Sunteți pe pagina 1din 36

În loc de prefaţă

Închin aceste rânduri fiului Eugen şi tuturor celor dornici de a cunoaşte perioadele grele care au fost depăşite cu optimism, cu dragoste şi cu iubire de Dumnezeu. Aceste trăiri nu trebuie să se piardă în negura anilor!

“Omul e o taină, viaţa e un vis, Numai sufletelor blânde cerul e deschis!”

3

Cugetări

“Naşterea unei cărţi sub tipar – pentru mine înseamnă că am dat naştere unui nou născut!”

“Cea mai sinceră spovedanie este mărturisirea sinceră pe o coală albă de hârtie!”

“Acele sentimente unice, când îmbrăţişezi cartea ”

la care ai trudit cu întreaga ta fiinţă

“Pământul străbun este cea mai curată lacrimă din Univers!”

“Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, învaţă ca şi cum ai trăi o eternitate!”

5

7

7

Iulia – nume drag, cu inimă deschisă!

Fibră nobilă din rădăcina pământului străbun, de la poalele cetăţii Soroca, aceasta era familia învăţătorului Sârbu. Născut, crescut şi educat în climatul monarhiei, atunci când liniştea şi pacea domneau pe pământul românesc, sub amprenta învăţământului şi culturii din acea vreme şi cu o solidă formaţie creştină, învăţătorul Sârbu avea să fie binecuvântat de Dumnezeu cu venirea pe lume a Iuliei, o fetiţă care împrăştia lumină şi raze rupte din soare în jurul ei. Ambii părinţi îşi revărsaseră dragostea lor neţărmurită asupra copilei, fiind încercaţi, în acelaşi timp, de un presentiment de nelinişte, de teamă că şi-ar putea pierde copilul.

Iulia creştea şi se dezvolta odată cu ceilalţi copii de seama ei. Era de o inteligenţă sclipitoare şi moştenise calităţile părinţilor săi: blândeţea şi nobleţea mamei, tăria de caracter, generozitatea şi altruismul tatălui. Iubea cărţile, dovedise înclinaţii către şcoală încă de la o vârstă fragedă şi se bucura de aprecierea celorlalţi copii, mai ales când le citea din cărţile de poveşti

Anii ‘40 debutau cu o perioadă tulbure, premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Laolaltă cu ceilalţi bărbaţi apţi de luptă, învăţătorul Sârbu era concentrat, cu gradul de căpitan, pentru

9

apărarea graniţelor ţării. Nici războiul şi mai apoi nici urmările lui nu aveau să o oprească însă pe Iulia din drumul ei plin de vise, de planuri şi de idealuri din cele mai înalte. Plecase la drum înarmată cu etica, cultura şi ţinuta morală a vremurilor în care crescuse şi cu virtuţile şi calităţile din bagajul ei genetic, care, în cele din urmă, o transformau într-o luptătoare şi o optimistă incorigibilă, care tot timpul avea să privească tot înainte şi tot mai sus.

Învăţa cu o uşurinţă remarcabilă, fapt care-i atrăsese respectul şi aprecierea colegilor şi profesorilor, deopotrivă. Având ca model etic pe părinţii ei şi pe dascălii formaţi la şcoala marelui Spiru Haret, Iulia dovedea că lupta cu viaţa are satisfacţiile ei. Nici lipsurile materiale, nici alte neajunsuri survenite în urma războiului nu aveau să o abată pe Iulia de la şcoală ori de la drumul ei prin viaţă

O domnişoară ca Iulia, inteligentă şi premiantă cu note de 10 pe linie, stârnea evident interesul băieţilor de vârsta ei. În toată perioada liceului fusese sărutată numai o singură dată şi asta pentru că, pe de-o parte, era prin esenţa ei o fire rezervată şi cuminte, care nu frecventa cercurile colegilor mai petrecăreţi ce nu fuseseră marcaţi de război, cu toate ororile lui, iar, pe de altă parte, pentru că nu avea timp de băieţi, era preocupată de educaţia ei, de teze, de extemporale şi de învăţătură, în general.

Pentru o scurtă perioadă, însă, între terminarea liceului şi plecarea la facultate, între Iulia şi Mitu –

10

un tânăr serios, originar din Polonia – se înfiripa o frumoasă poveste de dragoste. Mitu o iubea pe Iulia cu sinceritate, din tot sufletul, ţesând în jurul ei o vrajă de planuri şi visuri optimiste şi curate. Pentru un scurt timp (aşa credea Mitu) frumoasa lor relaţie avea să fie întreruptă de plecarea lui în armată, perioadă pe care chipul Iuliei – purtat în inimă şi în suflet – avea să o facă mult mai uşor de traversat şi de suportat.

Sosise toamna, cu examenele de admitere la facultate şi Iulia, premiantă pe tot parcursul liceului, avea să fie admisă la Academia de Ştiinţe Economice. Studenţie, studenţie altă lume, alt climat, altă viaţă! Te fură viaţa şi furi şi tu cât poţi de la ea. Alte preocupări, alte drumuri pe care te poartă paşii, procesul de adaptare, fără de care nu poţi supravieţui, noi colegi, noi prieteni, de prin toate colţurile ţării, cu obiceiuri, firi şi caractere care de care mai deosebite Copleşită de toată această avalanşă de sentimente şi emoţii noi, Iulia îi scria lui Mitu din ce în ce mai rar

Între timp, în viaţa Iuliei intra Ion, un coleg mai mare, student la Politehnică şi, uşor-uşor, se aprindea flacăra unei mari iubiri, care, în cele din urmă, îl arunca în uitare pe Mitu. Ion devenea alesul inimii Iuliei, sensul vieţii ei şi bucuria ei de a trăi. Mulţi dintre cei care o cunoşteau şi o apreciau încercaseră să se apropie de ea, dar se izbiseră de un refuz categoric; de acum Iulia nu mai avea ochi decât pentru Ion, pe care-l iubea cu toată fiinţa ei şi alături de care îşi imagina un viitor fericit, într-o căsuţă cu pridvor, cu o grădină mare, plină de pomi

11

înfloriţi şi trei copii care să zburde nestingheriţi şi fericiţi, sub privirile iubitoare şi ocrotitoare ale ei şi ale lui Ion.

Anii treceau pe nesimţite, cursurile şi examenele erau deja istorie, o altă etapă din viaţă se încheiase pentru Ion. După banchetul de adio urmau emoţiile repartizării, acolo unde Iulia, sub imperiul unei premoniţii, îl ţinea pe Ion strâns de mână, cu teama nelămurită de a nu-l pierde. Ion era repartizat la Bucureşti, în capitală, rampa de lansare a celor dornici de afirmare Îşi promiteau, deci, că vor ţine strâns legătura prin scrisori şi că, de îndată ce Iulia va fi terminat şi ea facultatea, Ion o va chema, lângă el, la Bucureşti.

