Închinarea cinstitelor lanţuri

ale Sfîntului Apostol Petru

(16 ianuarie)
Cînd Sfîntul Apostol Petru a fost dus în temniţă de împăratul Irod şi era legat cu
două lanţuri de fier, dormind el noaptea între doi ostaşi, a venit îngerul Domnului şi
lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzînd de pe dînsul lanţurile cele
de fier; despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Şi s-a auzit acea prea slăvită
izbăvire din legături şi din temniţă a lui Petru, prin toată cetatea Ierusalimului.
Atunci nişte credincioşi, în taină luînd lanţurile acelea, le-au păstrat la ei, avîndu-le
înaintea ochilor, ca pe însuşi Sfîntul Apostol Petru; care nezăbovind după acea
ieşire din temniţă, s-a dus în alte ţări, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu s-
a arătat în Ierusalim.

Deci, lanţurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. şi precum

erau maramele şi basmalele lui Pavel, aşa şi lanţurile lui Petru, care au ros trupul
lui, tămăduiau neputinţele şi goneau duhurile cele viclene. Drept aceea, se cinsteau
cu cucernicie de cei credincioşi acele cinstite lanţuri, cărora li se închinau şi cu
dinadinsul le păstrau, din neam, ca moştenire; pentru că părinţii le lăsau copiilor
lor, iar copiii venind în locul tatălui, le încredinţau moştenitorilor lor. Şi astfel unul
după altul primindu-le şi unul altuia spunînd de cine s-au atins lanţurile acelea şi de
care trup s-au sfinţit.

Cu o moştenire ca aceasta au ajuns lanţurile în mîinile lui Iuvenalie, patriarhul

Ierusalimului (422-458); şi pe cînd dreptcredincioasa împărăteasă Evdochia, soţia
împăratului Teodosie cel Mic (408-450), se afla în Ierusalim, a zidit multe biserici;
Sfintele Locuri cu cheltuială împărătească le-a împodobit, şi iarăşi s-a întors la
Constantinopol; atunci patriarhul Iuvenalie, văzîndu-i dreapta credinţă şi iubirea ei
de Dumnezeu, i-a dăruit multe din duhovniceştile vistierii; iar între alte lucruri
sfinte, i-a dat şi aceste cinstite şi de minuni făcătoare lanţuri ale Sfîntului Apostol
Petru, pe care, luîndu-le împărăteasa, le-a adus în Constantinopol; deci, un sfînt lanţ
l-a dus înăuntrul bisericii celei mari a Sfîntului Apostol Petru, unde săvîrşea soborul
lui, iar altul l-a trimis la Roma, fiicei sale Eudoxia, care era măritată după împăratul
Romei, Valentinian al treilea (424-455), şi aceea fiind următoare maicii sale în
credinţa cea dreaptă, cu dragoste a primit acel nepreţuit dar şi zidind o biserică în
numle Sfîntului Apostol Petru, în muntele Escuilinului, a pus într-însa acel lanţ.

S-a aflat în Roma şi un alt lanţ al Sfîntului Petru, cu care l-a legat Nero tiranul, şi
acela, împreună cu lanţul cel adus de la Constantinopol, a fost pus în biserică. Şi s-a
aşezat praznicul închinării cinstitelor lanţuri în şaisprezece zile ale lunii ianuarie,
întru cinstirea şi pomenirea Sfîntului Apostol Petru şi întru slava lui Hristos,
Dumnezeul nostru. Amin.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi Pevsip,

Elasip,
Mesip şi moaşa lor, Neonila, şi cei
împreună cu dînşii
(16 ianuarie)
(Scrisă de sfîntul mucenic Neon, care a pătimit după sfîrşitul lor)

Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfîntului Apostol şi Evanghelist Ioan,

Cuvîntătorul de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfînt, vrînd să înmulţească turma cea
cuvîntătoare a lui Hristos, a trimis pe ucenicii săi în diferite ţări, ca să
propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu. Dar auzind cum că în Galia
era mai multă prigonire asupra creştinilor - căci împărăteasca poruncă, ce se dăduse
spre uciderea credincioşilor, se lăţise pretutindenea -, a trimis acolo doi preoţi ai lui
Dumnezeu, pe Antioh, pe Benign şi pe diaconul Tirs, bărbaţi cu adevărat
îmbunătăţiţi, de Dumnezeu iubitori, întru nevoinţe sîrguitori şi gata la osteneală
pentru dragostea lui Hristos, uitînd primejdiile mării, iubind străinătatea cu osîrdie
şi dorind muncile şi moartea.

