Sunteți pe pagina 1din 13

STRUCTURI NERVOASE IMPLICATE

IN TRAIRI AFECTIVE SI
NEUROPSIHOLOGIA PROCESELOR
AFECTIVE

MARCU IOANA
BIOLOGIE AN III

1
STRUCTURI NERVOASE IMPLICATE IN
TRAIRI AFECTIVE SI
NEUROPSIHOLOGIA PROCESELOR
AFECTIVE

Omul este o fiinta cognitiva, ganditoare, rationala, constienta.


Dar este in egala masura si o fiinta afectiva, sentimentala, care, in toate
imprejurarile vietii reflecta relatiile dintre el si mediu sub forma de trairi si
atitudini.
Fie ca procesele afective se constituie intr-o categorie
aparte de procese psihice, fie ca sunt incluse in categoria proceselor
reglatorii alaturi de vointa, motivatie si atentie, ele au aceeasi importanta
precum procesele cognitive ori cele volitionale ; sunt, totodata, in
legatura cu acestea si apartin psihicului uman.
Procesele afective sunt considerate procese reglatorii
datorita faptului ca ele alcatuiesc fondul si latura energetica a vietii
psihice, determinand sau influentand puternic atitudinile omului si
comportamentul sau. Afectivitatea indeplineste, asadar, un rol important
in declansarea si sustinerea energetica a activitatii adaptative deoarece
ea consta in ansamblul proceselor psihice care reflecta, sub forma de
trairi specifice, raportul dintre persoana umana ca subiect si realitatea
inconjuratoare ca obiect, deci raportul de concordanta sau discordanta
dintre dinamica evenimentelor interne (stari de necesitate, motive) si
dinamica evenimentelor externe (stimuli, situatii obiective).
Fiziologic, starile afective se exteriorizeaza deoarece
sistemul nervos somatic se afla in legatura cu cel vegetativ, existand o
interactiune sincronica, trairea subiectiva avand la baza mecanisme
neurosomatice. Interesant este ca exista o activitate emotionala
nespecifica, la subiectul adult, ce raspunde unor stimuli din afara
nedefiniti, dar pregateste activitatea perceptiv-cognitiva specifica. Stimulii
sunt treptat diferentiati si identificati, iar reactia emotionala primara,

2
nespecifica, va fi inlocuita cu trairea emotionala specifica, potrivit
stimulului. Reactia primara ramane sa apartina reflexului neconditionat
de orientare, iar trairea specifica se asociaza actului cognitiv veritabil.
Exista insa diferente individuale intre subiecti privind modul de
reactie emotionala la aceleasi cauze, fapt care arata ca afectivitatea
depinde si de motivatie, de semnificatia pe care o au pentru fiecare om
faptele, evenimentele din realitatea obiectiva si din propriul organism.
Este posibil ca, uneori, procesele afective sa apara si sa se dezvolte
pornind de la amintiri sau de la imaginatie. Desfasurarile emotionale
apar, oricum, la impactul dintre cerintele subiectului si ceea ce ofera
viata, realitatea in legatura cu acestea. De aici, polarizarea : satisfactie,
placere, entuziasm, euforie daca cerintele, motivele sunt satisfacute –
sau nemultumire, dezaprobare, necaz, mahnire in cazul nesatisfacerii
cerintelor. Asa stau lucrurile privite in general, schematic. In realitate,
starile emotionale sunt complexe, adesea concordanta dintre cerinte si
datele realitatii este partiala, nu raspunde integral-pozitiv motivelor, dar
orice asemenea confruntare se inscrie in experienta de viata a
subiectului si contribuie la cunoastere.
Totodata, in dinamica lor, emotiile sustin activitatea omului,
dar o si pregatesc, o anticipeaza. Autoreglajul emotional trebuie sa fie
adecvat vietii, activitatii ; de la resemnare la optimism si perseverenta
trebuie sa fie calea de urmat pentru a se implini adaptarea, realizarea
deplina. Altfel, se ajunge la inadaptare, la stari emotionale negative si
chiar la depresie.
Sfera vietii afective, prin natura sa, pentru ca marcheaza
formele si variatiile dispozitiei sufletesti, a constituit multa vreme un
subiect de mare interes speculativ pentru specialisti.
Multa vreme, in istoria culturala a umanitatii, starile de afect
au fost identificate mai intai cu nebunia, apoi cu pasiunea si au constituit
o tema predilecta pentru religie, filosofie, morala, arta si cultura. In
perioada moderna, pasiunile in sens moral si ca forma de manifestare a
bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie.
De-a lungul istoriei studiul psihicului este mult mai vechi
decat studiul creierului. Studiul creierului poate fi datat in antichitatea
tarzie. In aceasta peioada, creierul a inceput sa fie studiat mai ales ca
fiind legat de psihic. In secolul V i.Hr. Hippocrates si Kroton considerau
ca, creierul este organul dedicat gandirii si ratiunii, in vreme ce inima
este organul proceselor afective.