Despărţirea avea să se transforme, însă, într-o lungă şi dureroasă aşteptare, în care speranţele şi visurile Iuliei erau învăluite, încet-încet, în ceaţa groasă a deznădejdii şi se năruiau pe măsură ce timpul se scurgea, fără milă. Golul imens pe care-l lăsase plecarea lui Ion începuse să o macine pe Iulia:

îi dispăruseră pofta de mâncare, zâmbetul de pe chipul ei frumos, veselia şi exuberanţa de odinioară şi se retrăsese în ea însăşi, parcă pentru a face faţă mai bine schimbării inexplicabile de comportament a lui Ion. Se izolase aproape complet în suferinţa ei, încercările colegilor de a o scoate din acea stare, de a se apropia de ea sau chiar de a-i face curte ori de a-i cere mâna eşuau fără echivoc. La un moment dat, chiar unul dintre profesorii ei – celebru în ţară şi peste graniţă – îi ceruse mâna, oferindu-i o viaţă liniştită şi plină de afecţiune, însă fără rezultat; în

12

sufletul ei nimeni nu-l putea înlocui pe Ion!

Din când în când vagi umbre de regret o străbăteau la amintirea lui Mitu, cel care îi oferise o poveste de dragoste sinceră şi curată, dar ce folos? inima ei era prea plină de Ion, nu mai era loc pentru nimeni altcineva Întrebări fără răspuns îşi făceau loc prin noianul de suferinţă şi deznădejde care-i împovăra sufletul:

De ce, Doamne, să i se întâmple tocmai ei aşa ceva? De ce a trebuit să bea tocmai ea din paharul acestei mari şi dureroase dezamăgiri? Oare războiul, refugiul, averea distrusă şi prădată, nu i-au fost destul? Oare momentul acela din copilărie cînd fusese despărţită de mama ei pentru o perioadă, ori momentul în care fusese anunţată că tatăl ei murise pe front nu-i fuseseră de ajuns? Revenirea apoi a tatălui, pe care-l credeau mort, în sânul familiei, după zile chinuitoare de pribegie prin păduri şi locuri periculoase, nu-i marcase sufletul destul de adânc?

Profund marcată şi zdruncinată în dragostea ei de atitudinea lui Ion care aruncase vălul tăcerii şi uitării peste relaţia lor, Iulia a rămas însă dreaptă şi demnă în suferinţa ei, cu privirea aţintită spre cer, aşteptând, parcă, să vadă ce surprize poate să-ţi mai rezerve viaţa Nu s-a plâns nimănui de rana din sufletul său. Frumoasă, sobră şi demnă, nu şi-a trădat niciodată suferinţa şi deziluzia. Termina facultatea şi primea, prin repartiţie, un post onorabil în Dobroteşti, judeţul Iaşi, o comună mare, cu oameni gospodari, harnici şi foarte înstăriţi, unde era primită, de la bun început, cu bucurie şi căldură. În scurtă vreme, prin munca şi

13

atitudinea ei, se făcea îndrăgită de toţi membrii comunităţii, pe care-i cucerise cu bunele ei maniere, cu decenţa şi inteligenţa ei. Începuse să suscite un

interes deosebit şi pentru cavalerii care ar fi dorit să

o ceară de soţie, dar nimeni nu îndrăznea să se

apropie prea mult de ea; era rezervată, sobră şi prefera mai mult compania cărţilor, a naturii şi a propriilor ei gânduri Era încă măcinată de o luptă lăuntrică dar raţiunea îi spunea că această suferinţă îndelungată îi va fi răsplătită după sufletul său.

Totuşi, Mihai Alexandru, unul dintre colegii ei, un om cu suflet de aur şi îndrăgostit sincer de ea, a îndrăznit să-i ceară permisiunea de a-i mărturisi toate sentimentele curate şi dragostea pe care i le

purta. Era sprijinit, în demersul lui, de toţi colegii de serviciu, care-l recomandaseră ca o partidă excelentă pentru Iulia. Încet-încet, Iulia a început să-l privească cu alţi ochi pe Mihai, care visa să-şi întemeieze alături de ea un cămin şi o familie cu cât mai mulţi copii. Relaţia dintre ei se lega din ce în ce mai bine de la zi

la zi şi, în curând, colegii şi prietenii lor aveau să se

bucure la gândul că vor avea o nuntă în colectivul lor. Raţiunea Iuliei primase asupra suferinţei: Ion nu merita nici măcar un gând irosit în faţa onestităţii şi loialităţii lui Mihai!

Nunta – un adevărat balsam pentru sufletul greu încercat al Iuliei – s-a făcut într-o atmosferă de extraordinară bucurie şi entuziasm, iar Iulia a făcut jurământul să-i fie veşnic credincioasă soţului ei. Lucrurile se aşezau uşor în matca lor: Iulia se

14

adaptase la locul ei de muncă şi la rolul de tânără gospodină, armonia, înţelegerea şi pacea ce domneau în sânul proaspetei familii făceau ca cei doi să fie şi mai apreciaţi şi stimaţi în comunitate. Parcă, însă, lipsea ceva ca fericirea să fie completă

Trecuse ceva vreme şi un zvon străbătea ca fulgerul toate secţiile: în câteva luni, Iulia avea să-i dăruiască lui Mihai cel mai frumos dar pe care o soţie îl poate face soţului ei: un copil. Toată lumea începuse să-şi dea cu presupusul: ba că e fetiţă, ba că e băiat, cei care se pricepeau dădeau în bobi, spre marele amuzament al tinerilor viitori părinţi, pe care nu-i interesa defel sexul noului născut; important era să fie sănătos Câteva luni mai târziu, Ilinca de la secretariat anunţa cu voce tare, ca să ştie tot românul, că doamna Iulia a născut primul ei băiat! Era anul 1957 şi Vasilica Dumbravă, femeie care ştia ea ce ştia, a spus că băieţii născuţi în acel an vor fi norocoşi, vor ajunge oameni de vază şi vor lucra în străinătate şi că multă bucurie o să aducă acel băieţel în familia lui Mihai şi a Iuliei.

Copilul se născuse sub semnul luminii, scăldat în raze de diamante şi a fost numit Eugen, nume cu care a fost de acord toată familia, în memoria unor înaintaşi de mare valoare. Înconjurat de dragostea părintească şi de atmosfera de linişte şi pace din familie, Eugen creştea şi se dezvolta frumos, dovedind, încă de timpuriu, calităţile pe care le purta în bagajul său genetic. Firea nobilă, aplecarea spre învăţătură şi carte, cultul pentru muncă, perseverenţa aveau să-i dezvolte pasiunea pentru

15

ştiinţă şi cercetare şi dorinţa puternică de afirmare De la învăţătorul Sârbu, bunicul său din partea mamei, moştenise şi puternica fibră a patrotismului şi mândria de a fi român, aşa că atunci când a plecat în străinătate a plecat să arate şi străinilor extraordinara capacitate creatoare a poporului în sânul căruia se născuse. Avea să cinstească memoria tatălui său, atunci când acesta se stingea, ani mai târziu, prin succesele şi performanţele lui, prin dragostea de ţară şi mândria lui de a fi român.

