Sunteți pe pagina 1din 13

Curs 1

2008

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI

I. Noţiuni generale *

1.1. Aspecte generale privind dreptul internaţional public

A. Dreptul internaţional public

B. Ordinea juridică internaţională

C. Subiecte generale

1.2. Aspecte generale privind dreptul internaţional al drepturilor omului

1.3. Relaţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul internaţional public şi dreptul

intern

II. Istoricul protecţiei internaţionale a drepturilor omului

2.1. Rolul dreptului natural în evoluţia drepturilor omului

2.2. Documente naţionale

2.3. Documente internaţionale

III. Izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului *

IV. Trăsături specifice ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului *

V. Generaţii de drepturi ale omului *

*Aceste capitole cuprind informaţii esenţiale pentru promovarea disciplinei S.E.P.D.O.

1

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

I. Noţiuni generale *

„Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile (s.n. S.M.) constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi al păcii în lume, Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului (s.n. S.M.) au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor, Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii (s.n. S.M.) pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi …, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă (s.n. S.M.), Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament ADUNEAREA GENERALĂ proclamă prezenta DECLARAŢIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun (s.n. S.M.) spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această Declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi liberţăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor (s.n. S.M.).”

* Preambulul Declaraţiei universale a drepturilor omului. D.U.D.O. a fost adoptată şi proclamată de către Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 (III) din 10 decembrie 1948. România a semnat Declaraţia la 14 decembrie 1955 când a fost admisă în rândul statelor membre ale O.N.U.

2

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

Normele de drept internaţional al drepturilor omului au luat naştere ca parte integrantă a dreptului internaţional public. Aceste norme au apărut, în cea mai mare parte, după cel de-al doilea război mondial şi au fost consolidate ca ramură de drept distinctă în urma recomandărilor Conferinţei mondiale cu privire la drepturile omului, organizată de O.N.U. la Viena, în perioada 14 - 25 iunie 1993. Programul de acţiune stabilit de către reprezentanţii statelor membre ale O.N.U. în cadrul Conferinţei de la Viena prevede, la punctul D. 78-82, includerea dreptului internaţional al drepturilor omului în curricula instituţiilor de învăţământ. Astfel, normele de drept internaţional al drepturilor omului se constituie ca ramură de drept de sine stătătoare, distinctă de cea a dreptului internaţional public.

1.1. Aspecte generale privind dreptul internaţional public

A. Dreptul internaţional public este ansamblul normelor care guvernează raporturile stabilite în

cadrul comunităţii internaţionale. Totalitatea statelor şi a entităţilor 1 implicate în raporturi de drept internaţional public formează comunitatea internaţională.

B. Ordinea juridică internaţională reprezintă procesul de elaborare şi de aplicare a normelor de

drept internaţional public.

C. Subiecte generale de drept internaţional public sunt statele suverane, precum şi alte entităţi

care participă la realizarea ordinii juridice internaţionale. În general, persoana fizică este subiect de drept intern, subordonată puterii statului. În mod excepţional, literatura de specialitate a recunoscut calitatea de subiect de drept internaţional public, persoanei fizice. Astfel, individul poate îndeplini această calitate în două situaţii:

- în cazul dreptului penal internaţional, individul poate fi subiect al răspunderii penale internaţionale atunci când comite anumite infracţiuni grave reglementate

1 De ex. organizaţiile interguvernamentale, naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare etc.

3

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

de convenţii internaţionale 2 ; - în cazul dreptului internaţional al drepturilor omului individul are personalitate juridică internaţională. Mai mult chiar, în sistemul instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului individul este tratat pe poziţii de egalitate cu statul.

1.2. Aspecte generale privind dreptul internaţional al drepturilor omului

Drepturile omului sunt drepturi şi libertăţi fundamentale atribuite oricărei persoane fizice prin simpla calitate de a se fi născut fiinţă umană (sau, în anumite cazuri, de a aparţine unui anumit grup de persoane 3 ). Ele reglementează raporturile dintre puterea statului şi individ. Normele de drepturile omului au ca principală caracteristică limitarea puterii statului în vederea asigurării condiţiilor necesare oricărei fiinţe umane pentru a se bucura de drepturile fundamentale ce-i sunt garantate de dreptul internaţional al drepturilor omului. A. Din punct de vedere juridic, putem defini drepturile omului ca fiind suma drepturilor individuale recunoscute de către statele suverane prin instrumente de drept internaţional al drepturilor omului şi transpuse în constituţiile şi legislaţiile naţionale ale acestora.

juridice

internaţionale care recunosc indivizilor, fără discriminare, drepturile şi capacităţile ce asigură libertatea şi demnitatea fiinţei umane şi care permit indivizilor să beneficieze de garanţii instituţionale.” 4

B.