3
Mai tarziu, in secolul II d. Hr., Galenus postuleaza(sustine,
emite) o legatura permanenta intre psihic si creier. Galenus formuleaza
ipoteza localizarii directe a proceselor si functiilor psihice in structurile
cerebrale. (El considera ca impresiile despre lumea externa patrund prin
ochi in ventriculii cerebrali unde se cupleaza cu fluidele vitale, acestea
venind dinspre ficat, transformandu-se in fluide psihice „pneuma
psyhicon”).
Cunoasterea sistemului nervos a cunoscut o evolutie lenta, mentinandu-
se mult timp la un nivel vag, de presupunere. De aceea, raportarea
psihicului la creier era realizata intr-o maniera globala si fenomenologica.
De exemplu, in secolul XVII, Descartes considera ca intregul psihic este
localizat in glanda epifiza, care se gaseste la baza emisferelor cerebrale
(EC), care avea, in opinia lui, rol de dipecer al spiritelor animale si
purtatoarele psihicului.
O idee asemanatoare este cea a lui Willis, care facea
aceeasi afirmatie, pentru corpii striati.
Lancisi – pentru corpul calos.
Incepand cu anatomistul german Meyer, apare ideea unei localizari
distincte a proceselor psihice. Aceasta tendinta (localizationism) a atins
punctul culminant la anatomistul austriac Francis Gall. El considera ca
scoarta cerebrala este un conglomerat de centrii integratori(=lucreaza in
corelatie cu ceilalti centrii) fiecare avand o anume functie psihica.
In prezent, se considera ca abordarea lui Gall a fost
importanta pentru ca:
-a atras atentia asupra caracterului diferentiat al scoartei cerebrale (SC)
si deasemenea a lansat ideea unor „centrii corticali” inalt specializatidin
punct de vedere functional, idee care a atins o dezvoltare foarte mare in
asa-numita abordare localizationista de mai tarziu.
Broca (anatomist) – spre sfarsitul secolului XIX realiza
diverse studii asupra creierelor unor pacienti dcedati care avusesera
tulburari grave de vorbire. (afazie motorie = tulburare a creierului in zona
lobului temporar stang; o persoana proceseaza mesajele dar nu poate
da un raspuns).
Broca a descoperit ca in mod constant aparea o leziune a unei
circumvolutiuni (circumvolutiunea temp. Frontala din emisfera stanga).
Wernicke – aceleasi tipuri de studii, pe alte tipuri de
bolnavi (nu puteau procesa mesajul vorbit). Acestia aveau lezata
circumvolutiunea temporala superioara din emisfera stanga => afazie