Aceştia, luînd poruncă de la episcopul lor, s-au suit în corabie; iar Sfîntul episcop
Policarp a vorbit către dînşii astfel: "Mergeţi, bărbaţi puternici întru tăria lui
Hristos, tare oştindu-vă, cîştigaţi, prin sfînta mărturisire a preasfîntului nume al lui
Hristos, pe mulţi ostaşi, cu care bucurîndu-vă pentru biruinţă, să puteţi cîştiga nume
slăvit şi veşnică cinste; apoi, roadele ostenelilor voastre să se înmulţească cu
îndestulare şi să dobîndiţi sălăşluirile în raiul drepţilor". Sfîntul Policarp, cu acestea
şi cu multe alte binecuvîntări a pregătit de cale pe trimişii săi; iar ei plutind cu bună
sporire, prin dumnezeiasca povăţuire au sosit degrab la malurile Marsiliei, şi ieşind
la uscat, călătoreau, avînd înainte călător pe îngerul lui Dumnezeu.

Intrînd în cetatea care se numea Edua, au aflat după rînduiala lui Dumnezeu un
bărbat numit Faust, de neam bun, cu cinste, senator luminat, de care au fost primiţi
cu frumoasă primire. Acela, înştiinţîndu-se de dînşii că sînt prezbiteri, i-a rugat cu
osîrdie să facă creştini pe casnicii, rudeniile şi prietenii lui, luminîndu-i prin Sfîntul
Botez, căci el, din pricina prigonirii de atunci, era creştin în taină. Apoi, a adus la
dînşii pe fiul său tînăr, Simforian - care prin povăţuirea sfinţilor şi prin alegerea
dumnezeiască mai pe urmă avea să fie mucenic al lui Hristos -, pe acela
încredinţîndu-l în mîinile preoţilor, se ruga ca Sfîntul Benign să-l boteze, iar Sfîntul
Antioh să-i fie naş copilului. Deci, au făcut dumnezeieştii slujitori toate, după
dorinţa lui Faust.

Aducîndu-şi aminte de sora sa şi de nepoţii ei, Faust a zis către sfinţi: "Am o soră
de o mamă cu mine, anume Neonila, care locuieşte în cetatea Lingoniei şi are trei
nepoţi, născuţi din fiul ei, care au ieşit împreună în lumea aceasta, din pîntecele
maici lor; apoi învăţînd bine ştiinţele libere şi înţelepciunea din afară şi urmînd
obiceiurilor părinteşti, vieţuiesc în rătăcirea păgînească, slujind idolilor; dar sora
mea doreşte să-i facă ostaşi ai lui Hristos şi să-i supună la sfînta Lui slujbă; deci,
rogu-vă pe voi, o! preoţi ai lui Dumnezeu, să-i ajutaţi pe ei şi să luminaţi casa cea
de neam bun, precum aţi început". Auzind sfinţii acestea, au făcut sfat ca să se
împartă la propovăduire; drept aceea Antioh şi cu Tirs s-au dus în satul
Augustuduniei, unde pe mulţi aducîndu-i la credinţa lui Hristos, mai pe urmă s-au
încoronat cu cunună mucenicească; iar pe Sfîntul Benign l-a trimis Faust în cetatea
Lingoniei, la sora sa.

