), al cărui trup a fost tîrît spre batjocură prin cetate, aruncat în rîul Tibru; după
dînsul a fost ridicat la împărăţie tînărul copil Alexandru Sever (222-235), care era
numai de 16 ani.

Acela avea mamă creştină, numită Iulia Mamia, de la care învăţase a cinsti pe
Hristos, însă nu cu dreaptă credinţă, că nici pe idoli nu-i lepăda, ci se închina lor ca
unor vechi zei ai Romei, avînd în palatele sale şi chipul lui Hristos şi pe al
necuratului Apolon, pe al lui Avraam, cel din legea veche, şi al lui Orfeu cel
elinesc, precum şi alţi idoli.

Drept aceea, Alexandru nu prigonea pe creştini, ca cel născut din maică creştină,
însă antipaţii şi eparhii lui făceau mare răutate credincioşilor; căci din pricina
tinereţii lui, cîrmuirea împărăţiei era încredinţată unora din boieri, între care mai
întîi era Ulpian, eparhul cetăţii, aspru din fire şi mare vrăjmaş al creştinilor.

Aceia, ocîrmuind toate în numele împărătesc, trimiteau porunci pretutindeni, ca

"galileenii" (aşa numeau ei pe creştini) cu chinuri şi cu moarte să fie siliţi la
închinarea zeilor romanilor; şi erau aleşi spre pierderea creştinilor cei mai cumpliţi
slujitori idoleşti: Vitalie, comitul, Vas Cubiculariu şi Caius Domesticus. Şi se vărsa
ca apa sîngele creştinilor, fără cruţare, atît în Roma, cît şi în toate părţile stăpînirii
romane.
Într-acea vreme, Sfînta fecioară Tatiana, diaconiţa Bisericii Romei, a fost prinsă de
cei necredincioşi şi adusă în capiştea lui Apolon, să se închine acestuia. Ea însă s-a
rugat lui Hristos, Dumnezeul său, şi îndată s-a făcut cutremur, încît a căzut idolul,
zdrobindu-se în bucăţi; apoi a căzut şi o parte din templu şi a ucis pe mulţi dintre
necredincioşii care erau acolo înăuntru, precum şi pe slujitori; iar diavolul care
locuia în idol, răcnind cu mare glas, a fugit cu tînguire din locul acela, auzind toţi
chiotul lui şi văzîndu-l fugind în întuneric, prin văzduh.

Atunci păgînii au dus-o la judecată şi la chinuire; dar mai întîi au bătut-o fără milă
peste obraz slujitorii tiranilor şi apoi i-au scos ochii cu undiţele. Multă vreme fiind
chinuită, chinuitorii au slăbit, pentru că sfînta era înaintea celor ce o băteau ca o
nicovală tare, încît cei ce o chinuiau aveau dureri mai mari decît muceniţa; ba încă
şi de îngerii, care stăteau nevăzuţi lîngă dînsa, erau loviţi peste obraz. Deci strigau
către judecătorul cel fără de lege, rugîndu-l să le poruncească să înceteze a chinui
pe nevinovata fecioară, fiindcă singuri spuneau că primesc mai multă muncă decît
dînsa.

Iar ea se ruga lui Dumnezeu pentru chinuitorii ei, să le dea cunoştinţa adevărului; şi
a fost auzită, pentru că li s-a arătat o lumină cerească, şi ochii lor cei sufleteşti
deschizîndu-li-se, au văzut patru îngeri înconjurînd pe sfînta, apoi au auzit un glas
din cer care venea spre sfînta, şi au căzut la pămînt înaintea ei, zicînd: "Iartă-ne,
slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie".
Deci, au crezut în Hristos, fiind opt la număr, şi s-au botezat în sîngele lor; căci au
fost chinuiţi cumplit, pentru mărturisirea lui Hristos şi li s-au tăiat capetele cu sabia.

