Curs 1 2008

CONSIDERAŢII GENERALE
ASUPRA DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI

I. Noţiuni generale *
1.1. Aspecte generale privind dreptul internaţional public
A. Dreptul internaţional public
B. Ordinea juridică internaţională
C. Subiecte generale
1.2. Aspecte generale privind dreptul internaţional al drepturilor omului
1.3. Relaţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul internaţional public şi dreptul
intern

II. Istoricul protecţiei internaţionale a drepturilor omului

2.1. Rolul dreptului natural în evoluţia drepturilor omului
2.2. Documente naţionale
2.3. Documente internaţionale

III. Izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului *

IV. Trăsături specifice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului *

V. Generaţii de drepturi ale omului *

*Aceste capitole cuprind informaţii esenţiale pentru promovarea disciplinei S.E.P.D.O.

1 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

I. Noţiuni generale *

„Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile (s.n. S.M.) constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi al păcii în lume,
Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului (s.n. S.M.) au dus la acte de barbarie
care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de
libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea
mai înaltă aspiraţie a oamenilor,
Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii (s.n. S.M.)
pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi …,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor
Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi
respectarea lor universală şi efectivă (s.n. S.M.),
Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare
importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament
ADUNEAREA GENERALĂ proclamă
prezenta DECLARAŢIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun (s.n. S.M.) spre
care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele
societăţii să se străduiască, având această Declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie
să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi liberţăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin
naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor
statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor (s.n. S.M.).”

* Preambulul Declaraţiei universale a drepturilor omului.

D.U.D.O. a fost adoptată şi proclamată de către Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 (III)
din 10 decembrie 1948. România a semnat Declaraţia la 14 decembrie 1955 când a fost admisă în rândul
statelor membre ale O.N.U.

2 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

Normele de drept internaţional al drepturilor omului au luat naştere ca parte integrantă a

dreptului internaţional public. Aceste norme au apărut, în cea mai mare parte, după cel de-al
doilea război mondial şi au fost consolidate ca ramură de drept distinctă în urma recomandărilor
Conferinţei mondiale cu privire la drepturile omului, organizată de O.N.U. la Viena, în perioada 14
- 25 iunie 1993. Programul de acţiune stabilit de către reprezentanţii statelor membre ale O.N.U. în
cadrul Conferinţei de la Viena prevede, la punctul D. 78-82, includerea dreptului internaţional al
drepturilor omului în curricula instituţiilor de învăţământ. Astfel, normele de drept internaţional
al drepturilor omului se constituie ca ramură de drept de sine stătătoare, distinctă de cea a
dreptului internaţional public.

1.1. Aspecte generale privind dreptul internaţional public

A. Dreptul internaţional public este ansamblul normelor care guvernează raporturile stabilite în
cadrul comunităţii internaţionale. Totalitatea statelor şi a entităţilor1 implicate în raporturi de drept
internaţional public formează comunitatea internaţională.
B. Ordinea juridică internaţională reprezintă procesul de elaborare şi de aplicare a normelor de
drept internaţional public.
C. Subiecte generale de drept internaţional public sunt statele suverane, precum şi alte entităţi
care participă la realizarea ordinii juridice internaţionale.
În general, persoana fizică este subiect de drept intern, subordonată puterii statului. În mod
excepţional, literatura de specialitate a recunoscut calitatea de subiect de drept internaţional public,
persoanei fizice. Astfel, individul poate îndeplini această calitate în două situaţii:
- în cazul dreptului penal internaţional, individul poate fi subiect al răspunderii
penale internaţionale atunci când comite anumite infracţiuni grave reglementate

1
De ex. organizaţiile interguvernamentale, naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare etc.

3 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

de convenţii internaţionale2;
- în cazul dreptului internaţional al drepturilor omului individul are
personalitate juridică internaţională. Mai mult chiar, în sistemul instituit de
Convenţia europeană a drepturilor omului individul este tratat pe poziţii de
egalitate cu statul.