Icoana vieţii lui, aşa se referă Eugen la mama sa, Iulia. O sfântă coborâtă din ceruri spre a-i dărui forţa şi sensul vieţii lui. Nu este nimic mai sacrosanct pentru el decât chipul mamei, care-l însoţeşte ceas de ceas şi clipă de clipă. Nici nu-şi poate imagina Iulia câtă forţă îi poate transmite băiatului ei, cât optimism şi bună dispoziţie. La rându-i, Eugen a fost pilonul de sprijin al Iuliei; fără suportul lui, perioada scursă după pierderea soţului ar fi fost infinit mai grea. Un echilibru perfect, aşadar, între mamă şi copilul ei

Trecuseră 50 de ani peste omenire, trecuseră 50 de ani şi peste Ion, cel care dispăruse în tumultul Bucureştiului, uitând de anii studenţiei şi de Iulia, care-şi împletise alături de el visuri, la cea mai frumoasă vârstă a ei. Rămas văduv, fără nici un fel de sprijin, părăsit şi uitat de toţi, Ion şi-a adus aminte de Iulia la fel cum îţi aduci aminte de primele raze ale soarelui de primăvară. Cum să facă să reînvie relaţia dintre ei, acum în anii pe care-i mai avea de trăit? Cum să o readucă lângă el pe Iulia, nume predestinat să îmblânzească? Cum de li se

16

separaseră destinele?

S-au întâlnit, deci, pentru prima oară după 50 de ani. Faţă în faţă, fiecare apăsat de amintirile sale. Cu toate că nu mai conta, Iulia aştepta, totuşi, explicaţii, ori remuşcări, ori regrete din partea lui Ion. Nimic, însă, Ion dovedea chiar şi în acele clipe ale regăsirii egoismul care-l caracteriza şi parcă el era cel care căuta să găsească în privirile Iuliei balsamul pentru rănile pe care le căpătase în lupta cu viaţa. În genunchi, plin de remuşcări, cerându-şi iertare cu lacrimi fierbinţi, aşa şi-l imaginase Iulia, însă Ion nu a schiţat nici un gest, nici un semn vizibil că ar avea regrete ori că s-ar simţi dator cu o scuză sau cu o spovedanie sinceră S-au despărţit fără reproşuri şi fără învinuiri, iar Iulia i-a mulţumit încă o dată bunului Dumnezeu pentru acea întorsătură a sorţii care îi pricinuise atât de multă suferinţă, dar care o aşezase pe drumul fericirii, pe care se afla şi acum.

atât de minunat să străbaţi o alee cu

salcâmi sau tei înfloriţi şi să te gândeşti cu plăcere la realizările familiei, să-i aduci un pios omagiu lui Mihai şi să fii mândră de copilul tău, de Mihai, care arde ca o flacără vie Toate aceste sentimente fac din Iulia o femeie frumoasă, o femeie puternică, demnă de toată stima şi respectul! Noi te preţuim cu toţii, Iulia!

Este

17

Cum să uit examenul de maturitate?

Pe măsură ce anii trec, puţini îşi mai aduc aminte de frisoanele examenului de maturitate. În vremea mea nu existau familiarisme, relaţia dintre elev şi profesor era ca cea dintre un soldat şi comandantul de companie. Nici măcar nu auzisem de termeni ca “şpagă”, “ciubuc”, “plagiat”

Examenele se susţineau la şapte materii:

română şi matematică – scris şi oral – fizică, chimie, istorie, geografie şi biologie – numai oral. Coşmarul meu era matematica, care, la momentul acela, acoperea patru ramuri: algebră, geometrie, trigonometrie şi astronomie.

Tovarăşul Păunaş – un ins mic de statură, care purta pantaloni largi spre a-şi ascunde picioarele subţiri ca fusele – era profesorul meu de matematică. Nu-i vorbă, omul compensa lipsurile fizice cu claia stufoasă de păr pe care o avea pe cap şi prin care îşi trecea, din când în când, degetele spre a o aranja. Cu un pic de talent şi bunăvoinţă ai fi putut scoate din părul lui cel puţin trei peruci, pe care să le distribui, mai apoi, profesorilor din liceul nostru văduviţi de podoaba capilară.

În ciuda aspectului său inofensiv, tovarăşul Păunaş era teroarea liceului. Mulţi îl descriau ca fiind o somitate în materie, mare matematician,

18

respectat de colegii săi de breaslă. Pentru mine, însă, Păunaş era cel care, deîndată ce uşa clasei se deschidea, se uita direct la mine – stăteam în prima bancă – şi începea să recite, cu voce moale, de animal strangulat: Sinus, Cosinus, Tangentă, Cotangentă! Răspundeam, la rându-mi, sacadat şi mecanic, era evident că habar nu aveam despre ce vorbesc şi verdictul era de fiecare dată acelaşi: Nota 4, stai jos! Mă aşezam şi, în mintea mea, îl înjuram din tot sufletul, cu sinusul lui cu tot

De frica lui ajunsesem să repet formulele chiar şi când mergeam pe stradă şi mă rugam fierbinte ca nu cumva să nimerească tovarăşul Păunaş în comisia de la maturitate. Şi rugăminţile mi-au fost ascultate, pentru că în comisie fusese numit tovarăşa Andra, o profesoarăr trecută de 56 de ani – vârstă care nouă, în perioada adolescenţei, ne părea îngrozitor de bătrână – dar care nu zâmbea acru şi purta, mai tot timpul, o bluză decolorată. Deşi nu vedeam la momentul acela semnificaţia unor termeni ca sinus, cosinus, tangentă ori cotangentă, s-au dovedit a fi utili pentru că tovarăşa Andra ne-a pus acest gen de întrebări în timpul examenului de maturitate.

Poate cea mai frumoasă materie – pentru mine – din toate ramurile matematicii a fost astronomia. Compensa, într-un fel, toate emoţiile şi transpiraţiile unei zile de şcoală. Profesor ne era tovarăşul Vişinel, cel mai frumos bărbat pe care am avut ocazia să-l cunosc în perioada liceului. Eram atât de îndrăgostită de domnul profesor şi de materia pe care o preda încât visam, pur şi simplu,

19

manualul. Şi acum îmi amintesc o oră susţinută undeva, la marginea oraşului. Ne-am oprit într-o poieniţă cu iarbă mătăsoasă cu pomi bogaţi şi am fost invitaţi să ne tolănim pe iarbă şi să ne uităm la cerul senin, pe care tocmai ce răsăreau stelele. Ţin minte numai că în timp ce colegii mei scrutau cerul, eu aveam ochi numai pentru tovarăşul profesor, îi savuram cuvintele şi îi admiram părul castaniu şi ondulat

Tovarăşa Andra fusese numită în comisia de examinare de la maturitate. Preşedinte de comisie era tovarăşul profesor Buhuşi, decan la catedra de matematică din cadrul Politehnicii Bucureşti. Am dat-o-n bară la primele trei ramuri matematice dar m-am consolat cu gândul că o să compensez la Astronomie, unde mă consideram AS!