Neonila, sora lui Faust, a primit pe Sfîntul Benign cu toată cinstea, ca o mană
pogorîtă din cer; dar în acea zi nepoţii ei erau duşi într-un sat, ce se chema
Pasmasia, aducînd jertfe idolului ce se numea Nemesis şi, din acele jertfe păstrînd
rămăşiţele, le-au adus la bătrîna lor; iar ea îngreţoşîndu-se de urîciunile idoleşti, le-
a aruncat spre mîncare cîinilor; apoi a început, înaintea Sfîntului prezbiter Benign,
a grăi cu dînşii aşa: "Iubiţii mei nepoţi, cunoaşteţi pe Domnul nostru Iisus Hristos,
Dumnezeu adevărat şi viu, Căruia îngerii şi toată făptura Îi slujesc cu vrednică
datorie, Care toată lumea a făcut-o cu cuvîntul, Care cu porunca a întins înălţimea
cerului, a lărgit lăţimea pămîntului, a adunat adîncurile mării şi cu nisip le-a
îngrădit; Care a înfrumuseţat cerul cu stelele şi a pus doi luminători mai aleşi,
cărora le-a poruncit ca toate cele zidite de El să le lumineze cu razele lor; Care a dat
apele spre viaţa peştilor şi cu feluri de copaci şi iarbă a îmbrăcat pămîntul şi a făcut
toată fiinţa după voinţa Sa.

Apoi a binevoit a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa; şi l-a îmbogăţit cu

deosebită înţelepciune, cu darul ştiinţei şi al înţelegerii, ca să caute pe Domnul a
toată făptura mai cu dinadinsul, iar nu prin neştiinţă să defaime pe Ziditor; ca să
cunoască binele şi să-l deosebească de rău, ca pe idolii cei făcuţi cu mîinile din
multe feluri de materii, fiind nesimţitori şi neînsufleţiţi, spre înşelarea oamenilor,
închipuiţi prin diavolească scornire, nu numai cu nici un fel de cinste să-i
cinstească, dar să-i lepede ca pe cei necuraţi şi să fugă de împărtăşirea lor; pentru că
diavolul, prin meşteşugul cel viclean, a închipuit pe idoli în lumea aceasta şi a
înşelat în Rai pe Adam, omul cel dintîi.

Deci, lăsaţi, o! preaiubiţi nepoţi pe idolii cei diavoleşti, iar pe Ziditorul a toate,
Domnul nostru Iisus Hristos, să-L mărturisiţi fără nici o îndoială, că iată vedeţi
înaintea voastră pe acest bărbat sfînt care a venit din ţări îndepărtate, trimis la voi
din bunătatea lui Dumnezeu; deci luaţi aminte la cuvintele gurii lui, căci cele ce ies
din gura lui sînt porunci dumnezeieşti; învăţaţi-vă de la dînsul învăţătura cea sfîntă,
care va fi mîntuirii voastre mai folositoare decît toate".

Cu aceste învăţături mîntuitoare fericita Neonila cu Sfîntul Benign, sfătuind pe

nepoţii ei, întărea în inimile lor dumnezeiescul dar, care în taină se insuflase într-
înşii; iar ei stăteau cu mirare, privind unul spre altul, socotind toate cele grăite de
dînşii; apoi întorcîndu-se către bătrîna lor, i-au zis cu un glas: "Pentru ce ai ţinut
acoperit prin tăcere pînă acum un lucru atît de mare şi de ales? De ce ai tăinuit
calea adevărului şi lumina cea prealuminoasă de atîta vreme?"

Iar ea, ridicîndu-şi ochii spre cer şi înălţîndu-şi mîinile, mulţumea lui Dumnezeu că
nepoţii ei încep a cunoaşte adevărul şi a zis către dînşii cu dragoste: "Fiul meu,
adică tatăl vostru, care acum este cufundat în tartar, era atît de împietrit cu inima,
întunecat în negura păgînătăţii şi străin de înţelepciune şi înţelegere, încît nu voia
nici a crede în Hristos Dumnezeu, nici a pomeni cu gura numele Lui cel sfînt. Deci,
ce putea să folosească unuia ca aceluia dumnezeiescul cuvînt, căruia răutatea
necredinţei îi cuprinsese cu totul cele dinlăuntru ale inimii şi nu putea să vadă
lumina dreptăţii, fiind orbit de rătăcirea idolească?

