Biletul nr.

61
Nu prea se practică declaraţia de dragoste în critica
actuală. [...] Dar critica e o
formă de iubire. Pare un citat, dar nu ştiu de unde. Din
Alexandru Paleologu? Sau mai
degrabă din Valeriu Cristea. E mai raţional să faci un
rechizitoriu, o listă de reproşuri
scriitorilor care au avut nefericirea să trăiască în
perioada comunistă, decât să vezi şi
să arăţi cum şi-au păstrat demnitatea. Nu toţi, evident.
S-au purtat o vreme, imediat
după 1990, pe scară largă, cel puţin două aberaţii.
Prima e o judecată estetică
absolută: nimic din ce s-a scris în perioada 1945- 1989
nu mai rezistă, totul e
iremediabil alterat de comunism. A doua e o judecată
morală absolută, sprijinită pe
presupoziţia biografiilor compromise: toţi scriitorii sunt
vinovaţi, într-un fel sau altul,
toţi au colaborat, tacit sau explicit. Ambele judecăţi sunt
false în generalitatea lor. [...]
Au fost destui intelectuali români demni în comunism,
care nu au pactizat în
nici un fel cu regimul, destui ca să constituie un pol
acuzator pentru cei care nu au
fost demni şi ar vrea să nu existe cei dintâi.
Scriitorii generaţiei´60 au scos literatura română din
proletcultism şi din cel mai
negru impas. Au scos-o, pentru că regimul politic s-a
relaxat şi a permis reconstrucþia
novatoare. E, datorită conjuncturii permisive, meritul lor
mai mic? Sunt ei de vină că
au reuşit o reconsiderare spectaculoasă a literaturii în
împrejurări atât de grele şi de
nefaste? A fost generaţia salvatoare a literaturii române
contemporane! A început
ezitant. Primele cărţi ale lui D.R. Popescu, Constantin
Ţoiu, Nichita Stănescu, Cezar
Baltag sunt profund afectate de context, dar la scurtă
vreme după 1960 îşi vor
reconsidera temele, stilurile şi perspectivele.
Generaţia´60 nu manifestă la debutul său o solidaritate
de grup şi o unitate de
program estetic de felul celor evidente în afirmarea
generaţiei ´80. Dar acest fapt nu
are, din punctul meu de vedere, nici o relevanţă. Nu
vreau să pun accentul aici pe
ideea de generaţie, ci pe momentul istoric (favorabil, e
adevărat) al apariţiei unei serii
extraordinare de scriitori, care au ridicat dintr-odată
literatura română la rang
european. În primul rând, datorită poeziei. Nichita
Stănescu şi Marin Sorescu, mai
întâi, apoi şi Ana Blandiana au putut circula în Europa
ca mari poeţi şi au fost
receptaţi şi întâmpinaţi ca atare. [...] Centrul de greutate
al canonului estetic al
literaturii române contemporane îl reprezintă scriitorii
generaţiei ´60.[...]
(Ion Simuţ, Declaraţie de dragoste pentru generaţia
´60)
....................................................................................
...................................................

B. Reflectarea asupra elementelor constitutive ale

mesajului
identificarea tipului de text (narativ, descriptiv,
informativ, argumentativ) şi a
unor elemente de structură şi de compoziţie
(particularităţi ale organizării
textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.);

Textul aparţine stilului beletristic părând un fragment

dintr-un articol pe teme de politică, scris în perioada
comunistă. Deşi este un text argumentativ, există o mare
doză de subiectivitate dar şi dorinţa de a manipula
receptorul prin cuvinte impunătoare: „Ambele judecăţi
sunt false în generalitatea lor”.
Funcţiile poetice implicate sunt: cea expresiva/sugestiva
ce subliniază însusirile expresive ale limbii unde se
preferă sensurile figurate: “regimul politic s-a relaxat şi a
permis reconstrucþia novatoare.”., funcţia
conativă(impresivă) deoarece emiţătorul exercită o
presiune asupra receptorului pentru a-l determina să
acţioneze, având în vedere că în cazul de faţă textul este
un discurs politic şi funcţia metalingvistică , ce apare
datorită prezenţei parantezelor explicative: (“favorabil, e
adevărat”) şi datorită explicaţiilor oferite.

Varietatea lexicala este demonstrată prin nuantarea

sinonimica si prin inovarea combinării de sensuri si de
cuvinte :” toţi scriitorii sunt vinovaţi, într-un fel sau altul,
toţi au colaborat, tacit sau explicit.”

Este un text argumentativ întrucât sunt enumerate ideile

politice, sun prezenţi conectorii:”Prima”” A doua”,
afirmaţiile ferme:” toţi scriitorii sunt vinovaţi, într-un fel sau
altul”si parantezele explicative. Fragmentul are drept scop
evidenţierea informaţiei vaste şi persuadarea receptorilor.
Totodată, există o anumită liniaritate în discursul politic
întrucît opinia este bine argumentată de exemple ce susţin
ideile:” Nu toţi, evident. S-au purtat o vreme, imediat după 1990, pe
scară largă, cel puţin două aberaţii.”
C. Construirea unei interpretări/ exprimarea argumentată a unui
punct de
vedere
prezentarea cauzei/ a motivului care determină atitudinea personajelor/
a
punctului de vedere al autorului;

Perioada proletcultismului (1948-1964),