Sunteți pe pagina 1din 5

După 10 ani

Pe fostul meu soţ l-am cunoscut la ţară, la o nuntă. Culmea e că nu voiam în ruptul capului să mă duc. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, nu m-aş fi lăsat înduplecată. Mireasa a fost cea care a insistat din cale afară. -Mirela, dacă nu vii, nu-ţi mai vorbesc niciodată. Ştiu că nu-şi plac

nunţile, dar eu sunt prietena ta şi poţi face o excepţie. Mă mărit doar o dată în

viaţă

Până la urmă m-am dus, ce era să fac? Toată ziua am fost stînjenită,

nu mi-am găsit locul, m-am mutat de pe un picior pe altul. Nunţile îmi dau un sentiment de disconfort. Trebuie să stai tot timpul înţepenită pe tocuri,

atentă să nu-ţi strici coafura proaspăt făcută

ploaie, densă ca sticla, aşa cum numai pe la ţară mai vezi. La un moment dat, am zărit într-un colţ o persoană la fel de stânjenită ca şi mine. Am ştiut că mi-am găsit jumătatea. Mai bine m-aş fi gândit de două ori. După două luni eram deja căsătorită. Nuntă mare cu fast şi lăutari. Naşi ne-a fost perechea la a cărei nuntă ne-am cunoscut. Rochia mi-am făcut-o chiar eu, lucru care, se zice, poartă ghinion. Nu ştiu dacă este aşa, dar mie mi-a purtat. Trebuie să spun de la început că soţul meu ştia să se descurce, lucru care mi-a plăcut la început. Ştia să te învăluie într-un potop de vorbe, să-ţi spună numai partea luminoasă a lucrurilor pentru a te aduce acolo unde voia el. Deşi ştiam asta mi s-a părut că era mai mult un joc. Nu-mi imaginam că-l va practica chiar pe mine. La scurt timp după căsătorie s-au născut băieţii. Unul după altul. Atunci au început problemele. Ceva în viaţa noastră se schimbase. El, mecanic auto, muncea de dimineaţă până seara şi câştiga destul de bine. Eu renunţasem la serviciu şi stăteam cu copiii. Cred că acesta a fost un pas greşit. Nu trebuia să-mi las munca pentru a deveni sclava familiei. Îmi dădeam toată silinţa să fie bine şi bine tot nu era. Îmi scăzuse stima de sine şi cu moralul eram la pământ. Pentru orice fleac stăteam cu mâna întinsă la soţul meu. Pentru pâine sau pentru o pereche nouă de ciorapi trebuia să-i cer bani. Dacă nu era cumva acasă trebuia să aştept venirea lui. Lucrul acesta mă demoraliza îngrozitor. Mă simteam ca la stăpân. Dacă stăpânul vrea, poţi, dacă nu vrea, nu poţi. Ajunsesem într-o situaţie pe care o detestasem la alte femei.

Dincolo de asta, am prins o

sau

cel puţin aşa sper. Hai te rog mult.

Ne certam crâncen şi din orice. De la lucruri de nimic.

-Nu mi-ai văzut cămaşa albastră cu mâneci scurte? O caut de două

zile.

- Poate e la spălat.

- N-ai putut s-o speli de două săptămâni. N-am ce pune pe mine.

- Mai sunt 10 cămăşi în casa asta. Pune-ţi una din ele.

- Eu o vreau pe cea albastră. Nu mai e de stat în casa asta.

Mi se părea nedrept. Parcă aveam un al treilea copil în casă.

Începusem să mă victimizez tot timpul. El îmi reproşa că nu mai sunt cum am fost. Şi cum aş mai fi putut fi. Ajunsesem să urăsc toate oglinzile din casă. Nu mă mai priveam în ele nici când mă pieptănam. Odată am fost cu o prietenă la un magazin să-şi cumpere o rochie. Eu nu mai aveam de mult gustul pentru cumpărături. -Probeaz-o şi tu, mi-a spus prietena mea. Când m-am dezbrăcat şi m-am privit în oglinda enormă a cabinei de probă am avut un şoc. Eu să fiu persoana aceasta cu umerii aduşi în faţă, cu burta lăbărţată disgraţios şi cu chiloţii aceştia care au fost cândva albi. “Mai aranjează-te şi tu, mai schimbă-ţi coafura”, îmi spunea toată lumea. Altfel o să-ţi pierzi bărbatul. O cunoştinţă mi-a spus chiar o dată, -Să nu te superi pe mine, dar l-am văzut pe bărbatul tău în compania

unor femei, la restaurantul din oraş. Era chiar în miezul zilei, iar masa la care stăteau era foarte zgomotoasă. Păreau că se cunosc foarte bine şi se simt bine împreună. Ştiu că noi n-am fost prietene prea bune dar m-am gândit că e mai bine să ştii. Toţi prietenii tăi ştiu, dar nimeni nu spune nimic, te menajează. Părerea mea e că tipul e o lichea care nu te merită. N-am considerat-o o sursă demnă de încredere aşa că am ignorat-o. Sau poate nu eram pregătită să privesc adevărul în faţă. Când mi-am întrebat prietenele, s-au codit să aibă o poziţie tranşantă.