Din cauza lui am tăcut pînă acum, negrăindu-vă cele folositoare, că mă temeam ca
nu cumva el, prin sfatul cel pierzător, să vă facă să rătăciţi în veci din cărarea cea
dreaptă; iar cu învoirea lui Dumnezeu, murind acela, toate împiedicările s-au ridicat
şi acum este vreme bine venită. Deschideţi-vă ochii inimii şi ai trupului, privind
mai ales spre cer şi, umplîndu-vă de darul Domnului nostru Iisus Hristos,
dezrădăcinaţi din sufletele voastre cinstirea de idoli cea vrăjmaşă mîntuirii voastre,
ca să puteţi trece spre bucuria veşnică".

După ce au grăit acestea şi multe altele, fericita Neonila şi sfîntul preot, tinerii şi-au
adus aminte de vedeniile lor, pe care le văzuseră în noaptea trecută şi care erau
înainte însemnare a încredinţării lor; deci spuneau unul altuia cele ce văzuseră. Cel
dintîi, cu numele Pevsip, a zis: "Eu m-am văzut primit la sînul bunicii mele şi
sugeam din piept lapte îndestulat, iar ea mă îndemna, zicîndu-mi: Pevsipe, bea
mîntuitorul lapte, ca, întărindu-te cu acesta, să poţi sta asupra potrivnicilor şi să
cîştigi slăvita biruinţă". Iar Elasip a zis: "Eu am văzut pe cineva şezînd pe un scaun
în cer, strălucind cu negrăită slavă, de a Cărui strălucire mi s-au întunecat ochii,
apoi spaimă şi frică au căzut asupra mea; însă Cel cu faţa luminoasă, chemîndu-mă
îmi zicea: "Nu te teme, căci te vei învrednici a lua cununa biruinţei".

Al treilea frate, Mesip, spunîndu-şi vedenia sa, a zis: "Am văzut şi eu, nu ştiu pe
care împărat mare, ţinînd sceptrul şi care pe noi, aceştia trei împreună, ne rînduia în
a sa ostăşire încingîndu-ne cu brîu ostăşesc; apoi cu mare preţ răscumpărîndu-ne
din legăturile robiei, ne scria cu litere de aur veşnică libertate şi zicea către mine:
"Mesipe, pe voi aceşti trei fraţi am gîndit ca să vă pun în palatul Meu şi cu veşnice
răsplătiri de asemenea să vă încununez; căci bunica voastră neîncetat, ziua şi
noaptea, se roagă Mie pentru mîntuirea voastră, ca să fiţi povăţuiţi la calea cea
dreaptă; şi izbăvindu-vă de întunericul cel diavolesc, să puteţi vedea lumina cea
adevărată şi să treceţi din moarte la viaţă".

O! cît de minunate sînt vedeniile acestor trei fraţi, care însemnau întoarcerea lor
către Dumnezeu. Acestea văzîndu-le şi cu îndemnările Neonilei şi ale preotului
povăţuindu-se, au zis la sfîrşit către fericita lor bunică: "Spune-ne ce să facem, ca
astfel propovăduirea voastră, izgonind toată rătăcirea, să poată ajuta mîntuirii
noastre?" Atunci s-a bucurat Sfînta Neonila cu dumnezeiescul preot şi, dînd
mulţumire lui Dumnezeu, a zis către dînşii: "Toate poruncile lui Dumnezeu să le
păziţi şi pe Hristos, împăratul împăraţilor, cu neîndoire să-l credeţi că este
Dumnezeu; să vă depărtaţi de necurăţeniile idolilor şi singuri să vă daţi Ziditorului
vostru Dumnezeu".

Apoi Sfîntul Preot Benign, învăţîndu-i multe despre sfînta credinţă, i-a luminat cu
Sfîntul Botez şi i-a întărit desăvîrşit întru mărturisirea lui Hristos, prin povăţuirea
sa. Iar după aceea singur s-a dus în cetatea Lingoniei, unde adunînd multe roduri
ale ostenelilor, nu după multă vreme, cu cununa muceniciei s-a încununat.

Iar aceşti trei sfinţi fraţi, împreună născuţi întru credinţa lui Hristos, fiind întăriţi,
au trimis slugile lor ca să sfărîme pe idolul de mai sus al zeiţei Nemesis. Apoi au
sfărîmat şi alţi doisprezece idoli, care erau în casa lor. Îndată a străbătut vestea prin
toate hotarele Lingoniei, că nepoţii Neonilei, tinerii cei de prea bun neam, crezînd
întru Hristos, au sfărîmat pe zei.

