Sunteți pe pagina 1din 19

Procesul artrozic (artroza)

Definiţie :

Artrozele sunt afecţiuni neinflamatorii ale articulaţiilor mobile (diartrodiale),


caracterizate prin deteriorarea şi abraziunea cartilajului articular, precum şi prin leziuni
hipertrofice ale extremităţilor osoase.

Atrozele se caracterizează clinic prin: dureri, deformări articulare şi impotenţă


funcţională, iar radiologic prin: pensarea spaţiului articular, osteofitoză, osteoscleroză
subcondrală, iar uneori zone de osteoporoză circumscrisă.

Toate articulaţiile pot fi atinse de artroză dar cele mai frecvente sunt:
- articulaţia genunchiului 40%
- articulaţiile interfalaginene 40%
- articulaţia trapezo-metacarpiană 30% (rizartroza)
- articulaţia şoldului 10%
- articulaţiile corpurilor vertebrale (cervical)
Celelalte articulaţii cum sunt : umărul, cotul sau glezna sunt mai rar afectate dar exista
cazuri.

Artroza este o boală cronică care evoluează treptat. Cel mai adesea, când apar durerile,
cartilajul suferă deja un proces degenerativ (de aceea spunem că durerea este de origine
mecanică).

Etiopatogenie:

Artrozele sunt boli ale vârstelor mijlocii şi înaintate, frecvenţa lor este mai mare peste 50
de ani afectând în mod egal ambele sexe.

Examenul radiograficevidenţiază la mulţi subiecţi imagini caracteristice ale artrozei, dar


numai 5-15% din cazuri se asociază şi simptome caracteristice, determinând boala
artrozică.

Etiologic, deosebim atroze primitive (de îmbătrânie) şi artroze secundare determinate de


cauze locale.

Boala artrozică este o formă de reumatism degenerativ deoarece se datorează alterărilor


cartilaginoase ce apar după 40 de ani.

In producerea leziunilor cartilaginoase nu este implicat numai fenomenul de


„îmbătrânire” ci şi alţi factori cum ar fi:

1. Factori mecanici: ce produc o alterare a cartilajului prin suprasolicitare datorită


repartiţiei inegale, anormale, a presiunilor articulare, cu o hiperpresiune în
anumite puncte. Obezitatea fiind un factor favorizant al artrozei prin încărcarea
articulaţiilor portante, la nivelul coloanei vertebrale lombare şi articulaţiilor
membrelor inferioare.
2. Factori traumatici: microtraumatismele au rol în degradarea suprafeţelor
cartilaginoase, iar traumatismeşe importante (fracturi, luxaţii) antrenează fie
repartiţii modificate ale presiunilor articulare, fie alterări ale cartilajului.
3. Factori endocrini şi metabolici: în acromegalie, hormonul somatotrop este
responsabil de hipertrofia cartilajului, însoţită de o nutriţie deficitară şi
degenerescenţă secundară. Menopauza este însoţită de un dezechilibru hormonal
ce favorizează leziunile specifice artrozei (osteoporoză).
4. Factori inflamatori cronici: după unele inflamaţii (poliartrită reumatoidă) sau
infecţii (tuberculoză osteoarticulară), cartilajul articular poate fi înlocuit de ţesut
fibros cicatriceal, antrenând şi alterări osoase şi determinând secundar apariţia
artrozelor.

Mecanismul de producere a artrozei :

Cartilajul articular joaca un rol fundamental în buna funcţionare a articulaţiei, căci el :


- amortizează presiunile exercitate asupra articulaţiei (compresibilitatea)
- in structura sa condroplastele ocupate apoi de condrocite joaca rolul unor
pneuri (elasticitatea)
Grosimea cartilajului articular este variabila (1-12mm) în funcţie de presiune ce se
exercita pe suprafeţele articulare.
Cartilajul articular :
- nu prezintă terminaţii nervoase
- nu prezintă vase de sânge
- are un conţinut de apă ridicat (50-60%) iar deshidratarea cartilajului duce la
micşorarea elasticităţii
- este considerat un ţesut braditrof (cu metabolism redus)

Apariţia procesului artrozic nu are o cauză cunoscută, însă se fac studii pentru a se
descoperi de ce cartilajul articular se deteriorează. Există numeroase teorii care explică
parţial acest proces iar factorii predispozanţi sunt cunoscuţi.

Atunci când procesul de distrugere a condrocitelor este mai rapid decât regenerescenţa
cartilaginoasă, se diminuează grosimea cartilajului, uzându-se articulaţia. În plus
suprafaţa articulară devine rugoasă şi apar fisuri.

Când cartilajul articular se reduce treptat în grosime se reduce spaţiul articular iar în
articulaţie şocurile sunt parţial amortizate. Suprafaţa articulară devine mai puţin netedă.
Asupra osului de sub cartilaj (osul sub-condral) apare o forţă de presiune ridicată. Osul
pentru a rezista şi a amortiza această presiune suplimentară, devine mai gros şi mai dens.
Astfel apar proliferările osoase (osteofite) şi osteo-condensarea locală.

Modificările articulare - diminuarea grosimii cartilajului şi a spaţiului intra-articular - pot


antrena o modificare a poziţiei articulaţiei şi deformări ale acesteia. Termenul de artroză
este desemnat în latină prin «arthrosis deformans» ceea ce însemnă deformări ale
articulaţiilor.

Apoi osul adoptă poziţii ne-fiziologice, biomecanica articulaţiei se modifică,


muşchii şi tendoanele sunt supuse unei supra-solicitări diferite => dureri, redori şi
dezechilibre musculare.

Deci, artroza este caracterizată prin 3 leziuni anatomice :

- lezarea cartilajului articular care se fisurează, apar ulceraţii (găuri în cartilaj) putând
ajunge până la os, lăsându-l descoperit.
- leziunea osului însuşi care se decalcifiază în zonele “decoaptare” articulară
(osteoporoză) şi se condensează în zonele de pensare articulara ( la nivelul zonelor de
presiune instalându-se osteoscleroza sub-condrala).
- formarea la marginea articulaţiei a micilor excrescenţe osoase denumite osteofite (sau
ciocuri de papagal, după forma lor radiologică).

1.cavităţi intra-articulare 2. scleroză sub-condrală 3. osteofite 4. pensare

Pe lângă modificările articulare menţionate, pot apărea şi inflamaţii cauzate de


fragmentele de cartilaj desprinse şi mobilizate în spaţiul intra-articular. Acestea determină
o stimulare a secreţiei de lichid sinovial şi umflarea articulaţiei.

Evoluţie şi prognostic

Artrozele au o evoluţie lentă, cu accentuarea leziunilor de uzură în timp, cu episoade


dureroase acute intercalate cu lungi perioade de acalmie. Remisiunile pot fi spontane sau
terapeutice, parcurgerea tuturor etapelor evolutive nefiind obligatorie. Stadializarea
evolutivă fiind următoarea:
- boala artrozică lentă
- boala artrozică clinic manifestată
- boala artrozică activată
- boala artrozică ce compensată.
Prognosticul este favorabil cu excepţia unor coxartroze ce pot deveni invalidante.
Artrozele nu duc la anchiloze sau compromiterea rticulaşiei afectate.

Tratamentul

Tratamentul în boala artrozică este complex şi îşi propune ca obiective:


- ameliorarea durerii
- diminuarea contracturii musculare şi implicit a impotenţei funcţionale
- întârzierea degenerescenţei articulare.
Un tratament eficient presupune colaborarea permanentă dintre, medicul recuperator,
reumatolog, uneori ortoped şi kinetoterapeut.
În funcţie de stadiul evolutiv, se folosesc programe kinetice ce urmăresc:
- ameliorarea durerii
- ameliorarea forţei musculare şi creşterea stabilităţii pentru articulaţiile portante
- menţinerea sau ameliorarea mobilităţii articulare
- controlul şi reeducarea mersului
Se preferă programe individualizate cu exerciţii active, efectuate progresiv ca intensitate,
număr de repetări durată.

Coxartroza (artroza şoldului)


Patologie reumatismală articulară degenerativă şi non-inflamatorie a şoldului, coxartroza
se caracterizează prin dureri de origine mecanică şi o redoare articulară care întreţine o
jenă funcţională putând deveni în scurt timp o patologie invalidantă.

Se disting doua mari forme de coxartroză :

1. Coxartroza primară : reprezentând cca. o treime din cazuri are o etiologie


necunoscută dezvoltându-se la un şold fără probleme din punct de vedere anatomic şi
fiind însoţită adesea şi de alte manifestări artrozice. Apare mai frecvent la femei, vârsta
medie fiind de 60 de ani. Tratamentul este înainte de toate unul conservator şi
simptomatic, intervenindu-se prin metoda chirurgicală cât mai târziu posibil.

:
1. cap femural normal 2. artroza capului femural
- malformaţiilor arhitectural
2. Coxartroza secundară (55% din cazuri) apare în urma malformaţiilor congenitale
(displazie= articulaţie profundă, cap femural mic şi deformat; termen ce desemnează o
tulburare de dezvoltare; sau subluxaţia şoldului) sau dobândite (coxa plana, coxa magna,
protuzie acetabulară);
- post-traumatic ( suprapunerea pe acetabulum sau osteo-necroza post- traumatică a
capului femural, fracturile de col femural sau de cotil;
- în urma anumitor coxite şi afecţiuni diverse (hemofilii, artropatii de origine
metabolică sau nervoasă);
- în urma unei osteonecroze aseptice;

1. Protuzia capului femural 2. Coxa plana (şold plan)

Coxartrozele secundare au o evoluţie mai rapidă, tratamentul în acest caz fiind :


I. precoce, corectiv şi de ordin preventiv la început, mai ales în cazul displaziilor
sub-luxate;
II. curativ în stadiul tardiv în coxartrozelor, în care fie se acţionează prea târziu fie
sunt operate prin metode corective; tratamentul medical şi kinetoterapeutic aplicându-se
după intervenţie sau chiar înaintea intervenţiei.
Coxartroză
dezvoltată pe o
epifizioliză (=
alunecarea
capului
femurului
datorită afectării
cartilajului de
conjugare).

1. Coxa magna stânga


2. Displazie coxo-femurală

SIMPTOMELE COXARTROZEI

DURERILE
• Ele sunt de origine mecanică, în sprijin, mai ales la "demaraj" apoi limitând
mersul încetul cu încetul si ajungând cu timpul să persiste noaptea.
• Sediul : crural anterior cel mai adesea, la nivelul plicii inghinale si iradiind pe fata
antero- internă a coapsei, uneori pană la genunchi. Alteori durerile sunt
posterioare sau în regiunea trohanteriană.
• Cotaţia durerii pentru a urmări evoluţia cu tratamentul este următoarea :
D0 fără durere
D1 durere din când în când
D2 durere frecventă
D3 durere la mers
D4 durere în repaus
D5 durere în timpul nopţii.
• Durerea determina scăderea perimetrului de mers .

REDOAREA

• Diminuarea amplitudinilor jenează din ce in ce mai mult gesturile vieţii cotidiene


• Trecerea în poziţia „pe vine”, luarea şosetelor, toaleta, viaţa sexuală etc.

Atitudinile vicioase :
Flexum : care se compensează printr-o hiperlordoză lombară.
Abducţie : care antrenează o oblicizare a bazinului cu ridicarea de cealaltă parte si
alungirea relativă de partea afectată.
Adducţia : care antrenează o oblicitate a bazinului cu o scurtare relativă de partea
afectată. Genunchiul subiacent în valgus si decompensat încetul cu încetul în genu
valgum, cu artroza femoro-tibiala externa si laxitate de ligamente interne ale
genunchiului.

SEMNELE RADIOLOGICE

Semnele radiologice caracteristice sunt cele de osteofitoză (ciocurile), de micşorare a


spaţiului interarticular şi apariţia cavităţilor patologice intra-articulare şi a condensărilor
osoase.

• Pensarea interliniului este dovada uzurii cartilajului. Pensarea este polară


superioară, cel mai adesea. Ea poate fi globală sau internă în coxartrozele interne.
• Osteofitele se dezvoltă în toate direcţiile, la nivelul cotilului pe acoperiş si la
periferie cum şi la nivelul din spatele fundului cotilului. La nivelul capului
osteofitele pot să se dezvolte în jurul şi împrejurul articulaţiei şi explicând
limitatarea mişcărilor.
• Condensarea osoasă se dezvoltă la nivelul zonelor de hiperpresiune, pe cap şi pe
cotil : triunghiul hiperpresiunii traduce bine supraîncărcarea şi locaţia sa.
• Cavităţile intraarticulare sunt frecvente si uneori voluminoase, pseudo-tumorale.

DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

Durerile coxartrozei pot simula uneori :

- Nevralgia sciatică sau crurală.


- Coxopatii infecţioase sau reumatismale.
- Osteonecroza aseptică (corticoterapie).
- Coxopatiile pagetice.
- Artropatii tabetice.
- Periatrita soldului.
- Coxită = sindrom inflamator a soldului de etiologie infecţioasa ( streptococ,
stafilococ, germeni de origine urinara la persoanele în vârsta), reumatismală (in poliartrita
reumatoidă, spondilita anchilozantă) sau micro-cristalina (calcifiere articulară sau guta
localizată rar la nivelul şoldului) caracterizată prin dureri de lungă durată chiar şi în
rapaus (în comparaţie cu coxartroza unde durerea dispare când articulaţia este scoasă de
sub încărcare), limitarea amplitudinii de mişcare datorita durerii, VSH crescut,
radiografie normală in perioada de debut dar cu demineralizare osoasă şi micşorarea
interliniului articular global (in comparaţie cu coxartroza unde micşorarea interliniul
articular este localizat).
Algodistrofia soldului drept
Demineralizare, fără alterare morfologica scheletica, nici pensare articulara,
aspect fantomatic al capului femural.

Coxita
a). In ortostatism: 1. Pensare globala a interliniului; 2. Demineralizare sub- condrală;
b). Faza de stare: 1. Pensare globala a interliniului; 2. Demineralizare sub- condrală;
3. Crestătură osoasă deschisă la periferia cartilajului articular şi gaură sub- condrală.
Periartrita şoldului drept
1. Calcifierea tendoanelor abductorilor. 2. Osteoscleroză subperiostală a marelui
trohanter. 3. Osteoscleroză în zona de inserţie a muşchiului drept anterior. 4. La
stânga nucleu acetabular detaşat.

BILANTUL KINETOTERAPEUTIC ÎN
COXARTROZA
Bilanţul constă în culegerea de informaţii privitoare la durere, la redoarea
articulară, la deficitul muscular şi apoi deficienţele funcţionale.

Durerea
Gravitatea afectării artrozice provoacă diferite tipuri de durere. Ele sunt la început
de tip mecanic, apoi din ce in ce mai frecvente pana la apariţia unei dureri nocturne de
tip inflamator. Trebuie astfel diferenţiată prezenţa şi intensitatea durerilor în sprijin (cu
încărcare) şi fără sprijin (fără încărcare). Ele sunt adesea localizate la nivelul plicii
inghinale, şi în mod atipic la genunchi (dureri proiectate).

Bilanţul amplitudinilor articulare

Bilanţul goniometric al articulaţiei coxofemurale este dificil deoarece această


articulaţie este inaccesibila la palpare. Compensările sunt numeroase (regiunea lombară,
sacro-iliaca) şi dificile în a evalua obiectiv.

Reperele utilizate pentru măsurarea în plan frontal (abducţie- adductie) sunt


spinele iliace antero-superioare şi mijlocul feţei superioare a rotulei.
- membrul netestat este poziţionat în abducţie cu gamba în afara mesei. Examinatorul
controlează bascularea frontală a bazinului în timpul mişcărilor de abducţie şi adducţie.
Planul mesei, marele trohanter şi cotilul extern sunt reperele utilizate pentru
mişcările în plan sagital. Cel care examinează trebuie în prealabil să pună bazinul în
poziţia de referinţă.
- flexia este testată în decubit dorsal, genunchi flectat, inducerea mişcării de retroversie a
bazinului, controlată cu o mana la nivelul sacrumului, dă limitele amplitudinilor (fig. 1);

- extensia va fi testată în decubit dorsal la un capăt al mesei, cu coxofemurala


controlaterală poziţionată în prealabil în flexie (fig. 2). Testele pot fi efectuate in
procubitus sau decubit lateral în funcţie de obişnuinţa pacientului.

- rotaţiile sunt testate in decubit dorsal. Aceste măsuri pot fi practicate în poziţia:
genunchi flectat la capătul mesei (fig. 3) sau în poziţia: flexie şold şi genunchi.

Bilanţul redorii musculare :

• Poziţia de relaxare articulară este în flexie, lejeră abducţie şi rotaţie externă.


• Regăsim o poziţie antalgică apropiată de această schemă, dar variabilă în funcţie
de zona articulara suferindă. Această atitudine merge, la curs lung, a fixa şi
antrena retracţiile musculare, apoi capsulare. Trebuie deci a se verifica
extensibilitatea ansamblului muşchilor soldului cu o atenţie deosebita la muşchii
poliarticulari care sunt primii ce se pot retracta.
• Pentru dreptul anterior examinatorul măsoară flexia genunchiului, când pacientul
este în decubit dorsal la capătul mesei, şoldul controlateral menţinut în
hiperflexie. Distanţa talon- fesa prezintă inconvenientul de a plasa pacientul în
decubit ventral.
• Pentru psoas, este suficientă măsurarea extensiei şoldului în aceeaşi poziţie.
• Extensibilitatea ischio-gambierilor este măsurată în decubit dorsal cu căutarea
unghiului popliteu.
• Amplitudinile articulare de adducţie şi abducţie informează asupra extensibilităţii
muşchilor aductori şi abductori ai şoldului poliarticulari (dreptul intern si tensorul
fasciei lata).

Deficienţe funcţionale

Stabilitatea
• Durerile de sprijin pot induce eschivări ale pasului purtător. (şchiopătat)
• Utilizarea unei cârje controlaterale şoldului afectat permite diminuarea leziunilor
intra articulare şi în consecinţă de diminuare a durerilor.
• Flexum-ul provoacă o şchiopătare caracteristică „în salutare” atunci când
insuficienţa stabilizatorilor laterali provoacă o basculare a bazinului în plan
frontal. Această basculare, testata în sprijin unipodal se regăseşte la mers şi poate
fi combinată la o înclinare a trunchiului. (Balanţa lui Powels)

Incapacităţi: indicele algofuncţional Lequesne


• Acest indice recunoscut pentru simplicitatea şi fiabilitatea sa şi este utilizat de toţi
practicienii care au nevoie de o evaluare a impactului funcţional al coxartrozei.
În anumite situaţii se poate sacrifica mobilitatea şoldului, dar niciodată stabilitatea lui.
Această stabilitate este asigurata de :
- Factori osoşi, care asigură stabilitatea verticală: coaptarea aproape perfectă a
suprafeţelor articulare si oblicitatea axului colului femural care are rol de pârghie
- Factori ligamentari, care asigură stabilitatea anterioară, prin ligamentul iliofemural
(Bertin- Bigelow), nepermiţând căderea posterioară a trunchiului.
- Factori musculari, în special prin stabilitatea posterioară (căderea în faţă) şi cea
laterală. Pelvi-trohanterienii, cu direcţie orizontală, fixează capul femural în cotil,
în timp ce musculatura longitudinală (de exemplu aductorii) are tendinţa de a luxa
capul femural.
În staţiunea unipodală echilibrul bazinului este menţinut de abductori (fesierul
mijlociu) în cadrul balanţei Pauwels , iar în bipedism, de activitatea antagonistă a
abductorilor şi aductorilor şoldului. Modificarea raportului dintre braţul forţei şi braţul
rezistenţei (normal 1/3), prin scăderea primului (ca în coxa vlaga), va necesita creşteri
importante ale forţei abductorilor pentru a menţine echilibrul bazinului (în cadrul balanţei
Pauwels) în noile condiţii. În acelaşi timp va creşte şi presiunea pe capul femural (pe
punctul de sprijin): în mod normal ea reprezintă de 4 ori greutatea corpului, iar odată cu
scăderea braţului de pârghie, al forţei, poate ajunge să reprezinte de 5- 7 ori greutatea
corpului, când balanţa Pauwels are braţele într-un raport de 1/4 sau 1/6.
În urma scăderii forţei fesierului mijlociu apare semnul (mersul) Trendelenburg.

Presiunea asupra şoldului in sprijin


unipodal:
P- greutatea corpului
M- forta de contrabalans
(m. fesier mijlociu)
R- rezultanta forţelor de presiune)

Evaluarea Funcţională: Indicele algofunctional Lequesne


Tratamentul kinetoterapeutic în coxartroză

Coxartroza poate evolua în 3 stadii :


1. coxartroza debutantă (D) – apare o mica durere la mers şi ortostatism prelungit,
semnele radiologice si clinice sunt de mică importanţă.
2. coxartroza evoluată (E) – durere crescută şi chiar persistentă, apare limitarea
amplitudinilor de mişcare şi poziţiile vicioase.
3. coxartroza finală (F) – dureri vii, impotenţa funcţională marcată şi atitudini vicioase
ireductibile.

Tratamentul kinetoterapeutic se efectuează în funcţie de aceste 3 stadii şi urmăreşte 4


obiective principale:
- ameliorarea durerii
- ameliorarea forţei musculare şi creşterea stabilităţii şoldului
- creşterea mobilităţii articulare a şoldului
- controlul şi reeducarea mersului

Orientarea programului de kinetoterapie se face în funcţie de stadiul clinico- anatomo-


funcţional al bolii.

1. Coxartroza debutantă

Toate tehnicile posturale, de mobilizare şi de tonifiere musculară se aplică în afara


puseelor dureroase şi ele însele nu trebuie să devină generatoare de durere. Ele se execută
prin scoatere de sub încărcare articulară şi nu trebuie să obosească pacientul.

În scop antalgic şi de mobilizare, de stimulare vasculară, de scădere a spasmului


muscular datorat durerii :
- masaj sub apă caldă
- mobilizări sub apă
- căldura locală (pernă electrică, sare de bucătărie, parafină)

În puseu dureros :
- comprese reci, repaos
- masaj cu gheaţă

Reeducarea musculară :
- rearmonizarea musculară a membrului inferior şi a centurii pelviene şi stabilitatea
acesteia reprezintă un obiectiv esenţial
- pelvi-trohanterieni, fesieri (fesier mijlociu+), cvadriceps
- lucru analitic şi global (static şi dinamic), manual şi mecano-terapie.

2.Coxartroza debutantă-evoluată

Se menajează articulaţia pe cât posibil :


- scăderea în greutate
- folosirea corectă a unei cârje (de partea opusă) sau 2 carje
- evitarea paşilor lungi, paşii lungi şi repezi, scările, terenurile accidentate şi ortostatismul
prelungit.
- repaus în decubit ventral cu o pernă pe sacrum şi o perna mica sub genunchi
- îndrumarea către anumite sporturi (ciclism, nataţie) care utilizează mişcări continui şi
regulate
- de evitat sporturi ca tenis sau fotbal responsabile de microtraumatisme repetate.
- corectarea inegalităţii membrelor inferioare daca este cazul
- decubit dorsal la marginea patului, cu membrul inferior atârnat; flexie din celălalt şold
pentru a evita lordoza
3.Coxartroza evoluată

Prevenirea şi corectarea atitudinilor vicioase la nivelul şoldului, membrului inferior cât şi


a trunchiului :

- exerciţii de întindere şi relaxare musculară (adductori, piriform, dreptul anterior, tesorul


fasciei lata, ilio-psoas, extensori)
- exerciţii de suspensie pendulată asociată cu exerciţii de relaxare

- posturi nedureroase, pasive şi active, manuale sau prin scripeto-terapie contra :


- flexumului de şold
- flexumului de genunchi
- adducţiei şi RE din şold
- corectarea mersului şi a staticii corporale pe ansamblu
- creşterea amplitudinii de mişcare :

- mobilizări activo-pasive în toate planurile


- tracţiuni în ax şi decoaptări

(chiar dacă tracţiunile nu modifică spaţiul intra-articular, în sensul măririi acestuia, apar
modificări de presiune intra-articulară şi un efect de pompaj ce favorizează nutriţia
cartilajului).

4. Coxartroza finală

Tratament antalgic :
- electroterapie (ultra sunete, electro-stimulare de joasă frecvenţă)
- termoterapie
- masaj decontracturant, stimulativ circulator pe regiunea lombara şold şi membru
inferior
- Relaxare

În puseul acut :
- repaos la pat mai multe ore pe zi
- mersul cu cârje
- tracţiuni cu greutăţi de 1-2 kg de gleznă

în cee ce priveşte controlul şi reeducarea mersului, coordonarea şi echilibrul se


recuperează fie la nivel fiziologic (în stadiul iniţial şi mai rar în stadiul evoluat) fie la
nivel patologic dar cu o compensare cât mai bunăîn stadiul evoluat sau final. De mare
importanţă în tratamentul coxartrozei sunt:
- corectarea poziţiei bazinului
- menţinerea unei funcţii cât mai bune a coloanei lombare
- menţinerea stabilităţii şi mobilităţii pentru şold şi genunchi la nivelul membrului
inferior heterolateral.