1.2. Aspecte generale privind dreptul internaţional al drepturilor omului

Drepturile omului sunt drepturi şi libertăţi fundamentale atribuite oricărei persoane fizice prin
simpla calitate de a se fi născut fiinţă umană (sau, în anumite cazuri, de a aparţine unui anumit grup
de persoane3). Ele reglementează raporturile dintre puterea statului şi individ. Normele de
drepturile omului au ca principală caracteristică limitarea puterii statului în vederea asigurării
condiţiilor necesare oricărei fiinţe umane pentru a se bucura de drepturile fundamentale ce-i sunt
garantate de dreptul internaţional al drepturilor omului.
A. Din punct de vedere juridic, putem defini drepturile omului ca fiind suma drepturilor
individuale recunoscute de către statele suverane prin instrumente de drept internaţional al
drepturilor omului şi transpuse în constituţiile şi legislaţiile naţionale ale acestora.
B. Dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă „ansamblul de reguli juridice
internaţionale care recunosc indivizilor, fără discriminare, drepturile şi capacităţile ce asigură
libertatea şi demnitatea fiinţei umane şi care permit indivizilor să beneficieze de garanţii
instituţionale.”4

2
A se vedea art. 5 şi urm. din Statutul Curţii penale internaţionale care fac referire la genocid, crime împotriva
umanităţii, crime de război şi agresiune.
3
A se avea în vedere drepturile individuale cu dimensiune colectivă (drepturile minorităţilor, libertăţile sindicale
etc.).
4
F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, p. 27.

4 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

1.3. Relaţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul internaţional public şi
dreptul intern

Dată fiind distincţia fundamentală dintre dreptul internaţional şi cel intern, normele internaţionale ale
drepturilor omului au un regim aparte (s.n. S.M.).
Dreptul intern este un drept de subordonare (s.n. S.M.) care dă naştere unei sigure ordini juridice, în
cadrul căreia subiecţii sunt subordonaţi puterii statului, în tripla sa funcţie: legislativă, executivă şi
judecătorească. Dreptul internaţional public reprezintă un drept de coordonare (s.n. S.M.) între state
suverane şi nu cunoaşte nici legiuitor, nici sancţiune obligatorie, în afara consimţământului statelor
vizate.
Normele internaţionale privind drepturile omului nu ţin de dreptul de subordonare din moment ce, ca
orice regulă de drept internaţional, se dezvoltă în cadrul comunităţii internaţionale; dar nici nu ţin
exclusiv de dreptul de coordonare, din moment ce urmăresc să dea naştere unui drept de protecţie a
individului.
Incapacitatea dreptului internaţional general de a asigura protecţia individului a dus la apariţia unor
norme internaţionale specifice care depăşesc concepţia clasică asupra dreptului internaţional (s.n. S.M.).

* F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, p. 33.

Sudre afirmă că normele de drept internaţional al drepturilor omului nu pot fi considerate

norme de drept internaţional clasic deoarece reglementează aspecte privind protecţia individului
ca subiect de drept, dar, în egală măsură, nu pot fi considerate nici norme de drept intern
deoarece ele iau naştere şi se dezvoltă la nivelul comunităţii internaţionale.

5 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

Prin urmare, putem afirma că dreptul internaţional al drepturilor omului are un regim juridic
specific deoarece:
- apare la nivelul dreptului internaţional public;
- are ca subiect de drept persoana fizică; 5
- instituie un mecanism de control ce aduce atingere principiului neamestecului în
treburile interne ale statului şi, implicit, suveranităţii acestuia.