Dreptul

internaţional

al

drepturilor omului

reprezintă „ansamblul

de

reguli

2 A se vedea art. 5 şi urm. din Statutul Curţii penale internaţionale care fac referire la genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi agresiune.

3 A se avea în vedere drepturile individuale cu dimensiune colectivă (drepturile minorităţilor, libertăţile sindicale etc.).

4 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, p. 27.

4

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

1.3. Relaţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul internaţional public şi dreptul intern

Dată fiind distincţia fundamentală dintre dreptul internaţional şi cel intern, normele internaţionale ale drepturilor omului au un regim aparte (s.n. S.M.). Dreptul intern este un drept de subordonare (s.n. S.M.) care dă naştere unei sigure ordini juridice, în cadrul căreia subiecţii sunt subordonaţi puterii statului, în tripla sa funcţie: legislativă, executivă şi judecătorească. Dreptul internaţional public reprezintă un drept de coordonare (s.n. S.M.) între state suverane şi nu cunoaşte nici legiuitor, nici sancţiune obligatorie, în afara consimţământului statelor vizate. Normele internaţionale privind drepturile omului nu ţin de dreptul de subordonare din moment ce, ca orice regulă de drept internaţional, se dezvoltă în cadrul comunităţii internaţionale; dar nici nu ţin exclusiv de dreptul de coordonare, din moment ce urmăresc să dea naştere unui drept de protecţie a individului. Incapacitatea dreptului internaţional general de a asigura protecţia individului a dus la apariţia unor norme internaţionale specifice care depăşesc concepţia clasică asupra dreptului internaţional (s.n. S.M.).

* F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, p. 33.

Sudre afirmă că normele de drept internaţional al drepturilor omului nu pot fi considerate norme de drept internaţional clasic deoarece reglementează aspecte privind protecţia individului ca subiect de drept, dar, în egală măsură, nu pot fi considerate nici norme de drept intern deoarece ele iau naştere şi se dezvoltă la nivelul comunităţii internaţionale.

5

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

Prin urmare, putem afirma că dreptul internaţional al drepturilor omului are un regim juridic specific deoarece:

- apare la nivelul dreptului internaţional public;

- are ca subiect de drept persoana fizică; 5

- instituie un mecanism de control ce aduce atingere principiului neamestecului în treburile interne ale statului şi, implicit, suveranităţii acestuia.

În trecut, când drepturile omului erau tratate ca o problemă internă a fiecărui stat în parte, comunitatea internaţională nu avea posibilitatea legală de a interveni, chiar şi în situaţii de încălcare gravă a drepturilor omului, precum genocidul. Această abordare bazată pe suveranitatea statului, a cunoscut modificări în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca urmare a atrocităţilor comise în timpul Holocaustului. În prezent, promovarea şi protejarea drepturilor omului sunt considerate a fi o preocupare şi responsabilitate legitimă a comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, discrepanţa dintre obligaţiile legale universale şi suveranitatea statului poate fi stabilită numai de la caz la caz, în baza principiului proporţionalităţi. 6 „Promovarea şi protejarea tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este unul dintre obiectivele prioritare ale O.N.U. în conformitate cu scopurile şi principiile sale, în special cu cele referitoare la cooperarea internaţională. 7 Sub egida acestor scopuri şi principii, promovarea şi protejarea tuturor drepturilor omului este o preocupare legitimă a comunităţii internaţionale.”

* O.N.U., Conferinţa mondială cu privire la drepturile omului, Viena 1993 Declaraţia şi Programul de acţiune, para.4

Până la jumătatea secolului al XX-lea, normele de drept internaţional public confereau statelor

5 Persoana fizică, în general, este considerată a fi subiect principal de drept intern.

6 Principiu conform căruia orice acţiune întreprinsă de o autoritate nu poate să depăşească limita absolut necesară impusă de respectarea drepturilor omului. 7 A se vedea, art. 76 - c) din Carta Naţiunilor Unite.

6

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

suverane putere deplină asupra standardelor de respectare a drepturilor omului; după cel de-al doilea război mondial, prin reglementarea în mod continuu şi progresiv a unor norme de drept internaţional al drepturilor omului, principiului neamestecului în treburile interne ale statului a fost limitat. În situaţii de încălcare gravă a drepturilor omului, comunitatea internaţională are obligaţia de a interveni în problemele interne ale oricărui stat suveran în vederea restabilirii situaţiei de protejare a drepturilor omului. 8

II. ISTORICUL PROTECŢIEI INTERNAŢIONALE A DREPTURILOR OMULUI

2.1. Rolul dreptului natural în evoluţia drepturilor omului

Noţiunea de „drepturile omului” îşi are originile în culturile şi tradiţiile ancestrale, în teoria filosofică a dreptului natural, în legile divine ale Universului care au reglementat norme de conduită şi morală pentru ordinea socială a Antichităţii, distingând între natura divină a binelui şi a răului. Dreptul natural (jus naturale) reprezintă totalitatea drepturilor înnăscute, inerente fiinţei umane, stabilite fie de natura umană, fie de voinţa sau raţiunea divină. Filosofia dreptului a acordat o atenţie deosebită drepturilor naturale, contribuind la materializarea acestora în drepturi fundamentale ale cetăţeanului pe care statul de drept modern le- a recunoscut, garantat şi protejat.