Faţă în faţă cu tovarăşa Andra, citesc întrebarea

examen Planeta Saturn scria acolo

şi instinctiv am început să mă învârtesc inelul de pe

deget, simulând rotaţia planetei. M-am oprit atunci când am văzut privirea lui tăioasă şi bluza decolorată, mai şifonată ca de obicei. Nodul pe care-l aveam în gât crescuse la dimensiunile unei găluşti şi ceva se stingea în mine Aveam un inel pe deget şi am început să-l răsucesc, mecanic, în demersul meu de a-i arăta tovarăşei profesor că ştiu despre Saturn Şi-a dat seama că sunt emoţionată dincolo de cuvinte, m-a poftit afară şi m-a trimis direct la infirmierie, pentru un calmant.

de pe biletul de

Un cinci tras de păr, atât am reuşit să scot la astronomie atunci când m-am întors Nu mi-a fost

20

ruşine de atât de notă, cât de tovarăşul Vişinel Mai aveam o speranţă, însă, examenul la matematică era încă în curs şi, cu coada ochiului, urmăream şi înregistram ceea ce scria colegul meu de pe rândul vecin. Am reuşit să iau un alt cinci preţios, bazându-mă pe formulele pe care le fotografiasem din foaia vecinului.

Îmi plăcuseră limba şi literatura română dintotdeauna, îl avusesem profesor pe tovarăşul Gibuţă, un domn înalt, cam vreo 2 metri avea, cu o chelie pronunţată şi niciodată despărţit de o carte, un ziar sau o revistă. Citea permanent, fie că se afla în tramvai, în autobuz, la masă – între două feluri – la rând, la magazin, sau pur şi simplu în pauzele dintre ore. Nu avea obiceiul să laude pe cineva făţiş, dar probabil mă descurcam binişor la ora dânsului, din moment ce primeam numai note de 8 sau 9. La examenul de maturitate l-am dezamăgit şi pe dânsul, în ciuda celor vreo zece fiţuici la care muncisem. Memorasem, categoric, scriitori şi poeţi ai căror operă ar fi trebuit să figureze pe biletele de examen. Eram, deci, în faţa comisiei de examinare, tovarăşa Andra nu se dezlipise de pe scaun; am citit întrebarea de pe bilet, nu înţelegeam nimic, totul se amestecase în mintea mea, mă auzeam şi nici măcar eu însămi nu pricepeam ce vorbesc. Îi dam înainte cu Eminescu şi Veronica Micle – deşi biletul nu avea nici o legătură cu ei – tovarăşul Gibuţă se uita la mine absolut siderat de logoreea mea, complet în afara subiectului

Cert este că prezenţa tovarăşei Andra mă dăduse peste cap, uitasem că, practic, susţineam un

21

examen la limba română, în cap îmi defilau sinuşi şi

Materialul conspectat era bine ascuns

sub bluza mea groasă şi lungă, în aşa fel încât, aşteptând, pe hol, oarecum dezamăgită de rezultat, nu am avut nici o reacţie atunci când tovarăşul

Gibuţă s-a apropiat de mine

cosinuşi

“Ce faceţi?” m-a întrebat el cu voce blândă. “Sunt atât de emoţionată, tovarăşe profesor,” am răspuns eu, “dar măcar ştiu că m-am pregătit temeinic “Se vede, se vede,” a zâmbit el ironic, măsurându-mă din cap până în picioare, ”

“într-adevăr v-aţi pregătit temeinic Realizam,

instantaneu, că haina îmi era descheiată mai mult decât aş fi vrut şi că fiţuicile pe care le pregătisem erau acum la vedere Sfântă Fecioară, fă să se

deschidă pământul şi să mă înghită, poate că aşa o să reuşesc să-mi spăl ruşinea

Mai aveam cinci examene de susţinut: fizică, chimie, biologie, geografie şi istorie. Mai ţin minte numai că la fizică şi chimie – materii din care nu pricepusem mai nimic – am asudat din greu, mai ales că tabelul lui Mendeleev a constituit şi constituie pentru mine o mare enigmă, nici până acum nu am înţeles la ce sau cui ar putea fi de folos în viaţa de zi cu zi, cu excepţia celor care lucrează în domeniu, fireşte Am obţinut note de trecere, pe merit, la ambele materii, nu eram eu tobă de carte, dar parcursesem manualele din scoarţă în scoarţă. La vremea aceea nimeni nu-ţi dădea notă de trecere pe bani sau pe ochi frumoşi

Eram cu moralul la pământ, nimic nu-mi

22

mergea cum trebuie, mă agăţasem de nota 5 ca de un colac de salvare, când, la un moment dat, o veste bună: se lua în calcul şi nota de la examenul de limbă rusă, de sfârşit de an. Vorbeam binişor ruseşte, la materia respectivă eram privită în clasă precum chiorul în ţara orbilor Colegii mei nu pricepeau o iotă din limba rusă.

Tovarăşul Micheevici – profesorul nostru de limbă rusă – era poate unul dintre cei mai erudiţi dascăli din liceu. Simpatic, jovial şi cu maniere alese, tovarăşul Michevici îşi făcuse studiile la Moscova şi Petersburg, era doctor în istorie şi filozofie, conjuctural profesor de limbă rusă şi ştia foarte bine că pentru români – popor de esenţă latină – limba rusă era o limbă foarte greu de înţeles. Vorbea româneşte inteligibil, cu un accent simpatic care ne plăcea tuturora. “Tovarăşe profesor,” îl întrebam, “de ce e limba rusă aşa de grea?” “Draguţa,” răspundea dânsul, “la voi trebuie aceasta că este limba celor patru dascăli cu lumina de la Răsărit ”

La voi înţelegeţi foarte bine ce spuneam eu

Aveam să învăţ foarte multe de la dânsul, lucruri care nu aveau nici o legătură cu materia pe care o preda: obiceiuri şi datini de pe continentul african ori cel asiatic, artă culinară, muzică şi literatură Odată, la dirigenţie, ne-a expus tot libretul operei Carmen, de Bizet, altădată ne-a învăţat cum se pun strugurii la murat. De la dânsul am învăţat cum se face dulceaţa de harbuz, cu pepene verde şi smochine şi tot dânsul ne-a deschis apetitul pentru cultura rusă, începând cu violonistul David Oistrakh şi terminând cu poeţii, scriitorii,

23

compozitorii şi pictorii ruşi care şi-au lăsat amprenta în cultura mondială.