În trecut, când drepturile omului erau tratate ca o problemă internă a fiecărui stat în parte, comunitatea
internaţională nu avea posibilitatea legală de a interveni, chiar şi în situaţii de încălcare gravă a
drepturilor omului, precum genocidul. Această abordare bazată pe suveranitatea statului, a cunoscut
modificări în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca urmare a atrocităţilor comise în timpul
Holocaustului. În prezent, promovarea şi protejarea drepturilor omului sunt considerate a fi o
preocupare şi responsabilitate legitimă a comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, discrepanţa
dintre obligaţiile legale universale şi suveranitatea statului poate fi stabilită numai de la caz la caz, în
baza principiului proporţionalităţi.6
„Promovarea şi protejarea tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este unul dintre
obiectivele prioritare ale O.N.U. în conformitate cu scopurile şi principiile sale, în special cu cele
referitoare la cooperarea internaţională.7 Sub egida acestor scopuri şi principii, promovarea şi
protejarea tuturor drepturilor omului este o preocupare legitimă a comunităţii internaţionale.”

* O.N.U., Conferinţa mondială cu privire la drepturile omului, Viena 1993

Declaraţia şi Programul de acţiune, para.4

Până la jumătatea secolului al XX-lea, normele de drept internaţional public confereau statelor
5
Persoana fizică, în general, este considerată a fi subiect principal de drept intern.
6
Principiu conform căruia orice acţiune întreprinsă de o autoritate nu poate să depăşească limita absolut necesară
impusă de respectarea drepturilor omului.
7
A se vedea, art. 76 - c) din Carta Naţiunilor Unite.

6 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

suverane putere deplină asupra standardelor de respectare a drepturilor omului; după cel de-al
doilea război mondial, prin reglementarea în mod continuu şi progresiv a unor norme de drept
internaţional al drepturilor omului, principiului neamestecului în treburile interne ale statului a fost
limitat. În situaţii de încălcare gravă a drepturilor omului, comunitatea internaţională are obligaţia
de a interveni în problemele interne ale oricărui stat suveran în vederea restabilirii situaţiei de
protejare a drepturilor omului.8

II. ISTORICUL PROTECŢIEI INTERNAŢIONALE

A DREPTURILOR OMULUI

2.1. Rolul dreptului natural în evoluţia drepturilor omului

Noţiunea de „drepturile omului” îşi are originile în culturile şi tradiţiile ancestrale, în teoria
filosofică a dreptului natural, în legile divine ale Universului care au reglementat norme de
conduită şi morală pentru ordinea socială a Antichităţii, distingând între natura divină a binelui şi a
răului.
Dreptul natural (jus naturale) reprezintă totalitatea drepturilor înnăscute, inerente fiinţei
umane, stabilite fie de natura umană, fie de voinţa sau raţiunea divină.
Filosofia dreptului a acordat o atenţie deosebită drepturilor naturale, contribuind la
materializarea acestora în drepturi fundamentale ale cetăţeanului pe care statul de drept modern le-
a recunoscut, garantat şi protejat.

8
A se vedea prevederile Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite.

7 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

În evoluţia istorică a reglementării drepturilor individului, un rol deosebit de important a

revenit documentelor antebelice - elaborate la nivel naţional de către Anglia, S.U.A. şi Franţa -
care au recunoscut drepturile naturale ca drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

2.2. Documentele naţionale care au precedat instrumentele postbelice de drept internaţional al

drepturilor omului sunt:
Documentul Statul emitent Anul
Codul Hammurabbi Babilon - Irak 2000 î.Hr.9
Carta Cyrus Persia - Iran 570 î.Hr.10
Magna Charta Libertatum Anglia 121511
Declaraţia Drepturilor Anglia 162812
Habeas-Corpus Anglia 1679
Carta Drepturilor din Virginia S.U.A. 1776,12 iunie13
Declaraţia de independenţă S.U.A. 1776, 4 iulie14
Declaraţia drepturilor omului şi ale Franţa 1789, 26 august
cetăţeanului