Într-altă zi, judecătorul cel nedrept şezînd în divan, a pus iarăşi de faţă la întrebare
pe Sfînta fecioară Tatiana, care a stat înainte întreagă şi sănătoasă cu trupul, avînd
faţa luminată şi ochii veseli, dar neputînd cu cuvinte s-o înduplece la idoleasca
jertfă, a poruncit s-o dezbrace şi să-i taie trupul cu brice. Feciorescul ei trup era alb
ca zăpada şi cînd o atingeau cu bricele, curgea din răni lapte în loc de sînge şi ieşea
o mireasmă plăcută ca dintr-un vas de aromate.

Sfînta, ridicîndu-şi ochii spre Mirele său Hristos, se ruga în chinuri. Apoi au întins-
o la pămînt, în chipul crucii, şi mai mult au bătut-o cu toiagul, ostenind şi
schimbîndu-se mulţi slujitori; pentru că îngerii lui Dumnezeu, ca şi mai înainte,
stînd acolo nevăzuţi, loveau pe cei ce băteau pe sfînta şi slujitorii adevereau aceasta
că sînt bătuţi de o mînă nevăzută cu vergi de fier, pentru care au murit nouă dintr-
înşii, fiind ucişi de mîna îngerilor, iar ceilalţi au căzut zdrobiţi abia cu viaţă; iar
sfînta batjocorea pe judecător şi pe chinuitorii ei, defăimînd pe idolii lor.

După aceasta, trecînd ziua, au aruncat-o în temniţă, unde toată noaptea rugîndu-se
şi cîntînd, lumina cerească o acoperea şi îngerii lui Dumnezeu cîntau împreună cu
dînsa; iar a doua zi, scoţînd-o iarăşi la judecată, se arăta cu corpul mai sănătoasă şi
cu faţa mai frumoasă ca mai înainte, încît s-au mirat toţi, deşi cu cuvinte
amăgitoare o îndemnau să se plece la un gînd cu ei şi să aducă jertfă Artemizei,
zeiţa lor cea mare.

Sfînta fecioară se arătă ca şi cum s-ar fi învoit cu sfatul lor şi o duseră cu slavă în
templul Artemizei; dar diavolul cel ce locuia în idolul acesta, înţelegînd venirea
Tatianei, cu glas mare a strigat: "Vai mie! Vai mie! Unde voi fugi de la Duhul Tău,
Dumnezeule al cerului, pentru că foc din cele patru unghiuri ale templului mă
izgonesc".

Cînd s-a apropiat sfînta de templu, a făcut semnul Sfintei Cruci şi, ridicîndu-şi ochii
în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, şi îndată s-au făcut fulgere şi un tunet înfricoşat,
apoi căzînd foc din cer, a ars templul şi idolul împreună cu slujitorii; iar jertfele le-
au prefăcut în cenuşă şi mulţi din popor au căzut morţi, fiind loviţi de trăsnet.
Pentru aceasta, au dus-o în divan şi acolo au spînzurat-o, şi cu unghii de fier au
însîngerat-o; atunci şi sînii ei au fost rupţi cu acele fiare. Apoi, aruncînd-o din nou
în temniţă, îngerii lui Dumnezeu cu lumina cerească au venit iarăşi la dînsa şi,
tămăduind-o de rane, au făcut-o sănătoasă, fericindu-i pătimirea ei cea bărbătească.

A doua zi a fost dată spre mîncare unui leu înfricoşat, în privelişte, care, văzînd-o, a
început a se gudura şi a-i mîngîia picioarele. Cînd l-au luat pe leu din privelişte şi-l
duceau la locul său, s-a repezit pe neaşteptate la un boier cinstit, anume Eumenie, şi
l-a ucis pe loc. Apoi iarăşi au spînzurat pe Sfînta Tatiana şi mai cumplit au zgîriat-
o; iar chinuitorii ei erau loviţi şi omorîţi de îngeri nevăzuţi. După aceea, aruncînd-o
în foc, focul nu ardea, pentru că îşi potolea puterea sa arzătoare, cinstind pe roaba
lui Hristos. Toate aceste preamărite minuni se socoteau de păgîni nu ca puteri ale
lui Hristos, ci ca vrăjitorie. Deci, i-au tuns părul capului ei, pentru că ziceau că în
perii săi are farmece, care o apără de orice vătămare.