4
senzoriala => exista un centru al imaginii senzoriale-auditive a cuvintelor.
Multe alte cercetari, realizate de cercetatori germani, au condus in
primele decenii ale secolului XX la intarirea conceptiei localizationiste.
In 1934, Kleist publica o harta cu detalierea localizarilor
corticale, iar mai tarziu, Vogt (1951) concepe si sustine un model topic al
organizarii creierului.
Luria (rus), care, examinand ranitii din timpul razboaielor, isi intareste
ideea de localizationism, dar o nuanteaza, lansand ipoteza localizarii
dinamice.
In anii ’60 curentul neuro-anatomic era foarte la moda,
acesta sustinand ideea unei corespondente stranse intre localizarea unei
leziuni si manifestarile neuro-psiho-patologice.
Curentul neuro-anatomic a cautat confirmari in cazuistica clinica, insa,
dupa parerea lui Luria, o tulburarea poate fi produsa atat prin lezarea
unei anumite structuri cerebrale, cat si prin lezarea conexiunilor dintre
doua sau mai multe asemenea structuri. (Luria sustinea ca o anumita
functie psihica poate sa implice actiunea concomitenta si coordonata a
mai multor structuri cerebrale).
Unul dintre cele mai importante modele care a marcat
secolul trecut dezvoltarea neuropsihologiei, este modelul creierului
divizat (split brain). Gazzaniga si Sperry au reusit sa demonstreze pentru
prima data prin sectionarea corpului calos, ca cele doua emisfere
cerebrale lucrau simultan dar diferit. In concluzie, acest model sustine
ca:
1. functiile psihice au fiecare o reprezentare cerebrala separata;
2. centrele corticale se leaga intre ele prin fascicule de substanta alba;
3. efectele neuro-psiho-patologice variaza in functie de lezarea unor
cetre a substantei albe sau a ambelor.
Cu toate dovezile experimentale, acest model localizationist
nu a dobandit o recunoastere unanima. Daca, in ceea ce priveste
functiile senzoriale si motorii lucrurile erau clare, in cazul functiilor
complexe dovezile nu pareau a fi sufucient de solide. De aceea,
incercarile de localizare a functiilor complexe au parut exagerate.
Impotriva acestui model au aparut primele date, informatii, care arata ca
o alta abordare ar explica probabil mai bine aspectele legate de functiile
complexe.
Modelul echipotentioalist (antilocalizationist) - Flourence a
realizat studii pe porumbei, carora le extirpa anumite portiuni din creier si

5
in acest fel a reusit sa arate ca anumite functii care pareau pierdute prin
extirpare reapareau dupa o vreme (fenomenul compensarii).
Acest autor s-a hazardat sa afirme ca scoarta cerebrala functioneaza ca
un tot amolf, nediferentiat, in ciuda complexitatii ei. Lezarea diferitelor
portiuni poate sa provoace tulburari atat in sfera senzoriala cat si in cea
intelectuala.
Mai tarziu, neurofiziologul american Lashley, aduce noi dovezi
in sprijinul acestei teorii. El realizat studii pe cobai carora le extirpa
deasemenea portiuni din creier. (evolutia tabloului clinic – sarcina
labirintului). El constata ca daca in primele zile dupa operatie animalele
aveau tulburari semnificative ale functiilor de discriminare si orientare
spatiala, treptat acestea diminuau in intensitate, finalmente
comportamentul revenind la un nivel de eficienta bun. Compensarea
parea sa fie dependenta de intinderea suprafetei extirpate.
Primul pas catre terapia pasiunilor s-a facut odata cu
psihoterapia, prin instituirea unor forme de terapie morala. La inceputul
sec. XX, Freud a continuat medicalizarea pasiunilor prin incadrarea lor in
pulsiuni ale inconstientului si prin crearea psihanalizei. El a realizat o
separatie intre pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor, si formele
usoare ale pasiunilor, care au trecut in sfera emotional-afectiva a
personalitatii. Desi apartin sferei psihologiei, starile afective au interesat
si neuropsihofiziologia si din acest punct de vedere se analizeaza doua
aspecte : motivatia si emotiile.
Motivatia sau impulsul este un proces nervos care impinge
organismul catre o anumita actiune sau scop, prin obtinerea acestuia
diminuand impulsul. Actiunile rezultate pot fi pozitive, negative sau de
evitare. Esenta motivatiei este reprezentata de caracterul placut al
experientei.
Afectivitatea reprezinta gama trairilor subiective care reflecta
relatiile dintre om ca subiect si ambianta, exprimata ca o reactie
atitudinala a persoanei fata de aceasta. In acest sens, comportamentul
afectiv-emotional reprezinta reflectarea prin atitudine si relatii subiective
a trairilor spirituale.
Afectivitatea se realizeaza prin forme multiple: dispozitii, emotii,
sentimente, afecte si pasiuni.
Dispozitia este o stare afectiva de fond, nepolarizata, de mica
intensitate si de durata variabila de la cateva ore la cateva zile,
reflectand starea functionala a organismului, cat si adaptabilitatea lui la