9
Codul lui Hammurabbi este primul cod legislativ scris prin care s-a urmărit ca drepturile fiecăruia să fie respectate,
să se impună domnia legii, să sancţioneze violenţa, să prevină supunerea celor săraci de către cei puternici şi să
promoveze bunăstarea în Regat.
10
Carta Cyrus recunoştea dreptul la libertate şi securitate, precum şi drepturi sociale şi economice tuturor
locuitorilor din Imperiul Persan.
11
Magna Charta Libertatum a fost elaborată de nobilii englezi pentru a limita abuzul de putere al regelui.
12
Declaraţia Drepturilor enumeră principalele drepturi fundamentale şi pune bazele principiului egalităţii în faţa
legii.
13
Art. 1 din Virginia Bill of Rights prevede: “Toţi oamenii se nasc în mod egal liberi şi independenţi; au drepturi
sigure, esenţiale şi naturale, de care nu pot, prin nici un fel de contract, să-şi lipsească sau să-şi păgubească urmaşii;
acestea sunt dreptul de a se bucura de viaţă şi de libertate, cu mijloacele de a obţine şi de a poseda proprietăţi, de a
căuta şi de a obţine fericirea şi siguranţa.”
14
“Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu
anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii.”

8 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

Concomitent cu aceste documente elaborate la nivel naţional, s-a simţit nevoia reglementării
unor situaţii specifice de protecţie a drepturilor individului în cadrul dreptul internaţional public.
Astfel, au fost create instituţii de drept internaţional public pentru protecţia individului precum:
 regimul capitular15;
 protecţia diplomatică;
 intervenţia umanitară;
 protecţia penală internaţională;
 protecţia muncitorilor etc.
Dezavantajul major al protecţiei drepturilor individului pe baza acestor norme specifice constă
în faptul că sancţiunile pentru încălcarea lor rămân la aprecierea puterii discreţionare a statului.
Prin urmare, aceste reglementări fac parte din dreptul de coordonare (dreptul internaţional public)
care nu poate impune statelor nici o sancţiune obligatorie, în afara consimţământului lor.

2.3. Documente internaţionale

Recunoaşterea la nivel internaţional a drepturilor individuale statuate în documentele naţionale

antebelice, are loc la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când comunitatea internaţională
decide că atrocităţi precum cele săvârşite în timpul războiului nu trebuie să mai aibă loc vreodată –
„Never again”.16 Astfel, O.N.U. are un rol principal în procesul de recunoaştere, dezvoltare şi
promovare a normelor de drepturilor omului la nivel mondial.

15
Regimul capitular constă în restrângerea competenţelor unui stat naţional pe a cărui teritoriu se află o persoană
străină căreia i se aplică legislaţia statului de origine.
16
Cu toate acestea, recent au fost înregistarate acte de genocid în Rwanda (100 de zile începând cu 6 aprilie 1994)
unde au fost peste 800.000 de morţi şi în Sebrenica (iulie 1995) unde a avut loc masacrul a peste 8.000 de bosniaci,
precum şi crime împotriva umanităţii ca cele din Africa de Sud (1948-1994) sau din Darfur (februarie 2003 –
prezent).

9 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

Carta Naţiunilor Unite, adoptată în 1945, prevede „promovarea şi încurajarea respectului

pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale fiecărei persoane, fără nicio diferenţiere
bazată pe rasă, sex, limbă sau religie” ca fiind unul dintre principalele motive pentru care O.N.U.
a fost creată. Numeroase instrumente juridice onusiene au reglementat aceste drepturi, care ulterior
au fost transpuse în legislaţia naţională a majorităţii statelor membre; drepturile omului fiind, în
prezent, unanim recunoscute la nivel mondial. La 10 decembrie 1948, Adunarea generală a O.N.U.
a adoptat şi proclamat „Declaraţia universală a drepturilor omului” al cărei text recunoaşte
demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane, precum şi drepturile lor egale şi inalienabile
ca fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Documentul a preluat numeroase prevederi
statuate în „Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului” (26 august 1789) care
dobândesc astfel un caracter global şi universal.
Declaraţia universală a drepturilor omului oferă comunităţii internaţionale prima interpretare a
termenului de „drepturile omului” folosit anterior de Cartă a O.N.U. Deşi, Declaraţia (soft law) nu
a fost adoptată în forma unui document cu forţă juridică obligatorie pentru statele părţi, ea a
reprezentat mereu standardul mondial general de respectare al drepturilor omului, devenind,
în timp, drept cutumiar.
Documente postbelice care au contribuit la recunoaşterea, garantarea şi protejarea drepturilor
omului sunt:
a) documente onusiene:
Declaraţia universală a drepturilor 10 decembrie 1948
omului
Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de 21 decembrie 1965
discriminare rasială
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi 16 decembrie 1966
culturale
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16 decembrie 1966
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discrimare faţă de femei 18 decembrie 1979