După tăierea părului, au închis-o în templul lui Jupiter, pentru că li se părea că de

acum nu mai poate să facă nici un rău idolului lor, de vreme ce, odată cu părul s-au
luat de la dînsa şi vrăjile. Sfînta a petrecut în acea închisoare două zile, cu lumina
cea obişnuită ce venea din cer strălucind, mîngîindu-se de îngeri. A treia zi au venit
slujitorii cu poporul, vrînd să aducă jertfă zeului Jupiter. Cînd au deschis templul,
au văzut pe idolul lor căzut la pămînt şi sfărîmat ca praful; iar sfînta se veselea în
Hristos, Dumnezeul său.

Atunci au dus-o iarăşi la divan şi, neştiind judecătorul ce să-i mai facă, a pedepsit-o
cu moartea şi i-a tăiat sfîntul cap, împreună cu al tatălui său, pentru că l-au dovedit
că este creştin, după ce mai întîi l-au scos din dregătoria sa şi i-au luat averile; apoi,
osîndindu-l la moarte prin tăiere, a murit pentru Hristos, împreună cu sfînta sa fiică.

Şi amîndoi au primit cununile muceniceşti de la Hristos Dumnezeu, Căruia I se

cuvine mărire, în veci. Amin.
 Pătimirea Sfîntului Mucenic Petru,
care s-a numit Abesalamit
(12 ianuarie)
Petru, care se numea şi Abesalamit, a fost prins în cetatea Avilona, fiind acolo
prigonire. El era de fel din părţile Eleuteropolei, şi l-a adus la ighemonul Sever,
pentru cercetare.

Acesta a zis către dînsul: "Cum te numeşti?" Petru a răspuns: "După numele cel
părintesc, mă numesc Abesalamit, iar după numele cel duhovnicesc, pe care l-am
luat de la Botez, mă numesc Petru". Voievodul a întrebat: "Din ce neam eşti?" Petru
a răspuns: "Sînt creştin". Boierul l-a întrebat: "Ce dregătorie ai?" Petru a răspuns:
"Nu pot avea o dregătorie mai mare şi mai bună decît aceasta, adică a fi creştin".
Voievodul a întrebat: "Ai părinţi?" Petru a răspuns: "Nu am". Boierul i-a zis:
"Minţi, căci eu am auzit că tu ai părinţi". Petru a răspuns: "În Evanghelie mi se
spune ca de toate să mă lepăd, venind la mărturisirea numelui Domnului". Boierul a
zis: "Ştii porunca împărătească?" Petru a răspuns: "Eu porunca Dumnezeului meu o
ştiu, care este adevăratul şi veşnicul împărat". Voievodul a zis: "Milostivii împăraţi
au poruncit ca toţi creştinii ori să jertfească idolilor, ori cu felurite chinuri să piară".
Petru a răspuns: "Şi împăratul cel veşnic şi adevărat a poruncit, că de va jertfi
cineva diavolilor, iar nu Dumnezeului celui viu, acela în veci să piară. Tu judecă cu
dreptate: se cade oare a încălca porunca Împăratului ceresc?".

Voievodul a zis: "Ascultă-mă, jertfeşte idolilor, şi împlineşte porunca împăraţilor

noştri". Petru a răspuns: "Eu idolilor celor făcuţi de mînă, din lemn şi din piatră,
cărora şi voi sînteţi asemenea, nu voi jertfi". Boierul a zis: "Nedreptate ne faci
nouă; nu ştii oare că am putere să te ucid?".

