.

Personaj discret ca prezenţă în primul volum, dobândind relief abia pe parcursul

celui de-al doilea, Catrina Moromete are un statut definitoriu pentru un
personaj feminin din comunitatea rurală descrisă de Marin Preda. Văduvă de
război, Catrina se căsătoreşte cu Ilie Moromete lăsându-şi fiica din prima
căsătorie ( Mariţa, poreclită Alboaica ) în grija primului socru.
Numeroase scene din roman o prezintă copleşită de treburi, Catrina Moromete fiind un
personaj de acţiune şi, de aceea, caracterizat mai ales indirect. Din perspectiva naratorului
obiectiv şi omniscient, se consemnează, prin intermediul naraţiunii, acţiunile
personajului. O scenă ilustrativă pentru rolul femeii în familie este aceea care
prezintă întoarcerea Moromeţilor de la câmp. Paraschiv, Nilă şi Achim se retrag
pentru a se odihni, Tita şi Ilinca pleacă la gârlă să se scalde, Moromete iese în
drum ca să-şi găsească un partener de discuţie, mama rămânând să încheie
singură treburile casei: „Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să
aibă grijă ca ziua să se sfârşească cu bine.”
Chiar dacă nu are o prezenţă de prim plan în primul volum al romanului, prin
relaţiile cu celelalte personaje se definesc câteva trăsături de caracter ale femeii,
care are menirea ingrată de a asigura echilibrul unei familii măcinată de
conflicte interioare. În raport cu Ilie Moromete, se defineşte un conflict
exterior care reliefează răbdarea şi supunerea Catrinei, pentru că bărbatul nu
a trecut niciodată şi pe numele ei casa, deşi, pentru a supravieţui crizei
economice, Moromeţii vând din pământul de zestre al Catrinei. Un alt conflict
exterior evidenţiază opoziţia surdă a fiilor mai mari, învrăjbiţi de Guica. În
ciuda încercărilor Catrinei, Paraschiv, Nilă şi Achim o privesc ca pe o intrusă, iar
trecerea timpului nu atenuează decât în mică măsură ostilitatea fiilor mai
mari. Paraschiv o urăşte constant, chiar şi după ce pleacă la Bucureşti şi-şi
face un rost departe de casa părintească. Sentimentul, menţionat prin intervenţia
naratorului obiectiv - „Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură
cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise.” - , rămâne acelaşi
şi după trecerea anilor. De aceea, când Moromete pleacă la Bucureşti pentru
a încerca să-i înduplece pe fiii mai mari să se întoarcă acasă, iar Achim
întreabă ce face „mama”, Paraschiv izbucneşte furios, semn că el nu a
acceptat nicio clipă prezenţa Catrinei în ipostaza maternă, chiar dacă ea a
făcut sacrificii pentru ei: „Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.”
În raport cu Niculae, se dezvăluie delicateţea sufletească a mamei, care îi
dăruieşte celui mai mic dintre copii toată afecţiunea de care e capabilă,
intervenind pe lângă Moromete pentru a-l convinge să-l dea pe Niculae la
şcoală: „ – I-am spus, i-am spus, Niculae, lasă-mă-n pace, du-te de aici! se
rugă şi mama, parcă îngrozită de neputinţa ei de a rezista acestui copil.”
În familie, când izbucnesc conflicte, tatăl le reduce, de obicei, la tăcere, pe fete şi
pe Catrina: „ – Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el apucând lingura de lemn
între degete.” În situaţii de criză, însă, tatăl şi mama se aliază tacit, pentru a
nu lăsa să transpară îngrijorarea lor în faţa copiilor. O scenă semnificativă în
acest sens se petrece după plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, când Tita
şi Ilinca nu se pot acomoda cu noua realitate. Catrina îl învinuieşte pe Moromete
că nu s-a gândit să păstreze câteva oi acasă, iar Moromete, spre deosebire de
alte situaţii, nu numai că nu ripostează ironic sau înfuriat, ci acceptă
învinuirile cu seninătate, până când mama reuşeşte să le distragă fetelor
atenţia de la subiectul cu adevărat grav – lipsa alimentelor – , transferând
îngrijorarea lor într-o altă sferă: „Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că no
opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el
parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi
încă cu mai multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau
împreună, faţă de copii, această comedie.”
Motivele economice stau la baza izbucnirii tuturor neînţelegerilor din familie. Catrina
trăieşte permanent cu teama că băieţii mai mari o vor alunga din casă, iar
când Moromete pleacă la Bucureşti să-i convingă pe fiii mai mari să se
întoarcă acasă, în sufletul femeii se aprinde o ură de nestăvilit, care o
determină să plece de acasă, pentru a rămâne lângă fiica din prima
căsătorie. Nici insistenţele Ilincăi, nici intervenţia lui Niculae nu o fac să-şi
schimbe hotărârea. O scurtă revenire se sfârşeşte cu un conflict violent cu
Moromete, care, după ce zace în pat o săptămână, se ridică la apariţia
nevestei şi începe să o fugărească prin grădină cu un par în mână.
Curajul de a-l înfrunta pe Ilie Moromete este surprinzător pentru cei care o cunosc,
mai ales că, îmbătrânind, Catrina devine din ce în ce mai ataşată de valorile
religioase, ajungând, la un moment dat, să facă o adevărată pasiune mistică
pentru preotul din sat. De altfel, bigotismul este o trăsătură definitorie a
caracterului Catrinei, ironizată adesea de Moromete pentru spaimele pe care
le trăieşte ( visează porci, diavoli, este superstiţioasă ). Este interesant de
remarcat că singurul element de caracterizare directă, făcută din perspectiva lui
Ilie Moromete, se referă la comportamentul excesiv de religios al Catrinei:
„Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi… […] ar însemna că
Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub
el… ar însemna […] că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă
mai e şi muierea asta a mea!” Al doilea volum accentuează obsesiile religioase ale
Catrinei, care încearcă să-şi liniştească sufletul, dat fiind faptul că, pe măsură
ce îmbătrâneşte, îşi aminteşte din ce în ce mai pregnant de „păcatele din
tinereţe”, care, pentru ea, sunt de neiertat. Conflictul interior pe care îl trăieşte o
scindează între dorinţa de a se întoarce acasă, lângă Moromete şi lângă
Ilinca, şi, în acelaşi timp, de a-şi păstra nealterate seninătatea şi liniştea pe
care i le dă apropierea de biserică. La moartea lui Ilie, Catrina şi Niculae se
întâlnesc într-o durere mută, neavând nevoie să-şi comunice sentimentele,
pentru că, dintre toate personajele romanului care gravitează în jurul capului
familiei, mama şi fiul l-au cunoscut şi l-au înţeles cel mai bine pe „omul sucit”
care a făcut întotdeauna numai ce i-a dictat conştiinţa. De aceea, numai
Catrina şi Niculae îl visează după moarte, într-un proces de reconciliere tardivă,
care îi uneşte pe supravieţuitorii unei familii peste care au trecut toate
valurile istoriei.
Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului. Circumscrisă
tipului femeii de la ţară pentru care familia şi gospodăria sunt principalele
repere ale existenţei, Catrina este o prezenţă discretă, dar memorabilă prin
consecvenţa şi răbdarea cu care face faţă greutăţilor, fără a se plânge şi fără
a renunţa la ceea ce o defineşte ca om.