Sunteți pe pagina 1din 10

Curs 3 2008

CONSILIUL EUROPEI

1. Origini şi membri:
 este cea mai veche organizaţie politică a continentului, fiind înfiinţată la 5 mai 1949 prin
semnarea Tratatului de la Londra;
 în prezent, grupează 47 de state; a primit candidatura statului Belarus şi a acordat statut
de observator Vaticanului;
 are sediul la Strasbourg, la graniţa franco-germană, simbolizâd dorinta de conciliere,
înţelegere şi cooperare a celor două mari puteri.

2. Scopuri generale ale Consiliului


 Consiliul a fost înfiinţat pentru:
- a constitui o Europă a păcii, bazată pe princiipiile statului de drept, pe
respectarea drepturilor omului şi a democraţiei pluraliste;
- a dezvolta acorduri pe întregul continent pentru a standardiza practicile
sociale şi juridice ale statelor membre;
- a promova identitatea europeană bazată pe valori comune;
- ca statele membre să conlucreze împreună în beneficiul europenilor de
pretutindeni.
 Din 1989, principale sarcini ale CoE sunt:
- să acţioneze ca ancoră politică şi organism de monitorizare al
drepturilor omului pentru democraţiile post-comuniste din Europa;
- să asiste ţările Europei Centrale şi de Est în realizarea şi consolidarea
reformei politice, juridice şi constituţionale în paralel cu reforma
economică;

1 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

- să furnizeze expertiză în domenii precum drepturile omului, democraţia


locală, învăţământ, cultură şi mediul înconjurător.
3. Scopurile politice ale Consiliului:
 Întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Europei de la Viena, din octombrie 1993, a
stabilit noi direcţii politice. Şefii de stat şi de guvern au atribuit CoE rolul de
supraveghetor al securităţii democratice bazate pe drepturile omului, democraţie
parlamentară şi supremaţia legii.
 Securitatea democratică este un element esenţial al securităţii militare şi o condiţie
necesară pentru stabilitatea şi pacea continentului.
 Cu ocazia celui de-al doilea Summit, care a avut loc la Strasbourg, în octombrie
1997, şefii de stat şi de guvern au adoptat un plan de acţiune pentru consolidarea
activităţii CoE în patru domenii:
- democraţie şi drepturi ale omului;
- coeziune socială;
- securitate a cetăţenilor;
- valori democratice şi diversitate culturală.
 Cel de-al 3-lea Summit al şefilor de stat şi de guvern, desfăşurat la Varşovia, pe 16
şi 17 mai 2005, s-a încheiat prin adoptarea unei declaraţii politice şi a unui plan de
acţiune care au stabilit sarcinile principale ale Consiliului Europei pentru anii
următori. Acestea sunt:
- promovarea valorilor fundamentale comune: drepturile omului, statul de
drept şi democraţia parlamentară;
- întărirea securităţii cetăţenilor Europei, în principal prin combaterea
terorismului, a crimei organizate şi a traficului de fiinţe umane;
- dezvoltarea colaborării cu alte organizaţii europene şi internaţionale.

2 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

4. Organizarea CoE:
 Principalele organisme ale Consiliului Europei sunt:
 statutare (reglementate în Statutul Consiliului Europei):
- Comitetul Miniştrilor (art.13), alcătuit din cei 47 de miniştri ai afacerilor
externe sau delegaţii lor permanenţi la Strasbourg (ambasadori /
reprezentanţi permanenţi). Este organismul cu putere de decizie al
organizaţiei şi reprezintă interesele statelor membre;
- Adunarea Parlamentară grupează 636 membri (318 reprezentanţi şi 318
de supleanţi) din cele 47 de parlamente naţionale; este organismul
deliberativ al Consiliului Europei;
- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale este organismul
reprezentativ al colectivităţilor locale şi regionale din statele membre;
- Secretariatul general este compus din peste 1800 de funcţionari şi condus
din septembrie 2004 de către Secretarul General Terry Davis;
 convenţionale (reglementate în Convenţie):
- Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) îşi are originile în
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950;
- Comisia Europeană a Drepturilor Omului (funcţională în perioada
1954-1998), organism însărcinat cu examinarea prealabilă a plângerilor
adresate Curţii.