Petru a răspuns: "Eu nu te năpăstuiesc, ci îţi spun ceea ce este scris în legea
Domnului: Idolii păgînilor sînt aur şi argint, lucruri de mîini omeneşti; au gură,
ochi, nări, urechi, mîini şi picioare, dar n-au grai, nu văd, nu miros, nici umblă. Şi
Domnul grăieşte în Sfînta Scriptură: Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei, şi toţi cei
ce nădăjduiesc spre dînşii". Dacă Domnul prin gurile proorocilor şi prin Sfîntul
Duh le-a zis acestea, apoi cum îmi spui tu că te-aş asupri, de vreme ce eu ţi-am zis
că eşti asemenea cu pietrele şi cu lemnele cele mute şi surde, prin care cinstiţi pe
diavoli, ba încă şi pe mine mă sfătuieşti să fiu asemenea ţie".

Voievodul a zis: "Ascultă-mă, miluieşte-te singur şi adu jertfă zeilor". Răspuns-a

Petru: "Atunci eu cu adevărat mă voi milui, de nu voi aduce jertfă zeilor voştri, şi
de nu mă voi depărta de la adevăr; de vreme ce tu eşti necredincios, pentru aceea nu
mă crezi pe mine, nici legea lui Dumnezeu, cum că de va jertfi cineva zeilor, va
pieri. Deci, de ce zăboveşti? Fă ceea ce este poruncit ţie". Voievodul a zis: "Voi
răbda încă, aşteptînd pînă ce te vei gîndi şi vei jertfi zeilor, izbăvindu-te de
chinuri".

Petru a răspuns: "În deşert aştepţi; fă acum ceea ce ai să faci, şi împlineşte lucrul
tatălui tău, diavolul, căci eu nu voi face voia voastră, căci nici Domnul meu Iisus
Hristos, căruia şi slujesc cu osîrdie, nu mă va lăsa să fac aceasta".

Deci, voievodul a poruncit să-l spînzure; apoi a zis: "Ce zici Petre, vei jertfi zeilor,
sau nu?" Petru a răspuns: "Dă acele unghii de fier şi porunceşte să mă strujească;
pentru că nu o dată ţi-am spus că nu voi jertfi diavolilor, ci numai Dumnezeului
meu, pentru al cărui nume pătimesc". Şi a poruncit Sever voievodul să-l chinuiască
cumplit. Chinuit fiind slăvitul lui Dumnezeu mucenic, n-a scos glas de durere, ci
numai cînta, zicînd: "Una am crezut de la Domnul, aceasta voi căuta, să locuiesc în
casa Domnului în toate zilele vieţii mele". Şi iarăşi zicea: "Paharul mîntuirii voi
lua, şi numele Domnului voi chema". Aceasta zicînd, mai mult s-a întărîtat
voievodul şi a poruncit altor chinuitori să se apropie.

Iar poporul care stătea împrejur, văzînd sîngele curgînd pe pămînt şi fiindu-i milă
de dînsul, a zis: "Miluieşte-te omule şi jertfeşte zeilor, ca să te izbăveşti din aceste
chinuri amare". Sfîntul le-a răspuns: "Aceste chinuri nu sînt nimic, nici o durere nu-
mi aduc; iar de m-aş lepăda de Dumnezeul meu, apoi cu adevărat aş cădea în mai
grele chinuri, care sînt fără sfîrşit". Voievodul a zis: "Ce zici Petre? Adu zeilor
jertfă, ca să nu te căieşti mai pe urmă fără de vreme". Petru a răspuns: "Nu mă voi
căi, nici voi aduce jertfă". Zis-a voievodul: "Eu morţii te voi da". Petru a răspuns:
"Aceasta este ceea ce doresc şi eu, ca să mor pentru Dumnezeul meu". Atunci
voievodul a dat asupra lui răspuns de moarte, zicînd: "Pe Petru, care a defăimat
porunca nebiruiţilor împăraţi, pentru legea Dumnezeului său, poruncesc să se
răstignească pe Cruce".

Şi astfel bunul ostaş al lui Hristos, sfîrşindu-şi nevoinţa sa, s-a învrednicit a fi
părtaş al patimii Stăpînului, fiind răstignit pe Cruce. Deci, mărturisitorul lui
Hristos, Abesalamit, care se numeşte şi Petru, a pătimit în cetatea Avloniei, în
vremea lui Maximian, împăratul Romei (286-305); iar peste toţi împărăţind
Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.