Deci, s-a pornit asupra lor poporul, s-au sculat stăpînirile, judecătorii şi slujitorii
idoleşti s-au aprins cu mînie fără de măsură; şi adunîndu-se la dumnezeieştii tineri
de pretutindeni, începătorii ziceau către dînşii: "Ce fel de nebunie a năvălit asupra
voastră? Cine v-a sfătuit pe voi ca să lăsaţi cinstea zeilor noştri şi ai voştri, care din
vremile vechi se vede că i-au cinstit? Aşa lepădaţi porunca împărătească? Căci pe
Hristos în loc de Dumnezeu îl aveţi, pe Acela pe care iudeii la moarte osîndindu-L,
pe cruce L-au pironit".

Atunci fericiţii tineri, umplîndu-se de Duhul Sfînt, au răspuns către dînşii: "O!
orbiţilor cu inima şi afundaţilor întru întunericul cel adînc, cei ce sînteţi acoperiţi cu
negura cea veşnică şi cu marea greutate a păcatelor fără sfîrşit! Pentru ce singuri
fiind înşelaţi de vrăjmaşul cel de demult şi pe noi ne siliţi ca să ne închinăm la
pietre şi la alte materii făcute întru asemănarea omenească, care nici un fel de viaţă
nu au, nici simţ şi în totul nu sînt nimic, însă de voi nebunilor se cinstesc? Domnul
nostru Iisus Hristos, Acela este Dumnezeu viu şi adevărat, cu Tatăl şi cu Sfîntul
Duh, o Dumnezeire în Treime, şi Treimea întru unirea slavei crezîndu-se,
Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, strălucire din strălucire ieşind, Cela
ce totdeauna este, şi mai înainte totdeauna a fost, şi totdeauna fără de sfîrşit va fi,
Acela a făcut toate cele ce sînt pe lume".
Auzind unele ca acestea toţi păgînii, cu slujitorii idolilor şi mai marii lor, s-au
amărît foarte mult şi sculîndu-se unul dintre dînşii, anume Cvadrat, plin de mînie, a
lovit peste obraz pe Pevsip şi pe Elasip, pentru că numai aceia doi grăiau împotriva
lor. Mesip văzînd pe fraţii săi pălmuiţi, a strigat, zicînd: "Pentru ce nu mă baţi şi pe
mine ca pe fraţii mei? Pentru ce mă lipseşti de o facere de bine ca aceea? Întru
dînşii ai arătat începătura patimilor celor dorite de noi, iar pe mine, ca pe un
necredincios, ca şi cum cinstindu-mă cu necredincioşii tăi, m-ai lepădat de la sfînta
pătimire. Cu tot sufletul sînt gata pentru mărturisirea lui Hristos şi deopotrivă
lepădîndu-ne de păgînătatea voastră, credem întru Hristos şi aşteptăm să cîştigăm
răsplătire întocmai". Iar Cvadrat a răspuns: "Acum vă vom pedepsi pe voi pentru
necinstirea zeilor noştri, cu felurite chinuri". Iar Elasip a zis: "Cu cît mai multe
munci ne veţi găti, cu atît mai mult ne veţi întări în dumnezeiescul dar.

Altul dintre începătorii păgîneşti, anume Palmat, a zis: "De nu le vom tăia limbile
din rădăcină, nu vor înceta a grăi cele necinstite asupra noastră şi a zeilor noştri".
Iar Pevsip a răspuns: "Dacă cruzimea voastră ne va tăia limbile cele trupeşti, cu
limbile noastre cele dinăuntru vom povesti măririle lui Dumnezeu, şi de la sfînta
credinţă, cea întru Hristos, niciodată nu ne va despărţi cruzimea voastră". Palmat şi
al treilea cu dînsul, Hermogen, ziseră: "O! ticăloşilor, cu un suflet vă sîrguiţi spre
pierzarea voastră". Iar Pevsip a răspuns: "A muri pentru Hristos este plăcut, pentru
că numai aşa vom trece spre viaţa veşnică mai degrabă, unde nu este întristare, ci
neîncetată bucurie".