Ora dânsului se rezuma la conjugarea unor verbe (a pleca, a mânca) după care tot restul orei devenea o călătorie fascinantă prin artă, istorie ori geografie

Limba rusă, însă, refuza să se lipească de colegii mei, care, înainte de teză, m-au văzut ca pe o salvatoare: “Ascultă, colega,” m-au abordat ei, “tu eşti născută aproape de malul Nistrului, vorbeşti bine ruseşte, aşa că atunci când vom da teza ai grijă să ne trimţi fiţuici cu subiectele rezolvate. Dacă nu ne ajuţi, nu vei mai avea trai cu noi de acum încolo!”

M-am conformat şi, în ziua tezei, plasam cu frenezie fiţuici în stânga şi în dreapta, în timp ce tovarăşul profesor se făcea că nu vede ce se întâmplă în clasă. “Mai aveţi 5 minute şi puneţi creioanele jos!” am auzit, ca prin vis, vocea tovarăşului Michevici şi atunci am realizat că, în efortul meu de a-mi ajuta colegii, uitasem complet de propria-mi lucrare, şi dă-i, şi dă-i pe ultima sută de metri, cu fraze incomplete şi cu răspunsuri la numai trei din cele şase întrebări.

Când s-au afişat rezultatele, stupoare absolută! Figuram la coada listei, cu nota -5 Nu m-am supărat, pe de-o parte fiindcă era notă de trecere, eram bucuroasă că mi-am ajutat colegii şi, pe de altă parte, ştiam că nota respectivă nu era în nici un fel relevantă pentru drumul meu în viaţă.

24

Examenele se terminaseră şi aşteptam cu febrilitate rezultatele. Colegii mei, Costică şi Irinuca, plănuiseră deja banchetul, eu eram însă dezamăgită de mine Tocmai eu, tocilara, sârguincioasa, conştiincioasa, să mă prezint atât de lamentabil la examenul de maturitate?

În curtea liceului, un grup de colegi dădea nas în nas cu tovarăşul Micheevici şi unul dintre ei, mai îndrăzneţ, l-a invitat la un pahar “Examenele s-au dat, tovarăşe profesor, nu-i nimic în neregulă, numai să ne spuneţi ce băutură preferaţi!” “Eu mergeam cu mare plăcere de la mine, băiţele,” a răspuns el cu acel accent pe care-l iubeam cu toţii, “şi să ştiţi că eu beam orice fel de băutură, numai gazu’ nu!” “Dacă vrei, vino şi tu cu noi!” mi s-a adresat unul din grup şi am acceptat cu plăcere.

Tovarăşul Micheevici ştia precis cum să bea de aşa natură încât să nu se îmbete “Bere cu ţuică, puţină sare şi bicarbonat” a zis el, “şi apoi poţi să înghiţi cu vadra Sau coniac, ori whiskey cu gheaţă şi lămâie şi bei trei seri la rând fără să te doară ”

capul Şi după ce limbile începeau să se dezlege,

tovarăşul profesor a deschis cutiuţa dânsului cu poveşti. Ne-a spus despre Londra, Praga şi Paris, ne-a încântat cu cuceririle lui în rândul prinţeselor de la Curtea Imperială şi ne-a istorisit cum s-a întâlnit cu Oliver Hardy şi Stan Laurel (pe care noi îi ştim ca Stan şi Bran) în periplul lui prin America. Undeva, în decursul serii, a strecurat şi o întâmplare anecdotică despre Marie şi Pierre Curie După 11 sticle de bere, băute după propria formulă (cu ţuică, sare şi bicarbonat, adică), tovarăşul

25

profesor arăta de zece ori mai proaspăt şi mai revigorat decât noi toţi la un loc

A doua zi alergam disperată către liceu. Se afişaseră rezultatele examenului de maturitate. Ţin minte că m-am împiedicat de toate pietrele posibile şi că, în gând, recitam Tatăl Nostru. Am ajuns, gâfuind, în faţa tabloului cu rezultate, şi acolo, scris citeţ, era numele meul, cu nota 6 în dreptul lui, chiar deasupra liniei groase, negre, ce delimita absolvenţii de ceilalţi. Sub linie erau nouă dintre colegii mei, tocmai cei care se lăudaseră că au făcut bine. “Să nu zici hop până nu sari gardul”, aşa sună un proverb românesc.

M-am asigurat încă o dată că eram absolventă şi, nefiind convinsă ce reacţie ar fi trebuit să am (să pup afişierul? să cânt? să sar în sus de bucurie?), m-am îndreptat către prima biserică ce mi-a ieşit în cale şi am aprins o lumânare la icoana Sfintei Fecioare, mulţumind pentru această zi, cu noi speranţe şi drumuri

Poate cel mai mult s-a bucurat de reuşita mea nea Borcan, portarul liceului, un ţigan cu suflet de aur, mare iubitor de copii, care devenise, în timp, confidentul meu. Îi povesteam vrute şi nevrute, despre gafele, reuşitele şi speranţele mele, omul mă asculta cu răbdare şi chiar în momentul acesta am convingerea că mă înţelegea, în toate frustrările şi bucuriile mele. De fapt, nea Borcan, cu chipul său veşnic zâmbitor şi cu vocea lui blândă, este omul de care se leagă, în toate amintirile mele, examenul de maturitate

26

La vremea aceea, cuvântul “contestaţie” nu figura în vocabularul candidaţilor la examenul de maturitate. Ştiam că rezultatul – bun sau rău – era o expresie exactă a muncii pe care o depuseserăm, pentru că după aceleaşi manuale învăţau, deopotrivă, premianţi ori repetenţi.

Ani mai târziu, m-am întâlnit cu domnul

profesor Păunaş. Prima mea reacţie, atunci când am dat ochii cu dânsul, a fost să încerc să-mi amintesc ce înseamnă ecuaţie de gradul al doilea ori logaritm

“ “Ce mai faceţi, domnişoară,” mi-a zâmbit dânsul,

“sau doamnă?” “Tovarăşe profesor,” am răspuns precipitată, “nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, am ”

învăţat de la dumneavoastră atât de multe “Ei,” a răspuns dânsul, oarecum trist, “aşa e şcoala, ”

Mi-a zâmbit din nou, şi-a îndreptat claia de păr cu

degetele şi s-a îndreptat către liceu, unde îl aştepta

cum-necum trebuie să ştim din toate câte ceva

o altă generaţie cu frică de sinus şi cosinus

Nu cred că este posibil să-ţi începi viaţa fără ajutorul unor dascăli magistrali. Domnul profesor Gibuţă, doamna profesoară Andra, domnul profesor Păunaş, cu toţii sunt nişte pietre de hotar în existenţa mea şi a multora, fără de care nu am fi devenit oamenii care suntem astăzi. Am înţeles, cu timpul, cât de important este tabelul lui Mendeleev, cine a fost şi ce a însemnat Marie Curie în ştiinţa mondială şi că este foarte important să ştii să discerni Carul Mare ori Carul Mic pe bolta cerească, ori şi mai bine, să ştii să distingi planeta Saturn!

