CARTA EUROPEANĂ

PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR ∗

Strasbourg, 8-10 iulie 1998

Activităţi pentru dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii democratice

Cuvânt înainte

Lucrările desfăşurate în cadrul Consiliului Europei în ultimii ani privind organizarea justiţiei într-un stat
de drept au permis abordarea a multiple reluări ale temei privind statului judecătorilor şi diferite
aspecte ale acesteia. Este vorba mai ales de reuniunile din anii trecuţi, consacrate selecţionării,
formării profesionale, carierei, responsabilităţii şi regimului disciplinar al judecătorilor, reuniuni al căror
ritm s-a accelerat de la începutul anilor 80 şi profindele schimbări intervenite în Europa de Est.

În 1997 a apărut idea de a reuni roadele acestor lucrări şi discuţii cu scopul de a le da o mai mare
„vizibilitate”, dar de asemenea, şi mai ales, cu scopul de a da un nou elan efortului, niciodată încheiat,
de perfecţionare a instituţuilor judiciare ca element esenţial al Statului de Drept.

Necesitatea de a elabora o cartă europeană privind statutul judecătorilor a fost confirmată în iulie
1997, la terminarea lucrărilor unei prime reuniuni multilaterale ţinută la Strasbourg şi consacrată
statutului judecătorilor în Europa. Participanţii la această reuniune, originari din 13 state ale Europei
occidentale, centrale şi orientale, la care s-au adăugat reprezentanţi ai Asociaţiei Europene a
Magistraţilor şi a Magistraţilor Europeni pentru Democraţie şi Libertăţi, şi-au exprimat dorinţa ca,
pentru elaborea cartei, Consiliul Europei să ofere cadrul şi susţinerea necesară.

Pe baza acestor concluzii, Direcţia pentru probleme juridice a încredinţat unor experţi (trei), veniţi din
Franţa, Polonia şi Marea Britanie, redactarea unui proiect de cartă.

Acest proiect, elaborat în primăvara lui 1998, a fost supus participanţilor unei a doua reuniuni
multilaterale, de asemenea ţinută la Stasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, şi la capătul celor trei zile
de discuţii, textul, după ce acesta a fost ameliorat printr-un anumit număr de amendamente, a fost
adoptat la unanimitate.
Valoarea acestei Carte nu rezultă dintr-un statut formal pe care ea nu îl are, ci din pertinenţa şi forţa
pe care autorii au vrut să o dea conţinutului ei. Cunoaşterea acestui conţinut şi o largă difuzare a
Cartei sunt elemente esenţiale pentru ca dinamica sa de progres să se concretizeze. Ea este
destinată judecătorilor, juriştilor, responsabililor politici şi mai general tuturor persoanelor interesate în
privinţa instituţiilor Statului de drept şi ale democraţiei.

CARTA EUROPEANĂ

PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

Participanţii la reuniunea multilaterală privind statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul

Europei între 8 şi 10 iulie 1998, (Strasbourg),

Având în vedere articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de
către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege”;

Având în vedere Principiile fundamentale referitoare la independenţa judecătorilor, aprobate de

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în noiembrie 1985;

Referindu-se la Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre, cu privire la

independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi însuşindu-şi obiectivele pe care aceasta le exprimă;

Interesaţi ca promovarea independenţei judecătorilor, necesară întăririi supremaţiei dreptului şi

apărării drepturilor şi libertăţilor individuale în cadrul statelor democratice să devină efectivă;

Conştineţi de necesitatea ca dispoziţiile de natură a asigura cele mai bune garanţii de competenţă,
independenţă şi imparţialitate a judecătorilor să fie precizate într-un instrument destinat tuturor statelor
europene;

Dorind ca statutul judecătorilor în diferitele state europene să ia în considerare aceste dispoziţii, pentru
a asigura în mod concret cele mai bune garanţii,
Au adoptat prezenta Cartă europeană privind statutul judecătorilor.

1. Principii generale

1.1. Statutul judecătorilor urmăreşte să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea pe care, în

mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la instanţe şi de la fiecare judecător căruia îi este
încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispoziţie şi orice procedură de natură să
altereze încrederea în această competenţă, independenţă şi imparţialitate. Prezenta Cartă cuprinde
dispoziţiile cele mai în măsură să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc
îmbunătăţirea garanţiilor sigurate în diferitele state europene. Ele nu pot justifica modificări ale statului
care să tindă la reducerea nivelului garanţiilor deja atins în ţările respective.

1.2. În fiecare stat european, principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt prevăzute în
normele interne de cel mai înalt nivel, iar reguliile acestuia în norme cel puţin de nivel legislativ.

1.3. În privinţa oricărei decizii ce poate afecta selecţia, alegerea, numirea, desfăşurarea carierei sau
încetării mandatului unui judecător, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea
executivă şi puterea legislativă, care să cuprindă cel puţin o jumătate dintre judecătorii aleşi de către
egalii lor, în concordanţă cu modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora.

1.4. Statutul oferă tuturor judecătorilor care consideră că drepturile lor statuare sau, într-o manieră mai
generală, independenţa lor sau cea a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea
de a sesiza o astfel de instanţă independentă, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a
remedia acest lucru sau a propune remedierea lui.

1.5. Judecătorii trebuie să dovedească, în exercitarea funcţiei, disponibilitate şi respect al persoanelor,

preocupându-se de menţinerea celui mai înalt nivel de competenţă cerut de judecarea litigiilor,
judecată de care depinde garantarea drepturilor individuale, şi păstrând secretul asupra informaţiilor
care le-au fost încredinţate potrivit legii.

1.6. Statul are datoria să asigure judecătorilor mijloacele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, în
special pentru rezolvarea litigiilor într-un termen rezonabil.

1.7. Organizaţiile profesionale constituite de judecători şi la care aceştia pot adera în mod liber
contribuie în special la apărarea drepturilor conferite acestora prin statut, îndeosebi faţă de autorităţile
şi instituţiile ce intervin în deciziile care îi privesc.
1.8. Judecătorii sunt asociaţi, prin reprezentanţii lor şi prin organizaţiile lor profesionale, la deciziile
referitoare la administrarea instanţelor, la stabilirea resurselor alocate şi la repartizarea acestora pe
plan naţional şi pe plan regional. Ei sunt consultaţi, în aceleaşi condiţii, asupra proiectelor de
modificare a statutului lor şi la definirea condiţiilor de remunerare şi de asigurare a protecţiei lor
sociale.

2. Selecţia, recrutarea, formarea iniţială

2.1. Normele statutare privind selecţia şi recrutarea judecătorilor stabilesc alegerea candidaţilor de
către o instanţă sau un juriu independent, pe temeiul capacităţii lor de a aprecia liber şi imparţial
situaţiile judicaire prezentate şi de a le aplica legea, respectând demnitatea persoanei. Ele exclud
posibilitatea înlăturării unui candidat/candidate pentru un motiv determinat referitor la sexul, originea
etnică sau socială, ori opiniile filozofice şi politice şi convingerile religioase.

2.2. Statutul prevede condiţiile în care este asigurată aptitudinea de a exercita funcţii judiciare, pe
baza unor cerinţe legate de diplomele obţinute sau de experienţa anterioară.

2.3. Statutul asigură, prin mijloace de formare profesională suportate de stat, pregătirea candidaţilor
aleşi pentru exercitarea efectivă a funcţiilor respective. Instanţa menţionată la punctul 1.3. veghează la
adaptarea programelor de pregătire şi a structurilor pe care le realizează faţă de cerinţele de
deschidere, de competenţă şi de imparţialitate legate de exercitarea funcţiilor publice.

3. Numirea, inamovibilitatea

3.1. Decizia de numire ca judecător al unui candidat/candidate selecţionaţi şi decizia de repartizare

într-o instanţă sunt luate de către instanţa independentă menţionată la punctul 1.3. sau la propunerea
ori recomandarea acesteia, sau cu acordul ori după avizul său.

3.2. Statutul stabileşte situaţiile în care activităţile anterioare ale unui candidat /candidate, sau cele
desfăşurate de persoanele apropiate, constituie un impediment în repartizarea în cadrul unei instanţe,
din cauza îndoielilor pe care le pot suscita în mod legitim şi obiectiv, cu privire la imparţialitatea sau
independenţa lor.

3.3. În momentul în care procedura de alegere prevede o perioadă de încercare, în mod necesar
scurtă, posterioară numirii în calitate de judecător, înainte ca aceasta să fi fost confirmată cu titlul
definitiv sau, în momentul în care alegerea se face pentru o durată limitată, şi poate fi reînnoită,
decizia de a nu numi definitiv sau de a nu reinvesti nu poate fi luată decât de instanţa independentă
amintită la punctul 1.3. sau la propunerea, recomandarea sau cu acordul sau după avizul acesteia.
Dispoziţiile punctului 1.4 sunt de asemenea aplicabile şi persoanei supuse unei perioade de probă.
3.4. Judecătorii în funcţie în cadrul unei instanţe nu pot face obiectul unei noi numiri sau a unei noi
repartizări nici chiar al unei promovări, fără să fii consimţit în mod liber. De la acest principiu se poate
face excepţie numai în cazul în care mutarea a fost prevăzută cu titlul de sancţiune disciplinară şi a
fost pronunţată, în cazul unei modificări legale a organizării judiciare şi în cazul încadrării temporare,
pentru a ajuta o instanţă învecinată, caz în care durata maximă a acestei încadrări este strict limitată
prin statut, fără a se alătura aplicarea dispoziţiilor punctului 1.4.

4. Desfăşurarea carierei

4.1. În măsura în care nu se bazează pe vechime, sistemul de promovare a judecătorilor se

întemeiază exclusiv pe calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecătorului,
prin evaluări obiectiv realizate de unul sau mai mulţi judecători şi discutate cu judecătorul în cauză.
Deciziile de promovare sunt în acest caz pronunţate de instanţa prevăzută la punctul 1.3. sau la
propunerea ori cu acordul acesteia. Judecătorul care nu a fost propus pentru promovare trebuie să
poată depună plângere în faţa acestei instanţe.

4.2. Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea prin care se exprimă
activitatea lor de cetăţeni. Această libertate nu poate fi limitată decât în măsura în care activităţile
respective sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa judecătorului ori cu
disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu atenţie şi într-un termen rezonabil litigiile cu care este
sesizat. Exercitarea unei activităţi exterioare remunerate, alta decât literară sau artistică, trebuie să
facă obiectul unei autorizaţii prealabile, în condiţiile stabilite prin statut.

4.3. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la orice act sau manifestare de
natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor.

4.4. Statutul garantează judecătorilor menţinerea şi aprofunadarea cunoştinţelor atât tehnice, cât şi
sociale şi culturale necesare exercitării atribuţiilor lor, prin accesul periodic la cursuri de pregătire,
suportate de stat, care veghează la organizarea acestora cu respectarea condiţiilor prevăzute la
punctul 2.3.

5. Răspunderea

5.1. Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin statut nu poate
fi sancţionată decât prin decizia, la propunerea, recomandarea sau cu acordul unui organ jurisdicţional
sau unei instanţe alcătuite cu cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi, în cadrul unei proceduri
contradictorii în care judecătorul poate fi asistat pentru a-şi asigura apărarea. Gravitatea sancţiunilor
aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii.
Decizia de aplicare a sancţiunii pronunţate de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de
o instanţă menţionă în acest alineat, poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu
caracter jurisdicţional.
5.2. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unui organism independent, fără un
formalism excesiv, reclamaţii privind nereguli în funcţionarea justiţiei într-o anumită cauză. Acest
organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a reclamaţiei relevă o încălcare ca
cea menţionată la punctul 5.1. din partea judecătorului, să sesizeze instanţa disciplinară sau cel puţin
să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de
a o face.

6. Remunerarea, protecţia socială

6.1. Exercitarea ca profesie a funcţiilor judiciare implică remunerarea judecătorului la un nivel stabilit în
aşa fel încât să-l ferească de presiuni ce vizează să influenţeze sensul deciziilor sau în general
comportamentul său jurisdicţional, afectându-i astfel independenţa şi imparţialitatea.

6.2. Remuneraţia poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor judecătorului care le
exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, apreciate în condiţii de
transparenţă.

6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale legate de boală,
maternitate, invaliditate, bătrâneţe şi deces.

6.4. În mod special, statutul garantează judecătorului care a împlinit vârsta legală pentru încetarea din
funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită, plata unei pensii al cărei nivel trebuie
să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională.

7. Încetarea din funcţie

7.1. Judecătorul încetează definitiv să îşi exercite funcţia ca urmare a demisiei, a inaptitudinii fizice
constatate prin expertiză medicală, a limitei de vârstă, a expirării mandatului prevăzut de lege sau prin
revocarea dispusă în cadrul unei proceduri de felul celei prevăzute la punctul 5.1.

7.2. Existenţa uneia dintre cauzele stabilite prin punctul 7.1., alta decât limita de vârstă sau expirarea
mandatului legal, trebuie să fie verificată de către instanţa prevăzută la punctul 1.3.

EXPUNEREA DE MOTIVE A CARTEI EUROPENE

 PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

1. Principii generale

Câmpul de aplicare al cartei europene cuprinde nu numai judecătorii de carieră dar şi celelalte
categorii de judecători. Pare într-adevăr important, ca anumite garanţii care privesc în special alegerea
judecătorilor, incompatibilităţile lor, comportamentul lor în afara funcţiei sau în momentul încetării
acesteia, să se aplice tuturor judecătorilor.

Carta semnalează în mod expres dispoziţiile care sunt chemate să fie aplicate în special judecătorilor
de carieră, această specificare fiind de altfel implicită în anumite noţiuni, ca aceea de carieră, de
exemplu.

Dispoziţiile Cartei privesc judecătorii care compun toate jurisdicţiile în faţa cărora persoanele îşi
prezintă cauzele sau care sunt chemate să le judece cauzele, fie că aceste jurisdicţii sunt civile,
penale, administrative sau altele.

1.1. Carta înţelege să definească conţinutul statutului judecătorilor în raport cu obiective care trebuie
atinse: să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea pe care orice persoană este în drept a
o aştepta de la jurisdicţiile şi de la fiecare judecător/judecătoare, deci este reamintită misiunea de
protecţie a drepturilor persoanei. Statutul nu este deci un scop în sine, ci un mijloc de a asigura
persoanelor cărora protecţia drepturilor este încredinţată jurisdicţiilor şi judecătorilor garanţiile
necesare pentru o protecţie efectivă.

Aceste garanţii în profitul persoanelor rezidă în competenţă, independenţă şi imparţialitate, referinţe

pozitive, deoarece statutul judecătorilor trebuie să tindă să le asigure, şi negative, deoarece trebuie să
excludă tot ce ar putea să altereze încrederea în existenţa lor.

Întrebarea care s-a pus a fost aceea de a şti dacă dispoziţiile cartei ar trebui să fie prezentate ca
imperative, adică să se prefigureze în mod obligatoriu în statutele naţionale ale judecătorilor sau dacă
au valoare de recomandare fără să devină un obstacol în aplicarea altor dispoziţii considerate că
permit asigurarea unor garanţii echivalente.

Această ultimă soluţie ar putea fi inspirată de grija de a nu stigmatiza sistemele naţionale sau, dincolo
de modalităţile juridice puţin marcate de preocupările de protecţie statuară a judecătorilor, practica
veche şi constantă ajung a face ca aceste garanţii să fie efective.
Dar trebuie pus în valoare şi punctul de vedere conform căreia absenţa dispoziţiilor de tip statuar
îmbinând exercitarea, de către autotităţile politice, a puterilor în materie de numire, de promovare sau
de încetare a funcţiilor, se traduce, în experienţa unui aşa de mare număr de ţări, ca şi cele care au
aderat recent la Consiliul Europei, prin ineficienţa de competenţă, independenţă şi imparţialitate.

De aceea, fără să dea dispoziţiilor sale un caracter imperativ, carta le prezintă ca fiind cele mai bune,
pentru a garanta realizarea obiectivelor mai sus enunţate.

Multe din dispoziţiile Cartei nu se pot aplica în sistemele în care judecătorii sunt direct aleşi de
cetăţeni. Nu era posibil să se elaboreze Carta dacă nu se reţin discpoziţiile compatibile cu astfel de
sisteme de alegeri, căci s-ar ajunge la un foarte modest “cel mai mic numitor comun”.Carta nu îşi
propune să “invalideze” într-o oarecare măsură sistemele de alegeri care pot fi privite de către
cetăţenii ţărilor unde ele sunt implementate ca o chintesenţă a democraţiei. Se impune a se considera
că aceste dispoziţii să se aplice “în măsura în care acest lucru este posibil, la sistemele de alegeri a
judecătorilor. De exemplu, dispoziţiile punctelor 2.2. şi 2.3. ( prima frază) sunt desigur aplicabile în
raport cu astfel de sisteme, unde ele pot aduce garanţii fericite.

Dispoziţiile Cartei vizează ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene, nivel a cărui
importanţă va depinde de cel deja atins în aceste ţări. Dar dispoziţiile Cartei un pot în nici un fel să
servească ca fundament pentru modificările statutelor naţionale care ar tinde, în mod contrar, să
determine diminuarea nivelului garanţiilor deja atinse în ţările respective.

1.2. Importanţa statutului judecătorilor de care este legată şi garantarea competenţei, independenţei şi
imparţialităţii judecătorilor şi a jurisdicţiilor, conduce la înscrierea acestor principii fundamentale în
normele interne la nivelul cel mai ridicat, adică, pentru statele europene care dispun de o Constituţie
rigidă, chiar în Constituţie. Regulile statutului vor fi înscrise în normele de nivel cel puţin legislativ, care
va fi în acelaşi timp nivelul cel mai ridicat pentru un stat cu o Constituţie suplă.

Aceste exigenţe care ţin de nivelul normativ necesar pentru înscrierea principiilor fundamentale şi
pentru regulile care împiedică modificarea prin proceduri expeditive neproporţionate cu mizele în
cauză. În particular, nivelul constituţional al principiilor fundamentale trebuie să împiedice ca legislaţia
să adopte dispoziţii care au ca obiect sau ca efect nesocotirea lor.

Indicând nivelul normativ cerut de ordinea internă, Carta nu prejudiciază respectul care se datorează,
în această ordine, de luarea dispoziţiilor de protecţie conţinute în aceste instrumente internaţionale de
constrângere pentru statele europene. Carta cere respectarea acestor dispoziţii, cu atât mai mult cu
cât ea se referă la aceste state principale, ca la o sursă de inspiraţie, aşa cum ea a indicat în
preambul.

1.3. Carta prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă sau de puterea
legislativă pentru orice decizie care afectează selecţia, recrutarea, numirea, derularea carierei sau
încetarea mandatului din funcţie a unui judecător.
Formularea aşa cum a fost reţinută, vizează să acopere situaţii variate, care merg de la un sfat dat de
către instanţa independentă unui organism al puterii executive sau al puterii legislative până la luarea
unei decizii de către instanţa independentă.

Trebuia să se ţină cont în acestă privinţă de anumite diferenţe între sistemele naţionale. În unele dintre
ele, va fi greu de admis ca o instanţă independentă să se substituie unei autorităţi politice de numire.
Dar obligaţia, într-un astfel de caz, de a primi cel puţin recomandarea sau avizul unei instanţe
independente nu poate să nu aibă un efect foarte incitant, chiar unul de constrângere, nu în practică
pentru autoritatea politică de numire. În spiritul Cartei recomandările sau avizul instanţei independente
un constituie garanţii decât dacă sunt de natură generală urmate de punerea în practică. Autoritatea
politică sau administrativă care un ţine cont de o astfel de recomandare sau un astfel de aviz ar trebui
cel puţin să fie obligată să facă cunoscute motivele refuzului.

Carta reţine o formulare în care intervenţia instanţei independente va putea să ia forma atât a unui
aviz cât şi a unei recomandări, a unei propuneri sau a unei decizii.S-a pus şi problema competenţei
instanţei independente. Carta a reţinut o formulare după care în această instanţă iau parte cel puţin
jumătate din judecătorii care au fost aleşi de către egalii lor. Ea nu a vrut să permită ca judecătorii să
fie minoritari în cadrul instanţei independente, dar în acelaşi timp nu a vrut nici să impună ca ei să fie
majoritari. În cazul unor concepţii diferite şi a unor dezbateri filozofice din statele europene, s-a părut
că referirea la un nivel minim care reprezintă jumătate din judecători un asigură la nivel de garanţii
apreciabile respectând totodată consideraţiile de principiu care se pot exprima într-unul sau altele din
sistemele naţionale.

Carta arată că judecătorii care fac parte din instanţa independentă sunt aleşi de către egalii lor. Carta
a considerat că independenţa de instanţă de care este vorba excludea ca judecătorii care fac parte din
ea să fie aleşi sau numiţi de o autoritate politică aparţinând puterii executive sau legislative

O astfel de formulă ar fi de natură să confere un carácter partizan desemnării sau rolului judecătorilor.
Nu este de aşteptat în mod concret ca judecătorii din instanţa independentă să obţină favoruri din
partea unor partide politice sau din partea unor organisme ce-şi datorează desemnarea sau alegerea
unor partide.

În sfârşit, fără a impune un mod de scrutin particular, Carta indică modalităţile de alegere a
reprezentanţilor judecătorilor în interiorul acestei instanţe care trebuie să asigure reprezentarea cea
mai largă a acestora.

1.4. Carta consacră „dreptul la recurs” al judecătorilor care consideră că drepturile statuare sau, mai
general, independenţa lor sau a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel în faţa unei
instanţe independente, asemenea celei examinate anterior.
Astfel, judecătorii nu sunt dezarmaţi în faţa unui prejudiciu adus independenţei lor. Dreptul la recurs
este o garanţie necesară, căci afirmarea principiilor protectoare nu rămâne decât un jurământ pios,
dacă nu există în fiecare circumstanţă acele mecanisme care să permită garantarea aplicării lor
efective. Intervenţia instanţei independente, în orice decizie care afectează statutul individual al
judecătorilor, nu acoperă în mod obligatoriu toate ipotezele în care independenţa acestora poate fi
afectată şi este indispensabil ca sesizarea acestei instanţe să se poată face la iniţiativa judecătorilor
înşişi.

Carta precizează că instanţa astfel sesizată trebuie să dispună de mijloace efective pentru a remedia
ea însăşi, sau să propună autorităţii competente remedierea situaţiei care afectează independenţa
judecătorilor. Această formulă ţine cont de diversitatea sistemelor naţionale, observându-se că simpla
recomandare a unei instanţe independente faţă de o situaţie individuală are efectiv un efect incitant în
practică asupra autorităţii căreia ea se adresează.

1.5. Carta enunţă principalele îndatoriri ale judecătorilor în şi pentru exercitarea funcţiilor.
Disponibilitatea se referă pe de o parte la timpul necesar pentru a judeca corect cauzele şi la starea
de spirit atentă, care este evident cerută de o sarcină atât de importantă, deoarece prin judecarea
cauzelor se asigură garanţia drepturilor individuale. Respectul pentru persoane se impune, în special,
în situaţia de deţinere a puterii care este cea a judecătorilor şi se impune cu atât mai mult cu cât de
multe ori indivizii se prezintă în faţa justiţiei într-o stare de fragilitate personală. Datoria de a păstra
secretele revine prin lege judecătorilor şi este, de asemenea, menţionat. Este indicat ca judecătorii să
menţină cel mai înalt nivel de competenţă, cerut în orice circumstanţe de judecare a cauzelor. Deci, pe
de o parte, nivelul ridicat de competenţă, punerea în practică, sunt pentru judecători o exigenţă de
orice moment în examinarea şi judecarea cauzelor şi le revine cerinţa de a menţine acest înalt nivel
sun rezerva accesului care trebuie să le fie asigurat, aşa cum va fi precizat, în acţiunile de formare
profesională.

1.6. Carta precizează că statul are datoria de a asigura judecătorului mijloacele pentru îndeplinirea în
bune condiţii a misiunii lor, în special rezolvarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Fără menţionarea expresă a acestei obligaţii care cade în sarcina statului, dispoziţiile relative la
responsabilitatea judecătorilor, s-ar altera.

1.7. Carta recunoaşte rolul organizaţiilor profesionale constituite de către judecători şi la care pot
adera, în mod liber, toţi judecătorii, ceea ce exclude orice fel de discriminare în dreptul de a face parte
dintr-o organizaţie, arătându-se că ele contribuie la apărarea drepturilor statuare a judecătorilor pe
lângă autorităţi şi instanţe care intervin în deciziile care îi privesc. Un se poate deci interzice
judecătorilor să se constituie în astfel de organizaţii profesionale sau să adere la ele.

Carta, fără să le dea exclusivitate în apărarea drepturilor statuare al judecătorilor, arată că trebuie
cunoscută şi respectată contribuţia lor de apărare pe lângă autotităţi şi instanţe care intervin în
deciziile care îi privesc pe judecători. Aceasta se aplică, mai ales, în ceea ce priveşte instanţa
independentă despre care se vorbeşte la punctul 1.3.
1.8. Carta prevede că judecătorii sunt asociaţi, prin reprezentanţii lor, în special în cadrul instanţei
independente despre care se vorbeşte la punctul 1.3. şi prin organizaţiile lor profesionale, la deciziile
privind administrarea jurisdicţiilor, determinarea mijloacelor materiale şi alocarea acestora pe plan
naţional şi local.

Fără a lua partea în ceea ce priveşte o formă juridică determinată, nici în ceea ce priveşte un grad de
constrângere, este vorba despre asocierea judecătorilor la elaborarea bugetului care revine justiţiei,
global, precum şi diferitelor jurisdicţii luate individual, ceea ce implică proceduri de consultare sau de
reprezentare la nivel naţional şi local. Acest lucru se aplică, de asemenea, în sens mai larg
administraţiei justiţiei şi celei de jurisdicţii. Carta nu cere ca această administraţie să revină
judecătorilor, dar ea impune ca aceştia să nu fie ţinuţi deoparte.

Consultarea judecătorilor, prin reprezentanţii lor sau prin organizaţiile lor profesionale, asupra
proiectelor de modificare a statutului sau definirea condiţiilor de remunerare şi protecţie socială,
incluzând aici şi pensia, trebuie să permită ca judecătorii să nu fie ţinuţi deoparte în pregătirea
deciziilor în aceste domenii, fără ca în acelaşi timp să aducă prejudiciu puterii de decizie cuvenite de
drept instanţelor naţionale constituţionale competente.

2. Selectarea, rectrutarea, formarea profesională iniţială

2.1. Selectarea şi recrutarea judecătorilor dintre candidaţi trebuie efectuată de către o instanţă sau un
juriu independente. Nu se precizează că trebuie să fie vorba de instanţa amintită la punctul 1.3., ceea
ce înlesneşte posibilitatea de a recurge, de exemplu, la sistemul de juriu de concurs sau de comisie
de selecţie, dacă acestea sunt independente. În practică, procedura de selecţie este deseori distinctă
de procedura de numire propriu-zisă. Este important de precizat garanţiile specifice care se leagă de
procedura de selecţie. Alegerea făcută de instanţa de selectare trebuie să se sprijine pe criterii care
sunt în relaţie cu natura funcţiilor care trebuie exercitate.

Este vorba, mai întâi, de evaluarea capacităţii candidaţilor de a aprecia liber situaţiile care sunt supuse
unui judecător, ceea ce evocă libertatea gândirii. Aptitudinea de a face dovada imparţialităţii
indispensabile în exercitarea funcţiilor judiciare este, de asemenea, un element esenţial. Capacitatea
de a aplica legea trimite la cunoaşterea dreptului şi la aptitudinea de a-l pune în practică, ceea ce nu
este acelaşi lucru. Selecţia trebuie, în final, să se asigure în privinţa capacităţii candidaţiilor de a
impune un comportament de respect faţă de demnitatea persoanelor, care este esenţială într-o relaţie
de putere şi faţă de individul care se prezintă în faţa justiţiei, acesta aflându-se, de multe ori, în situaţii
dificile.

În concluzie, selecţia nu poate să se bazeze pe criterii de discriminare fondate pe sex, origine etnică
sau socială, opinii filozofice şi politice, convingeri religioase.
2.2. Este necesar, pentru a garanta aptitudinea de exercitare a funcţiei de judecător, care are un
caracter specific, ca regulile statuare privind selecţia şi recrutarea să impună exigenţe în privinţa
diplomelor obţinute sau a unei experienţe anterioare, aşa cum este cazul în recurtare, de exemplu,
pentru care care exercitarea funcţiei cu caracter juridic pe un anumit număr de ani este o condiţie
necesară.

2.3. Caracterul specific al funcţiei de judecător, unde este vorba ca acesta să intervină în situaţii
complexe şi deseori delicate pentru demnitatea persoanelor, implică faptul de a nu se mulţumi cu o
verificare abstractă a aptitudinilor de a fi judecător.

O pregătire a candidaţiilor selecţionaţi pentru exercitarea efectivă a funcţiei de judecător trecând prin
formări profesionale adecvate este necesară. Aceasta trebuie să se afle în sarcina statului.

Pregătirea, prin aceste formări profesionale, pentru o justiţie independentă şi imparţială, trimite la
necesitatea anumitor precauţii, cu scopul ca imparţialitatea, competenţa şi transparenţa indispensabile
să fie garantate atât în conţinutul programelor de formare cât şi în funcţionarea structurilor care
asigură punerea în aplicare a acestor programe. Se prevede ca instanţa menţionată la punctul 1.3. să
vegheze asupra potrivirii programelor de formare şi a structurilor care le pun în practică cu exigenţele
de transparenţă, competenţă şi imparţialitate legate de exercitarea funcţiei judecătoreşti. Va trebui ca
ele să dispună de mijloacele de punere în aplicare a acestora. Înseamnă că regulile statutului trebuie
să precizeze modalităţile unui control al acestei instanţe, în raport cu imperativele în cauză în privinţa
programelor şi punerii lor în aplicare de către structurile de formare profesională.

3. Numirea, inamovibilitate

3.1. Sistemele naţionale pot distinge procedura de selecţie propriu-zisă de cea de numire în funcţia de
judecător şi cea de repartizare a unei persoane numită judecător la un anumit tribunal. Este important
de precizat că decizia de numire şi cea de repartizare sunt luate de instanţa independentă prevăzută
la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea, cu acordul sau după avizul acesteia.

3.2. Carta a avut în vedere problema incompatibilităţilor. Ea nu a reţinut ipoteza incompatibilităţilor

absolute care ar constitui obstacole, pentru cauze legate de activităţile anterioare ale unui candidat,
sau de cele exercitate de apropiaţii lor, la numirea în funcţia de judecător. În schimb, ea consideră că
trebuie să se ţină cont, pentru repartizarea la un tribunal, de circumstanţe, aşa cum sunt ele evocate
în momentul în care pot în mod legitim şi obiectiv să ridice dubii asupra imparţialităţii şi independenţei
judecătorului.

Cu titlu de exemplu, un avocat care şi-a exercitat funcţia înainte într-un oraş, nu poate, în mod sigur, fi
numit imediat judecător în acelaşi oraş şi, de asemenea, este dificil de conceput ca o personaă să fie
repartizată ca judecător la un tribunal într-un oraş în care soţul sau părintele, de exemplu, este primar
sau deputat. Regulile statuare trebuie deci, pentru repartizarea la un tribunal, să ia în considerare
situaţiile de natură să dea naştere în mod obiectiv unor îndoieli privind independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor.
3.3 În anumite sisteme naţionale, procedura de recrutare prevede o perioadă de probă după numire,
înainte ca aceasta să fie confirmată cu titlu definitiv, iar în altele o durată limitată a funcţiei susceptibile
de reînnoire.

Este necesar, în astfel de cazuri, ca decizia de a nu fi numit definitiv sau de a nu fi reînnoit să nu fie
luată decât de instanţa independentă prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea sa, recomandarea
sau după avizul său. Este clar că situaţiile de perioadă de probă sau de reînnoire sunt delicate, dacă
nu chiar periculoase din punct de vedere al independenţei şi imparţialutăţii judecătorului care speră
confirmarea sa sau reînnoirea ca judecător. Trebuie deci prevăzute garanţii atunci când intervine
instanţa independentă. În măsura în care calitatea de judecător a unei persoane supuse la o periodă
de probă ar putea fi discutată, Carta precizează că dreptul la recurs prevăzut la punctul 1.4. se aplică
la o astfel de persoană.

3.4. Carta consacră inamovibilitatea judecătorilor, înţeleasă ca o imposibilitate de a da unui judecător

o nouă repartizare, noi funcţii care să se substituie celor precedente, fără ca aceştia să consimtă ei
înşişi, în mod liber. Trebuie totodată admise şi excepţii, atunci când mutarea unui judecător, prevăzută
în statutul naţional ca sancţiune disciplinară, a fost decisă în acest cadru, atunci când intervine o
modificare legală a organizării judecătoreşti care antrenează, de exemplu, desfiinţarea unui tribunal şi
atunci când judecătorul este chemat să întărească activitatea unui tribunal vecin într-o situaţie dificilă.
În acest ultim caz, repartizarea temporară trebuie să fie pe o durată limitată hotărâtă de statut. Ţinând
cont, în acelaşi timp, de caracterul foarte delicat al deplasării unui judecător la care acesta nu a
consimţit, amintim că acesta dispune, în virtutea punctului 1.4., de un drept general şi legitim la recurs
în faţa unei instanţe independente care poate verifica legitimitatea unui astfel de demers. Este de
asemenea dreptul la recurs cel care permite să se poată răspunde la situaţii care nu au fost luate în
considerare în dispoziţiile Cartei şi în care judecătorul s-ar vedea suprasolicitat cu scopul de a fi
împiedicat în practică să conducă în mod normal procedurile de care răspunde.

4. Derularea carierei

4.1. Cu excepţia cazului când promovările se conferă judecătorilor strict pe baza vechimii, sistem pe
care Carta nu l-a exclus în măsura în care este considerat ca un înalt protector al independenţei, dar
care implică în sistemele naţionale garantarea absolută a calităţii recrutării, este important ca
independenţa şi imparţialitatea judecătorului să nu fie prejudiciate prin promovare. Trebuie precizat că
ceea ce este de temut este atât judecătorul blocat în mod ilegitim în promovare, cât şi cel
recompensat în mod excesiv.

Acesta este motivul pentru care Carta defineşte criteriile de promovare ca fiind exclusiv calităţile şi
meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecătorului, apreciată prin intermediul
evaluărilor obiective efectuate de către unul sau mai mulţi judecători, menţionând că aceste evaluări
trebuie să facă obiectul unei discuţii cu cei interesaţi.

Pe baza aprecierii făcute în urma evaluărilor, sunt pronunţate promovările de către instanţa prevăzută
la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea, cu acordul sau în urma avizului său. Este prevăzut
în mod expres ca judecătorul care nu este subiectul unei prezentări în vederea unei promovări supuse
unei examinări din partea instanţei judecătoreşti, să poată formula o reclamaţie în faţa acestei
instanţe.

Dispoziţiile de la punctul 4.1. nu sunt, desigur, aplicabile în sistemele în care nu există promovări sau
ierarhii a funcţiilor judecătoreşti, sisteme care la rândul lor protejează la un nivel ridicat independenţa
în această privinţă.

4.2. Carta se referă, la acest punct, la problema activităţilor desfăşurate în paralel cu funcţia juridică.
Ea prevede ca judecătorul să-şi exercite în mod liber activităţile în afara mandatului, dintre care şi cele
care sunt expresia drepturilor cetăţeneşti. Această libertate, care constituie un principiu, nu poate fi
limitată decât în unicul caz în care activităţile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea în
imparţialitatea şi independenţa lor, fie cu disponibilitatea cerută pentru instrumentarea atentă şi în
termen rezonabil a cauzelor care le sunt remise. Carta nu favorizază tipuri precise de activitate. Este
necesară o apreciere concretă privind efectele defavorabile ale activităţilor exterioare asupra
condiţiilor de exercitare a funcţiei juridice. Carta prevede că judecătorul trebuie să solicite autorizarea
de exercitare a activităţilor, altele decât cele din domeniul literar sau artistic, atunci când sunt
remunerate.

4.3. Carta abordează aici problema pe care uneori o denumim „rezerva” judecătorului. Ea reţine o
poziţie care decurge din prevederile articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din
jurisprudenţa Curţii europene privind această dispoziţie, enunţând că judecătorul trebuie să se abţină
de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în
imparţialitatea şi independenţa sa. Referindu-se la riscul unei alterări efective, Carta permite evitarea
rigidităţilor excesive care ar conduce la îndepărtarea judecătorului din societate şi colectivitate.

4.4. Carta prevede „un drept la formarea profesională continuă” a judecătorului, care trebuie să aibă
acces permanent la acţiunile de formare susţinute de către Stat şi vizând garantarea consolidării şi
aprofundării cunoştinţelor de specialitate, cât şi ale celor din domeniul social şi cultural al judecătorilor.
Statul trebuie să vegheze asupra acestor acţiuni de formare profesională cu respectarea condiţiilor
prevăzute la punctul 2.3., care se referă la rolul instanţei independente prevăzute la punctul 1.3.
pentru garantarea adaptării conţinutului acţiunilor de formare profesională şi a structurilor care le pun
în aplicare, la exigenţele de transparenţă, competenţă şi imparţialitate.

Dispoziţiile menţionate la punctele 2.3. şi 4.4. privind formarea profesională definesc garanţii într-un
mod suficient de flexibil pentru a fi adaptate varietăţii sistemelor naţionale, în domeniul formării
profesionale: şcoală care depinde din punct de vedere administrativ de Ministerul Justiţiei, structură
amplasată pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii, fundaţie de drept privat etc.

5. Răspunderea

5.1. Carta prevede la acest punct responsabilitatea disciplinară a judecătorului. Ea se referă în primul
rând la principiul legalităţii sancţiunilor disciplinare, prevăzând că numai încălcarea uneia dintre
îndatoririle în mod expres definite de statut poate da prilejul unei sancţiuni şi că ierarhizarea
sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizată de statut. Carta impune de altfel garanţii privind
procedura disciplinară: sancţiunea disciplinară nu poate fi luată decât la decizia, urmând propunerea,
recomandarea sau cu acordul unei jurisdicţii sau instanţe care să cuprindă cel puţin jumătate dintre
judecătorii aleşi, şi în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu în care judecătorul investigat
poate fi asistat, în scopul apărării sale. În cazul în care este pronunţată o sancţiune, alegerea ei din
ierarchia statuară a sancţiunilor este supusă principiului proporţionalităţii. Carta a prevăzut în sfârşit un
drept de recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional împotriva unei decizii de
sancţiune, atunci când a fost luată de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o
instanţă care cuprinde cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi.

În formularea pe care a reţinut-o, Carta nu impune ca recursul să poată fi exercitat în cazul în care
sancţiunea a fost dată de Parlament.

5.2. Carta priveşte în acest punct răspunderea pecuniară, civilă a judecătorului. Ea impune în principiu
ca repararea daunelor suportate de manieră nelegitimă, ca urmare a deciziei sau a comportamentului
unui judecător în exerciţiul funcţiunii, să fie asigurată de Stat. Aceasta înseamnă că este Statul cel
care, faţă de victimă, este în toate cazurile garantul reparării daunelor.

Precizând că această garanţie a Statului se aplică daunelor suportate în mod nelegitim, ca urmare a
deciziei sau comportamentului unui judecător, Carta nu se referă neapărat la caracterul greşit al
deciziei sau al comportamnetului, ci insistă mai degrabă asupra daunelor care sunt rezultatul acestora
şi care sunt suportate „în mod nelegitim”. Acest lucru este important în privinţa preocupărilor ca
independenţa jurisdicţională a judecătorului să nu fie afectată prin regimul de răspundere civilă.

Carta prevede de altfel ca, atunci când dauna pe care Statul a trebuit să o garanteze este rezultatul
unei nesocotiri grosolane şi de neiertat de către judecător a regulilor în cadrul cărora îşi exercită
activitatea, statutul să dea Statului posibilitatea de a-i cere, într-o limită determinată de acest statut,
rambursararea reparaţiei pe calea unui acţiuni jurisdicţionale. Exigenţa de a fi vorba despre o greşeală
grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare, trebuie să constituie garanţii
semnificative pentru a evita o deturnare eventuală a procedurii. O garanţie suplimentară este
constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa
menţionată la punctul 1.3.

5.3. Carta are în vedere problema reclamaţiilor, plângerilor justiţiabililor cu privire la proasta
funcţionare a justiţiei.

Tratarea plângerilor este mai mult sau mai puţin organizată în cadrul Statelor, şi nu este neapărat
foarte bine organizată.

Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a supune unui organism independent,
fără vreun formalism special, reclamaţia sa privind proasta funcţionare a justiţiei într-o cauză dată. În
cazul în care o examinare prudentă şi atentă ar face să apară incontestabil o încălcare de natură
disciplinară din partea unui judecător, acest organism ar avea posibilitatea de a sesiza instanţa
disciplinară sau cel puţin o autoritate care are, potrivit regulilor statutului naţional, competenţa de a
efectua această sesizare. Nici această instanţă, nici această autoritate nu ar fi obligată să adopte
aceeaşi opinie ca organismul sesizat cu reclamaţia, deci din acest fapt rezultă unele garanţii serioase
împotriva riscurilor de deturnare a procedurii de reclamaţie de către justiţiabilii, care vor în realitate să
facă presiune asupra justiţiei.

Organismul independent despre care este vorba nu ar fi neapărat conceput ca un organism ce se

consacră în mod specific verificării existenţei încălcărilor din partea judecătorilor. Aceştia nu au
monopolul proastei functionări a justiţiei. Ar fi deci de imaginat că acelaşi organism independent
sesizează într-un mod analog, atunci când i se pare justificat, instanţa disciplinară sau autoritatea de
urmărire a avocaţilor, funcţionarilor de justiţie, executorilor etc.

Dar Carta, consacrată statutului judecătorilor, are de conceput, în mod mai precis, problema unei
sesizări privind un judecător.

6. Remunerarea, protecţia socială

Dispoziţiile aflate în această rubrică nu îi privesc decât pe judecătorii care îşi exercită funcţia cu titlu
profesional.

6.1. Carta prevede că exercitarea ca profesie a funcţiei judiciare dă dreptul la o remunerare a

judecătorului, la un nivel stabilit în aşa fel încât să-i ferească de presiuni ce vizează să influenţeze
sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectându-i astfel independenţa şi
imparţialitatea.

A părut preferabil să se indice că nivelul de remuneraţie trebuie fixat în aşa fel încât să ferească
judecătorul de presiuni, mai degrabă decât să prevadă o determinare a acestui nivel prin referinţă la
remuneraţiile vărsate titularilor înaltelor funcţii în cadrul puterii legislative sau puterii executive, căci
titularii acestor funcţii sunt departe de a fi trataţi într-un mod comparabil de la un sistem naţional la
altul.

6.2. Nivelul de remuneraţie al unui judecător, comparat cu cel al altui judecător, poate să varieze în
funcţie de vechime, de natura atribuţiilor la care sunt repartizaţi, sau în funcţie de importanţa sarcinilor
impuse, cum ar fi permananţa de la sfârşitul de săptămână, de exemplu. Dar aceste sarcini ce justifică
o remuneraţie mai ridicată trebuie apreciate într-un mod transparent, cu scopul de a evita diferenţe de
tratare, străine unor consideraţii ce ţin de munca îndeplinită sau de disponibilitatea cerută.

6.3. Carta prevede beneficiul asigurării sociale, adică acoperirea riscurilor sociale clasice legate de
boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe şi deces, în folosul judecătorului.
6.4. Ea precizează în această privinţă că judecătorul care a împlinit vârsta legală pentru încetarea din
funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită, trebuie să beneficieze de vărsarea
unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite
pentru activitatea jurisdicţională.

7. Încetarea din funcţie

7.1. O anume vigilienţă se cere în ceea ce priveşte condiţiile în care un judecător încetează să îşi
exercite funcţia. Este important de determinat în mod limitativ cauzele încetării din funcţie. Este vorba
despre demisie, inaptitudine fizică constatată prin expertiză medicală, limita de vârstă, expirarea
mandatului atunci când funcţia se exercită pe o durată legal determinată, şi în sfarşit despre revocarea
dispusă în cadrul unei proceduri de responsabilitate disciplinară.

7.2. Cu excepţia cauzelor de încetare din funcţie care pot fi constatate fără dificultate, adică pentru
limită de vârstă sau la expirarea mandatului legal prin scurgerea duratei acestui mandat, celelalte
cauze de încetare din funcţie, în momentul în care survin, trebuie să fie verificate de către instanţa
prevăzută la punctul 1.3. Această condiţie este realizată în momentul în care încetarea din funcţie
rezultă dintr-o revocare decisă de către această instanţă, sau la propunerea, recomandarea sau cu
acordul acesteia.

∗ Traducere efectuată de consilierii Curţii Supreme de Justiţie.

COLOCVIUL

"CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE DIN ROMÂNIA CA INSTANŢĂ DE CASAŢIE"

12 - 13 DECEMBRIE 2002

TEMA - "CASAREA VERSUS APELUL"

COMUNICAREA - "APELUL IN PROCESUL CIVIL ROMÂN"

- text bilingv -

MARIN VOICU - prof.univ.dr.,

 judecător, Curtea Supremă de Justiţie [1]

1. Căile de atac în procesul civil

1.1. Principiul constituţional şi cel din CEDO

1.2. Scurt istoric în România

2. Apelul în procesul civil

2.1. Istoric şi reglementare

2.2. Obiectul, subiectele şi procedura apelului

2.3. Judecata apelului

2.4. Soluţiile instanţei de apel

3. Apelul şi recursul "devolutiv" (art.3041 Cod procedură civilă)

3.1. Sediul materiei

3.2. Ponderile apelului şi recursului în statistica judiciară

3.3. Anexă

1. Căile de atac în procesul civil

1.1. Principiu constituţional

Potrivit art.128 din Constituţia României :

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita

căile de atac, în condiţiile legii", text în acord cu art.6(1) din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi cu art.2 din Protocolul nr.7 adiţional la CEDO (în materie penală).

1.2. Scurt istoric în România

 a) Codul de procedură civilă din 1865 şi legea de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie au
reglementat :

- două căi de atac ordinare - opoziţia şi apelul, şi

- patru căi de atac extraordinare : recursul (în casaţie, în anulare şi în interesul

legii), revizuirea, contestaţia (în anulare şi la executare) şi acţiunea recursorie

b) În perioada 1948 - 1993, recursul a devenit o cale ordinară de atac, iar dispoziţiile
privind apelul, recursul în anulare şi recursul în interesul legii au fost abrogate.

c) Prin Legea nr.59/1993 s-a reintrodus apelul, astfel că existau două căi ordinare de
atac - apelul şi recursul, precum şi patru căi extraordinare de atac : recursul în anulare, recursul în
interesul legii, contestaţia (în anulare şi la executare) şi revizuirea.

d) Potrivit art.I pct.106 din Ordonanţa de Urgenţă nr.138/2000, intrată în vigoare la

02.05.2001, recursul a fost reglementat ca o cale extraordinară de atac, iar apelul a fost suprimat în
materie comercială şi într-un număr mare de cauze civile.

e) Aşadar, în prezent, controlul judiciar se realizează de către tribunale, curţi de apel şi

de Curtea Supremă de Justiţie pe calea ordinară de atac a apelului şi pe căile extraordinare de atac -
recursul şi recursul în anulare, păstrându-se şi celelalte căi extraordinare de atac - revizuirea şi
contestaţia (în anulare şi la executare).

Un element comun ţărilor din Uniunea Europeană este faptul că apelul se judecă de
instanţa superioară, iar recursul (care vizează numai probleme de drept), de regulă, se soluţionează
de instanţa de casaţie sau din vârful piramidei judiciare, asigurându-se, astfel, unitatea de practică
judiciară.

2. Apelul în procesul civil

2.1. Istoric şi reglementare

a) Este instituit la Roma de împăratul Hadrian, iar în Franţa, mult mai târziu, în secolul
XIII. În Ţările Româneşti este introdus în secolul XVIII şi, apoi, în Codul de procedură civilă din 1865
(art.316-338), fiind oarecum modificat prin reforma din 1900 şi, mai substanţial, prin legea de
accelerare a judecăţilor din 1943. Este abrogat prin Decretul nr.132 din 19.06.1952 şi reintrodus în
Codul de procedură civilă prin Legea nr.59/1993 (art.282-298).

2.2. Obiectul, subiectele şi procedura apelului

a) Doctrina şi jurisprudenţa au caracterizat apelul ca fiind o cale de atac comună,

ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

b) Obiectul apelului il constituie hotărârile date în primă instanţă de judecătorii şi

tribunale (art.282 Cod procedură civilă) în materie civilă, cu unele excepţii strict reglementate în cod.

Prin reglementările speciale şi modificările aduse Codului de procedură civilă, sfera

apelului a fost redusă substanţial şi în materie civilă.
 Nu sunt susceptibile de apel, ci numai de recurs, hotărârile judecătoriilor şi tribunalelor
date în materia dreptului muncii, a dreptului comercial, a contenciosului administrativ, a dreptului
contravenţional, în unele litigii privind familia sau drepturi patrimoniale, statutul civil al persoanei ş.a.

Legea a stabilit că împotriva unei hotărâri definitive, date în primă instanţă, nu se

poate exercita apelul, ci numai recursul.

c) Subiectele apelului pot fi, în principiu (art.283 Cod procedură civilă), părţile în
proces: reclamantul şi pârâtul, terţii introduşi în proces, care au luat parte la judecată în primă
instanţă (excepţie în materie necontencioasă - art.336 Cod procedură civilă) şi procurorul (Ministerul
Public).

d) Procedura apelului

Termenul de redactare a apelului este de 15 zile de la comunicare, dacă legea nu

dispune altfel (art.284-1 Cod procedură civilă), ca şi cel al recursului.

Cuprinsul cererii de apel este reglementat prin art.287 Cod procedură civilă sub
sancţiunea nulităţii (pctele 2 şi 5) şi a decăderii (pctele 3 şi 4), inclusiv referitor la motivele de fapt şi de
drept (pct.3).

Totuşi, caracterul devolutiv al apelului a impus norma din art.292/2 Cod procedură
civilă potrivit căreia "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea
nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa în fond,
numai pe baza celor invocate la prima instanţă".

2.3. Judecata apelului

a) Probele de apel sunt definite expres în art.292/1 : "părţile nu se vor putea folosi
înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la
prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în intâmpinare", cu excepţia celor rezultate din
dezbateri.

b) În ce priveşte limitele caracterului devolutiv al apelului, "instanţa de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima
instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu" (art.295/1 Cod procedură civilă).

Legea stabileşte că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau
obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi" (art.294/1), dar se va
putea cere "dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii
primei instanţe ... putându-se solicita şi compensaţia legală" (art.294/2).

c) Totuşi, "instanţa va putea incuviinţa refacerea sau completarea probelor

administrate la primă instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse, în condiţiile art.292,
dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei" (art.295/2 Cod procedură civilă).

d) "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în

instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu" (art.298 Cod
procedură civilă).

2.4. Soluţiile instanţei de apel

 a) Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată
(art.296 Cod procedură civilă).

Dacă apelul este respins ca nefondat, hotărârea atacată este confirmată, ca şi

atunci când apelul este anulat ori respins ca tardiv declarat.

Când apelul este admis, hotărârea atacată este schimbată, în tot sau în parte, astfel
că efectele ei sunt anihilate, toate sau numai unele dintre ele.

b) Instanţa de apel poate anula hotărârea atacată, "In cazul în care prima instanţa a
respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa
de apel, găsind apelul intemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul,
pronunţând o hotărâre definitivă" (art.297 alin.1 Cod procedură civilă).

Textul corespunde, oarecum, formulei din art.335 Cod procedură civilă din 1948, fiind o
soluţie care frânează tendinţa de tărăgănare a procesului, eliminând trimiterea primei instanţe pentru
neluarea judecării cauzei.

Când, insă, prima instanţă "s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a
fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente"
ori o va reţine pentru judecare (art.297 alin.2 Cod procedură civilă).

c) Este de reţinut că, prin OUG nr.138/2000, s-a introdus expres în cod principiul non
reformatio in pejus în apel, iar prin dispoziţiile art.296, teza a 2-a, s-a prevăzut că "apelantului nu i se
poate crea, în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, în afară de
cazul când el consimte la aceasta".

3. Apelul şi recursul devolutiv ("micul recurs")

3.1. Potrivit art.3041 Cod procedură civilă "recursul declarat împotriva unei hotărâri care,
potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de
art.304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele".

Cu toate acestea şi recursul în care se poate "examina cauza sub toate aspectele", ca
şi apelul, este calificat de cod drept o cale extraordinară de atac.

3.2. Ponderile apelului şi recursului în statistica judiciară

Prin modificările succesive, din ultimii ani, ale Codului de procedură civilă, şi ale
unor legi speciale, s-a extins, substanţial recursul, şi în mod corespunzător s-a redus sfera
apelului, o dată cu pulverizarea sau atomizarea competenţei materiale.

Datele statistice judiciare relevă că, în aproximativ 83% din cauzele civile, hotărârea
primei instanţe este definitivă, fiind susceptibilă de atac numai cu recurs, astfel că numai în 17% calea
de atac este apelul în procesul civil (în timp ce, în materie penală, apelul ocupă 88%).

Drept urmare, "recursul mic" (art.304) ocupă o pondere importantă (75%) în raport cu
recursul contra hotărârii instanţei de apel, ambele fiind, totuşi, căi extraordinare de atac.

Schema prezentată nu permite sublinierea multiplelor disfuncţii de reglementare, unele

relevate de doctrină, generând efecte negative în procesul civil, atât în privinţa celerităţii sale, a
aplicării concrete şi efective a principiilor şi garanţiilor procesuale, cât şi în calitatea şi previzibilitatea
soluţiilor.

3.3. Anexă - Ponderea apelului şi recursului contra hotărârii primei instanţe

(art. 304/1 Cod procedură civilă)

APEL (17%) RECURS(83%)

Drept civil 65% 35%

- Acţiuni patrimoniale 70% 30%

- Acţiuni nepatrimoniale 60% 40%

Dreptul familiei 35% 65%

- Acţiuni nepatrimoniale 25% 75%

- Acţiuni patrimoniale 45% 55%

Dreptul muncii - 100%

Dreptul comercial - 100%

Dreptul contravenţional - 100%

Contenciosul administrativ - 100%

(inclusiv cel vamal, fiscal, al

concurenţei s.a.)

Drept penal 88% 12%

 LE COLLOQUE

"LA COUR SUPRÊME DE JUSTICE DE ROUMANIE COMME JURIDICTION DE

CASSATION"

LE 12 - 13 DÉCEMBRE 2002

THÈME - "LA CASSATION CONTRE L'APPEL"

COMMUNICATION - "L'APPEL DANS LE PROCÈS CIVIL ROUMAIN"

- texte bilingue -

MARIN VOICU - prof.univ.dr.,

juge, Cour Suprême de Justice[2]

1. Les voies de recours dans le procès civil

1.1. Le principe constitutionnel et celui de CEDO

1.2. Bref historique en Roumanie

2. L'appel dans le procès civil

2.1. Historique et réglementation

2.2. L'objet, les subjets et la procédure de l'appel

2.3. Le jugement de l'appel

2.4. Les solutions rendues par la juridiction d'appel

 3. L'appel et le pourvoi "dévolutif" (article 3041 du Code de procédure civile)

3.1. Le siège de la matière

3.2. Le poids de l'appel et de pourvoi dans la statistique judiciaire

3.3. Annexe

1. Les voies de recours dans le procès civil

1.1. Principe constitutionnel

Conformément à l'article 128 de la Constitution de Roumanie :

"Contre les jugements, les parties concernées et le Ministère Public peuvent exercer les voies
de recours, aux conditions de la loi", texte conforme à l'article 6(1) de la Convention Européenne
des Droits de l'Homme et à l'article 2 du Protocole no.7 additionnel à CEDO (en matière pénale).

1.2. Bref historique en Roumanie

a) Le Code de procédure civile de 1865 et la loi d'organisation de la Haute Cour de Cassation

ont réglementé les suivantes :

- deux voies de recours ordinaires - l'opposition et l'appel, et

- quatre voies de recours extraordinaires : le pourvoi (en cassation, en annulation et dans

l'intérêt de la loi), la revision, la contestation (en annulation et à l'exécution) et l'action récursoire.

b) Dans la période 1948 - 1993, le pourvoi a devenu une voie ordinaire de recours, et les
dispositions concernant l'appel, le pourvoi en annulation et le pourvoi dans l'intérêt de la loi ont
été abrogés.

c) Par la Loi no.59/1993 l'appel a été introduit de nouveau, de sorte qu'il y ait deux voies
ordinaires de recours - l'appel et le pourvoi, ainsi que quatre voies extraordinaires de recours : le
pourvoi en annulation, le pourvoi dans l'intérêt de la loi, la contestation (en annulation et à l'exécution)
et la revision.

d) Conformément à l'article 1, point 106 de l'Ordonnance d'Urgence no.138/2000, entrée en

vigueur le 02.05.2001, le pourvoi a été réglementé comme une voie extraordinaire de recours, et
l'appel a été supprimé en matière commerciale et dans un grand nombre d'affaires civiles.

e) Donc, maintenant, le contrôle judiciaire est effectué par les tribunanux, cours d'appel et la
Cour Suprême de Justice par la voie ordinaire de l'appel et par les voies extraordinaires de recours -
le pourvoi et le pourvoi en annulation, mais en conservant aussi les autres voies extraordinaires de
recours - la revision et la contestation (en annulation et à l'exécution).
 Un élément commun aux Etats de l'Union Européenne est le fait que l'appel est jugé par la
juridiction supérieure, et le pourvoi (visant seulement des problèmes de droit), habituellement, est
solutionné par la juridiction de cassation ou par une se trouvant au sommet de la pyramide judiciaire,
en s'assurant ainsi l'unité de la pratique judiciaire.

2. L'appel dans le procès civil

2.1. Historique et réglementation

a) Il a été institué à Rome par l'empereur Hadrian, et en France, beaucoup plus tard, dans le
XIIIeme siècle. Dans les Pays Roumaines il a été introduit dans le XVIII eme siècle et, puis, dans le Code
de procédure civile de 1865 (articles 316-338), en étant en quelque sorte modifié par la réforme de
1900 et, plus substantiellement, par la loi d'accélération des jugements de 1943. Il est abrogé par le
Décret no.132 du 19.06.1952 et introduit de nouveau dans le Code de procédure civile par la Loi
no.59/1993 (articles 282-298).

2.2. L'objet, les subjets et la procédure de l'appel

a) La doctrine et la jurisprudence ont caracterisé l'appel comme une voie de recours

commune, ordinaire, de réformation, dévolutive et suspensive d'exécution.

b) L'objet de l'appel est constitué des jugements rendus en première instance par les
juridictions du premier degré et les tribunaux (l'article 282 du Code de procédure civile) en matière
civile, à des exceptions strictement réglementées dans le Code.

Par les réglementations spéciales et les modifications portées au Code de procédure civile, le
domaine de l'appel a été reduit substantiellement en matière civile aussi.

Ils ne sont pas susceptibles d'appel, sinon que de pourvoi, les jugements des juridictions du
premier degré et des tribunaux, rendus en matière du droit du travail, droit commercial, contencieux
administratif, droit des contraventions, dans certes litiges portant sur la famille ou les droits
patrimoniaux, le statut civil de la personne etc.

La loi a établi que encontre un jugement définitif, rendu en première instance, on ne peut
pas exercer l'appel, sinon que le pourvoi.

c) Les subjets de l'appel peuvent être, en principe (l'article 283 du Code de procédure civile),
les parties en procès : le demandeur et le défendeur, les tiers introduits dans l'instance, qui ont
participé au jugement en première instance (exception faite en matière non contencieuse - article 336
du Code de procédure civile) et le procureur (Ministère Public).

d) La procédure de l'appel

Le terme de rédaction de l'appel est de 15 jours à partir de la communication, hors les cas où
la loi en dispose autrement (article 284-1 du Code de procédure civile), et le pareil pour le pourvoi.

Le contenu de la demande d'appel est réglementé par l'article 287 du Code de procédure
civile à peine de nullité (les points 2 et 5) et de la déchéance (les points 3 et 4), y compris en ce qui
concerne les motifs de fait et de droit (point 3).
 Cependant, le caractère dévolutif de l'appel a imposé la norme de l'article 292/2 du Code de
procédure civile selon laquelle "au cas où l'appel n'est pas motivé ou la motivation de l'appel ou la
contestation ne contiennent des motifs, des moyens de défence ou des preuves nouvelles, la
juridiction d'appel va se prononcer sur le fond, seulement en vertu de ceux allégués en
première instance".

2.3. Le jugement de l'appel

a) Les preuves de l'appel sont définies expréssement à l'article 292/1: "les parties ne pourront
pas utiliser devant la juridiction d'appel des autres motifs, moyens de défence et des preuves, que
ceux invoqués en première instance ou indiqués dans la motivation de l'appel ou dans la
contestation", à l'exception de ceux résultés des débats.

b) En ce qui concerne les limites du caractère dévolutif de l'appel, "la juridiction d'appel va
vérifier, dans les limites de la demande d'appel, l'établissement de la situation de fait et
l'application de la loi par la première juridiction. Les motifs d'ordre public peuvent être invoqués aussi
d'office" (article 295/1 du Code de procédure civile).

La loi établie que "Dans la procédure d'appel la qualité des parties, la cause ou l'objet de la
demande d'appel en justice ne peuvent pas être changés et tant plus des demandes nouvelles
n'ont peuvent pas être faites" (art.294/1), mais on peut demander : "intérêts, taux, revenus arrivés
au terme et tout autres dédommagements parus après que le jugement de la juridiction du premier
degré a été rendu ... en se pouvant soliciter même la compensation légale" (art.294/2).

c) Cependant, "la juridiction pourra consentir le redressement ou l'addition des preuves

administrées en première instance, ainsi que l'administration des preuves nouvelles proposées, dans
les conditions de l'article 292, si elle considère que tout ca est nécessaire en vue de solutionner la
cause" (art.295/2 du Code de procédure civile).

d) "Les dispositions de procédure portant sur le jugement en première instance s'applique

aussi dans l'instance d'appel, dans la mesure où elles ne sont pas contraires à celles compris dans
le présent titre" (art.298 du Code de procédure civile).

2.4. Les solutions rendues par la juridiction d'appel

a) La juridiction d'appel peut garder ou changer, en tout ou en partie, le jugement attaqué

(art.296 du Code de procédure civile).

Si l'appel est rejeté comme irrecevable, le jugement attaqué est confirmé, même lorsque
l'appel est annulé ou rejeté à cause de tardiveté.

Quand l'appel est apprécié recevable, le jugement attaqué est changé, en tout ou en partie,
ainsi que ses effets sont annihilés, tous ou partie d'eux.

b) La juridiction d'appel peut annulée le jugement attaqué, "Dans le cas où la juridiction du

premier degré a rejeté ou a annulé la demande d'appel en justice sans examiner le fond et la
juridiction d'appel, en appréciant l'appel comme bien fondé, a annulé le jugement appelé, elle va
évoquer le fond et va juger le procès, tout en ayant prononcer un jugement définitif" (article 297
alinéat premier du Code de procédure civile).

Le texte correspond, en quelque sorte, à la formule de l'article 335 du Code de procédure civile
de 1948, ce-ci en étant une solution qui freine la tendance de tergiverser le procès, et ainsi est éliminé
le renvoi à la première juridiction au motif de non prendre l jugement de la cause.
 Mais, quand, la première juridiction "se prononce compétente et la juridiction d'appel établit
qu'elle a été incompétente, en annulant le jugement attaqué, elle va envoyer la cause d'être jugée à la
juridiction compétente" ou la va garder en vue d'y être jugée (art.297 alin.2 du Code de procédure
civile).

c) On retient que, par l'Ordonnance d'urgence du Gouvernement no.138/2000, a été introduit

expréssement au Code le principe non reformatio in pejus dans la procédure de l'appel, et par les
dispositions de l'article 296, deuxième thèse, on été prévu que "on ne peut pas crée, au appelant, sur
la propre voie de recours, une situation plus difficile que celle du cadre du jugement attaqué, sauf le
cas où ce-ci en donne son assentiment".

3. L'appel et le pourvoi dévolutif ("le petit pourvoi")

3.1. Conformément à l'article 3041 du Code de procédure civile, "le pourvoi formé contre un
jugement qui, selon la loi, ne peut pas être attaqué par appel, n'est pas limité aux motifs de
cassation prévus par l'article 304, la juridiction en pouvant examiner la cause sous tous les
aspects".

Malgré tout, même le pourvoi dans lequel "on peut examiner la cause sous tous les aspects",
tel que l'appel, est qualifié comme une voie extraordinaire de recours.

3.2. Le poids de l'appel et de pourvoi dans la statistique judiciaire

Par des modifications successives, dès dernières années, portées au Code de

procédure civile et aux certes lois spéciales, le pourvoi s'élargit substantiellement et, ainsi, le
domaine de l'appel s'est réduit dans le même temps que la compétence matérielle s'est
pulvérisée.

Les données statistiques judiciaires relevent que, sur environ 83% des causes civiles, le
jugement de la juridiction du premier degré st définitif, en étant susceptible seulement de recours,
ainsi que sur 17% de ceux-ci, la voie de recours est l'appel dans le procès civil (en matière pénale,
l'appel occupe 88%).

Par conséquent, "le petit pourvoi" (art.304) a un poids important (75%) par rapport au pourvoi
contre le jugement de la juridiction d'appel, tous les deux en étant, pourtant, des voies extraordinaires
de recours.

Le schéma présenté ne permet pas le soulignement des multiples manques de réglementation,

uns d'eux relevés par la doctrine, produisant des effets négatifs dans le procès civil, tant en ce qui
concerne la célérité, l'application concrète et effective des principes et garanties processuales, que la
qualité et la prévisibilité des solutions.

3.3. Annexe - Le poids de l'appel et de pourvoi contre le jugement de la première

instance

(art. 304/1 du Code de procédure civile)

 APPEL (17%) POURVOI (83%)

Droit civil 65% 35%

- Actions patrimoniaux 70% 30%

- Actions non-patrimoniaux 60% 40%

Droit de la famille 35% 65%

- Actions patrimoniaux 25% 75%

- Actions non-patrimoniaux 45% 55%

Droit du travail - 100%

Droit de commerce - 100%

Droit des contraventions - 100%

Contentieux administratif - 100%

(y compris le droit de douane,

fiscal, de la concurrence etc.)

Droit pénal 88% 12%

[1] Fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Strasbourg

[2]
Ancien juge à la Cour Européenne des Droits de l'Homme - Strasbourg

CURT EA SUP R EMĂ D E J USTI ŢI E DI N RO MÂNI A CA I NSTAN ŢĂ DE CAS AŢI E

 C URTE A S UP REM Ă DE J USTI ŢI E DI N R OMÂ NI A:

CADR U L EG I SL ATIV, STRUC TUR A S A, C OMP ETE NŢA

I. Reglementare

Actele normative prin care este fundamentată organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie,
privite din punctul de vedere al importanţei lor în ierarhia acestora sunt:

1. Constituţia României din 1991, în Capitolul 6, intitulat „Autoritatea judecătorească”, al

Titlului III privind Autorităţile publice, art.125 prevăzând că „Justiţia se realizează prin Curtea
Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Este de remarcat
că, prin această normă constituţională, Curtea Supremă de Justiţie a fost nominalizată distinct
de celelalte instanţe judecătoreşti, ceea ce a impus ca organizarea şi funcţionarea acesteia să
fie reglementată printr-o lege organică proprie.

2. Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare.

3. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare cuprinde, la rându-i, dispoziţii referitoare şi la Curtea Supremă de
Justiţie, comune cu ale celorlalte instanţe judecătoreşti.

4. Regulamentul Curţii Supreme de Justiţie adoptat de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de
Justiţie, publicat în Monitorul Oficial nr.10 din 18 ianuarie 1999.

II. Atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie

În România, Curtea Supremă de Justiţie are în prezent atribuţii complexe, şi anume, atât activitate de
judecată, cât şi îndeplinirea altor activităţi importante, prin care se asigură respectarea legilor şi a
Constituţiei.

Ca instanţă de judecată, urmăreşte aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele pe
calea soluţionării recursurilor obişnuite într-un număr mare de cauze, apoi pe calea recursului în
anulare – cale extraordinară de atac - , cât şi prin soluţionarea recursurilor în interesul legii la cererea
procurorului general, pronunţându-se asupra unor chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele
judecătoreşti. În acelaşi timp, are şi o competenţă specială de judecată în primă instanţă şi recurs a
proceselor penale privind anumite persoane care ocupă funcţii publice sau de demnitate publică.

Tot ca instanţă de judecată, în Complet de 9 judecători, are o competenţă specială, şi anume,

soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de
Comisia de disciplină a Ministerului Public, prin care s-au aplicat magistraţilor sancţiuni disciplinare.
O altă atribuţie importantă a Curţii Supreme de Justiţie este aceea de a sesiza Curtea Constituţională
pentru a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgare, când consideră că
acestea, în totalitate sau anumite prevederi, au intrat în coliziune cu normele Constituţiei.

În fine, cu ocazia fiecărei alegeri pentru Parlament sau pentru organele locale, un număr de şapte
judecători participă la constituirea Biroului Electoral Central ca instanţă electorală care asigură
respectarea legilor electorale.

III. Revenind asupra activităţii de judecată, este de reţinut că, volumul de activitate este copleşitor
şi aceasta este urmare a unei reglementări defectuoase a competenţei de judecată la nivelul celorlalte
instanţe, ceea ce face ca, pe cale ierarhică, instanţa supremă să fie asaltată cu recursuri obişnuite,
fără nici un filtru.

Pentru a ilustra această situaţie împovărătoare, arătăm că, în anul 2000, Curtea Supremă de Justiţie a
avut de soluţionat un număr de peste 35.000 de cauze civile, penale, comerciale şi de contencios-
administrativ, iar în anul 2001 peste 40.000 de cauze.

Şedinţele de judecată au ajuns să cuprindă, zilnic, 50 – 90 de cauze.

Este adevărat că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2001, s-a mărit la 106 numărul de
judecători, în prezent fiind în funcţie un număr de 94 de judecători.

Există un „mit” al unor justiţiabili despre instanţa supremă, care se exprimă în ideea că nu se poate
face dreptate până când procesul nu ajunge, fie pe calea recursului, fie a recursului în anulare, în faţa
Curţii Supreme.

Or, este imposibil ca instanţa supremă să exercite controlul asupra tuturor hotărârilor judecătoreşti şi
să îndrepte toate erorile de fapt sau de drept ale celorlalte instanţe.

Tendinţa de a da satisfacţie acestei „presiuni sociale”, prin adoptarea de legi care stabilesc tot mai
multe competenţe instanţei supreme duce inevitabil la disfuncţionalităţi.

Atâta timp cât instanţa supremă rămâne instanţă de drept comun în materia recursurilor, dată fiind
creşterea continuă a cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în această perioadă de profunde
transformări sociale, practic aceasta va fi permanent copleşită de un număr considerabil de cauze.
De aceea, în mod firesc, Curtea Supremă de Justiţie din România a militat pentru reaşezarea
competenţei de judecată la nivelul celorlalte instanţe, astfel încât numărul de recursuri să se reducă
simţitor, eventualele greşeli grave de judecată din hotărârile celorlalte instanţe să fie îndreptate pe
calea recursului în anulare – cale de atac extraordinară.

Dar, aducerea în discuţie a acestor chestiuni a fost percepută în unele medii universitare şi de către
unele persoane din celelalte autorităţi ale statului ca fiind o „dorinţă” a Curţii „de a judeca cât mai
puţin”, de a-şi crea o situaţie cât mai confortabilă.

În realitate, o asemenea orientare este firească, ţinând seama de nivelul instanţei şi responsabilitatea
care îi revine.

Instanţa supremă nu poate deveni o veritabilă instanţă de casaţie dacă nu se limitează numărul
cauzelor aflate pe rolul Curţii.

Situaţia din prezent este total nefirească, soluţia ca instanţa supremă să rămână cu o competenţă de
judecată exorbitantă, să pronunţe cât mai multe decizii, indiferent de gradul de complexitate al
cauzelor şi întinderea intereselor vătămate, face ca aceasta să nu-şi poată îndeplini rolul ca instanţă
de vârf în ierarhia instanţelor judecătoreşti , stabilit prin ordinea de drept.

Ideea de casaţie presupune o radicală schimbare de optică: limitarea numărului hotărârilor

judecătoreşti care pot fi atacate la Curte, astfel încât să se poată ajunge la pronunţarea unor decizii
care, prin claritate, coerenţă şi prin forţa argumentelor, să imprime o anumită direcţie jurisprudenţei, să
elimine incertitudinile şi să constituie adevărate „repere” pentru celelalte instanţe. Este vorba, deci, de
calitatea practicii judiciare, pentru care trebuie sacrificată cantitatea deciziilor, ţinând seama de
realitatea că „autoritatea se epuizează pe măsură ce este utilizată”.

Or, aşa cum s-a arătat, aceasta presupune o revedere a competenţei instanţelor judecătoreşti, astfel
încât ca, la nivelul Curţii Supreme de Justiţie, să se reducă în mod semnificativ numărul recursurilor,
astfel încât principala competenţă a instanţei supreme să rămână aceea de judecare a recursurilor în
anulare şi a recursurilor în interesul legii şi, doar în mod excepţional, să-i revină competenţa de
judecată a recursurilor.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii Unite, potrivit Regulamentului de funcţionare, a
adoptat Hotărârea nr.1 din 18 februarie 2002 prin care a decis sesizarea Guvernului şi a Parlamentului
României, prin comisiile juridice de specialitate, pentru punerea în discuţie a competenţei Curţii
Supreme de Justiţie ca instanţă de casaţie în raport cu celelalte instanţe, prin modificarea în sensul
celor arătate a Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală şi a unor acte normative
speciale, ceea ce se poate realiza înainte de revizuirea Consituţiei. Mai mult, Curtea Supremă de
Justiţie a elaborat proiectele de legi corespunzătoare, pe care le-a transmis auorităţilor cu drept de
iniţiativă legislativă.
 Aşteptăm cu încredere ca puterea legislativă şi puterea executivă să continue reforma în justiţie.

Paul FLOREA

Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie

Principiile care guvernează justiţia

În statul de drept, parlamentele şi guvernele politice trebuie să accepte scoaterea deplină a

justiţiei de sub influenţa lor

Paul FLOREA
Preşedinte

I. În decursul timpului, necesitatea scoaterii justiţiei de sub influenţa guvernelor şi parlamentelor

politice, a impus, ca acesteia, să i se acorde, prin lege, o cât mai mare independenţă.

Dar, independenţa ar fi rămas iluzorie dacă, după numirea în funcţie, magistratul ar fi fost lăsat în
seama organelor executive sau legislative, dacă menţinerea sa în funcţie, avansarea, transferarea,
eventual sancţionarea şi, într-o anumită măsură, chiar direcţionarea administrativă a activităţii
sale jurisdicţionale ar fi atârnat de voinţa celorlalte autorităţi constituţionale ale statului.

Măsurile privind formarea şi menţinerea corpului magistraţilor cer, deci, neapărat, prevederi
constituţionale care să garanteze şi să facă posibilă exercitarea, în mod independent a funcţiei,
măsuri corespunzătoare în chiar însăşi organizarea interioară a acestuia. Cea mai importantă
dintre măsuri şi, desigur, cea mai eficace este inamovibilitatea.

II. Chestiunea inamovibilităţii nu este de dată recentă.

În evoluţia sa juridică - în timp - inamovibilitatea a devenit în România principiul de bază al

organizării judecătoreşti, fiind prevăzută în Legea de organizare judecătorească din 1865 şi, apoi,
în cea din 1909, iar prin Constituţia din 1923, inamovibilitatea a fost declarată ca fiind de ordine
constituţională, magistraţii de la toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de
Casaţie) devenind inamovibili chiar de la intrarea în funcţie, fără nici o distincţie. În esenţă,
magistraţii inamovibili de la toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de
Casaţie) nu-şi puteau pierde funcţia decât prin demisie, atingerea limitei de vârstă pentru
pensionare, pentru comiterea de abateri constatate şi sancţionate prin hotărâre a Consiliului
Superior al Magistraturii, punerea în retragere pentru infirmităţi grave pe baza hotărârii în acest
sens a aceluiaşi Consiliu Superior al Magistraturii, fundamentată pe o expertiză medicală;
magistraţii nu puteau fi nici transferaţi, chiar prin înaintare în grad, fără consimţământul lor.

De asemenea, şi procurorilor, care aveau stabilitate, li se aplica acelaşi principiu.

Acest sistem a funcţionat foarte bine, fără nici o restricţie în ierarhia instanţelor - judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi Curtea de Casaţie - până la instaurarea regimului totalitar comunist
când, prin legile de organizare judecătorească şi cele trei constituţii - din 1948, 1952 şi 1965 -
inamovibilitatea magistraţilor şi stabilitatea procurorilor nu au mai fost prevăzute şi, deci,
nerecunoscute. Magistraţii şi procurorii depindeau de ministrul justiţiei şi procurorul general,
care îi puteau demite oricând, fiind la discreţia acestora. O perioadă de aproape 50 de ani,
magistraţii din România n-au mai fost inamovibili, iar procurorii n-au avut stabilitate.

Lipsa de inamovibilitate a magistraţilor a constituit un act foarte grav care a împietat actul de
justiţie cu toate (urmările) ororile produse de aşa zisele tribunale ale poporului, ale securităţii
statului (perioada anilor 1949-1956) şi, în parte, ale justiţiei militare şi, într-o anumită măsură, şi
a celei civile, într-o ordine de drept adoptată de partidul-stat fundamentată pe cinica filozofie a
luptei de clasă.

III. Abia după decembrie 1989 chestiunea inamovibilităţii magistraţilor a fost readusă în discuţie
şi, ca urmare, prin Constituţia din 1991 s-a prevăzut că "judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii", ei fiind "inamovibili potrivit legii", după numirea de către şeful statului (art.123
alin.2 şi art.124 alin.1), cu precizarea că numai "preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi ceilalţi
judecători sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani".

Dar ce înseamnă inamovibilitatea în magistratură?

Potrivit art.92 din Lege "magistraţii pot fi eliberaţi din funcţiile pe care le deţin numai" prin
"demisie; pensionare pentru limită de vârstă sau incapacitate de muncă, potrivit legii; transferarea
într-o altă funcţie, în condiţiile legii; dacă împotriva magistratului s-a luat măsura îndepărtării din
magistratură, fie ca sancţiune disciplinară, fie pentru vădită incapacitate profesională ori pentru
boală psihică; dacă magistratul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea
penală" iar, în cpnformitate cu art.94 din aceeaşi Lege "promovarea sau transferarea magistraţilor
se poate face numai cu consimţământul acestora; magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a
fi promovaţi dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi promovaţi pe
loc".

Acestea sunt, în esenţă, drepturile, aparent speciale, care garantează şi ocrotesc stabilitatea
magistraţilor în funcţie.

Care sunt raţiunile pentru existenţa acestei garanţii puternice a neschimbării din funcţie a
magistraţilor, mai mult decât în orice alt segment al societăţii?

Justiţia, ca autoritate distinctă în stat, este chemată să soluţioneze toate conflictele care apar în
întreaga viaţă socială; când se reclamă încălcarea unor drepturi sau sunt contestate, prin judecată
se "ordonă" încetarea încălcării dreptului, care poate fi impusă prin forţa de constrângere a
statului.

Ca un corolar al inamovibilităţii, prin art.128 din Constituţie s-a prevăzut că "împotriva

hotărârilor judecătoreşti, părţile… pot exercita căile de atac".

Altfel spus, pentru hotărârile pronunţate judecătorii n-au a răspunde în faţa nici unui organ al
statului (putând fi reformate numai prin folosirea căilor de atac la instanţele ierarhic superioare
celor care le-au pronunţat).

Prin urmare, activitatea justiţiei este una - oarecum - mai specială, deoarece intervine atunci când
drepturile fundamentale ale omului nu sunt luate în seamă; are în vedere, aşadar, drepturile care
ocrotesc fiinţa umană, în toate ipostazele sale, de la naştere până la moarte; dacă n-ar exista
intervenţia justiţiei s-ar ajunge la destrămarea societăţii.

În legătură cu inamovibilitatea, s-a obiectat şi încă se discută în societatea românească,

susţinându-se că, acordarea unei puteri aşa de mari magistraţilor, pentru unii poate deveni un
privilegiu, sub vălul căruia putându-se ascunde deseori nedemnitatea şi mediocritatea. Că
devenind magistraţi perpetui, există tendinţa de a nu se mai perfecţiona, cultivându-se astfel
mediocritatea.

Cu toate acestea, inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea procurorilor constituie singurele

garanţii ale imparţialităţii justiţiei; tocmai de aceea trebuie să funcţioneze.

Dacă pentru soluţiile pronunţate magistraţii n-au a răspunde faţă de nici un alt organ al statului,
pentru cei nedemni sau nepregătiţi trebuie să se intervină cu curaj, prin pârghiile pe care Legea
de organizare judecătorească le pune la îndemână pentru a fi îndepărtaţi din magistratură.

Nu trebuie menţinuţi în funcţie cei necorespunzători, lipsiţi de probitate şi cu deviaţii morale.

IV. Inamovibilitatea judecătorilor este principiul fundamental care guvernează justiţia, este
condiţia esenţială a unei funcţionări normale şi imparţiale a acesteia, de tăria acestei garanţii
trebuie să se sfarme toate intervenţiile interesate şi să rămână zadarnică orice injoncţiune venită
din afară.

De aceea, prin art.124 alin.1, Teza I din Constituţie s-a prevăzut că "Judecătorii numiţi de
Preşedintele României sunt inamovibili potrivit legii", iar conform art.91 alin.1 din Legea pentru
organizarea judecătorească, "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili", fără
nici o distincţie.

Cu toate acestea, în alin.1, Teza a II-a, a aceluiaşi art.124 din Constituţie, se prevede că
"Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6
ani. Ei pot fi reînvestiţi în funcţie", aceeaşi dispoziţie existând şi în Legea Curţii Supreme de
Justiţie nr.56/1993.

Se constată, aşadar, că, deşi, în principiu, judecătorii în România sunt inamovibili pe tot timpul
exercitării funcţiei până la împlinirea limitei de vârstă pentru pensionare, judecătorii Curţii
Supreme de Justiţie sunt "inamovibili" numai pentru o perioadă de 6 ani, pe cât timp sunt numiţi
în funcţie de şeful statului.

Prin urmare, este de remarcat că tocmai în chiar dispoziţiile Constituţiei - înlăuntrul acesteia -
există prevederi care intră în coliziune unele cu altele atunci când reglementează statutul diferit al
judecătorilor în România: în timp ce judecătorii de la celelalte instanţe - judecătorii, tribunale şi
curţi de apel - rămân în funcţie până la limita de vârstă pentru pensionare, cei de la Curtea
Supremă de Justiţie sunt numiţi numai pentru o perioadă de 6 ani.

Faţă de toate cele arătate, considerăm că numirea în funcţie a judecătorilor Curţii Supreme de
Justiţie, ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor, pe o perioadă de numai 6 ani, este de natură să
lovească grav în stabilitatea în funcţie a acestora şi, implicit, asupra independenţei şi
imparţialităţii justiţiei.

V. În perioada 1990-1998, "schimbarea" judecătorilor instanţei supreme în funcţie s-a făcut de

trei ori: prima oară în 1990, a doua oară la numai doi ani, şi anume, în iulie 1992 şi, în fine,
ultima oară în iunie 1998.

Prin aceste "înlocuiri" în "masă" ale corpului magistraţilor Curţii Supreme de Justiţie la perioade
foarte scurte de timp, stabilitatea şi continuitatea în funcţie a acestora au fost aproape înlăturate,
inamovibilitatea ca una din garanţiile cele mai puternice care să asigure imparţialitatea justiţiei
fiind practic desfiinţată.

Această situaţie a creat mari disfuncţionalităţi în organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de

Justiţie ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor judecătoreşti cu atribuţii importante în
mecanismul politico-juridic al statului de drept şi menţinerea echilibrului în cadrul juridic al
separaţiei puterilor în stat.

Cu privire, aşadar, la statutul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, numiţi în funcţie pentru o
perioadă de numai 6 ani, în raport cu toţi ceilalţi judecători de la celelalte instanţe care sunt
numiţi şi rămân în funcţie până la limita vârstei de pensionare, se impune o modificare a art.124
din Constituţie în sensul abrogării prevederilor potrivit cărora judecătorii Curţii Supreme de
Justiţie funcţionează pentru o perioadă de numai 6 ani.

În acest mod se va ajunge la un statut unic de funcţionare pentru tot corpul de judecători din
România, aşa cum se statuase prin Constituţia din 1923.

Iată că, sub acest aspect, actuala reglementare din Constituţia României din 1991 reprezintă un
regres juridic, dar şi unul politic, faţă de dispoziţiile Constituţiei din 1923.

Se pune întrebarea: de ce Constituanta din 1991 a acordat deplină inamovibilitate numai

judecătorilor de la celelalte instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel) şi nu şi celor de la
Curtea Supremă de Justiţie, a căror rămânere în funcţie a fost ţărmurită la numai 6 ani?

Prin atribuţiile pe care le are, Curtea Supremă de Justiţie poate contribui şi influenţa într-o
anumită măsură guvernarea celorlalte autorităţi - legislativă şi executivă; într-un sens larg, într-o
societate care respectă separaţia puterilor în stat şi justiţia guvernează.

Pentru ca nici una dintre autorităţile statului să nu devină omnipotentă în procesul de guvernare,
în anumite limite există un control reciproc între acestea

Pentru a-şi îndeplini menirea în sensul celor de mai sus, prin ordinea de drept, Curţii Supreme de
Justiţie i-au fost acordate, în esenţă, următoarele atribuţii: sesizarea Curţii Constituţionale pentru
controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare în cazul în care acestea intră în
coliziune cu prevederile Constituţiei; îndeplineşte rolul de instanţă electorală centrală (Biroul
Electoral Central); judecarea în primă instanţă şi în recurs a cauzelor penale în care sunt
implicate persoane cu funcţii de demnitate publică; judecarea recursurilor în anulare declarate de
procurorul general în contra hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate de celelalte instanţe;
pronunţarea de hotărâri în interesul legii pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii
pe întreg teritoriul ţării; judecarea, ca instanţă de recurs (obişnuit) a celor mai importante pricini
penale, civile, comerciale şi de contencios-administrativ.

Toate aceste atribuţii importante în mecanismul statului au impus ca organizarea şi funcţionarea

Curţii Supreme de Justiţie să fie reglementată printr-o lege organică proprie - Legea nr.56/1993 -
dându-se astfel valoare dispoziţiilor imperative ale art.125 din Constituţie, potrivit cărora
"Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite prin lege".

Tocmai de aceea, prin propunerile de revizuire a Constituţiei, pentru asigurarea egalităţii de

tratament între toţi judecătorii, indiferent de instanţă, s-a prevăzut modificarea prevederilor
art.124 alin.1 din Constituţie în sensul că toţi "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili potrivit legii"" adică rămân în funcţie până la limita de vârstă pentru pensionare.

Prin această propunere de revizuire ar urma să fie abrogate implicit dispoziţiile din actuala
Constituţie care prevăd că "Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt
numiţi pe o perioadă de 6 ani" (Teza a II-a, art.124 alin.1).

Menţinerea judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie numai pe o perioadă de 6 ani ar afecta grav
independenţa justiţiei.

Credem că în prezent există voinţa politică a celorlalte autorităţi de a schimba statutul

judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, în sensul de a fi lăsaţi în funcţie după numire până la
limita de vârstă de pensionare, ca, de altfel, şi judecătorii de la toate celelalte instanţe
(judecătorii, tribunale, curţi de apel).

Rolul judecătorului în integrarea europeană

Dr.Camelia Toader
Conferenţiar- Universitatea din Bucureşti
Judecător- Curtea Supremă de Justiţie

Prezentat de autoare la 23 martie 2001 la Academia Română, în cadrul Sesiunii ştiinţifice

a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu tema "Dreptul şi integrarea
europeană"

Publicat în revista "Studii de drept românesc" nr.1-2/2002, Ed.Academiei Române

Curtea Europeană de Justiţie. Introducere. Importanţă. Principii de bază ale dreptului comunitar
dezvoltate prin jurisprudenţa acesteia

1. Introducere

Creată în anul 1951 prin Tratatul de la Paris de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECA), Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), al cărei sediu a fost stabilit la Luxemburg,
a fost concepută iniţial ca o instanţă de recurs la care se putea apela împotriva actelor Inaltei
Autorităţi administrative ce avea competenţa avizării producţiei de bază a cărbunelui şi oţelului
în statele membre (Franţa, RF Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda). După creearea,
prin Tratatele de la Roma din anul 1957 a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom) şi Comunităţii Economice Europene (CEE), s-a decis desemnarea unei singure Curţi de
Justiţie pentru toate cele trei comunităţi.

Actul Unic European din 1986 a adăugat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene un Tribunal
de Primă Instanţă, pentru a prelua o parte din sarcinile acesteia. [1]

Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1992 a instituit noi domenii ale
cooperării, politica externă şi de securitate comună (pilonul al II lea), precum şi cooperarea între
statele membre în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (al treilea pilon). Cu toate acestea, în
acea fază, competenţa CEJ nu a fost extinsă şi asupra celor două noidomenii.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, în vigoare de la 1 mai 1999, care a

modificat Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatele ce instituiau Comunităţile Europene, a
comunitarizat politicile de imigrare, de azil, de vize şi trecere a frontierelor externe (inclusiv
acordurile de la Schengen), precum şi cooperarea judiciară în materie civilă. Aceste modificări
antrenează şi extinderea competenţei CEJ asupra noilor domenii care au fost incluse în pilierul I
al cooperării.

Tratatul de la Nisa, semnat la 11 decembrie 2000, denumit şi Tratatul reformei instituţionale,are,

în contextul modificărilor instituţionale realizate în perspectiva extinderii Uniunii Europene,
câteva referiri şi la structura Curţii Europene de Justiţie, preconizându-se crearea unor secţiuni
specializate. [2]

2. Importanţă

Potrivit dispoziţiilor din Tratate (ex. art.164 Tratatul CEE;art.136 Tratatul CEEA, art.31 Tratatul
CECA) CEJ este o jurisdicţie căreia îi incumbă misiunea de a asigura respectul dreptului
comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor. In sistemul instituţional al comunităţii, CEJ
deţine o putere suverană. Interpretând în ultimă instanţă tratatele, deciziile Curţii nu pot fi puse în
discuţie nici de statele membre, nici de celelalte instituţii comunitare. De aceea, este admis că
jurisprudenţa CEJ este izvor al dreptului comunitar, alături de legislaţia primară şi secundară.
[3]

3. Principii de bază ale dreptului comunitar dezvoltate prin jurisprudenţa CEJ

a) Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internaţionale, dreptul comunitar nu
angajează numai Statele membre în raport unele cu altele, ci conferă particularilor drepturi care
pot, în anumite condiţii, să fie invocate în faţa instanţelor naţionale împotriva organismelor
publice sau a altor particulari. Este ceea ce se numeşte efectul direct al dreptului comunitar.
CEJ a impus pentru prima dată acest principiu în hotărîrea Van Gend en Loos din 5.2.1963,
rămasă de referinţă. In speţă, se pusese problema aplicabilităţii directe a art.12 (devenit art.25) al
Tratatului, conform căruia taxele vamale la import şi la export şi taxele cu efect echivalent sunt
interzise între Statele Membre, interdicţie ce se aplică şi taxelor vamale de natură fiscală. Intrucat
textul menţionează doar statele membre ca destinatari, iar nu pe particulari, CEJ, sesizată cu
interpretarea acestui text, dar şi de principiu s-a pronunţat în sensul că nu numai regulamentele,
ci şi alte norme comunitare sunt susceptibile de aplicabilitate directă, dacă sunt necondiţionale şi
suficient de precise. Ca argument, s-a invocat obiectivul tratatului CEE, care constă în a institui
o piaţă comună a cărei funcţionare implică direct justiabilii comunităţii.

b) Tratatele comunitare nu conţin nici o dispoziţie conform căreia ele ar trebui să prevaleze
asupra dreptului intern al statelor membre. Din acest motiv s-ar putea susţine că revine fiecărui
stat membru să fixeze el însuşi nivelul la care dreptul comunitar ar trebui să fie inserat în ordinea
sa juridică. Unele jurisdicţii naţionale au început prin a decide că în caz de conflict între o normă
comunitară şi o normă internă, cea mai recentă ar trebui să prevaleze. O asemenea abordare
dădea statelor membre posibilitatea de a anihila efectele dreptului comunitar, edictand reguli
interne cu valoare juridică superioară sau chiar egală cu a normelor comunitare. De aceea, CEJ,
printr-o altă hotărâre devenită celebră (Costa vs.Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul
supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ,
obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul
comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că,
decurgând din natura proprie a Comunităţii, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional
este o condiţie sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor
normelor naţionale, chiar ulterioare şi - aspect deosebit de important-, indiferent de natura sau
rangul textului naţional în cauză(constituţie, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar
(tratat, regulament, directivă, decizie).

II. Consecintele, pentru judecatorul national, ale suprematiei dreptului comunitar si ale efectului
direct

După hotărârile Van Gend şi Costa, CEJ a dezvoltat considerabil, dar a şi precizat consecinţele pe
care judecătorul naţional trebuie să le tragă din dreptul comunitar şi în mod special dintr-o
incompatibilitate între o normă internă şi dreptul comunitar. Unele din aceste consecinţe nu sunt
ataşate expres principiului supremaţiei şi efectului direct, ci mai degrabă art.10 al Tratatului care
impune autorităţilor statale (printre care figurează jurisdicţiile naţionale) obligaţia de a lua toate
măsurile destinate executării dreptului comunitar.

Mai ales în privinţa aplicării directivelor, ca instrumente juridice specifice ale dreptului
comunitar (şi care, cum se ştie, nu au efect direct), s-a creat o întregă jurisprudenţă ce subliniază
rolul judecătorului naţional ca judecător de drept comun în materie comunitară. Funcţia
directivelor fiind exact aceea de a asigura armonizarea legislaţiilor naţionale în măsura necesară
funcţionării Pieţei Unice, este imperativ ca dispoziţiile lor să se aplice cu aceeaşi semnificaţie ,
cu aceeaşi forţă obligatorie şi în acelaşi timp pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Aceste
trei exigenţe, inerente obligaţiei de prevalenţă a dreptului comunitar, trebuiesc în acelaşi timp
puse în practică, în virtutea principiului autonomiei instituţionale şi procedurale, de judecătorii
naţionali, însărcinaţi să aplice, în cadrul compenţelor lor, dispoziţiile dreptului comunitar [4] .
Misiunea astfel conferită jurisdicţiilor naţionale le impune aşadar ca, folosind mijloacele
procedurale pe care le au la dispoziţie, să asigure deplina eficacitate a directivelor. Dar, date fiind
disparităţile între drepturile procedurale naţionale, pare destul de dificil de atins misiunea de a
realiza armonizarea procedurală pe cale jurisprudenţială. Se impune de aceea fixarea unor reguli
minimale, constând, pe de o parte, în asigurarea efectivităţii controlului jurisdicţional, iar pe de
altă parte,în intensificarea acestui control.

• asigurarea efectivităţii controlului jurisdicţional este un corolar al primordialităţii

dreptului comunitar şi presupune că: este garantat accesul la un recurs efectiv, la protecţia
provizorie a drepturilor invocate de particulari; instanţele naţionale au posibilitatea să
invoce din oficiu exigenţa aplicării directivelor; în sfârşit, că există o echivalenţă în
 condiţiile de exercitare a căilor de atac.

• intensificarea controlului jurisdicţional a fost subliniată într-o bogată jurisprudenţă a CEJ,

dezvoltată apoi doctrinar. Astfel, dacă dispoziţiile unei directive îndeplinesc condiţiile
tehnice ale efectului direct, adică sunt clare, necondiţionale şi perfecte juridic, ele sunt
susceptibile de a fi aplicate imediat de judecătorul naţional, într-un litigiu opunând un
justiţiabil care invocă acele dispoziţii statului membru căruia i se reproşează că nu şi-a
respectat obligaţiile. Jurisprudenţa CEJ a întărit progresiv exigenţele ce apasă asupra
judecătorului naţional, care trebuie cel puţin să pronunţe inopozabilitatea regulilor
naţionale contrare dreptului comunitar (ex. Hot.13.7.1972, Comisia vs.Italia). La acestă
obligaţie (efectul de excludere) se adaugă, pentru judecătorul naţional, obligaţia pozitivă
de aplicare, cu efect imediat, a normei comunitare în locul normei naţionale contrare
(efectul de substituire).

Se observă aşadar că în privinţa modului de soluţionare a unui conflict eventual între dreptul
comunitar şi cel naţional, CEJ, preocupată de a asigura aplicarea imediată şi superioritatea
dreptului comunitar, nu lasă deloc alegere sistemelor juridice naţionale. Potrivit jurisprudenţei
Curţii, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nu este condiţionată de abrogarea formală a
regulii naţionale contrare. [5]

Trebuie menţionat că această jurisprudenţă severă a CEJ a întâmpinat la început serioase

reticenţe şi uneori chiar rezistenţă din partea jurisdicţiilor naţionale, care opuneau mai ales
argumentul ierarhiei normelor juridice.Un alt posibil obstacol invocat de instanţele naţionale este
cel ce decurge din insuficienţa mijloacelor interne de drept procedural.

In Franţa, de pildă, dacă în privinţa actelor guvernamentale şi administrative principiul

primordialităţii dreptului comunitar s-a aplicat fără dificultate în temeiul valorii de lege pe care
se consideră că o au tratatele internaţionale ratificate (cum este şi cazul Tratatelor Uniunii
Europene), în alte cazuri numai printr-o interpretare extensivă şi creatoare s-a putut da eficienţă
principiului primordialităţii. Astfel, Camera Comercială a Curţii de Casaţie a decis că refuzul
(sub forma unei circulare emise de ministrul justiţiei) de a executa o hotărâre a Curţii Europene
de Justiţie constituie o culpă gravă, ce atrage răspunderea statului. [6] Dificultatea cu care a fost
confruntată instanţa pentru a ajunge la această soluţie a constat în inexistenţa acestei ipoteze de
răspundere a statului în norma pozitivă franceză relevantă (art.L781 din Codul organizării
judiciare).

Astfel, judecătorul naţional ajunge să aibă o funcţie quasi normativă, la care trebuie însă să
ajungă, faţă de dispoziţiile art.4 C.civ.fr (art.3 C.civ.rom): "Judecătorul care va refuza să judece,
sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată, sau neîndestulătoare va putea fi urmărit
ca culpabil de denegare de dreptate".

In privinţa invocării din oficiu a violării dreptului comunitar, jurisprudenţa franceză a fost
inconsecventă. Astfel, uneori [7] s-a ridicat din oficiu incompatibilitatea unei decizii
administrative cu un regulament comunitar astfel că, după interpretarea textului comunitar de
către CEJ, s-a decis de instanţa naţională anularera deciziei. Alteori, dimpotrivă, în materie
fiscală, investită ca instanţă de recurs, a refuzat să discute pentru prima oară în această cale de
atac mijlocul de apărare tras din incompatibiliatea dreptului intern aplicabil speţei cu dreptul
comunitar, neconsiderând-o ca fiind de ordine publică. [8]
In Tările Benelux principiul primordialităţii dreptului comunitar este respectat în cele mai bune
condiţii. De pildă, în constituţia Tărilor de Jos prin revizuirile intervenite după semnarea
Tratatelor, a fost reglementată exhaustiv şi miniţios problema, prevăzând că dacă dezvoltarea
ordinii internaţionale impune, un tratat internaţional poate deroga de la dispoziţiile
constituţionale. Asemănător au procedat şi Luxemburg şi Belgia, iar jurisdicţiile, inclusiv cele
supreme, ale acestor state, au consacrat primordialitatea dreptului internaţional în general şi apoi,
chiar în mod expres, a celui comunitar.

In Germania şi Italia, ţări care se disting de celelalte printr-un puternic sistem de control al
constituţionalităţii, aplicarea principiului primordialităţii dreptului comunitar a întâmpinat unele
obstacole.

Situaţia statelor care au aderat ulterior la Comunitate, nefiind membri fondatori, a fost în general
marcată de pregătirile pentru aderare, în cadrul cărora, un loc important l-a jucat modificarea
constituţiilor sau cel puţin, a inserării în legile adoptate în vederea aderării, a unor dispoziţii care
să asigure, între altele, efectivitatea principiului primordialităţii.

III. Procedura întrebării prejudiciale

Potrivit art.234 (fost 177) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, dacă în faţa unei
instanţe dintr-un stat membru se ridică o chestiune legată de interpretarea dreptului comunitar,
acea instanţă poate (iar dacă este vorba de o instanţă supremă, a cărei hotărâre nu mai poate fi
atacată potrivit procedurii naţionale, este obligată) să ceară Curţii Europene de Justiţie să se
pronunţe printr-o hotărâre de interpretare asupra normei comunitare.

Aşadar, pentru a asigura uniformitatea interpretării dreptului comunitar, s-a preferat instituirea
unui sistem de cooperare în cadrul căruia CEJ să fie consultată de către jurisdicţiile naţionale
atunci când acestea din urmă, având de aplicat o dispoziţie a dreptului comunitar într-un litigiu
cu care sunt sesizate, trebuie să ştie dacă această dispoziţie este validă sau să precizeze sensul pe
care înţeleg să i-l dea.

De o importanţă deosebită pentru obţinerea unui răspuns concludent din partea CEJ este modul
de formulare a întrebării prejudiciale de către judecătorul naţional.

Interpretarea sau aprecierea asupra validităţii unei norme comunitare, dată prin hotărârea CEJ se
impune atât pentru instanţa care a pus-o (şi pentru toate celelalte instanţe care sunt chemate, în
cadrul căilor de recurs naţionale, să se pronunţe în acelaşi litigiu), cât şi altor instanţe în faţa
cărora textul în cauză va fi invocat [9] . Pe de altă parte, din jurisprudenţa CEJ se desprinde ideea
că obligaţia de a utiliza procedura întrebării preliminare nu există pentru instanţa naţională dacă
sensul dispoziţiei comunitare este atât de clar, încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile ori în
cazul în care dispoziţia în cauză a mai format obiectul unor întrebări în trecut, iar CEJ s-a
pronunţat deja.

Aşadar, judecătorul naţional devine el însuşi instanţă comunitară. În definitiv, constatarea

invalidităţii dreptului naţional în raport cu o normă comunitară nu este de atributul Curţii
Europene de Justiţie, ci al instanţei naţionale sesizate.

Tocmai de aceea se impune concluzia necesităţii cunoaşterii de către judecătorul naţional a

acquis-ului comunitar, care include, astfel cum s-a amintit deja, atât normele pozitive de drept
comunitar, cât şi interpretarea lor de către Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg.

IV. Ce ar trebui să facă judecătorul român de pe acum?

a) Este ştiut că încă prin Acordul de Asociere a României la Comunităţile Europene, ratificat prin
Legea nr.20/1993 ţara noastră şi-a luat obligaţia de a asigura compatibilitatea graduală a
legislaţiei sale prezente şi viitoare cu cea a Comunităţii (art.69). Această armonizare a fost
începută şi este lăudabil că în unele domenii la elaborarea actelor normative au fost avute în
vedere dispoziţiile incidente ale legislaţiei comunitare. Pe lângă avantajul premiselor obţinerii
unui punctaj bun în cadrul negocierilor de aderare, această armonizare permite tuturor
destinatarilor normei juridice - cetăţeni, operatori economici, instituţii ale statului, inclusiv
instanţe judecătoreşti - să se familiarizeze cu modul european de reglementare. Din păcate, din
preambulul unor asemenea acte normative, astfel cum ele sunt publicate în Monitorul Oficial nu
rezultă referinta la norma comunitară cu care s-a asigurat armonizarea. După opinia mea, acesta
este un neajuns serios al conştientizării de către toţi- dar mă refer aici în mod particular la
judecători - că integrarea europeană a României a început, că este cazul să ne aplecăm cu atenţie
asupra noii legislaţii, în vederea aplicării ei. Desigur că, aşa cum se cunoaşte, nu este întotdeauna
suficientă preluarea textuală a unei norme comunitare. Mult mai importantă este înţelegerea
sensului, a acelei ratio legis, scop în care, pe lângă o expunere detaliată de motive, cunoaşterea
unor opinii doctrinare, inclusiv din dreptul comparat, ca şi cunoaşterea interpretării pe care CEJ a
dat-o textelor în discuţie, apare ca fiind de majoră importanţă.

Printre actele normative recent adoptate în România, care au preluat dispoziţiile unor norme
comunitare, amintim cu titlu exemplificativ:OG nr.106/1999 privind contractele încheiate în
afara spaţiilor comerciale [10] , OG nr.107/1999 privind activitatea de comercializare a
pachetelor de servicii turistice, OG nr.87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele cauzate de produsele defectuoase, OG nr.130/2000 privind regimul juridic al
contractelor la distanţă, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu
consumatorii [11] , Legea nr.148/2000 privind publicitatea ; legea nr.21/1999 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor ş.a.

În practica lor curentă, judecătorii români aplică deja dispoziţiile Legii nr.105/1992 pentru
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Această remarcabilă lege, elaborată de
reputaţi specialişti, deopotrivă teoreticieni dar şi practicieni ai dreptului, este o mostră a
armonizării legii române cu legislaţia comunitară. [12] Am în vedere în mod special Convenţia
de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale şi Convenţia de la Bruxelles 1968
privind competenţa jurisdicţională şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Aceste convenţii, ce concură la cooperarea judiciară în materie civilă între statele membre ale
Uniunii Europene fac parte din acquis-ul comunitar, iar CEJ este competentă de a le interpreta
dispoziţiile, la sesizarea instanţelor naţionale. Ele nu sunt deschise şi statelor nemembre ale
Uniunii Europene, dar România a încheiat convenţii bilaterale care acoperă domeniul de aplicare
al acestora. Aceste tratate internaţionale, ratificate fac parte, potrivit art.11 alin.2 din Constituţie,
din dreptul intern. De aceea, judecătorul român trebuie să aplice, acolo unde cazul, dispoziţiile
din convenţiile bi- sau multilaterale încheiate de România, fără sentimentul că are de-a face cu un
drept străin. Consider că acesta este un bun exerciţiu de pregătire în perspectiva aplicării
principiului primordialităţii dreptului comunitar.

b) Aceste provocări, atât ale dreptului intern, cât şi ale dreptului comunitar- veritabil "drept în
construcţie"- impun judecătorului român actual să se informeze şi să fie informat. În afară de
cunoştinţele dobândite în timpul studiilor universitare asupra dreptului comunitar (introduse în
programele analitice abia după anii 1991-1992), se impune întărirea componentei de pregătire
continuă în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii (aspect reţinut şi în Raportul Comisiei
Europene asupra progreselor realizate de România pe calea aderării europene, dat publicităţii la 8
noiembrie 2000). Uniunea Europeană a sesizat importanţa pe care un corp judecătoresc integru şi
pregătit o are pentru corecta aplicare a dreptului comunitar, după aderare. De aceea a avut
iniţiativa de a contribui financiar şi logistic la realizarea acestui deziderat. În acest context,
trebuie amintit Programul Phare 1998 de înfrătire instituţională care, alături de alte obiective, îl
include pe acela de a contribui la pregătirea în dreptul comunitar a judecătorilor români şi a
consilierilor din Ministerul Justiţiei cu atribuţii în domeniul integrării europene.In acest scop, au
fost organizate seminarii în mai multe oraşe din ţară , în cadrul cărora experţi străini din Franţa şi
Germania prezintă judecătorilor români desemnaţi cunoştinţe teoretice şi practice de drept
comunitar.De asemeni,s-au pus bazele unei "reţele de corespondenţi comunitari", alcătuită din
câte un judecător desemnat de pe raza fiecărei curţi de apel, un judecător de la Curtea Supremă
de Justiţie şi un consilier din Serviciul de Integrare Europeană al Ministerului Justiţiei. Rolul
acestei reţele este acela ca, pe baza informaţiilor primite dinspre Ministerul Justiţiei (care are
structuri specializate în integrarea europeană) să asigure informarea judecătorilor din toată ţara
asupra surselor documentare în materie de drept comunitar, inclusiv a jurisprudentei Curţii
Europene de Justiţie.Ca membru al acestei nou înfiintate structuri, apreciez iniţiativa partenerilor
europeni ai acestei "înfrătiri" şi îmi exprim speranţa că vom reuşi să depăşim barierele tehnice şi
de altă natură ale unei reale şi eficiente comunicări .

[1] A se vedea şi O.Manolache, Drept comunitar,Ed.All, Bucureşti, 1995, p.84

[2] A se vedea şi D.Mazilu, Integrarea europeană.Drept comunitar şi instituţii

europene.Ed.Lumina Lex, 2001,p.500

[3] Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie poate fi consultată la adresa http://www.curia.eu.int.

[4] CEJ, dec.9.3.1978,Administraţia financiară statală vs. Simmenthal

[5] în acest sens, hot. 13.7.1972, Comisia vs.Italia, cit.supra.

[6] Com,dec.21.2.1995, în Bull.civ.IV,nr.52,p.50

[7] Conseil D'Etat, sect, dec.10.7.1970

[8] Conseil D'Etat, dec.1.7.1994

[9] CEJ, dec.din 8 iunie 2000

[10] A se vedea şi C.Toader, Consideraţii asupra ordonanţei privind contractele încheiate în afara
spaţiilor comerciale, în "Revista de drept comercial" nr.12/1999,pp.77

[11] Pentru comentarii, a se vedea,C.Toader, A.Ciobanu, Un pas important spre integrarea

europeană: Legea nr.193/2000, OG nr.87/2000 şi OG nr.130/2000, în "Revista de drept comercial"
nr.3/2001,pp.67

[12] 80/934/CEE