3 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A


LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE1

1. Istoric
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale a fost elaborată sub egida Consiliului Europei. Ea a fost deschisă
pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 (a intrat în vigoare în
septembrie 1953). Obiectivul acestei Convenţii a fost implementarea colectivă a
drepturilor enunţate în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de
Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
Pe lângă consacrarea unei serii de drepturi şi libertăţi civile şi politice,
Convenţia a prevăzut şi un sistem de implementare a obligaţiilor asumate de
statele contractante. În acest sens au fost create două instituţii: Comisia Europeană
a Drepturilor Omului (funcţională între 1954-1998) şi Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (înfiinţată în 1959).
Textului Convenţiei permite ca plângerile împotriva statelor contractante
să poată fi introduse de către alte state sau de către reclamanţi individuali (persoane
fizice, grupuri de persoane sau organizaţii neguvernamentale). Recunoaşterea
dreptului de recurs individual a fost facultativă, iar acest drept nu putea fi invocat
decât împotriva statelor care îl recunoscuseră expres2.
Plângerile făceau obiectul unei examinări prealabile ce era efectuată de
Comisie, care se pronunţa asupra admisibilităţii lor şi care ulterior stătea la
dispoziţia părţilor în vederea înţelegerii amiabile. În caz contrar, Comisia redacta
un raport prin care stabilea faptele şi îşi exprima opinia cu privire la fondul
cauzei. Raportul era trimis Comitetului Miniştrilor.

1
Cunoscută în mediile academice internaţionale sub denumirea de „ Convenţia europeană a drepturilor omului”.
2
Recunoaşterea acestui drept a devenit ulterior obligatorie în baza prevederilor Protocolului nr. 11.

4 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

Dacă statul împotriva căruia era îndreptată plângerea acceptase jurisdicţia


obligatorie a Curţii, Comisia şi/sau orice stat contractant interesat dispunea de o
perioadă de trei luni după transmiterea raportului către Comitetul Miniştrilor
pentru a aduce cauza în faţa Curţii în vederea unei hotărâri obligatorii, finale.
Persoanele fizice nu aveau dreptul să sesizeze direct Curtea.
Dacă o cauză nu era deferită Curţii, Comitetul Miniştrilor hotăra dacă a
avut loc o încălcare a Convenţiei şi, dacă era cazul, acorda satisfacţie echitabilă
victimei. Comitetul Miniştrilor era responsabil, de asemenea, de supervizarea
executării hotărârilor Curţii.

2. Evoluţii ulterioare
De la intrarea în vigoare a Convenţiei au fost adoptate treisprezece
Protocoale. Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat alte drepturi şi libertăţi
celor garantate deja prin Convenţie, iar Protocolul nr. 2 a conferit Curţii puterea de
a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea petiţionarilor individuali
de a-şi prezenta cauze direct în faţa Curţii, sub rezerva ratificării lui de către statul
pârât. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte protocoale
se refereau la organizarea instituţiilor Convenţiei şi la procedura în faţa acestora.
Începând cu anul 1980, datorită creşterii constante a numărului de cauze
aduse în faţa organismelor Convenţiei, era din ce în ce mai dificil să se menţină
durata procedurilor de soluţionare a acestora în limite acceptabile. Această situaţie
a fost agravată de aderarea la Convenţie a fostelor state comuniste începând cu
anul 1990. Numărul cererilor înregistrate anual la Comisie a crescut de la 404 în
1981 la 4.750 în 1997. În plus, tot în 1997 numărul de dosare neînregistrate sau
înregistrate provizoriu la Comisie a crescut la peste 12 000. Statisticile Curţii au
reflectat o situaţie similară; numărul de cauze înaintate anual a crescut de la 7 în