-Ei, ştii şi tu cum e. Bărbatul mai calcă şi strâmb că altfel nu-i bărbat.

Tu ai doi copii şi trebuie să-ţi păstrezi familia. Nu mai căsca şi tu urechile la toate clevetelile. Cine ştie ce interese are tipa aia. Din câte ştiu eu, are o reputaţie cam proastă. E divorţată şi de cinci ani trăieşte cu un bărbat cu care nu e măritată. -Şi dacă totuşi este adevărat. Dacă el petrece în timp ce eu stau la cratiţă, schimbând scutece? De ce n-ar fi invers? Cum ajunsesem oare aici, mă întrebam. Era, poate, o fază a incertitudinii care se numeşte viaţa de cuplu, o etapă prin care trecea oricare femeie. Sau poate nu. Adevărul e că nu mai îmi păsa. Mă robotizasem. Obosită, ciufulită, stăteam în halat până la prânz. La urma urmei, îi făcusem doi copii soţului

meu, nu mai puteam arăta ca o domnişoară. Între timp, vedeam cum el întorcea capul după alte femei pe stradă chiar cu mine de faţă. Când i-am atras atenţia mi-a spus că mi se pare, că am fost întotdeauna cam geloasă, chiar de când ne-am luat. Aşa a început să lipsească nopţile. Avea diverse pretexte, ba că patronul îi dă mult de muncă, ba că pleacă în delegaţie. Ajunsesem la stadiul în care venea acasă o dată la două săptămâni. Şi când venea ne luam la ceartă. - O să plec o dată şi nu o să mă mai întorc, mă ameninţa el la finalul fiecărei răfuieli. M-am săturat de văicărelile tale. Toate femeile fac copii şi nu se mai plâng atâta. Mai bine te-ai duce, te-ai spăla şi ai pune alte haine pe tine că pe astea le porţi de o săptămână. Nu-l credeam însă. Mă gîndeam că este doar o vorbă spusă la mînie. De unde să ştiu că el cocea de mult această idee care avea să se materializeze foarte curând. Şi într-o zi a plecat. Nu a fost chiar ca în filmele americane în care soţul pleacă să ducă gunoiul şi nu mai vine decât peste 10 ani, dar nici departe. A plecat pur şi simplu la serviciu şi nu mai venit. Nu-mi venea să cred. L-am căutat peste tot, la rude, la slujbă, nimeni nu ştia nimic, parcă intrase în pământ. Nu ştiam încotro s-o apuc. Parcă mă prostisem. Nu mai reuşeam să mă descurc fără el. Cum putuse să ne părăsească aşa. A trecut o săptămână, a trecut o lună, a trecut un an. Am început să-mi pierd speranţa. Între timp, îmi trebuiau bani ca să-mi întreţin familia. Devenisem doar cap de familie. Am schimbat mai multe locuri de muncă. Nu reuşeam să fac faţă nicăieri. Ajunsesem într-o acută criză de bani, aveam datorii imense. Până la urmă, cu ajutorul unor cunoştinţe mi-am găsit o slujbă de funcţionară la bancă, lucru care mi-a permis supravieţuirea mea şi a băieţilor. Cel mai greu a fost să le explic lor unde dispăruse tatăl lor şi de ce. De ce nu era prezent la şedinţele cu părinţii, la meciurile de fotbal sau la aniversările lor. Simţeam că, dincolo de orice explicaţie a mea, pluteşte îndoiala, că de fapt băieţii nu mă credeau şi considerau că eu sunt principala vinovată. A urmat o perioadă când am dus-o ceva mai bine. Iar când l-am cunoscut pe George m-am gândit că ar trebui să divorţez de soţul meu fantomă. Lucru care s-a dovedit mai uşor de spus decât de făcut. Dar până la urmă s-a terminat şi cu asta. Eram o femeie cu adevărat liberă să-mi trăiesc viaţa aşa cum îmi plăcea. M-am recăsătorit şi am născut o fetiţă. Noul meu soţ încerca să fie un tată bun pentru toţi copiii. Nu cumpăra niciodată un suc pentru vreunul fără a cumpăra penru toţi. Concediile ni le petreceam în linişte la ţară unde ne