6
ambianta.
Emotia este o stare afectiva puternica, instantanee, de scurta
durata si cu o orientare precisa, conditionata social, cu intense modificari
functionale si cu reprecursiuni asupra starii si capacitatii functionale a
oganismului.
Sentimentul este expresia propriei personalitati a individului,
reflectand relatii complexe si stabile cu mediul, in special social, de
intensitate medie – echilibrata.
Afectele sunt trairi puternice ce survin brusc si au o durata
scurta, cu modificari neuro-vegetative mari, insotite de reactii mimige
gestuale.
Pasiunea este sentimentul ce atinge intensitati mari, dominand
peroana si actele sale pentru o perioada de timp (chiar permanent) cu un
impuls puternic volitional spre activitate bine directionata.
Comportamentul afectiv-emotional este dominat de suportul
ei motivational, orientand activitatea corecta spre satisfacerea cerintelor
biologic-spirituale. Aspectele comportamentului afectiv-emotional, in
forma lor extrema, se manifesta prin unul din polii contradictori ai
cuplurilor: tristete-veselie, placut-neplacut, furie-blandete, frica-curaj.
Trairile afectiv-emotionale nu se rezuma numai la manifestari
psihice, ci se repercuta asupra functiilor viscerale si somatice. Tulburarile
afectiv-emotionale intervin ca factori conditionali in patologia unor boli
eticheatate drept boli psiho-somatice.
Procesele psiho-afective cele mai conturate sunt emotiile,
care pe langa componenta subiectiva, reprezinta si importante
manifestari functionale: cutanate (vaso-motorii si sudorale), respiratorii,
cardio-vasculare, musculare (de tonus, tremor) sanguine etc. Aceste
manifestari functionale reflecta o exitatie nervoasa puternica, comuna si
altor procese adaptative (efort fizic, hipertermie).
Emotia are urmatoarele caracteristici functionale ce se
manifesta succesiv si in acelasi timp se intrica: cognatia, afectul, conatia
si excitatia.
Cognatia sau procesul cognitiv se realizeaza in urma
stimulariiprin percepere si evaluarea perceptiei, deci constientizarea
senzatiei si a cauzei.
Afectul este simtirea insasi.
Excitatia manifestarea obiectiva a emotiei, cu rasunet
organic si comportamental. Evolueaza dinamic printr-o serie de

7
modificari functionale temporare (tahicardie, ascensiune tensionala,
hiperpnee, transpiratie, etc) si cu refectare comportamentala prin
expresii emotionale (gesturi, expresii faciale) si actiuni.
Pentru ca procesele cognitive sa determine afectul este
necesar ca excitatia aferenta sa circule pe un traiect reverberant –
circuitul actiunii, reprezentat in special de sistemul limbic, cu implicarea
experientei anterioare a organismului (a memoriei) atat senzorio-motorie
cat si afectiva (placut-neplacut) In urma evaluarii subiective rezulta
starea de placere sau de neplacere, in functie de care se elaboreaza
impulsul de actiune (de apropeiere sau de evitare).
Stimularea aferentiala generatoare de emotii survine in cursul
desfasurarii unui anumit plan comportamental de actiune. Fata de acest
plan comportamental in actiune, influxul aferential poate fi concordant
(potrivit) sau neconcordant (nepotrivit). Intervine in controlul asupra
aferentelor in vederea reglarii proceselor emotionale, asigurat de doua
tipuri de mecanisme: participatorii si reparatorii.
Mecanismele participatorii, sesizand toate nepotrivirile
(incongruientele), asigura toleranta temporara a noutatilor, integrarea
nepotrivirilor ca atare, fara sa actioneze asupra aferentelor. Procesele
participatorii realizeaza o adaptare la conditiile perturbatoare ale
mediului – stabilitate de tip control extern, prin cercetarea si selectia
influxului aferential. In acest caz acomodarea prin reechilibrare nu se
face prin revenire la starea initiala, ci la alt nivel, cu experienta
imbogatita. Intresul, afectiunea, compasiunea, admiratia, veneratia,
uimirea sunt procese afective care implica mecaniseme participatorii cu
angajarea persoanei fata de evenimentele din mediu.
Mecanismele preparatorii pregatesc organismul pentru
interactiunea cu mediul, realizand potrivire, (congruienta) prin modificari
ale aferentlor, prin simplificarea lor. Procesele preparatorii realizeaza o
adaptare la conditiile perturbatoare ale mediului – stabilitate de tip
control intern, prin eliminarea noilor aferente, conservand planurile
curente de actiune. Frica, supararea, teama, dezgustul, furia si epresia
sunt procese afective ce implica incercarea eliminarii noilor aferente in
vederea refacerii echilibrului tulburat.
Alegerea intre mecanismele preparatorii si participatorii
depinde de experienta individului, de oportunitatea momentului, de
rememorarea rezultatelor experientelor anterioare in situatii similare, de
contextul dispozitional etc.