5 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

1981 la 119 în 1997. Situaţia creată a determinat apariţia unor dezbateri privind
reforma mecanismului creat de Convenţie. Astfel, a fost adoptat Protocolului nr.
11 care a restructurat sistemului european de protecţie a drepturilor omului,
scurtând durata procedurilor judiciare şi care a consolidat noul mecanism de
control obligatoriu, desfiinţând Comisia europeana a drepturilor omului şi abolind
rolul decizional al Comitetului Miniştrilor. Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998,
acest protocol a înlocuit Curtea şi Comisia care funcţionau discontinuu cu o
Curte unică şi permanentă. Comisia a continuat, pentru o perioadă tranzitorie de
un an (până la 31 octombrie 1999), să instrumenteze cererile pe care le declarase
admisibile până la data intrării în vigoare a Protocolului.
În decursul primilor trei ani care au urmat adoptării Protocolului nr. 11,
numărul de cereri înregistrate pe rolul Curţii a crescut în mod considerabil. Astfel,
de la 5.979 cereri înregistrate în 1998, numărul lor a crescut la 13.858 în 2001,
reprezentând o creştere de aproximativ 130%. Preocupările privitoare la
capacitatea Curţii de a trata acest volum în creştere de cereri au dus la solicitarea
unor resurse suplimentare şi la speculaţii cu privire la necesitatea unei noi reforme.
Conferinţa ministerială pe tema Drepturilor Omului, care a fost organizată la
Roma în perioada 3-4 noiembrie 2000 pentru sărbătorirea a 50 de ani de la
deschiderea spre semnare a Convenţiei, a iniţiat un proces de reflecţie asupra
reformei sistemului european de protecţie a drepturilor omului. În noiembrie
2002, ca urmare a Declaraţiei ministeriale privind Curtea Drepturilor Omului
pentru Europa, delegaţii miniştrilor au mandatat Comitetul Director pentru
Drepturile Omului (CDDO) să elaboreze un ansamblu de propuneri concrete şi
coerente, în special de măsuri susceptibile de a fi puse în aplicare fără întârziere şi
fără eventuale amendamente la Convenţie.

6 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

3. Drepturi garantate de Cv.E.D.O.


• Dreptul la viaţă (art. 2). Acest articol protejează orice persoană
împotriva morţii provocate într-o manieră arbitrară de către un stat.
Iniţial, respectarea acestui drept nu interzicea recurgerea la pedeapsa
cu moartea dacă aceasta era prevăzută de lege. Protocolul nr. 6 a
abolit pedeapsa cu moartea pe timp de pace, iar Protocolul nr. 13 a
abolit pedeapsa în orice situaţie, în toate statele membre ale CoE.
• Dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei (art. 5). Art. 5
garantează libertatea fizică a persoanei protejând-o în special
împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare, recunoscându-i anumite
drepturi procedurale fundamentale. Acesta a fost completat de art. 1 al
Protocolului nr. 4 care consacră interzicerea pedepsei cu închisoarea
pentru datorii.
• Dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală (art. 6).
Acest drept este completat de art. 13, care consacră dreptul la un
recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale într-un termen rezonabil.
Cazurile de încălcare a acestei dispoziţii sunt cel mai des invocate de
solicitanţi. Noţiunea de proces echitabil este completată de principiul
neretroactiovităţii legilor penale (art.7), dreptul la un dublu grad de
jurisdicţie în materie penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare
judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru
aceeaşi infracţiune (art. 2, 3 şi 4 ale Protocolului nr. 7).
• Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi
corespondenţei (art.8), care poate fi conexat cu dreptul de a se
căsători şi de a fonda o familie (art. 12).

7 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

• Egalitatea în drepturi şi responsabilităţi a soţilor pe durata


căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia (art.5 al Protocolului nr.
7).
• Dreptul la libertatea de exprimare, inclusiv la libertatea presei
(art.10). Exigenţele acestui drept, cu caracter fundamental, rezultă în
mod logic din art. 9 (dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi
religiei).
• Dreptul la respectarea bunurilor (art. 1 al Protocolului nr. 1, numit
şi Protocol adiţional).
• Dreptul la educaţie (art. 2 al Protocolului adiţional).
• Dreptul la alegeri libere (art. 3 al Protocolului adiţional).
• Dreptul la libertatea de circulaţie şi dreptul de alegere a reşedinţei
(art. 2 al Protocolului nr. 4).
4. Interdicţii prevăzute de Cv.E.D.O.
• Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante
(art.3).
• Sclavia, servitutea şi munca forţată sau obligatorie (art. 4), privarea de
libertate pentru datorii (art.1 al Protocolului nr. 4).
• Discriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de
Convenţie (art.14 şi Protocolul nr. 12).
• Expulzarea propriilor cetăţeni şi expulzarea colectivă a străinilor
(art.3 şi 4 ale Protocolului nr. 4). Sunt recunoscute, de asemenea, garanţii
procedurale pentru străinii ameninţaţi cu expulzarea (art. 1 al
Protocolului nr. 7).

