Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ISTORIE FILOSOFIE GEOGRAFIE


MASTER
CERCETAREA ŞI CONSERVAREA MĂRTURIILOR ISTORICE

REFERAT

ISTORIA UNIVERSALA
A ARTELOR PLASTICE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
LECT. UNIV. DR. LUCIAN AMON

MASTERAND,
MIRA (BALAŞ) FLORENTINA - CLAUDIA
ANUL I

CRAIOVA
2008

1
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ISTORIE FILOSOFIE GEOGRAFIE
MASTER
CERCETAREA ŞI CONSERVAREA MĂRTURIILOR ISTORICE

„CULELE DIN ROMÂNIA ”

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
LECT. UNIV. DR. LUCIAN AMON

MASTERAND,
MIRA (BALAŞ) FLORENTINA - CLAUDIA
ANUL I

CRAIOVA
2008
I. ORIGINEA TERMENULUI

În jurul termenului generic cula s-au purtat multe discuţii între


istorici, etnologi, istorici de artă, sociologi, lingvişti, etc.
Termenul derivă de la cuvântul turcesc kule, care înseamnă turn.
După cum este bine cunoscut, turnurile au jucat un rol din cele mai
însemnate în arhitectura medievală din întreaga lume ca elemente
fortificate fie în cadrul unui ansamblu, fie izolate, cu dublu scop de
apărare şi de veghe. În subsidiar, şi cu caracter mai mult provizoriu, ele
puteau fi uneori şi locuite.
În limba veche, culă înseamnă prin urmare turn. Apoi, prin
extensiune, ajunsese să desemneze orice fel de clădire întărită, inclusiv
unele fortificaţii militare, precum şi unele case ţărăneşti mai înalte. Astăzi,
înţelesul s-a restrâns la clădirile care, în afară de celelalte însuşiri ale
turnurilor, au ca scop principal de a servi ca locuinţă, şi anume de locuinţă
permanentă şi de sine stătătoare. Deci, cula este o locuinţă întărită, în
formă de turn, o „locuinţă-cetate”.
Caracteristicile principale ale acestui tip de locuinţă sunt existenţa
unui parter mai înalt, masiv, luminat numai prin deschideri foarte înguste,
precum şi a unei scări interioare de circulaţie între diferitele niveluri.
Cula n-a fost importată la noi ca model de construcţie ci doar ca
denumire căci din punct de vedere arhitectonic cula românească a luat ca
model casa boierească existentă care trebuia întărită pentru a răspunde
unor nevoi de apărare imediată, nu la un asediu de armată, ci doar unui
grup de prădalnici scăpaţi din garnizoanele turceşti de peste Dunăre1.
Pentru Oltenia, semnificaţia termenului culă este foarte largă,
uneori diferită de la o vale la alta, de la un sat la altul: „culă, de altfel, se
cheamă orice casă înaltă, foişor, pătul înalt, lucarne podului, turla sau
clopotniţa bisericii şi câteodată chiar poarta mare de intrare în curtea
gospodăriei”2 .
Cula, ca o locuinţă fortificată de ţară, se constituie ca un program
arhitectural bine definit, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, cu
trăsături proprii pe o arie ce se întinde din regiunile nordice ale Albaniei,
sud-estul Iugoslaviei, cuprinzând Oltenia şi unele zone ale Argeşului,
Prahovei şi Buzăului. Aşadar în română, serbo-croată, bulgară, turcă,
albaneză şi greacă, termenul culă are acelaşi înţeles. Deşi termenul este
considerat a fi de origine trucă, aceasta nu presupune că şi tipul
constructiv respectiv este de origine turcă3.
1
. A. Pănoiu, Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi (sec. XVIII-XIX), Bucureşti, 1983, p. 178.
2
. Idem, p. 178.
3
. Ioan Godea, Culele din România, tezaur de arhitectură europeană, Timişoara, 2006, p. 17.
3
II. ISTORICUL CULELOR