8
Rezulta o stare emotionala in curs de desfasurare etichetata
drept placere sau neplacere, cat si in sens prospectiv, etichetata drept
optimista sau pesimista.
Realizarea controlului intern sau extern face ca persoana sa simta starea
emotionala pozitiva, care, in cazul mecanismelor participatorii, se
traduce prin gratitudine (experienta afectiva de implinire a intentiilor)
Deficiente sau perturbari ale controlului extern sau intern fac
ca persoana sa resimta starea meotionala negativa in cadrul unei situatii
conflituale> persistenta indelungata a unei situatii conflictuale determina
un fond afectiv negativ generator de nevroza.
Manifestarile afectiv-emotionale pot fi incadrate intr-una din
cele trei categorii:
a) Comportamentul pozitiv – stenic, cu stari emotionale de tipul
placere, bucurie, veselie, etc. Cu tendinta de mentinere a avestei situatii;
b) Comportamentul negativ – astenic, cu stari emotionale de tipul
neplacerii, tristetii, suferintei, fricii, agresivitatii, etc. Cu tendinta de
evitare sau inlaturare a acestei situatii;
c) Comportamentul indiferent.
Structurile nervoase implicate in afectivitate alcatuiesc, in
ansamblu “creierul emotional” sau mai bine zis, sistemul limbic dar
manifestarile emotionale nu se pot localiza la nivelul unei singure
structuri. Astfel zonelor subcorticale le revine mai ales rolul de
organizator direct al raspunsurilor emotionale si in primul rand al
expresiei somatomotorii si visceromotorii. In cadrul structurilor
subcorticale un rol central ii rveine hipotalamusului care concura la
imprimarea aspectului motivational al comportamentului cat si al
expresiei vegetativ-endocrine.
Structurile superioare integrative ale afectivitatii apartin
sistemului limbic si neocortexului. Astfel circuitul limbic al emotiei –
circuitul Papez (hipocamp – fornix – corpii mamilari – nucleii talamici
anteriori – cortexul cingulat – hipocamp) prin fenomenul de
postedescarcare prelungita, asigura persistenta raspunsurilor emotionale
si dupa incetarea sistemului declansator. In sistemul limbic si
hipotalamus exista zone integratoare si declansatoare a manifestarilor
de placere si neplacere, recompensa si pedeapsa, asigurand baza
motivationala a comportamentului instinctiv. De asemenea sistemul
limbic si hipotalamusul sunt generatoare ale starilor comportamentale