8 A se vedea prevederile Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite.

7

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

În evoluţia istorică a reglementării drepturilor individului, un rol deosebit de important a revenit documentelor antebelice - elaborate la nivel naţional de către Anglia, S.U.A. şi Franţa - care au recunoscut drepturile naturale ca drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

2.2. Documentele naţionale care au precedat instrumentele postbelice de drept internaţional al drepturilor omului sunt:

Documentul

Statul emitent

Anul

Codul Hammurabbi

 

Babilon - Irak

2000

î.Hr. 9

Carta Cyrus

Persia - Iran

570 î.Hr. 10

Magna Charta Libertatum

 

Anglia

1215

11

Declaraţia Drepturilor

 

Anglia

1628

12

Habeas-Corpus

 

Anglia

1679

Carta Drepturilor din Virginia

 

S.U.A.

1776,12 iunie 13

Declaraţia de independenţă

 

S.U.A.

1776, 4 iulie 14

Declaraţia

drepturilor

omului

şi

ale

Franţa

1789, 26 august

cetăţeanului

9 Codul lui Hammurabbi este primul cod legislativ scris prin care s-a urmărit ca drepturile fiecăruia să fie respectate, să se impună domnia legii, să sancţioneze violenţa, să prevină supunerea celor săraci de către cei puternici şi să promoveze bunăstarea în Regat.

10 Carta Cyrus recunoştea dreptul la libertate şi securitate, precum şi drepturi sociale şi economice tuturor locuitorilor din Imperiul Persan.

11 Magna Charta Libertatum a fost elaborată de nobilii englezi pentru a limita abuzul de putere al regelui.

12 Declaraţia Drepturilor enumeră principalele drepturi fundamentale şi pune bazele principiului egalităţii în faţa legii.

13 Art. 1 din Virginia Bill of Rights prevede: “Toţi oamenii se nasc în mod egal liberi şi independenţi; au drepturi sigure, esenţiale şi naturale, de care nu pot, prin nici un fel de contract, să-şi lipsească sau să-şi păgubească urmaşii; acestea sunt dreptul de a se bucura de viaţă şi de libertate, cu mijloacele de a obţine şi de a poseda proprietăţi, de a căuta şi de a obţine fericirea şi siguranţa.”

14 “Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii.”

8

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

Concomitent cu aceste documente elaborate la nivel naţional, s-a simţit nevoia reglementării unor situaţii specifice de protecţie a drepturilor individului în cadrul dreptul internaţional public. Astfel, au fost create instituţii de drept internaţional public pentru protecţia individului precum:

regimul capitular 15 ;

protecţia diplomatică;

intervenţia umanitară;

protecţia penală internaţională;

protecţia muncitorilor etc.

Dezavantajul major al protecţiei drepturilor individului pe baza acestor norme specifice constă în faptul că sancţiunile pentru încălcarea lor rămân la aprecierea puterii discreţionare a statului. Prin urmare, aceste reglementări fac parte din dreptul de coordonare (dreptul internaţional public) care nu poate impune statelor nici o sancţiune obligatorie, în afara consimţământului lor.

2.3. Documente internaţionale

Recunoaşterea la nivel internaţional a drepturilor individuale statuate în documentele naţionale antebelice, are loc la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când comunitatea internaţională decide că atrocităţi precum cele săvârşite în timpul războiului nu trebuie să mai aibă loc vreodată – „Never again”. 16 Astfel, O.N.U. are un rol principal în procesul de recunoaştere, dezvoltare şi promovare a normelor de drepturilor omului la nivel mondial.

15 Regimul capitular constă în restrângerea competenţelor unui stat naţional pe a cărui teritoriu se află o persoană străină căreia i se aplică legislaţia statului de origine.

16 Cu toate acestea, recent au fost înregistarate acte de genocid în Rwanda (100 de zile începând cu 6 aprilie 1994) unde au fost peste 800.000 de morţi şi în Sebrenica (iulie 1995) unde a avut loc masacrul a peste 8.000 de bosniaci, precum şi crime împotriva umanităţii ca cele din Africa de Sud (1948-1994) sau din Darfur (februarie 2003 prezent).