10 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, 10 decembrie 1984
inumane sau degradante
Convenţia cu privire la drepturile copilului 20 noiembrie 1989

b) documente regionale principale:

Documentul Organizaţia regională Locul/Anul

Convenţia privind apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale Consiliul Europei Roma, 1950
Convenţia americană a drepturilor omului Organizaţia Statelor Americane Costa Rica, 1969
Carta africană a drepturilor omului şi a Banjul, Gambia,
populaţiilor Uniunea Statelor Africane 1981
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Nisa, 2000
Europene Uniunea Europeană

III. Izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului *

Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului sunt izvoare universale, aplicabile la nivel
mondial şi izvoare regionale, aplicabile numai statelor membre ale organizaţiilor regionale. Aceste
categorii de izvoare pot fi generale - documente care promovează drepturile omului ca un tot
unitar, şi specifice - documente specializate pe domenii restânse de protecţie precum drepturile
copilului, ale femeii, interzicerea torturii etc.
• Izvoare universale generale (Carta internaţională a drepturilor omului17 şi unele
norme de drept cutumiar);

17
Carta internaţională a drepturilor omului = Declaraţia universal a drepturilor omului (10 decembrie 1948) +
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural (16 decembrie 1966) + Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice (16 decembrie 1966).

11 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

• Izvoare universale specifice (convenţii onusiene specializate18 şi unele norme de

drept cutumiar);
• Izvoare regionale generale (convenţiile regionale principale19);
• Izvoare regionale specifice (convenţiile regionale specializate20).

IV. Trăsături specifice ale protecţiei drepturilor omului *

• Excluderea competenţei naţionale exclusive şi limitarea suveranităţii statului;

• Efectul direct al normelor de drept internaţional al drepturilor omului;
• Superioritatea normelor de drept internaţional al drepturilor omului în raport cu
normele de drept intern21;
• Crearea unui sistem suprastatal de garantare a drepturilor omului;
• Poziţia individului ca subiect al dreptului drepturilor omului.

18
De ex.: Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia asupra
eliminării tuturor formelor de discrimare faţă de femei, Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante, Convenţia cu privire la drepturile copilului etc.
19
De ex.: Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia americană a
drepturilor omului, Carta africană a drepturilor omului şi a populaţiilor, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene etc.
20
De ex.: Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva persoanelor cu dizabilităţi, Carta
africană a drepturilor şi bunăstării copilului, Convenţia privind aspecte specifice ale drepturilor refugiaţilor în Africa
etc.
21
De ex.: Prevederile art. 20 din Constituţia României:
“1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este
parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.”

12 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

 Curs 1 2008

V. Categorii/generaţii de drepturi ale omului *

• Prima generaţie de drepturi – drepturile civile şi politice – are la bază libertatea.

Pentru respectarea acestor drepturi statul are obligaţia generală de abţinere.
• A doua generaţie de drepturi – drepturile economice, sociale şi culturale – are ca
valoare centrală egalitatea; obligaţia statului este de protejare.
• A treia generaţie de drepturi – drepturile colective – promovează solidaritatea şi
impune obligaţia statului de a asigura exercitarea drepturilor omului.

13 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @