Sunteți pe pagina 1din 6

Glasul roţilor de tren

De când mă ştiu, mi-a plăcut să călătoresc cu trenul. Glasul roţilor de


tren mi-a fost încă de mică muzica familiară. Şi familială aş putea spune.
Bunicul meu, mecanic de tren, mă lua, puştoaică fiind, în “cabina de pilotaj”.
Mă fascinau multitudinea de butoane roşii, verzi, albastre, manetele lucioase
şi uzate, pârghia sirenei care răsuna puternic peste munţi şi văi.
Chiar cred că trenul face parte din mitologia familiei noastre. În jurul
lui s-au construit iubirile şi deziluziile familiei mele, speranţele ei s-au legat
strâns de plecările şi venirile lui.
În ziua aceea aveam de făcut o călătorie de afaceri la Braşov şi, deşi
firma la care lucram mi-a pus la dispoziţie o maşină, eu am ales trenul, prima
mea iubire. Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea. Poate nu a
sunat ceasul, poate am fost prea obosită ca să-l mai aud sau poate că a fost
doar soarta, cert este că m-am trezit cu exact 30 de minute înaintea plecării
trenului. Acum, dacă aş fi locuit lângă Gara de Nord nu ar fi fost nici o
problemă dar eu locuiam la capătul celălalt al Bucureştiului, tocmai în
Berceni.
-Ce mă fac, mi-am zis. Ce scuză stupidă să îndrug la serviciu, că doar
mi-au propus să merg cu maşina.
Am încercat cu disperare să găsesc un taxi. Dar ce taxi ar fi putut să
ajungă din Berceni la Gara de Nord în 15 minute? Poate doar vreun elicopter,
presupunând că acesta ar efectua servicii de taximetrie.
Am ajuns bineînţeles la gară cu trei sferturi de ceas după plecarea
trenului. Ce mai puteam face?
-Următorul tren spre Braşov este peste trei ore, m-a informat
funcţionara de la ghişeu privindu-mă compătimitor. Ajunge la Braşov cam pe
la prânz. Dar, peste jumătate de oră aveţi un persomal care ajunge cam la
aceeaşi oră cu rapidul care pleacă mai târziu. Şi costă pe jumătate.
Acuma, cum să vă spun, motivul pentru care am ales personalul nu mi-
l mai amintesc. Să fi fost plictiseala perspectivei de a sta trei ceasuri în faţa
unei ceşti de cafea rece, singură într-un fast-food sau poate iarăşi soarta, aşa
cum spuneam, cine ştie?
Am ales personalul care a tras greoi la peron. Faţă de locomotivele
suple, cu vagoane elegante, ale trenurilor rapide, personalul meu era precum
Cenuşăreasa în faţa surorilor ei. M-am urcat şi mi-am ales un loc lângă geam.
Curând trenul s-a umplut pe jumătate şi a pornit uşor pe şine. Parcă mă
întorceam în vremea copilăriei mele când mergeam la ţară la bunici. Aceleaşi
geamuri afumate, aceleaşi canapele cu sigla CFR-ului scorojită puternic pe
alocuri. Ba chiar şi aceeaşi oameni.
De exemplu, bătrânica din faţa mea, îngropată în paporniţe vărgate,
închise cu fermoar, cu basma neagră şi baston noduros, lucinnd de senectute,
sau băieţelul de trei ani de pe bancheta alăturată care se zbenguie mereu
înainte de a-şi face nevoile la oliţă din trei în trei minute. Sau nelipsiţii soldaţi
cu uniformele lor mototolite, cu miros acrişor şi veşnicul lor aer absent.
Da, lumea personalului era chiar una personală. Uitasem. Reamintirea
copilăriei mi-a fost mereu dragă. Îmi plăcea izul de fum din tunica de ceferist
a bunicului atunci când se întorcea acasă la sfârşitul săptămânii, îmi plăceau
poveştile cu trenuri pe care mi le îndruga tataia înainte de culcare...
-Doamne, cred că am aţipit, tresar deodată. Ştiţi, am oroare de
persoanele care adorm în tren. Gurile deschise larg, sforăiturile care de multe
ori îţi sparg urechile, tot acest spectacola la intimităţii împărtăşite în mod
democratic cu ceilalţi mi se pare înfiorător.
Trenul trase alene la un peron într-o gară micuţă, murdară şi plină de
navetişti. Forfotă mare.
-Oare ce s-o întâmpla? mă întreb şi-mi strâng mai aproape geanta cu
acte.
Un hohot puternic de râs pătrunse în vagon odată cu silueta masivă a
unui bărbat. Avea cămaşa descheiată, o haină de culoare incertă şi mirosea
puternic a băutură.
Ezită puţin, sau poate mi s-a părut mie, înainte de a se îndrepta legănat
către locul rămas liber lângă mine.
-Permiteţi, hâc... vă rog...hâc, zise cu îndrăzneală. Îmi permiteţi să mă
prezint, hâc... Mă cheamă Vasile hâc...şi...
Şi probabil că ar fi continuat să mă agreseze dacă nu l-aş fi împins în
lături.
-Pleacă omule că eşti beat.
-Ia te uită cucoana, se burzului el. Beat eu. Adică, ia omul acolo o
ţuică şi cucoana strâmbă din nas... Da, de ce ai fusta aşa de scurtă. Ia zi lu
domnu, iar la balcoane nu ţi-ai tras acoperitoare. Nu vorbeşti cu
subsemnatul?
Pasagerii zâmbesc pe sub mustaţă. În plictiseala generală cineva se
găsise să le ofere puţin circ.
“Bravo, îmi zic în gând, am un lipici formidabil la nătărăi. Îmi strâng
bocceluţa mai tare-n braţe şi mă pregătesc să ies din compartiment. Mă uit la
ceas. Încă o oră şi jumătate de mers şi ajung la Braşov.
Îmi fac loc către capătul vagonului şi toţi ochii mă privesc curioşi de la
nivelul fustei în jos.
“Aşa-mi trebuie dacă merg cu trenuri de navetişti. De unde-mi vin
mereu ideile astea deşănţate. Cum mi-am putut imagina că vremea copilăriei
reînvie. Asta chiar că-i o copilărie. Smucesc uşa vagonului şi mă prăbuşesc
pe strapontina liberă de lângă scară. Îmi scot o ţigară şi caut cu disperare
bricheta. Nu găsesc. Probabil oi fi rătăcit-o pe undeva. Mă uit ăn jur. Nu
fumează nimeni.
-Dacă aveţi puţină răbdare, voi împrumuta un chibrit de la colegul
meu, aud o voce uşor amuzată venind din stânga.
Privesc într-acolo şi descopăr o uniformă de ceferist, cum altfel,
impecabilă, un chipiu perfect echilibrat şi o pereche de pantofi extrem de
lustruiţi.
“Ce apariţie în trenul ăsta murdar”, gândesc eu în timp ce-mi aprind
ţigara. Şi ce ochi albaştri are. La nuanţa costumului. Ia să flirtăm un pic,
poate mai omorâm plictiseala.
Mă priveşte jenat de parcă mi-ar fi citit gândurile. Zâmbeşte şi
continuă să converseze cu o altă uniformă, colegul, de! Îl privesc cu
insistenţă cum articulează cuvintele regulat şi egal, ca ţăcănitul roţilor de tren,
cum face semne explicative cu mâna, arătând nu ştiu ce dimensiune. Mă uit
la mâinile lui. Nu poartă verighetă. Dar parcă asta înseamnă ceva? Astăzi
numai vârsta a reia mai poartă însemnele căsătoriei la vedere. Continuu să-l
privesc. Se opreşte încurcat şi-mi aruncă o privire contrariată.
Râd şi încerc o exlicaţie sinceră.
-Mă plictisesc, zic. Am pierdut rapidul care urma să mă ducă la Braşov
fiindcă nu mi-a sunat ceasul, un beţiv s-a luat de mine pe motiv că am fusta
prea scurtă şi nu port sutien, iar acum sunt exilată aici pe scăunelul acesta
incomod preţ de un ceas şi jumătate până ajung la destinaţie.
Colegul ochilor albaştri pare şi el amuzat de debitul meu verbal.
-Eu sunt Radu, iar el este Matei.
“Matei.” Deodată rezonanţa biblică a numelui mă izbeşte ciudat. Ma-
tei.
-Şi de ce sunteţi îmbrăcaţi în uniforme? Sunteţi controlori cumva.
-Nu, zâmbesc ei. Nu aveţi bilet? Nu-i pericol, suntem simpli ingineri la
căile ferate. În acest moment mergem să verificăm o instalaţie de semnalizare
de la care se pare că au dispărut nişte fire de cupru.
-Ce interesant, zic, deşi nu mi se părea deloc aşa. Şi călătorirăm aşa,
din staţie în staţie cu personalul.
Am flecărit vrute şi nevrute. Colegul lui Matei a coborît la următoarea
staţie aşa încât am fost singura beneficiară a ochilor albaştri. Nici n-am simţit
ce repede zboară timpul. Îmi doream să deraieze trenul, nu mult şi fără
victime, să rămânem fără curent sau, oricum, să se întâmple ceva, orice,
numai să lungim puţin timpul petrecut împreună. Nu mă mai interesa nici
peisajul, nici scaunul incomod pe care stăteam. Nici măcar mirosul de latrină,
atât de prezent în trenurile noastre personale.
-Ce caută o fată aşa elegantă într-un tren de navetişti? m-a întrebat el la
un moment dat.
-Soarta, zic. Poate în felul acesta-mi întâlnesc ursitul. Şi-apoi, dacă eu
sunt elegantă, să le vezi pe colegele mele de la firmă...
-Da, voi, bucureştenii, cheltuiţi o grămadă de bani pe aparenţe.
Mi se părea nedrept.
-Nu înţeleg. Ce e rău în asta? Tu însuţi eşti lustruit şi periat şi chiar
asta mi-a atras atenţia în trenul ăsta aproape soios. De ce te-ai gătit aşa?
-Păi, ca să-mi întâlnesc ursita, poate.
Ah, i-am aruncat una din privirile acelea languroase, exersate îndelung
în faţa oglinzii. Era imposibil să-mi reziste.
La destinaţie ne-am dat jos amândoi. La plecare şi-a scos chipiul şi mi-
a strâns mâna.
-Mi-a făcut plăcere să călătoresc cu tine, mi-a spus simplu.
-Numai atât? m-am arătat dezamăgită.
-Ei bine, am fost de-a dreptul încântat, a cedat el.
-Numai atât?
-Dar ce-ar mai trebui să spun? se fâstâci el. Nu spuneai că eşti o
femeie foarte ocupată?
-Mda, dar dacă mă rogi frumos, aş putea să-mi fac timp să mâncăm o
îngheţată. Plăteşti tu, bineînţeles.
Am mâncat o îngheţată pe una din terasele din centrul vechi al
oraşului. Vântul foşnea frunzele castanilor din piaţa centrală, o lumină difuză
ne învăluia pe amîndoi. Nu se auzeau decât paşii ritmaţi ca rimele unui sonet,
ai îndrăgostiţilor. Sau aşa mi se părea mie. Mirosea a crud şi a proaspăt aer
de munte. Parcă atunci descopeream farmecul Braşovului, aerul său
medieval, străduţele sale unice. Chiar aşa, există o stradă care-i cea mai
îngustă din Europa, cred, se cheamă strada Sforii. E absolut minunată. Nu
încape decât o singură persoană. Dacă te întîlneşti cu altul venind din sens
opus cred că trebuie să sari peste el fiindcă altă soluţie nu-i. Sau să stai aşa de
strâns cum am stat noi în seara aceea. Şi în toate serile care au urmat. Am
mai fost şi la un concert de orgă, tot în seara aceea, la Biserica Neagră. A fost
feeric. Pe drumul de întoarcere către hotel parcă pluteam. Dar nu-mi păsa.
Glasul roţilor de tren îngâna acum o nouă melodie, Ma-tei, Ma-tei.
În vara aceea am început să fac dese drumuri către Braşov. I-am cunoscut
familia, prietenii şi mai ales pe Blakie, căţeluşa preferată, care în ciuda
numelui nu era deloc neagră. Mă aşteptau amândoi seara pe peron când
soseam obosită după călătorie. Îmi ţopăia pe dinainte şi se gudura pe lângă
mine plină de energie şi de voie bună.
-Bine ai venit. De data asta trenul nu a mai avut întârziere, îmi spunea
Matei.
-I-am promis mecanicului o ladă cu bere, dacă mă duce mai repede la
iubitul meu, glumem eu.
Erau la fel de bucuroşi că mă văd pe cât eram şi eu că sunt cu ei.
Blakie era însă mai năzbâtioasă şi pusă pe şotii. Mi-amintesc că într-o seară
s-a rătăcit de noi întrucât eram puţin ocupaţi cu alte treburi. Am căutat-o
nebuneşte pe toate străzile, terasele, parcurile şi n-am găsit-o. Am crezut că
am pierdut-o definitiv. Dar nu era aşa. Blakie ne aştepta cuminte în faţa
porţii. Nici nu ştiam ce să facem mai întâi. S-o certăm sau s-o iubim. A
rămas mascota familiei noastre până s-a născut primul nostru copil. Apoi a
devenit prietenul nedespărţit al băieţelului nostru Cosmin. A îndurat cu
stoicism toate încercările la care Cosmin a supus-o cu răbdare şi înţelegere.
Apoi a venit Ruxandra şi pentru biata Blakie chinurile au reînceput.
Pe vremea când eram doar o copiliţă bunica ne strângea pe toţi nepoţii
la gura sobei şi ne povestea năzdrăvănii cu balauri scuipând flăcări pe nări.
Îmi amintesc că, pe vremea aceea, chiar credeam că locomotiva este un
balaur care a răpit călătorii şi-i duce către destinaţii necunoscute. Dar cea mai
frumoasă poveste era tot cea spusă de bunica despre un băieţel din sat care
meşterea cât era ziua de lungă trenuleţe din lemn sau din chibrituri arse, lipite
cu clei, pe care le dăruia apoi fetiţei pe care-o iubea. Fetiţa nu era alta decât
bunica.
-E-adevărat bunico, o întrebam noi neîncrezători.
-Este, este, clătina ea din cap şi ne arăta un cufăr cocoţat pe dulap
unde-şi ţinea comorile. Vă spun eu. Trenul ăsta-i o invenţie vrăjitorească. Te
adună şi te desparte de mii de ori într-o viaţă.
Nu întelegeam pe atunci ce vrea să spună bunica. O priveam cum
rămânea cu privirea agăţată de geam pradă amintirilor ei ascunse. Nevastă de
ceferist.
Astăzi sunt şi eu nevastă de ceferist ca bunica. Când merg la gară ca
sâ-mi aştept soţul, îmi place să privesc mulţimea de călători pe care trenul o
revarsă mereu pe peron. Cu hainele lor pestriţe, bărbaţi şi femei, călătorind
către destinaţii necunoscute. Şi-mi spun şi eu ca bunica. Trenul este o
invenţie vrăjitorească.