Văzînd Palmat, Cvadrat şi Hermogen, judecătorii Lingoniei, credinţa cea neclintită

întru Hristos a sfinţilor tineri, s-au sfătuit între ei cu ce fel de chinuri mai grele să-i
chinuiască şi cu ce fel de moarte mai cumplită să-i piardă, ca să aibă frică şi ceilalţi.

Într-acel sfat îndeletnicindu-se, au chemat la dînşii pe cinstita Neonila, vrînd ca prin

ea să-i întoarcă de la Hristos şi la închinarea de idoli iarăşi să-i apropie; deci au zis
către dînsa: "Dacă voieşti să scapi de chinuri pe nepoţii tăi şi din pierzarea morţii
să-i izbăveşti, mergi şi sfătuieşte-i pe ei, ca pe zeii pe care i-au sfărîmat, iarăşi să-i
facă şi să li se închine lor".

Acestea şi altele grăind judecătorii către Neonila, ea le-a răspuns: "Voi merge cu
sîrguinţă şi-i voi sfătui cele cuviincioase izbăvirii lor". Deci, mergînd la sfinţii săi
nepoţi, cînd i-a văzut că sînt nemişcaţi în sfînta mărturisire, s-a umplut de multă
bucurie, şi pe fiecare din ei cu dulceaţă îl săruta; apoi plîngînd de bucurie şi
mulţumind lui Hristos Dumnezeu şi rugîndu-se pentru dînşii mult, a zis către ei:

"Nici unul întru seminţia voastră nu este mai de bun neam, nici unul mai bogat, nici
unul mai bun, nici unul nu s-a aflat mai bine primit lui Dumnezeu; căci tot neamul
vostru îl luminaţi prin mărturisirea lui Hristos, şi, deşi sînteţi tineri, pe toţi bătrînii
din neamul vostru i-aţi întrecut cu înţelepciunea. Comoara cea nemăsurată şi care
nu se poate preţui, voi aţi aflat-o făcîndu-vă ostaşi ai lui Hristos. Drept aceea fiţi
statornici şi tari întru sfînta lege a lui Hristos; de îngrozire şi de chinuri să nu vă
înfricoşaţi, ci îmbărbătaţi-vă şi fiţi înarmaţi cu credinţa lui Hristos! Împărăţiile cele
văzute ale lumii acesteia, cum şi viaţa aceasta de aici nu sînt nimic, pentru că
degrabă îşi vor lua sfîrşitul; iar împărăţia lui Dumnezeu cea nevăzută este veşnică,
deci a o dori şi a o căuta pe aceea este cea mai desăvîrşită înţelepciune, pe care o
veţi cîştiga cu ostenelile cele vremelnice, iar prin chinurile cele degrab trecătoare,
la veşnica veselie vă veţi muta". Acestea zicîndu-le şi văzîndu-i plini de darul
Domnului, şi tari întru credinţă, i-a încredinţat lui Hristos, şi s-a dus.

După aceasta, judecătorii au întrebat pe sfinţi dacă voiesc să se închine zeilor. Deci,
le porunceau lor cu mare glas să spună aceasta înaintea a tot poporul. Iar ei tuturor
au adeverit pe faţă credinţa lor întru Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pentru
dragostea Lui s-au arătat gata de bătăi şi de moarte; iar de zeii păgîneşti se lepădau
ca de nişte mincinoşi şi deşerţi.

Deci, i-au legat de mîini şi de picioare şi de un lemn i-au spînzurat şi i-au întins
tare, ca pe coardele de la vioară, încît oasele şi alcătuirile lor s-au despărţit. Iar ei
întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau bărbăteşte şi îşi băteau joc de tiranii
judecători, către care Sfîntul Mesip zicea: "Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus
Hristos a fost pironit cu piroane pe Cruce, spînzurat pe sfîntul lemn, pentru a
noastră răscumpărare, de unde acum avem semnul Crucii, spre apărarea şi
îngrădirea noastră. Iar noi trei robi ai Lui, pe acest lemn spînzurîndu-ne, pentru
numele Lui, ne numim mucenici slăviţi. Fericit este rodul lemnului aceluia ce
poartă pe aceşti trei mucenici, care s-au adus ca jertfă Sfintei Treimi".