Tratamentul chirurgical în coxartroză

Obiectivul de acţiune este asupra componentei mecanice prin modificarea presiunilor


articulare pentru a permite o diminuare a durerilor şi o ameliorare a interliniului articular
scăzut sau lipsă.
Osteotomie = rezecţie a unui os, făcută cu scopul de a remedia o diformitate a acestuia
sau în scop terapeutic.
Atunci când artroza este debutantă, în urma unei displazii sau a unei subluxaţii se
poate ameliora suprafaţa de acoperire a capului femural prin sprijiniri ale cotilului, prin
osteotomii de femur în scop de recentraj articular sau prin osteotomii de bazin.
Obiectivul este de ameliorare a acoperirii externe şi anterioare a capului femural
printr-o grefa înşurubata, provenind din creasta iliaca. Diferitele procedee tehnice ajung
la acelaşi rezultat (grefe aplicate, grefe încastrate cu şurub sau placa înşurubata).

Osteotomia inter-trohanteriană

Osteotomia inter-trohanteriana alungeşte braţul de pârghie h şi modifică direcţia


muşchilor abductori M. Aceasta se diminuează mărimea rezultantei R şi o deplasează mai
profund în cotil. Se diminuează presiunea permanenta a muschilor prin alungirea
adductorilor şi a psoasului.
În afară de reducţia încărcării exersată asupra şoldului, osteotomia măreşte suprafaţa
purtătoare, deci diminuează presiunile exercitate. Suprafaţa purtătoare, diminuata în caz
de subluxaţie sau coxa valga, poate suporta în câte va cazuri o presiune de 220 Kg/cm2.
Ea poate fi readusă la o valoare normală de 16 Kg/cm2 dacă se ameliorează congruenţele
articulare.

Artroplastiile totale – Protezele totale de şold

Protezele totale sunt rezervate de obicei pacienţilor de peste 60 de ani. Ele există în
multiple modele. Principiul este: un cap femural dependent de o tijă fixată în diafiza
femurală (cu sau fără ciment) şi un cotil reprezentat de suprafaţă de polietilenă.
Intervenţia este rapidă şi permite o punere în încărcare chiar din ziua următoare.
Recuperarea este rapidă şi rezultatele permit reluarea unei activităţi practice normale
după 60 de ani. Indolenţa este obţinută în 90 - 95 % din cazuri. Mobilitatea este
recuperată corect cel mai adesea, atitudinile vicioase dispar.

Complicaţiile protezelor de şold sunt

- Mortalitatea : ea este legata


de vârsta şi de complicaţiile
trombo-embolice : 1,5 %.
- Infecţia : poate fi precoce sau
tardivă; infecţia poate fi legată de
o contaminare preoperatorie,
poate surveni la distanţă după mai
mulţi ani, în general plecând de la
alt loc infecţios (infecţie
hematogena).
- Uzura şi desigilarea
- Luxaţiile şi sub-luxaţiile
protezelor sunt totdeauna posibile
imediat după operaţie dar pot
surveni şi în urma unei mişcări
accidentale pe parcursul vieţii.
Sfaturi privind prevenirea luxaţiei de şold (post-operator)

Evitarea instalării într-


un pat foarte jos sau moale. Se
evită decubitul dorsal pe partea
operată. De preferat poziţia
decubit dorsal cu o pernă între
picioare, menţinând o abducţie a
membrelor inferioare.

Pentru a vă ridica din pat se procedează


astfel Se creează un bloc cu membrele
inferioare lipite, genunchii extinşi şi se
pivotează pe fese către partea operată.
De la marginea patului vă ridicaţi
ajutându-vă de braţe.

La toaletă este indicată instalarea


unei bare de susţinere.
La duş este obligatoriu un covor
pentru a evita alunecarea. Când se
face baie se pune o planşeta pe cadă
şi se evită poziţia de decubit dorsal
in cadă.
Pentru a ridica un obiect de pe
sol, când va aplecaţi în faţă
menţineţi membrul inferior de
partea operată în extensie

Urcarea şi coborârea scărilor se face


utilizând o cârja de partea operată şi o
rampă de cealaltă parte sau 2 cârje. La
urcare se avansează membrul inferior
de partea sanatoasa, iar la coborâre cu
membrul inferior de partea operată.