Apariţia culelor a fost dictată de nevoi de apărare împotriva


năvălitorilor, dar şi de supraveghere a tot ce se putea întâmpla în jurul culei.
În secolele XVI-XVII sultanul nu mai putea ţine în frâu căpeteniile
locale de la Vidin, Rusciuc şi Silistra, care atacau atunci când Dunărea era
îngheţată, satele de la nord de Dunăre. Vestea despre apariţia primejdiei
trebuia să ajungă în satele cuprinse între Dunăre şi Carpaţii Meridionali cât
mai repede. În lanţul unor astfel de comunicaţii trebuiau să intre şi culele.
În jurul anului1800 sunt cunoscute desele incursiuni ale turcilor pasei
de Vidin ori incursiunile prădalnice ale cârjaliilor care atacau oraşe şi sate,
care au dat foc Craiovei de mai multe ori. În această perioadă, orice om cu
stare se gândea la protejarea, măcar periodică, până reuşea să fugă spre
munţi sau în Transilvania, a bunurilor. Este o explicaţie pentru numărul mare
de cule din Oltenia. Multe dintre ele au fost ridicate lângă conacele sau
casele boiereşti, mai ales cele din categoria culelor de veghe şi
semnalizarea pericolului.
Lipsindu-ne inscripţiile, datările sau referinţele documentare precise,
este foarte greu de determinat, chiar şi cu aproximaţie, data apariţiei primei
cule în ţara noastră. O însemnare de călătorie este relevantă: „…ajungând
în cursul călătoriei sale din anul 1746 de la Curtea de Argeş la Şuici,
mitropolitul Neofit precizează:…am trecut râul spre apus şi am mers la
casele lui Ştefan căpitan Balotă. Are case mari de piatră şi culă de zid
pentru hoţi”4.
Un lucru este cert, formarea şi expansiunea Imperiului Otoman
(secolele XIV-XVII)a avut, desigur, multe urmări pe toate planurile vieţii
social-economice, inclusiv în ceea ce privesc tehnicile, metodele şi modelele
de construcţii în teritoriile cucerite de turci. Aşa se justifică la unii autori
prezenţa culelor în Oltenia încă din secolul al XV-lea5.
Pe lângă funcţia sa de locuire, cula este o construcţie care îl apără pe
proprietar nu numai de primejdia din afară, ci şi de răzmeriţele posibile ale
propriilor supuşi de pe moşie. Din această cauză, în jurul celor mai multe
cule terenul era defrişat, pentru a nu permite apropierea nevăzută a
atacatorilor de orice fel. Mulţi dintre cei care şi-au construit cule în Oltenia
„se află în ajunul răscoalei din 1821 printre căpitanii de panduri ai lui Tudor
Vladimirescu”6.

4
. R. Creţeanu, S. Creţeanu, Culele din România, Bucureşti, 1969, p. 43.
5
. I. Atanasescu, V. Grama, Culele din Oltenia, Craiova, 1974, p. 19.
6
. M. Davidescu, Monumente istorice din Oltenia, Bucureşti, 1964, p.40.
4
După sistemul lor constructiv, al pieselor din care se compun şi după
amplasarea lor în teren, culele au îndeplinit funcţii diferite, cu caracter mai
restrâns sau mai complex, deosebindu-se trei categorii:
- cule de refugiu, de apărare sau locuinţă temporară;
- cule de veghe, semnalizare şi alarmă;
- cule-locuinţă permanentă.
Când pericolul otoman a dispărut, culele nu-şi mai aveau rostul şi au
început să se deterioreze, apoi să fie părăsite, distruse. Cei bogaţi se
instalează treptat în târguri şi oraşe, uneori foarte departe de moşiile pe care
le aveau. Multe cule au fost părăsite sau li s-a schimbat destinaţia.
Referitor la cule, Grigore Ionescu scria, cu atâta obiectivitate: „…
împământenindu-se ca locuinţă de moşneni şi boiernaşi, casa tip culă pierde
cu totul aspectul de construcţie fortificată şi capătă, sub mâna abilă a
meşterilor locali o înfăţişare de caracter naţional”7.

III. ARIA DE RĂSPÂNDIRE

7
. Gr. Ionescu, Arhitectura populară în România, bucureşti, 1971, p.64.
5
Asediul Vienei în anul 1683 marchează momentul în care începe
declinul stăpânirii otomane. Acesta este evenimentul care va marca
dezordinea, insecuritatea şi haosul nu numai în arealul turcesc, ci şi în toate
ţinuturile pe care oastea otomană le cucerise. Culele apar şi se răspândesc
peste tot şi erau puţine aşezările situate pe o vatră cât de cât adunată în
care să nu fi existat măcar o construcţie înaltă de genul culei, din lemn sau
din zidărie.
„ Culele au fost şi mai sunt încă răspândite în întregul spaţiu balcanic,
cu precădere în Serbia şi în Albania. În ţara noastră ele se întâlnesc numai
în regiunea de dealuri a Olteniei şi în judeţul Argeş. Altădată, aria de
răspândire a culelor se întindea şi asupra zonelor de câmpie adiacente,
până către Bucureşti, însă….., culele din regiunea de şes, mai puţin
numeroase de la început, de altfel, au dispărut mai repede decât celelalte. În
urma dărâmării - în zilele noastre – a ultimelor două exemplare din regiunea
de câmpie, cula din Radomiru – Dolj şi aceea din Frăsinet – Teleorman, cei
dornici să viziteze culele din România le vor afla numai colindând judeţele
Argeş, Vâlcea, Gorj, precum şi partea de nord a judeţelor Dolj şi Mehedinţi.
Pe văile principale ale acestor pitoreşti meleaguri, de cele mai multe ori pe
locuri înalte, amintind de vechi rosturi de supraveghere şi de apărare, apar
de la distanţă culele”8.
În vremea lui Tudor Vladimirescu s-au ridicat multe cule, meterezuri şi
bechete, case şi conace întărite, „ spre a constitui o zonă de protecţie a
oraşului împotriva ameninţărilor de peste Dunăre”9.
În epoca fanariotă domnii se schimbau des. Ei plăteau bani mulţi
sultanului ca să domnească 3 ani. Goana după câştig şi la pretendenţii la
tron şi la boieri umpleau de revoltă satele. Boierii se temeau de ostaşii
pasvangii ai paşei Pasvant-Oglu de la Vidin, dar şi de sătenii secătuiţi de
dări precum zahareau sau mucarelul. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru
faptul că în Oltenia culele sunt în sate, nu în oraşe. Numai boiernaşii îşi
făceau cule; marii boieri şi dregătorii se stabileau la Craiova, Bucureşti sau
Târgovişte.
Culele în formele cele mai cunoscute şi mai bine păstrate până azi au
apărut în epoca fanariotă care începe cu Nicolae Mavrocordat (1716) şi care
se încheie în 1821, adică la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. De aceea
culele nu sunt doar la vest de Olt. După Al. Tzigara –Samurcaş, răspândirea
culei la români ar fi ajuns prin filieră sârbă. Aşa s-ar explica prezenţa ei în
Oltenia şi zona învecinată10.

8
. R. Creţeanu, S. Creţeanu, op. cit., p.6.
9
. A. Pănoiu, op. cit., p. 189.
10
. I. Atanasescu, V. Grama, op. cit., p. 15.
6
Principalele cule din Oltenia

Principalele cule din Oltenia:

Judeţul Dolj

- Cula Poenaru (1750), comuna Almaj, cu fresce inspirate de fabulele lui


Esop.
- Cula familiei Izvoranu (secolul XVIII), comuna Brabova.
- Cula familiei Cernătescu (secolul XVIII), comuna Cernăteşti.

Judetul Gorj

- Cula Cornoiu (secolul XVIII), Curtişoara.


-Cula Crasnaru (1808), Groserea, sat în comuna Aninoasa.
- Cula Grecescu (1818), Siacu, comuna Slivilesti.

Judetul Mehedinti

7
- Cula Tudor Vladimirescu (1800) şi cula Nistor (1812), comuna Simian.
- Cula Cuţui (1815), comuna Broşteni.

Judetul Olt

- Cula Galiţa (1790), comuna Dobroteasa, satul Câmpu Mare. Aici se întinde
zona viticolă Sâmbureşti.

Judetul Vâlcea

- Cula Zătreni (1754), comuna Zătreni.


- Cula Duca şi cula Greceanu, de la începutul secolului al XVII-lea, comuna
Măldăreşti.

IV. MATERIALE ŞI TEHNICI DE CONSTRUCŢIE

8
Culele au fost ridicate din materiale diverse în funcţie de posibilităţile
comanditarului, de resursele materiale ale locului, de meşterii care erau prin
preajmă, de funcţiile pe care le va avea construcţia, de numărul membrilor
familiei, etc.
Erau cule cu pereţi de lemn şi cule cu pereţi de zidărie. La rândul lor
culele de zidărie erau:
- cu pereţi de piatră (de carieră, de râu sau amestecată);
- cu pereţi de cărămidă arsă;
- cu pereţi de piatră în amestec cu cărămidă;
- cu pereţi parţial din zidărie, parţial din lemn.
Piatra de carieră sau de vale, se zidea cât mai strâns, pe măsura
ridicării zidăriei se încastrau şi grinzile pentru planşee, inclusiv
transversalele îmbinate în cepuri sau crestături drepte. Cărămida trebuia să
fie foarte bine arsă.
Între casele ţărăneşti şi culele de lemn, cu excepţia proporţiilor nu
existau prea mari deosebiri. Boierii şi moşnenii mai înstăriţi aveau alte
posibilităţi de plată şi, în consecinţă, aduceau constructorii cei mai pricepuţi
pe care-i găseau în împrejurimi.
Fie că erau cule cu pereţi de zidărie sau de lemn, întotdeauna ele
erau groase, solide, meşteşugit ridicate întocmai cum erau ridicate şi zidurile
mănăstirilor, inclusiv cele din Oltenia.
Parterul era înalt, depăşind de regulă 2-3m. La etajele superioare se
aflau foişoare şi cerdacuri mărginite de zidării parţiale cu stâlpi şi coloane ori
pălimar de lemn. Între această zidărie (înaltă de 1m) şi streaşina
acoperişului se aflau contrafişele de legătură între cosoroabă şi stâlpi
(adesea numite subsuori).
La alte cule, în cerdac, arcurile de obicei trilobate, dublate cu
arhivoltă, au naşterile sprijinite pe un tirant de lemn11.
Tencuielile cu mortar erau şi ele de bună calitate pe bază de var stins
în groapă cu multă vreme înainte de a fi pus în lucrare şi cu nisip cernut cât
mai fin.
Ornamentele în stuco erau cu ipsos procurat din târgurile învecinate
ori de la şantierele mănăstireşti.
De regulă beciurile nu erau tencuite, în schimb locuinţele şi pereţii
foişoarelor se tencuiau.
Tavanele erau din grinzi masive de stejar. Peste ele se băteau
scândurile groase, aparente, tot de stejar şi cu falţuri (adică în tehnica babă-
moş ori limbă şi uluc).existau şi tavane de scânduri tencuite sau chiar cu
cercuială de nuiele care apoi era tencuită cu mortar de var.

11
. Şt. Balş, Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, NR. 3-4, Bucureşti, 1954.
9
Pardoselile încăperilor de locuit erau din scânduri groase, mai ales de
stejar. La parter aproape toate culele aveau pardoseli din lespezi de piatră
sau cărămidă.
Unele cule aveau la etajul de sus bolţi de cărămidă care puteau
proteja mai bine construcţia în cazul în care atacatorii incendiau acoperişul
cu săgeţi incendiare. Din acest motiv şi bolţile beciurilor cu acces exterior
erau din cărămidă, cele cu acces interior puteau avea şi tavane de lemn.
Acoperişurile erau în raport direct cu planul construcţiei, în funcţie de
numărul şi dispunerea încăperilor. La cele pătrate, acoperişul simplu era
prismatic, adică piramidal, în patru ape, cu vârf înalt şi ascuţit. În cazul
construcţiilor de plan rectangular-dreptunghiular exista acoperiş şi o coamă
pe lungime, cu ţepi la capete.
Învelitoarea era bătută pe laţuri de răşinoase. Cea mai des întâlnită
era de şindrilă (numită şi şiţă), cioplită la cuţitoaie şi horjită ulucit (sau în
ulucă), adică într-un fel care permitea îmbinarea bucăţilor alăturate astfel
încât se asigura etanşeizarea completă a suprafeţei spre a evita
pătrunderea apei din precipitaţii. Dacă şiţa era mai lungă de 50 cm, atunci se
bătea în solzi, una peste o parte din cealaltă. Au existat şi cazuri în care şiţa
se bătea dublu, triplu sau quadruplu cu cuie de fier sau din lemn de tisă.
Se poate spune cu certitudine că şantierele de construcţie ale culelor
au fost peste tot şi în permanenţă adevărate şcoli de arhitectură pentru
săteni, exemple mereu demne de urmat chiar şi în ridicarea sau
ornamentarea unor construcţii ţărăneşti mai modeste prin proporţiile lor.
Culele, prin excelenţă construcţii de apărare, erau prevăzute cu cât
mai puţine penetraţii în pereţi, iar când ele trebuiau oricum să fie prezente,
aveau dimensiunile reduse la minimum posibil.
De regulă, cula are o singură intrare, în majoritatea cazurilor la faţada
principală, şi se putea zăvorî foarte bine din interior. Bârne orizontale care
glisează în orificii speciale din zid asigurau închiderea perfectă din interior.
Erau şi uşi care se puteau deschide şi din exterior cu chei speciale formate
din două bare legate între ele ca un îmblăciu, drugul fiind cu dinţi ceea ce
făcea ca, prin rotirea cheii, drugul să se deplaseze în poziţiile închis sau
deschis.
Uşile principale ori secundare se deschid întotdeauna spre interior, cu
zăvoare anume gândite. Formele şi sistemele de închidere-deschidere sunt
extrem de variate, de ingenioase, cu ferecături, balamale, clanţe, cu drugi de
lemn sau de fier de fiecare dată altfel concepute.
Casa tradiţională din lumea mediteraneană, aşa cum bine se ştie, era
din piatră, pe două nivele; în partea de jos se depozitau diversele produse,
iar la nivelul superior se locuia. Ferestrele cu barbacane serveau la tragerea
cu puşca în cazul unui atac.
10
Cam aşa se prezenta situaţia şi în cazul culelor. De la ultimul nivel şi
până la bază, deschiderile sunt tot mai mici, iar adesea la nivelul beciului pot
chiar lipsi.
Meterezele, ferestruicile, străvăzăturile sau găurile puteau fi folosite la
nevoie pentru a se trage cu puşca. Din acest motiv erau mai mari la interior
şi mai mici spre exterior, de obicei pe toate laturile. Aproape toate culele
aveau deasupra ori în lateralele intrării principale găuri conice pe unde se
putea trage cu puşca asupra celui ce încearcă să forţeze intrarea.
Ferestrele, cele de sus pentru iluminat şi aerisire, cele de jos doar pentru
aerisire şi apărare, erau prevăzute cu gratii fixate în cruce în momentul
zidirii pereţilor. Cu totul unice sunt ferestrele extrem de înguste, cu tocuri din
piatră făţuită pe patru muchii.
Culele au la etajele superioare spaţii libere, de supraveghere, de
odihnă, de veghe sau de petrecere a timpului liber care poartă diverse
denumiri: cerdac, foişor, prispă, galerie, balcon. Dacă ar fi să definim fiecare
dintre aceşti termeni, atunci cerdacul ar fi acel spaţiu care este liber pe trei
laturi ale edificiului. Foişorul ar desemna un spaţiu liber pe două laturi şi mai
rar pe trei. Balcoanele sunt spaţii libere adiacente zidăriei, adică acele
amenajări din lemn menite a spori ulterior suprafeţele utile ale edificiului cu
predilecţie în scop de observare a împrejurimilor culei. Balconul – ca
denumire locală – se confundă uneori cu galeria prin care se înţelege spaţiul
liber din toate părţile, mărginit de stâlpi şi care cuprinde un întreg etaj de
sus, deasupra căruia stă piramida acoperişului. Prispa este spaţiul liber şi
îngust pe o singură sau pe mai multe laturi ale edificiului, mărginită de stâlpi,
cu podea din blăni de stejar. Ar fi identic, deci, prispei obişnuite de la casa
ţărănească din foarte multe zone etnografice româneşti. În arhitectura
oltenească cu atât mai mult foişorul, prispa sau cerdacul sunt spaţii absolut
specifice oricărei locuinţe rurale. De aici s-au inspirat meşterii şi proprietarii
de cule. Cerdacul, foişorul, balconul, prispa sau cerdacul erau întotdeauna
pe partea dinspre care ar fi putut veni atacul sau din partea de unde ar fi
provenit semnalul de primejdie supravegheat şi apoi, eventual, retransmis.
Cule formau un lanţ în care inelele – culele, turnurile, bisericile,
mănăstirile – comunicau între ele în caz de primejdie. Din foişoarele lor
satele puteau fi avertizate de invadatori, de foc, de viituri de ape. „…Când se
ivea un pericol, satele, oamenii, boierii trebuiau să se anunţe între ei cu
mare repeziciune. Semnale cu făclii, cu fum, se transmiteau de la Dunăre
spre nord prin intermediul turnurilor bisericilor (mănăstireşti în primul rând),
dar şi din foişoarele de la etaj ale culelor”12. Lanţurile de comunicaţie erau în
lungul văilor, pornind de la Dunăre spre munte pe Jiu, Olt, Gilort, Argeş, etc.

12
. Ioan Godea, op. cit., p. 9.
11
Existenţa foişorului, cerdacului sau prispei la culele din România le
deosebeşte net pe acestea de surorile ei, culele din Balcani la care aceste
spaţii nu există. Foişorul, galeria sau cerdacul mărginit de stâlpi de la etajul
superior este cea mai importantă caracteristică a culei la români. Este o
emblemă de specific naţional.
Interiorul este, în general, adaptat unei case în care stăpânul putea
să se apere la nevoie, dar, în plus, el trebuia să aibă confortul necesar unei
familii cu mult mai înstărită decât una ţărănească oarecare.
La parter era magazia cu provizii. În beci, atunci când acesta exista,
erau depozitate butoaiele cu vin şi ţuică.
Iatacul – adică dormitorul capilor de familie – era de dimensiuni nu
prea mari, chiar mai mic decât bucătăria de la primul nivel, dar cu mobilă
aleasă, perdele de catifea, lămpi sau lampadare, cu fruntare, corlate, stâlpi,
babe, grinzi ornamentate, tavane casetate sau cu podină de stejar, camiţe
(= sobe), undrele, paturi, mese, podişoare, icoane şi farfurii pe pereţi, pereţi
acoperiţi cu scoarţe şi lăicere de lână, pe jos cu covoare, mai ales olteneşti.
Uneori în camere existau şi firide sau arcade pentru lumânări.
Pivniţa avea numeroase funcţionalităţi: depozit de diverse alimente,
butoaie cu vin şi ţuică, depozit de arme şi muniţie. Tot aici se afla adesea
fântâna sau puţul de apă potabilă. Accesul în pivniţă putea să fie numai din
exterior, numai din exterior sau şi dintr-o parte şi din cealaltă.
Toate culele aveau scări fixe de acces la etajele superioare. Se pare
însă că au existat în vechime şi scări de lemn mobile care, la nevoie, se
puteau ridica în încăperile de la etaj cu ajutorul unor scripeţi. Spre deosebire
de alte popoare din Balcani, la români scara interioară, de lemn, este fixă şi
nu detaşabilă sau repliabilă spre planul superior ca la turci şi bulgari.
Numeroase legende se leagă de existenţa în cule a locurilor ascunse,
de tot felul. Este vorba de mici încăperi sau spaţii ascunse – tainiţe -, greu
de găsit, unde boierul îşi ţinea, departe de ochii indiscreţi, banii, armele,
bijuteriile, hrisoavele şi alte bunuri de preţ, care la un atac surpriză ar fi fost
sustrase cu uşurinţă. Existau şi diverse firide în dosul cărora erau tainiţe
minuscule. Uneori, tainiţele erau situate în spatele icoanelor, în locul de
fixare al lampadarelor, sub duşumea sau sub treptele de scară de acces la
etajul superior.

V. DECORUL

12
Sociologul P.H. Stahl sublinia, cu câteva decenii în urmă că printre
vechile case cu etaj boiereşti „se recunosc două tradiţii: aceea a culelor,
construite puternic din piatră şi cărămidă, având scop de apărare şi aceea a
caselor cu prispă şi foişor deschis spre faţadă, a căror modă pare a fi avut
cel mai însemnat moment de dezvoltare în vremea lui Brâncoveanu (din
care de altfel s-au păstrat uneori exemplare până în secolul al XIX-lea) şi în
întreg secolul al XVIII-lea”13.
Decorul culelor româneşti nu poate fi desprins de cele două valenţe
de potenţare ale lui venite din două direcţii. Din arhitectura populară şi din
elementele definitorii ale unui stil aulic în arhitectura românească – arta
brâncovenească de mare originalitate şi rafinament.
Decorul culelor româneşti este incomparabil mai de apreciat în raport
cu austeritatea pe care o prezintă culele altor popoare din Balcani. Foişorul,
balustradele sculptate şi arcadele sunt elemente specifice de decor
brâncovenesc. Uneori însă arcadele lipsesc fiind prezente doar grinzi simple
de lemn.
Pereţii exteriori ai multor cule sunt casetaţi în panouri intrate în
grosimea zidului aproximativ 4-5 cm. Aceste casete sau panouri în
adâncime de tencuială, pătrate sau dreptunghiulare de pe faţadele culelor se
numesc de localnici oglinzi. Alteori întâlnim detalii de stucatură pictată.
Ciubucul este linia în relief de tencuială care delimitează (în exterior,
evident) un etaj de altul.
Rămânând în continuare la decorul exterior, trebuie subliniat că la
unele cule întâlnim canaturi de piatră cu perforaţii ornamentale, cu sculpturi,
mai ales la intrarea principală sau la ferestrele de jos. La unele cule, la
cerdac partea de sus a pălimarului, balustrada de lemn deci, avea cioplituri
rotunjite anume pentru rezemat puşca, de aceea se chemau „trăgători”.
Sintetizând aspectele legate de decorul exterior şi interior al culelor
am putea distinge următoarele caracteristici cu valoare de generalizare:
- decor sobru, dar nu marcat de sărăcie;
- simplitate volumetrică, dar şi varietate în compoziţie, în
compunerea volumelor;
- ingeniozitate în distribuirea spaţiilor, funcţiilor şi ornamentelor
încăperilor;
- raritatea elementelor de policromie.


13
. P. H. Stahl, Vechi şi biserici de lemn din Muntenia, în SCIA, anul X, nr. 2, Bucureşti, 1963, p. 372.]
13
În concluzie, putem afirma că aceste construcţii formează o notă
extrem de importantă în portativul arhitecturii româneşti, chiar dacă sunt
evidente „vasele comunicante” cu lumea Balcanilor şi mai departe spre
Caucaz şi Asia Mică.
Culele sunt unul dintre multele exemple în care specificul naţional se
împleteşte cu sursele şi resursele popoarelor învecinate într-o Europă de
culturi. Ele stau mărturie despre ceea ce ne deosebeşte dar şi despre ceea
ce ne uneşte în lunga istorie parcursă cu plusurile şi minusurile ei în mileniile
de viaţă trăită alături, în stânga şi în dreapta Dunării ce taie în două
continentul.
Culele reprezintă emblema unei familii, aşa cum o face oricare
castel medieval.

Bibliografie:
 Atanasescu I., Grama V., Culele din Oltenia, Craiova, Ed. Scrisul
Românesc, 1974.
 Balş Şt., Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, nr. 3- 4, Bucureşti,
Ed. Academiei, 1954.
 Davidescu M., Monumente istorice din Oltenia, Bucureşti, 1964.
 Creţeanu R., Creţeanu S., Culele din România, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 1969.
 Godea I., Culele din România, Timişoara, Ed. de Vest, 2006.
 Ionescu Gr., Arhitectura populară în România, Bucureşti, 1971.
 Pănoiu A., Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi
(sec. XVIII-XIX), Bucureşti, 1983.
 Stahl P. H., Vechi case şi biserici de lemn din Muntenia, în SCIA, anul
X, nr.2, Bucureşti, 1963.

14
Cula Duca - Măldăreşti

Cula Greceanu - Măldăreşti

15
Cula Cartianu

16
C
ula

Curtişoara

17