Văzînd judecătorii cum că sfinţii tineri întru nimic nu se tulbură în chinuri, ci mai
mult se întăresc, au zis către dînşii: "Nu veţi muri pe acel lemn precum voiţi voi, ci
prin moarte de foc veţi pieri". Mesip iarăşi le-a răspuns: "Mai mare fericire se va
adăuga nouă, dacă prin foc vom fi lămuriţi înaintea lui Dumnezeu, şi din întuneric
vom trece, prin văpaia focului, la lumina cea nestinsă". Atunci judecătorii au
poruncit ca să se adune lemne şi vreascuri, cum şi toate cele lesnicioase pentru
aprindere; deci, au aprins un foc mare, în care i-au aruncat pe sfinţii trei fraţi, spre
ardere.

Iar sfinţii, cu ajutorul lui Hristos, Mîntuitorul lor, fiind în foc, au rămas nevătămaţi.
Apoi s-au dezlegat legăturile lor şi umblau prin mijlocul văpăii, binecuvîntînd pe
Dumnezeu, precum odinioară cei trei tineri în Babilon.

Apoi, păgînii aprindeau foc mare, vrînd ca să prefacă în cenuşă pe robii lui Hristos;
dar cu cît mai sus se înălţa văpaia, cu atît mai mare era slava sfinţilor. Şi după
arderea cea îndelungată, stingîndu-se focul, sfinţii se vedeau vii, întregi şi neavînd
nici o vătămare de puterea focului, şi batjocoreau pe tirani, zicîndu-le: "Nouă ni s-a
dat putere, ca îndată să trecem la Hristos, Dumnezeul nostru, de am voi; dar am
judecat ca încă întru această viaţă să mai rîdem de nebunia voastră; însă
nezăbovind, ne vom sîrgui spre ospăţul cel de sus".
După aceasta, cei trei sfinţi fraţi, văzînd înaintea lor cetele sfinţilor îngeri, fiind gata
a lua şi a conduce sufletele lor la cereasca împărăţie, şi-au plecat genunchii la
pămînt şi, rugîndu-se împreună, şi-au dat sfintele lor suflete. Iar cinstitele lor
trupuri au fost îngropate ca de două stadii departe de cetate, în satul ce se numea
Urvat, unde mai pe urmă s-a zidit şi o biserică în numele lor, întru care multe
minuni se săvîrşeau şi se dădeau tămăduiri bolnavilor.

Sfîrşindu-se sfinţii mucenici, o femeie, anume Iovila, aprinzîndu-se cu rîvnă

dumnezeiască şi neîngrijindu-se de bărbatul său şi de pruncul său mic, a strigat în
mijlocul necredinciosului popor, zicînd: "Şi eu sînt roaba lui Hristos; deci pe
Hristos, Dumnezeul cel viu şi adevărat, fără îndoială îl propovăduiesc, iar pe idolii
voştri cei necinstiţi şi deşerţi, îi lepăd cu totul". Acestea cu îndrăzneală strigînd ea
în popor, îndată au prins-o şi degrabă au spînzurat-o şi au chinuit-o mult.

Dar nevrînd să se lepede de Hristos, au dus-o la Urvat, satul ce s-a zis mai înainte,
împreună cu Sfînta Neonila bunica sfinţilor, şi acolo pe amîndouă le-au tăiat cu
sabia. Iar pe un oarecare Neon, care a privit la nevoinţa sfinţilor şi a scris pătimirea
lor, dînd cartea lui Turvon, a mărturisit pe Hristos pe faţă; şi atît de mult l-au bătut,
pînă ce şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, şi muce-niceşte s-a sfîrşit. Dar şi
Turvon, urmînd sfinţilor răbdători de chinuri, nu după multă vreme, prin cale
mucenicească a trecut la veşnica viaţă.

Deci, s-au întîmplat acestea în vremea împărăţiei lui Marcus Aelius Aurelius Verus
(161-180), care se numea şi Antoninus, în 16 zile ale lunii ianuarie. Iar întru noi
împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul
Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.