cumpărasem o casă. Viaţa părea a decurge normal, ca în orice familie obişnuită. Asta până să apară ca din senin, aşa cum a plecat, fantoma de care credeam că scăpasem. Mai împlinit, că doar trecuseră nişte ani, îmbrăcat în costume scumpe şi cu maşină pe măsură, părea că se descurcase foarte bine. Pentru mine a fost o lovitură de trăsnet. Nu pentru că l-aş mai fi iubit cumva. În 10 ani îmi trecuse şi părerea că am ţinut cândva la el. Nu-mi venea să cred că are curajul de a se arăta iarăşi în lume ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Că are curajul să ne vorbească, mie şi băieţilor. Şi mai ales de unde apăruse. Am fost surprinsă să constat că a fost primit cu braţele deschise de vechii noştri prieteni, ba chiar invitat la ei, cum rudele l-au reprimit în viaţa lor deşi cunoşteau cu toţii adevăratul lui caracter. Au început iarăşi problemele. I-a zăpăcit pe copii, plimbându-i prin staţiuni scumpe şi satisfăcându-le toate poftele. Am început să nu mă mai înţeleg cu ei. Nu-şi mai vedeau de şcoală şi parcă uitaseră că eu i-am crescut. Pe sora lor o ignorau ca şi când ar fi o străină. Viaţa noastră devenise un calvar. Am încercat să port o discuţie civilizată cu el, dar nu s-a putut. -Lasă-mi băieţii şi eşti liberă să faci ce vrei, mi-a spus. -Cum aşa? Eu i-am crescut singură. N-ai ştiut nimic de ei mai bine de 10 ani. Nu ţi-a păsat ce fac, dacă sunt sănătoşi sau nu, n-ai dat un ban pentru educaţia lor. Crezi că asta se poate uita uşor? -Am venit să schimb această situaţie. Am suficienţi bani de investit şi fii sigură că-i voi câştiga de partea mea. Tu ţi-ai refăcut viaţa, lasă-i acum pe ei să aleagă. -Băieţii fac parte deja dintr-o familie pe care tu ai găsit de cuviinţă să o părăseşti acum 10 ani. Venirea ta nu-şi mai are rostul. Este prea târziu pentru toată lumea. Copiii au deja un tată mai bun decât te-ai dovedit a fi tu. Dispari din viaţa noastră. Aşa cum ai putut să stai fără ei până acum şi să nu te doară sufletul, aşa să stai şi de-acum încolo. S-a adresat apoi instanţei cerând dreptul de a-i vedea pe băieţi. Şi i s-a acordat. Pentru că apăruseră diverse zvonuri în oraş cum că averea lui era făcută dubios în străinătate s-a cuminţit. Şi-a deschis o firmă de construcţii, iar băieţilor le-a băgat în cap că poţi şi fără şcoală să te descurci foarte bine. Motiv pentru care copiii au început să lipsească tot mai des de la şcoală, iar când se duc fac paradă de situaţia materială a tatălui lor. A început o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru copii. O luptă inegală, în care cel mai ucigător duşman este banul. Cei care pierd suntem noi toţi care ne risipim energia şi zilele luptîndu-ne unii cu alţii. Nu pot să renunţ uşor la

10 ani de chin şi eforturi pentru ca să-i livrez lui doi copii gata crescuţi numai pentru faptul că este foarte stabil financiar. -Eşti un bărbat foarte râvnit, găseşti-ţi sau fă-ţi o familie de care să te mai şi ţii. Pe care s-o îngrijeşti ca să vezi că banii nu sunt totul, î-am spus într-o zi. -Am deja o familie pe care am neglijat-o 10 ani şi vreau să-mi iau revanşa. Dacă pentru tine nu mai pot face nimic băieţii sunt la început de viaţă, pentru ei pot face multe. Îi pot ajuta să facă ceea ce eu nu am fost în stare fiindcă nu am avut cu ce. Vreau să vadă lumea. Cum trăiesc şi cum gândesc alţii. Nu poţi face nimic fără bani. Cu bune intenţii nu poţi da nici măcar un telefon. -Spui că le vrei binele, dar ei au uitat să mai dea pe la şcoală. Ce lume poţi vedea şi înţelege dacă eşti analfabet. Diriginta spune că sunt cei mai puturoşi din clasă. Nu erau aşa până să vii tu să-i zăpăceşti. -Tu crezi că ducându-te zi de zi la şcoală şi obţinând diplome peste diplome vei face vreo scofală. Cunosc o grămadă de nătărăi cu studii care nu sunt în stare să supravieţuiască ei înşişi. Nu mai sunt vremurile oamenilor cu studii. Trebuie să ai relaţii, să fii abil. Altfel nu faci nici o brânză. Spui că vrei binele copiilor dar îi privezi de posibilitatea de a avea un start bun ăn viaţă. Şi nu vorbe. Fapte. Bani. Ştiinţa de a te folosi de ei. De a-i face. Cred că de fapt eşti un om foarte egoist. Pentru cine ai crescut tu copiii aceştia. Pentru tine sau pentru ei. Gândeşte-te. După certurile astea interminabile mă simt extrem de istovită. Căsnicia mea cu George are de suferit enorm. Atât el cât şi fetiţa caută să mă susţină şi să mă înţeleagă dar pe mine asta mă înverşunează şi mai tare. La un moment dat George mi-a spus în faţă -Spune-mi pentru tine eu şi fetiţa mai existăm. Sau totul se învârteşte în jurul băieţilor şi al binelui lor. Rolul nostru care mai este. Ce trebuie să facem noi. Mai existăm şi noi. Nu ne mai vezi. Şi are dreptate. De multe ori nu mai văd adevărul. Nici nu mai ştiu să-l recunosc. Este el de partea mea. Ar trebui eu să renunţ la lupta asta chinuitoare de a-mi feri copiii de un tată periculos şi nedemn. Ce garanţie am că nu va dispărea iarăşi timp de 10 ani, dezamăgindu-i din nou? Poate că definitiv. Sau poate că nu.