27

Nu mi-am propus ca în aceste rânduri să repet ceea ce se ştie despre valoarea dascălilor noştri, a celor care trudesc întru formarea şi luminarea minţilor tinere. Vreau, totuşi, să reamintesc faptul că, în antichitate, profesorul era cinstit şi adulat precum un zeu şi că filozofia era ştiinţa tuturor ştiinţelor. Eu din iubire împărtăşesc gândurile şi anii de viaţă tuturor cititorilor. Povestirile au fost aşezate în ordinea amintirilor, nicidecum aşa cum s-au petrecut la momentul respectiv. O lumânare, o floare şi un gând pios la căpătâiul tuturor oamenilor de valoare, dascăli dedicaţi, care au fost chemaţi la Domnul!

Mă înclin în faţa tuturor cu respect şi preţuire.

28

Vacanţa mea de pomină

Mă hotărâsem ca vacanţa de vară să mi-o petrec în casa veche, părintească, de la ţară. Vestea le-a bucurat nespus pe rudele mele, mai cu seamă pe Daria, cuscra mea, care a ştiut dintotdeauna cum să ne apropie şi să ne facă surprize

Fusese o lună a lui Cuptor în toată puterea cuvântului în acea vară, cu oameni, animale şi păsări deopotrivă fugind din calea arşiţei, la adăpost, în locuri umbroase. Mi-am organizat şederea în camerele aproape goale şi răcoroase ale casei părinteşti, bucurându-mă de parfumul copilăriei mele şi de atmosfera rustică.

Într-o dimineaţă, aveam să mă trezesc cu Daria, însoţită de un oaspete mai puţin obişnuit: Marusea, o purcică de vreo 60-70 de kilograme. Daria mi-o adusese pe Marusea să-mi ţină de urât pe timpul vacanţei şi, în scurt timp, purcica se simţea ca acasă în coteţul ei încăpător şi în ocolul mare, numai bun pentru joacă şi tolăneală. Marusea suferea de reumatism la picioarele din faţă, şchiopăta, dar de fiecare dată când vedea găleata plină cu mâncare parcă uita de orice fel de durere şi nu se oprea până nu termina tot, grohăind mulţumită. Ne-am împrietenit repede şi, în câteva zile, reuşisem să stabilim câteva norme elementare de convieţuire: să ne repectăm orele de masă şi de somn şi, mai mult decât orice, să nu mai trezească

29

vecinii la orele 5 ale dimineţii cu guiţăturile ei piţigăiate

Spre marea mea uimire, dresajul Marusei a prins foarte repede, în ciuda originii ei porceşti Dimineaţa, atunci când începea să guiţe după mâncare, îi spuneam pe un ton calm, dar ferm:

“Marusea, te rog să aştepţi să îmi beau cafeaua şi apoi o să-ţi primeşti şi mâncarea!” Nu ştiu exact ce înţelegea, cert este că nu mai scotea nici un sunet. Se culca pe burtă şi o scărpinam pe spate, între urechi şi sub bărbie, unde ştiam că-i place şi o simţeam extrem de mulţumită şi fericită.

Soare, linişte, iarbă, flori şi rândunele care ne vizitau zilnic la orele după-amiezii, umplând

sârmele din curte şi ciripind gălăgios, astea erau condiţiile în care am înţeles să-mi petrec vacanţa. La vreo 4-5 zile după ce Marusea îmi devenise oficial chiriaşă, hop! mă trezesc cu alt chiriaş “Ce aveţi, măi băiete în sacul ăla?” “Ce să avem, nănaşă,” mi-a răspuns copilul, “iacă, cuscra Daria vi l-a trimis pe Gandhi, să vă ţină şi el de urât! A zis să-i daţi drumu’ în gârliciu’ beciului, că se sufocă pe căldura asta!” “Ce vorbiţi, măi,” am zis, “ăsta e iepuroiul Urechilă Chiţ-Chiţ, îl ştiu de acum doi ani când era Nataşa şi Constanşa copii. Fetiţele s-au jucat toată vara cu el, l-au botezat şi i-au pus şi numele pe care l-am pomenit; când au plecat, au rugat-o pe bunica lor să nu-l taie niciodată! Văd că acum mi l-aţi adus mie plocon; a crescut şi s-a îngrăşat ca un

vă supăraţi, nănaşă,” a ridicat din

purcel ”Nu

umeri unul dintre băieţi, “de abia mai aveţi pe cineva să vă ţină de urât aici, în sat. Aveţi destulă

30

mâncare şi cereale de la moară ca să-l hrăniţi fără bătăi de cap, lăsaţi-l să trăiască şi el bine pe lângă dumneavoastră!” Aşa că Urechilă Chiţ-Chiţ a rămas stăpân în beciul vechi, lăfăindu-se în noul lui domiciliu ca un adevărat şef!

Surprizele Dariei nu se terminaseră; vineri se întorcea de la bazar cu o căpriţă roşcată de funie. Am legat-o la umbra unui nuc, în grădină şi am botezat-o pe loc “Mândruţa”. În fiecare dimineaţă, vecina noastră, Frăsâna, o mulgea pe Mândruţa şi împărţea laptele în două părţi: jumătate pentru căţeii lui Alba şi jumătate pentru Petrică, băiatul ei, care era tare bolnav

“Capra am cumpărat-o de mila unui om sărac, în mare trebuinţă de bani mi-a zis Daria. “Am

ajutat şi omul, hrănim şi ţâncuşorii lui Alba, avem

lapte şi pentru Petrică iar tu, cuscră, ai o nouă ”

companie

Am uitat să o pomenesc aici pe Alba, o căţeluşă a cărei loialitate şi dragoste nu am s-o uit toată viaţa şi ale cărei manifestări şi comportament ar putea constitui oricând o lecţie chiar pentru noi, oamenii

În grădină, Mândruţa mă aştepta să vin cu găleata de apă, cu o bucată de pâine şi îmi făcea o deosebită plăcere să o văd cum o mănâncă direct din mâna mea Îmi lingea, mai apoi, mâna în semn de recunoştinţă şi cele câteva cuvinte şi mângâieri o făceau să zburde de bucurie printre nucarii şi prunii din grădină

31

Eram, deci, o familie de acum şi pe toţi îi tratam în mod egal Pe Marusea o cunoşteau vecinii atât după guiţat, cât şi după conversaţiile pe care le aveam cu ea, mai ales la mâncare, dimineaţa! “Când te mai saturi, măi băiete?” îl întrebam pe Urechilă (zis şi Gandhi). “Îţi aduc în fiecare seară snopi de iarbă şi buruian şi dimineaţă nu mai găsesc nici măcar un fir să fi scăpat de botişorul şi dinţişorii tăi Şi, de parcă nu ţi-ar fi ajuns, ai ros toate lădiţele goale, scândurile din rafturi, câteva capace de la borcanele cu magiun Tu nu vezi că te-ai îngrăşat şi că în scurt timp nu o să mai poţi merge?”

Preocupată de soarta familiei abia înfiripate la mine în gospodărie, Daria a venit în vizită să vadă cum mă descurc. “Mă descurc bine,” am zâmbit eu, “singura problemă este cu Urechilă Chiţ-Chiţ, care nu pare a fi niciodată sătul “Nu-i nimic,” a zâmbit

Daria la rându-i, “este prietenul fetiţelor, mi-au pus în vedere să nu-l tai orice ar fi! Poate să mănânce cât vrea el, slavă Domnului, avem cu ce-l îndestula!”

Un asemenea plan bine gândit – cu mica noastră fermă de animale – numai Daria putea să-l conceapă. Totul era cât se poate de normal şi de firesc, eram extrem de mulţumită de colaborarea cu Daria şi mă bucuram de tihna casei şi curţii părinteşti şi de compania care mă relaxa cu priviri blânde şi nevinovate.

Mândruţa avea toate condiţiile în grădină, cu iarbă din belşug şi suplimentul de la moară Parcă se afla şi ea într-o vacanţă binemeritată! Găleţica în

32

care o mulgea vecina se umplea, asigurând hrana căţeluşei mele Alba, dar şi leacul pentru Petrică, vecinul.

Mă simţeam extraordinar la mica mea fermă şi petreceam multe momente de duioşie în compania animalelor, privind şi analizând comportamentul lor. Modul cum le vorbim, cum le mângâiem este foarte important, parcă şi ele ne răspund cu aceeaşi sensibilitate. Alba, spre exemplu, mi-a arătat ce înseamnă o mamă devotată: toată mâncarea o lăsa celor doi căţeluşi ai ei, prefera să flămânzească o zi întreagă numai să-i vadă pe ei jucăuşi şi plini de viaţă. Ce-i drept, arătau ca puii de Panda, graşi şi rotunzi ca două mingi de fotbal

Mica mea fermă fusese hrănită şi mă aşezasem pe băncuţa de lemn din faţa casei, bucurându-mă de frumuseţea acelei zile de vară şi de parfumul grădinilor din jur, când pe poartă intrau doi musafiri care auziseră, probabil, că am spaţiu de închiriat Doi pisoi de o frumuseţe rară, aruncaţi de vecina Ileana, care nu prea iubea animalele şi mai cu seamă pisicile. “Ce-i cu voi, mă-i băieţi,” am întrebat cu blândeţe, “de ce nu v-aţi dus la alt vecin şi aţi venit direct aici? Nu aţi auzit că am spaţiile ocupate cu alţi chiriaşi?” Au înţeles, din vorbele mele calde, că sunt bucuroasă de musafiri şi dintr-un salt s-au urcat pe bancă şi hop! drept în braţele mele “Măi băieţi,” am zâmbit, “la mine nu merge cu cerşetoria şi miloaga, apucaţi-vă de treabă şi procuraţi-vă singuri hrana! Toate acareturile din curte sunt vechi şi pline de şoareci aşa că aveţi hrană, bună şi

33

proaspătă, pe îndestulate!” S-au gudurat niţel, căutând un loc mai comod în braţele mele şi, într-un târziu s-au gândit că e timpul să se familiarizeze cu noul lor habitat. Au mirosit peste tot, au intrat în magazia în care rămăseseră nişte resturi de cereale, iar acum mişunau şoareci de toate mărimile şi, într-un final, mulţumiţi de cele constatate, au revenit lângă banca pe care mă odihneam, jucându-se câteva momente cu nişte ghemotoace de hârtie şi frunze uscate. Nemulţumiţi, parcă, de prestaţia lor, s-au decis mai apoi ca, în cinstea stăpânei care-i primise atât de bine şi frumos, să dea un spectacol de acrobaţie. Din câteva salturi erau într-un frasin cu ramuri multe; de acolo direct, ca nişte păsări, pe colţul bucătăriei după care s-au cocoţat pe o viţă-de-vie care se întinsese haotic între nişte copaci de pe lângă vechiul beci. Toată hârjoneala asta a lor a durat câteva zeci de minute bune şi mă gândeam, amuzată, că o aşa prestaţie magistrală nu văzusem nici la teatrul Balşoi din Moscova

Nici nu terminaseră pisoii bine programul şi mă trezeam chemată de ceilalţi chiriaşi, fiecare pe limba lui Marusea şi Urechilă se dovediseră a fi cei mai lacomi şi mai mâncăcioşi din toată familia, dar îmi făcea o mare plăcere să le dau de mâncare. Din cauza beteşugului ei, Marusea stătea mai toată ziulica culcată şi nu o puteam scoate din ocol ca să mai râme pe sub garduri ca ceilalţi confraţi ai săi. Totuşi, atunci când îi duceam găleata cu mâncare, se ridica pe picioarele din spate, se sprijinea de gard, băga botul în găleată şi nu mă lăsa să-i iau găleata din faţă până nu sugea tot, grohăind a plăcere şi

34

mulţumire. Şi în mod ciudat, grohăitul ei, împreună cu zgomotele emise de ceilalţi chiriaşi, au fost de natură să-mi ofere linişte, calm, pace şi relaxare.

Urechilă, mai ursuz de felul lui, a făcut un gest incredibil: dolofan şi grăsuţ ca un purcel, a venit înspre mine, aronţăit jumătatea de măr pe care i-am întins-o, după care s-a lipit de picioarele mele, privindu-mă în ochi fără umbră de teamă şi am fost convinsă, chiar în momentul acela, că vroia să-mi spună ceva. Am reflectat mult asupra acelei situaţii şi am realizat că noi, oamenii, am fost cu adevărat binecuvântaţi cu darul vorbirii Oare prin câte bucurii, câte dureri, câtă nedreptate, bătăi şi persecuţii trec bietele animale fără a putea să exprime prin ce trec? Ne-am întrebat, oare, vreodată, dacă le doare atunci când le lovim ori ce suferinţă suportă animalele mame atunci când le luăm de lângă ele viţelul, mânzul, purcelul ori căţelul?

Îngândurată, m-am îndreptat spre grădină, să văd ce face Mândruţa. A sărit în sus puţin, ca o balerină şi a behăit uşor a “Sărut-mâna!” şi “Bine ai venit!” şi, după ritualul scărpinatului între corniţe şi sub bărbie, dincolo de mulţumirea ei şi de satisfacţia mea de a-mi fi îndeplinit datoria de stăpân al fermei, m-a încercat un regret, pentru că vacanţa mea se apropia de sfârşit şi în curând aveam să mă despart de aceste minunate animale

dimineaţă, poarta scârţia şi în cadrul ei

era Daria, cu o sacoşă imensă în braţe, de a cărei povară se şi elibera, lăsând-o pe pragul casei. “Ce faci, Daria, ce ai în sacoşă?” am întrebat-o,

Era

35

nedumerită. “Napoleon,” mi-a răspuns ea, trăgându-şi sufletul, “aşa îl cheamă pe cocoş; e porumbac, are coada lungă, roş-argintie şi o creastă precum coroana lui Petru Cel Mare Uite ce pinteni are, parcă-s cizme, gata să tragă o căzăcească să-l ”

admire toate găinile din sat Priveam şi ascultam fără să înţeleg. “Cuscră, ţi-l dăruiesc,” a continuat Daria, netulburată, “m-am rugat mult de un gospodar din Climăuţi să mi-l vândă!” “Bine, măi Daria”, am replicat eu într-un târziu, “nu a fost de ajuns că am deranjat de la bun început vecinii cu guiţatul Maruşei, acum le dăm deşteptarea la bieţii oameni taman când vin trudiţi de la câmp şi încearcă să se odihnească? O să mă ”

alunge cu tot cu pasărea asta măiastră “Nu-ţi

face probleme, cuscră,” m-a liniştit ea, “până la urmă şi cocoşii lor cântă, şi animalele lor zbiară, deh! aşa e viaţa la ţară!”

Am rămas, deci, şi cu Napoleon pe cap. Ce-i drept, era foarte blând şi foarte bine dresat. Ciugulea boabe şi pâine direct din mână şi, când nu aveam nimic de mâncare la mine, se mulţumea să ciugulească desenele mici imprimate pe rochia mea. L-am pus într-o cuşcă mare, dotată cu o strachină mare cu apă şi mult fân proaspăt, pentru culcuş şi câteva crengi dese de frasin, ca să-i ţină umbră. Îmi trezea toţi vecinii la viaţă, cu regularitate de ceas, din oră în oră, bătea falnic din aripi şi când ostenea îşi dregea vocea cu ceva boabe şi mălai de care dispunea din belşug. Am încercat odată să-mi cer scuze faţă de un vecin pentru zgomotul făcut de mica mea familie de animale. “Nu-i nimic, cocoană,” mi-a răspuns acela, “am aflat că plecaţi în câteva

36

zile şi ne-am bucurat pentru dumneavoastră că aţi avut ocazia să vă petreceţi zilele astea în compania ăstor necuvântătoare, sincere şi drăguţe în felul lor! Vă poftim să veniţi şi la vară, ori când veţi avea plăcerea, nu suntem deloc supărăcioşi pe animale, doar suntem obişnuiţi cu ele de mici copii Un

singur lucru am să vă întreb,” a zis omul, ezitând parcă, “ce descântece le faceţi de reuşiţi să le potoliţi după ce staţi de vorbă cu ele?” “Vorba bună, nea Melinte,” am răspuns, “vorbesc cu ele de parcă aş vorbi cu nepoţii mei şi ele mă privesc şi înţeleg mesajul şi rugămintea mea!” “Dacă mai veniţi la vară, nevastă-mea a promis că o să vă aducă o raţă cu nişte bobocei galbeni, ca ”

să vă ţină de urât “Vă mulţumesc de invitaţie şi de gândurile bune şi vă las sănătoşi, cu familiile dvs.!”

Motanul Tarzan era spaima tuturor vecinilor. Rămăsese orfan după moartea stăpânului său, Colea şi, mare aproape cât un câine, fioros, cu ochii roşii, trăia numai din furat. Aşa că gospodinele păzeau cu străşnicie cămările şi bucătăriile, aveau grijă ca cloştile cu pui să fie bine închise, pentru că orice geam sau uşă deschisă îi permitea accesul lui Tarzan oriunde se va fi simţit miros de mâncare. Şi, din respect pentru memoria lui Colea, oamenii refuzau să-l omoare.

Pregătirile pentru călătoria mea spre Capitală luaseră sfârşit, în ziua următoare urma să plec. Daria, Valea şi Catiuşa îmi pregătiseră mâncare de drum suficientă pentru două zile. Spre seară îmi aduceau o tavă cu friptură de iepure prăjit şi bine

37

copt în cuptor, fripturi, şniţele şi plăcinte cu brânză. “Ascultă,” mi-a spus Daria, “vezi că am acoperit tava cu ziare, rămâne numai să o pui în bucătărie, la răcoare şi să nu uiţi să pui preparatele în sacoşă ”

mâine, când pleci M-am conformat şi am ieşit în curte să mă îmbăt de imaginea curţii părinteşti cu cerul ăla albastru al copilăriei mele şi cu miile de amintiri Începea să se întunece, cerul era limpede, broaştele şi greierii îşi începeau concertul nocturn, stelele începeau să apară cu miile şi, în ciuda regretelor mele, m-am hotărât să mă întorc în casă, spre a prinde câteva ore de somn.

Lăsasem uşile de la intrare deschise, ca să intre aer curat şi în dormitor şi, atunci când am aprins lumina, Tarzan era acolo, tava cu bunătăţuri era răsturnată şi se vede treaba că se înfruptase serios din ea iar bucăţile rămase erau folosite drept ghemotoace, cu care motanul se juca, de acum, în voie. Nici nu ştiam ce să fac: să urlu, să plâng, să mor eu însămi sau să-l omor pe el? Am început să strig la el, lovindu-l cu picioarele, dar nu se dădea dus; se uita fix la mine, calm, nu se clintea şi atunci am pus mâna pe el

Am luat un baston şi l-am lovit cu sete pe spinare Primea loviturile cu stoicism şi nu se clintea din loc. Cu greu l-am scos afară din casă, era bătut bine, dar sătul ca un purcel! Am adunat toate resturile şi le-am aruncat la colţul casei, să le găsească tot el, atunci când îi va fi foame Nu m-am plâns la nimeni, familia mea avea să afle abia doi ani mai târziu despre isprava lui Tarzan Dumnezeu nu l-a răbdat, a murit sub roţile unei

38

maşini tocmai când trecea drumul cu o găină furată de la Evdochia în bot

Două zile şi o noapte a trebuit să călătoresc flămândă, cu gândul la tava plină Damian Stănoiu scria undeva că “Toate călătoriile sunt grele, numai amintirea lor rămâne plăcută!” Călătoriile spre marile muzee şi edificii de cultură ne ajută să ne îmbogăţim bagajul de cunoştinţe. Odihna adevărată, vacanţa adevărată o vom simţi numai la ţară, în vatra bunicilor şi străbunicilor noştri, pentru că “Pământul stăbun este o lacrimă sfântă din Univers”.

Închin această nuvelă nepoţilor, strănepoţilor şi tuturor copiilor iubitori de animale.

39

Cuprins

În loc de prefaţă

3

Cugetări

5

Iulia – nume drag, cu inima deschisă!

9

Cum să uit examenul de maturitate?

18

Vacanţa mea de pomină

29

40