8 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

A NU SE CONFUNDA*
Consiliul EuropEI – organizaţie regională ce Consiliul EuropEAN – instituţie atipică a
reuneşte 47 de state ale Europei în vederea Uniunii Europene, creată prin Tratatul de la
garantării păcii continentale şi a promovării Maastricht, ce reuneşte bianual şefii de stat şi
principiilor statului de drept, respectării de guvern ai celor 27 de tări-membre ale U.E.
drepturilor omului şi democraţiei pluraliste. Lucrările Consiliului European sunt pregătite
Are sediul la Strasbourg, Franţa. de Consiliul Uniunii Europene.
Adunarea Parlamentară – organism statutar Parlamentul European – instituţie a Uniunii
deliberativ al Consiliului Europei, alcătuit din Europene cu rol deliberativ, alcătuită din 785
636 membri (318 reprezentanţi şi un număr europarlamentari, reprezentând cele 27 de ţări
egal de supleanţi) numiţi de parlamentele membre.
naţionale ale celor 47 de state membre.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului - Comisia Europeană – instituţie a Uniunii
organism convenţional al Consiliului Europei Europene cu rol executiv care monitorizează
care a funcţionat până la sfârşitul anilor ’90 aplicarea corectă a tratatelor Uniunii şi a
având atribuţii privind examinarea hotărârilor instituţiilor U.E. Are sediul la
admisibilităţii plângerilor. Comisia îşi Bruxelles.
exprima opinia privind presupusa încălcare a
drepturilor omului asupra plângerilor
considerate admisibile, în cazurile în care nu
se putea ajunge la o rezolvare amiabilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Curtea Europeană de Justiţie (Curtea de
organism convenţional al Consiliului Europei Justiţie a Comunităţilor Europene) – instituţie a
care contrubuie la garantarea respectării Uniunii Europene cu rol judiciar care se
drepturilor şi a libertăţilor reglementate prin întruneşte la Luxemburg în vederea interpretării
Convenţie. Din noiembrie 1998, Curtea şi aplicării uniforme a legislaţiei comunitare.

9 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @


Curs 3 2008

funcţionează cu program de lucru permanent. Curtea Internaţională de Justiţie – organism


Este singura instanţă internaţională de judiciar internaţional. Se întruneşte la Haga în
protecţie a drepturilor omului care permite vederea soluţionării conflictelor inter-statale.
individului acces direct şi nelimitat.
Convenţia europeană a drepturilor omului Carta europeană a drepturilor fundamentale
(Convenţia pentru apărarea drepturilor omului (Carta drepturilor fundamentale ale U.E.) –
şi a libertăţilor fundamentale) – instrument elaborată de UE în 2000, nu are încă valoare
juridic al Consiliului Europei în baza căruia a juriducă obligatorie, ci este parte a acquis-ului
fost constituit sistemul european de protecţie a comunitar. Tratatul de la Lisabona (Tratatul de
drepturilor omului. reformă) face trimitere la Cartă care va deveni
obligatorie odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului.
Carta internaţională a drepturilor omului –
terminologie utilizată pentru desemnarea celor 3
documente O.N.U. esenţiale pentru protecţia
internaţională a drepturilor omului:
1. Declaraţia universală a drepturilor
omului,
2. Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale,
3. Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice.
Comitetul Miniştrilor (greşit tradus în Consiliul de Miniştri – instituţie a Uniunii
română sub terminologia de „Comitetul de Europene cu rol decizional care după Tratatul
miniştri”) – organism statutar decizional al de la Maastricht îşi schimbă denumirea în
Consiliului Europei. Consiliul Uniunii Europene.

10 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M. @