9
extreme placiditate – furie, starea emotionala reprezentand un echilibru
dintre ele, evoluand, in rapoort cu aferentele, intre cele doua stari limita.
Creierul limbic - Sistemul limbic - este elementul esential
care pune in acord cortexul cu formatiunile cerebrale mai vechi. Acest
creier raspunde de afectivitate si memorie. Formatiunile lui nervoase nu
sunt incluse in cortex. Functia esentiala a lui este de a mentine
adaptarea la mediul social. Empatia, relatiile interpersonale, convingerile,
credintele, impulsul de atac si de aparare, sentimentul de securitate sau
insecuritate sunt coordonate de sistemul limbic, nu de cortex. De aceea
emotiile nu pot fi coordonate de ratiune, aceasta putand cel mult controla
pe primele. Sistemul limbic are o anumita autonomie in raport cu creierul.
O emotie aparet intensa provoaca o reactie a sistemului limbic ai
blocheaza orice reactivitate a zonelor corticale. Sistemul limbic are rol
selectiv, fiind un fel de filtru care asigura o selectie dupa criteriul placerii,
motivatiei, interesului, reusitei. Informatiile apreciate ca interesante, trec
mai intai prin el. Sistemul limbic stimuleaza zonele cortexului la care se
refera informatia pozitiva (in cazul uneia negative, sub raport afectiv,
informatiile ne-mai ajungand la creier, fiind oprite de sistemul limbic). S-a
probat ca omul reactioneaza inainte de a vorbi ai de a gandi. De
asemenea informatia nonverbala apare mult mai inainte de cea verbala,
comunicarea nonverbala raspunzand (de cele mai multe ori, inainte de
comunicarea verbala) la stimuli. Comunicarea sistem limbic - cortex este
unilaterala deci. Sistemul limbic are un rol important si in constituirea
memoriei de lunga durata. Persoana inregistreaza astfel caracterul
placut sau neplacut al stimulilor, pe viitor neevitand stimulii placuti si
evitandu-i pe cei neplacuti. Astfel sistemul limbic stocand toate amintirile,
este resposabil de dobandirea experientei. De asemenea sistemul limbic
are si un rol cognitiv care consta in producerea de imagini si in utilizarea
lor. Astfel sistemul limbic este sediul afectivitatii, memoriei de lunga
durata si imaginatiei. Sistemul limbic este impenetrabil la orice logica
rationala.
Sistem limbic stang Sistem limbic drept
Sistem limbic (Emotiile)

Fiecare sistem cortical este conectat cu sistemul lui limbic.


Sistemul limbic stang are o influenta preponderenta atunci cand este
dominant sistemul cortical stang (planifica, organizeaza, structureaza,
controleaza). Sistemul limbic drept, se afla in legatura mai directa cu
sistemul cortical drept fiind sursa activitatii afective, actionand cu
preponderenta atunci cand ne aflam in relatie cu ceilalti. Acest model de
functionare a crerierului, realizeaza o sinteza intre specializarea pe
orizontala si cea pe verticala, putand sa explice varietatea

10
comportamentelor umane prin combinari intre cele patru specializari
cerebrale.

Sectorul cortical stang - cand acest sector este activat,


persoana considera lucrurile sau ideile prin componentele lor (sectorul
avand ca element predominant analiza), preferand sa utilizeze un
rationament logic, intelegand usor conceptiile tehnice si stiintifice,
percepand si intelegand cifrele, manipulandu-le cu usurinta (simt
matematic). Ea de asemenea are gust pentru gandirea riguroasa si
precisa, adunand toate faptele inainte de a decide, analizand toate
posibilitatile si tinand seama de aspectele financiare.

Sectorul limbic stang - activarea acestui sector face ca


persoana sa aibe grija emotiilor sale, aceasta avand tendinta de
autocontrol afectiv exagerat, tendinta de a se stapani, din teama ca nu
cumva sa transpara mai mult din comportamentul afectiv. De asemenea,
persoana are tendinta de a urma obisnuintele pentru a avea siguranta,
altfel ar fi dezorientata. Ea planifica, organizeaza, aranjeaza, ordoneaza,
clasifica tot pentru a fi coerent avand grija detaliilor, organizand totul
pana la cele mai mici amanunte. Persoanei nu-i place schimbarea
cautand sa se mentina pe locul pe care il ocupa.

Sectorul cortical drept - Cand este activat acest sector, persoana


gandeste o problema, vizualizandu-i toate datele, apeland la intuitie si
imaginatie. Ea accepta ambiguitatea si nu se teme de faptul ca ar putea
rasturna regulile stabilite. Facand sinteza elementelor disparate pentru a
crea ceva nou. Persoana este plina de idei, inventand solutii de
perspectiva, vazand lucrurile in ansamblu, nereducandu-l la
componente. Plecand de la cazuri particulare, concepe idei, ganduri,
dezvoltand conceptii generale. Ea se dedica de asemenea unor activitati
artistice: pictura, muzica, sculptura.

Secturul limbic drept - persoana cu acest sector activat, este


foarte interesata de relatiile umane, simtindu-se bine in grup dar si in
intimitate, simtind reactiile celorlalti si dorintele acestora fara sa fie
nevoie sa vorbeasca, intelegand intuitiv sentimentele si emotiile altora si
surprinzand nonverbal problemele interpersonale. Ea foloseste
comunicarea empatica, nefiindu-i frica de emotiile sale, simtindu-se bine
sub raport afectiv, entuziasmandu-se de valori si de ideal. Ea de
asemenea se exteriorizeaza si ii place sa vorbeasca mult
Neocortexul constituie zona integrativa suprema care
subordoneaza si moduleaza comportametul afectiv – instinctual,
realizand totodata reflectarea subiectiva afectivitatii. Neocortexul exercita

11
un rol inhibitor asupra reactiilor emotionale primitive si de intensitate
excesiva si un rol facilitator pentru alte categorii de emotii.Un rol deosebit
ii revine lobului frontal, scoartei prefrontale in optimisarea raspunsului
afectiv,, cat si lobului temporal, prin componentele ce fac parte din
sistemul limbic, prin interventia in mecanismele emotionale si a
modificarilor vegetative corespunzatoare.
Cele doua emisfere cerebrale prezinta diferentieri in orientarea
raspunsurilor emotionale. Emisfera dreapta este prevalenta pentru
rasunetele emotionale de tristete, frica, oroare cat si pentru
recunoasterea starilor emotionale la alte persoane, in special a tonului
emotiv in vorbire.
Fondul afectiv – emotional al comportamentului implica
mecanisme neuro-endocrine-umorale complexe capabile de a programa
o infinnitate de variante reactionale pozitive, negative sau indiferente, cu
manifestari somatice, vegetative si psihoideative.
Manifestarile somatomotorii sunt caracteristice pentru diferite
tipuri emotionale, deosebit de pregnant ilustrate prin mimica si limbaj.
Manifestarile vegetative au la baza o componenta generala
nespecifica, de tip simpato-ergotrop, cu rol in pregatirea organismului
pentru actiune. Peste acestea se suprapun modificarile vegetative
specifice, caracteristice diferitelor stari emotionale. Spre exemplu, in
manie exista si manifestari parasimpatice diferitelor stari emotionale.
Spre exemplu, in manie exista si manifestari parasimpatice: vasodilatatie
faciala, hipersecretie salivara si gastrica. In suparare constelatia
catecolaminica difera dupa cum este orientata spre ceva exterior –
dominatia noradrenalinei, in timp ce supararea orientata spre ceva
interior (cu anxietate sau depresie) – dominatia adrenalinei.
Starile emotionale modifica si compottamentul in curs de
desfasurare, elibereaza sau inhiba comportamentele instinctuale,
influenteaza atentia, starea de veghe, gandirea etc. Reactiile emotionale
pot orienta si directiona comportamentul, actionand ca motiv, exceptand
starile emotionale excesive care pot dezorganiza comportamentul.
Manifestarile EEG sunt influentate de tipul si intensitatea
emotiilor.
Emotiile pozitive de joasa intensitate induc un ritm alfa, in timp
ce stari de anxietate, tensiune psihica induc o desincronizare.

12
BIBLIOGRAFIE

http://facultate.regielive.ro/referate/psihologie/neur
opsihologia_starilor_afective-32159.html

http://facultate.regielive.ro/cursuri/psihologie/neuro
psihologie-31577.html

http://cursuri-psiho.blogspot.com/2007/11/6-
neuropsihologie.html

http://www.sensart.ro/dominanta-cerebrala.html

13