9

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

Carta Naţiunilor Unite, adoptată în 1945, prevede „promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale fiecărei persoane, fără nicio diferenţiere bazată pe rasă, sex, limbă sau religie” ca fiind unul dintre principalele motive pentru care O.N.U. a fost creată. Numeroase instrumente juridice onusiene au reglementat aceste drepturi, care ulterior au fost transpuse în legislaţia naţională a majorităţii statelor membre; drepturile omului fiind, în prezent, unanim recunoscute la nivel mondial. La 10 decembrie 1948, Adunarea generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat „Declaraţia universală a drepturilor omului” al cărei text recunoaşte demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane, precum şi drepturile lor egale şi inalienabile ca fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Documentul a preluat numeroase prevederi statuate în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului” (26 august 1789) care dobândesc astfel un caracter global şi universal. Declaraţia universală a drepturilor omului oferă comunităţii internaţionale prima interpretare a termenului de „drepturile omului” folosit anterior de Cartă a O.N.U. Deşi, Declaraţia (soft law) nu a fost adoptată în forma unui document cu forţă juridică obligatorie pentru statele părţi, ea a reprezentat mereu standardul mondial general de respectare al drepturilor omului, devenind, în timp, drept cutumiar. Documente postbelice care au contribuit la recunoaşterea, garantarea şi protejarea drepturilor omului sunt:

a) documente onusiene:

Declaraţia universală a drepturilor omului

 

10

decembrie 1948

Convenţia

internaţională

asupra

eliminării

tuturor

formelor

de

21

decembrie 1965

discriminare rasială

 

Pactul

internaţional

cu

privire

la

drepturile

economice,

sociale

şi

16

decembrie 1966

culturale

 

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

 

16

decembrie 1966

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discrimare faţă de femei

18

decembrie 1979

10

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante

10

decembrie 1984

Convenţia cu privire la drepturile copilului

20

noiembrie 1989

b) documente regionale principale:

Documentul

Organizaţia regională

Locul/Anul

Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Consiliul Europei

Roma, 1950

Convenţia americană a drepturilor omului

Organizaţia Statelor Americane

Costa Rica, 1969

Carta africană a drepturilor omului şi a populaţiilor

 

Banjul, Gambia,

Uniunea Statelor Africane

1981

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană

Nisa, 2000

III. Izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului *

Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului sunt izvoare universale, aplicabile la nivel mondial şi izvoare regionale, aplicabile numai statelor membre ale organizaţiilor regionale. Aceste categorii de izvoare pot fi generale - documente care promovează drepturile omului ca un tot unitar, şi specifice - documente specializate pe domenii restânse de protecţie precum drepturile copilului, ale femeii, interzicerea torturii etc.

Izvoare universale generale (Carta internaţională a drepturilor omului 17 şi unele norme de drept cutumiar);

17 Carta internaţională a drepturilor omului = Declaraţia universal a drepturilor omului (10 decembrie 1948) + Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural (16 decembrie 1966) + Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (16 decembrie 1966).

11

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

Izvoare universale specifice (convenţii onusiene specializate 18 şi unele norme de drept cutumiar);

Izvoare regionale generale (convenţiile regionale principale 19 );

Izvoare regionale specifice (convenţiile regionale specializate 20 ).

IV. Trăsături specifice ale protecţiei drepturilor omului *

Excluderea competenţei naţionale exclusive şi limitarea suveranităţii statului;

Efectul direct al normelor de drept internaţional al drepturilor omului;

Superioritatea normelor de drept internaţional al drepturilor omului în raport cu normele de drept intern 21 ;

Crearea unui sistem suprastatal de garantare a drepturilor omului;

Poziţia individului ca subiect al dreptului drepturilor omului.

18 De ex.: Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia asupra

eliminării tuturor formelor de discrimare faţă de femei, Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente

crude, inumane sau degradante, Convenţia cu privire la drepturile copilului etc.

19 De ex.: Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia americană a

drepturilor omului, Carta africană a drepturilor omului şi a populaţiilor, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii

Europene etc.

20 De ex.: Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva persoanelor cu dizabilităţi, Carta africană a drepturilor şi bunăstării copilului, Convenţia privind aspecte specifice ale drepturilor refugiaţilor în Africa etc.

21 De ex.: Prevederile art. 20 din Constituţia României:

“1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.

(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este

parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.”

12

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @

Curs 1

2008

V. Categorii/generaţii de drepturi ale omului *

Prima generaţie de drepturi – drepturile civile şi politice – are la bază libertatea. Pentru respectarea acestor drepturi statul are obligaţia generală de abţinere.

A doua generaţie de drepturi – drepturile economice, sociale şi culturale – are ca valoare centrală egalitatea; obligaţia statului este de protejare.

A treia generaţie de drepturi – drepturile colective – promovează solidaritatea şi impune obligaţia statului de a asigura exercitarea drepturilor omului.

13

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @