Sunteți pe pagina 1din 3

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, inaugurează seria romanelor de

analiză psihologică în literatura română, ilustrată ulterior de toţi romancierii


importanţi ai epocii. Construit, ca şi Ion, în jurul unei drame lăuntrice, romanul
aduce în prim plan un personaj tragic, a cărui evoluţie ulterioară este
prefigurată încă din primele pagini ale romanului: moartea lui Svoboda
declanşează mecanismul obsesiei, destinul ofiţerului ceh fiind transferat, prin
privire, asupra locotenentului român. Tema romanului - evocarea unor aspecte din
Primul Război Mondial concentrate pe condiţia tragică a intelectualului
ardelean silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam – îi oferă
autorului prilejul de a crea un personaj dilematic, aflat într-o continuă luptă cu
sine. Acţiunea, complexă, urmăreşte evoluţia personajului principal, ofiţerul
român Apostol Bologa. Discursul narativ se desfăşoară pe două planuri: al
tragediei războiului şi al analizei stării de conştiinţă a personajului principal
Eroul romanului, Apostol Bologa, este un intelectual a cărui copilărie a fost marcată
de crize mistice, mai cu seamă după moartea tatălui. Inconsecvent, sfâşiat
adeseori între sentimente contradictorii, tânărul ofiţer român – care s-a înrolat
în armata austro-ungară doar pentru a-i demonstra logodnicei sale, Marta, că
este capabil de gesturi decisive – execută cu sârg şi loialitate toate misiunile
ce-i sunt încredinţate. Decorat pentru atitudinea sa, Bologa este numit în
completul de judecată al unui tribunal militar; în această calitate
supraveghează, cu conştiinţa datoriei împlinite, executarea sentinţei de
condamnare la moarte prin spânzurătoare a cehului Svoboda, acuzat de a fi
încercat să dezerteze la inamic. Privirea condamnatului, ca şi imaginea
pădurii spânzuraţilor despre care îi povestise căpitanul Klapka îl obsedează
însă, contribuind din plin la drama personajului. Vestea că regimentul său va
fi trimis pe frontul din Transilvania îl determină să ceară încuviinţarea să
rămână pe loc; în urma refuzului categoric al autorităţilor austro-ungare,
Bologa se hotărăşte să dezerteze pe frontul rusesc, dar este rănit în timp ce
încerca să distrugă un reflector inamic. Obligat să semneze o sentinţă de
condamnare la moarte a unor ţărani români din zona frontului, ofiţerul român
dezertează fără să-şi pregătească dinainte fuga. Prins şi condamnat la
moarte, el „primeşte osânda cu voluptate, ca o izbăvire de o problemă pe
care n-a putut-o rezolva” ( G. Călinescu ). Dragostea pentru Ilona, fiica
groparului ungur, şi logodna cu ea, puţin înainte de a muri, trădează
contradicţia sufletească a eroului (rupsese logodna cu Marta, pentru că o
auzise vorbind ungureşte cu un ofiţer ) şi pune, totodată, în evidenţă absenţa
oricărei motivaţii extremist-naţionaliste a comportamentului lui Bologa. În
prezentarea avatarurilor conştiinţei personajului principal, Rebreanu
utilizează frecvent tehnica reflectorilor; naratorul preia adeseori punctul de
vedere al lui Bologa, ceea ce sporeşte dramatismul relatării.
Apostol Bologa, în care romancierul mărturiseşte că a intenţionat să sintetizeze
prototipul generaţiei sale, este un antierou, în permanent conflict cu sine însuşi.
Nimic nu este mai traumatizant pentru Bologa, decât acest lent proces de
autocunoaştere, în care experimentează etape succesive – de multe ori
contradictorii – ale devenirii sale. Revelaţia apartenenţei naţionale are
menirea să medieze transformarea lui Apostol Bologa dintr-un simplu
executant devotat şi disciplinat al ordinelor emise de o instanţă abstractă,
într-un om capabil de milă şi dragoste. Ruperea logodnei cu Marta coincide cu
regăsirea lui Dumnezeu şi descoperirea adevăratei iubiri. Structural un
contemplativ, evaziv când trebuie să ia o decizie, Bologa eşuează ori de câte ori
acţionează. Romanul este „construit în întregime pe schema unei obsesii dirijând destinul
eroului în adâncul subconştientului” ( T. Vianu ). Evoluţia personajului ( având în vedere
chiar mărturisirile autorului ) e construită după raţionamentul că Apostol e
cetăţean, devine român şi om.
Portretul protagonistului se întregeşte din mai multe portrete satelit, fiecare învestit
cu alte trăsături. În ipostaza militarului credincios jurământului prestat împăratului
se reliefează, ca trăsături de caracter dominante, mândria şi exaltarea ( „Am avut
onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat”; „Am conştiinţa pe
deplin împăcată, absolut pe deplin”, „Ştii că eu am făcut parte din Curtea
Marţială?” ). Debutul îndoielii ( „Pe Bologa privirea aceasta îl înfricoşa şi îl întărâta. Mai
pe urmă simţi limpede că o flacără din ochii condamnatului i se prelinge în
inimă ca o imputare dureroasă…” ) este momentul declanşării conflictului interior,
modalitatea principală de reliefare a trăsăturilor de caracter ale personajului.
Retrospectiva asupra familiei, a copilăriei şi a formării lui Apostol Bologa îl
prezintă pe acesta ca descendent al unui mediu de formare dominat de
contradicţii. Bologa trăieşte o copilărie traumatizată, sfâşiată între autoritatea
paternă şi misticismul matern. Moartea tatălui determină pierderea credinţei.
În această scenă îşi are originea obsesia eroului. Romancierul descrie
formarea, dezvoltarea nevrozei pe măsură ce personajul se confruntă cu
problemele fundamentale ale existenţei: iubirea, alegerea unui drum în viaţă,
coexistenţa cu alţii, războiul. .
Universul informaţional parcurs la facultate, profilul moral al personajului sunt
punctate prin caracterizarea indirectă, care se conturează prin concepţiile personajului
referitoare la raportul individ – societate ( „Omul singur nu e cu nimic mai mult decât
un vierme […] Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă […]
conştiinţa să îi dicteze datoria, nu legile” ) şi prin concepţiile iniţiale privitoare
la raportul individ – război ( „Războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai
eficace element de selecţiune.” ).
Reflecţiile personajului accentuează o dimensiune psihologică profundă, dar
dominată de idealism şi de îndepărtarea de realitate: „Viaţa omului nu e afară,
ci înăuntru, în suflet”; „Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit…
Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri”.
Caracterizarea directă este făcută de alte personaje. Profesorul său de filozofie
de la Budapesta îl consideră un şovăitor - „I se părea că tânărul acesta, ros până
la temelii de îndoieli e reprezentantul tipic al unei generaţii care, pierzându-şi
credinţa în Dumnezeu, se înverşunează a găsi ceva în afară de sufletul
omului…”. Din perspectiva lui Klapka, Apostol Bologa e un om demn de admiraţie: „eşti
o inimă de aur, Bologa!”
Personaj tragic, Apostol Bologa se află într-o constantă luptă cu destinul. Destinul
îl opreşte de două ori în încercarea de a fugi: o dată e rănit, a doua oară se
îmbolnăveşte. La a treia tentativă – pe care o face într-o stare de transă,cade in
mâinile ofiţerului care-l aştepta demult. Finalul romanului consemnează o ultimă
simetrie ( scena spânzurătorii, în zori, de data aceasta ). Obsesiile
personajului se împlinesc, fatal, implacabil, iubirea îl împresoară, ca un val
izbucnit parcă din „rărunchii pământului”, şi privirea sa se încarcă cu lumina
răsăritului.
Moartea lui Apostol Bologa susţine intenţia autorului de a accentua destinul
tragic al omului într-o continuă luptă cu sine însuşi. Eroul acestui roman este
un însingurat, dominat de propria nehotărâre şi, de aceea, incapabil să-şi
controleze propriul destin.