Sunteți pe pagina 1din 59

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Câteva clarificări privind termenii din domeniul social utilizaţi în armonizarea legislaţiei româneşti cu reglementările comunitare

Apropierea integrării României în Uniunea Europeană (UE) la 1 ianuarie 2007 determină o avalanşă de articole şi studii relative la dreptul comunitar, la armonizarea legislaţiei interne cu acesta, fără ca, de fiecare dată, să se discute aprofundat, în cunoştinţă de cauză, pe fond problematica comunitară. Un articol publicat în nr.2 al „Revistei române de dreptul muncii” 1 ne determină să facem unele sublinieri necesare. Astfel, între altele, citând un studiu al unui prestigios specialist în dreptul internaţional public 2 - fără a observa contextul în care fusese elaborat – se arată că “locul Uniunii Europene înfiinţate prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi cel al Comunităţii Europene (în realitate CEE – subl.ns.) instituite prin Tratatul de la Roma din 1957 fiind luat de Uniunea Europeană, înfiinţată în baza Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa” 3 . Sunt suficiente motive pentru a ne opri, în primul rând, asupra acestor afirmaţii, care derutează cititorul, căci, sintagma de „Uniune Europeană” a fost introdusă într-adevăr prin Tratatul de la Maastricht (de aceea este şi denumit Tratatul asupra Uniunii Europene), dar acest fapt nu are semnificaţia „înfiinţării” Uniunii Europene, iar Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa nu a intrat în vigoare. În al doilea rând, invocând cursul „Dreptul social comunitar” 4 , se abordează problematica armonizării legislaţiei române cu dreptul social comunitar (de fapt, cu legislaţia comunitară). Şi această sintagmă „drept social comunitar” ne obligă la unele comentarii, utilizarea ei fără alte precizări fiind de natură, din nou, să creeze unele confuzii. Procedând la identificarea temeiului juridic în baza căruia s-a operat armonizarea legislaţiei

prof. univ. dr. Andrei POPESCU

consilier, şef de departament Consiliul Legislativ

interne a muncii cu normele comunitare, se afirmă că armonizarea este generată, în egală măsură, de Acordul de asociere dintre România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte 5 , precum şi de Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană 6 . În realitate, sunt două procese distincte. Sublinierile pe care le vom face, în legătură cu această afirmaţie vor fi de natură, sperăm, să înlăture viziunea simplistă a unor teoreticieni care, acum, în pragul aderării României la Uniunea Europeană, sunt tentaţi să abordeze problematica armonizării la modul general, fără a observa şi a încerca să înţeleagă cât de complex este un asemenea demers şi respectiv pentru ce legiuitorul a optat pentru o soluţie sau alta. Există tentaţia, de asemenea greşită, de a examina legea română „într-o perspectivă milimetrică”, încercând să culpabilizeze legiuitorul pentru că nu a tradus, pur şi simplu, actul comunitar. Desigur, ne-am oprit doar asupra acestor aspecte, lista articolelor şi studiilor putând fi extinsă şi în alte domenii în care afirmaţiile unor autori nu sunt riguros exacte 7 .

1. În legătură cu Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa nu a intrat încă în vigoare, nefiind ratificat de toate statele membre ale Uniunii Europene. Uniunea Europeană (UE) reprezintă forma actuală a evoluţiei construcţiei comunitare care a început în 1951 prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) 8 , urmată

Studii, opinii, informări

în 1957 de Comunitatea Economică Europeană (CEE) 9 şi de Comunitatea Economică a Energiei Atomice (CEEA sau Euroatom) 10 . Sub denumirea de Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene (CE)) este desemnat ansamblul celor trei Comunităţi Europene (CECO, CEE şi CEEA). Deşi sintagma corectă este „Comunităţile Europene”, faptul că acestea au toate instituţiile comune a consacrat tot mai mult utilizarea denumirii de „Comunitatea Europeană”, tocmai pentru a marca nivelul de integrare atins de construcţia comunitară. Dacă după constituirea lor comunităţile europene au traversat şi perioade care nu păreau favorabile proiectului comunitar (ne referim, în concret, la anii ’60) sau în care s-au înregistrat unele progrese în construcţia comunitară (anii ’70), anii ’80 au fost cu mult mai deschişi ideii de uniune economică şi politică. Astfel, noile orientări ale politicii europene au fost redefinite în Actul Unic European (AUE) (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987), text care reunea amendamentele la tratatele fondatoare (de aici şi numele de „Unic”). Obiectivul esenţial al Actului Unic poate fi considerat voinţa de a realiza un spaţiu fără frontiere, permiţând libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor 11 . Un alt moment de maximă importanţă al istoriei comunitare este semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992 (intrat în vigoare în 1993), denumit şi Tratatul asupra Uniunii Europene. Cele mai importante elemente ale noului tratat sunt constituirea unei Uniuni Economice şi Monetare (cel mai târziu la 1 ianuarie 1999), un cadru consolidat pentru noile politici comune, sporirea puterilor instituţiilor comunitare, extinderea ariei de intervenţie a Comunităţii Europene, introducerea cetăţeniei europene şi crearea a doi piloni, alături de Comunitatea Europeană 12 : Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI) 13 . Elementul de noutate esenţial al Tratatului de la Maastricht este faptul că el reprezintă actul de naştere al Uniunii Europene. Noua structură creată era formată din cei trei „piloni”, dintre care doar primul era supus regulilor comunitare de decizie. Uniunea Europeană nu are însă personalitate juridică, fiecare din cele trei comunităţi păstrându-şi propria personalitate. Noilor exigenţe ale Europei s-a încercat a li se da un răspuns prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999). Fără a răspunde tuturor aşteptărilor, Tratatul de la Amsterdam introduce câteva reforme vizând, în special, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (protecţia drepturilor fundamentale, prevederi privind regimul vizelor, azilul, imigrarea, cooperarea poliţienească şi judiciară în materie

penală), dezvoltarea conceptului de cetăţenie europeană, un acord social consolidat, politica mediului, protecţia consumatorului, o politică externă eficace şi coerentă, chestiuni instituţionale (sporirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificată, consolidarea principiului subsidiarităţii etc.). Anii ’90 au marcat şi deschiderea Uniunii către ţările din centrul şi estul Europei. Relaţiile cu aceste state s-au concretizat prin semnarea acordurilor de asociere (denumite şi acorduri europene), documente ce stabilesc cadrul politico- juridic al acestei cooperări şi abordează diferitele aspecte ale acesteia, inclusiv armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare. Contextul nou creat a pus Uniunea în faţa unei duble provocări: reforma internă (necesitatea creării unui sistem funcţional pentru un număr mai mare de membri) şi gestionarea unei extinderi fără precedent. Răspunsurile elaborate prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în ianuarie 2003), deşi propun formule noi 14 , nu au putut rezolva în mod adecvat problemele cu care se confrunta construcţia comunitară. Era necesară, de aceea, o strategie coerentă de atragere a opiniei publice pentru sprijinirea celor două mari proiecte europene: extinderea Uniunii şi modelarea arhitecturii Europei de mâine. Aceasta trebuia concepută sub forma unei dezbateri democratice privind finalităţile construcţiei comunitare, distinctă de dezbatere politică rezervată experţilor şi politicienilor şi care să identifice subiectele ce îi preocupă pe cetăţenii europeni, cum concep aceştia funcţionarea UE şi în ce direcţie ar dori să o vadă evoluând. Pentru a răspunde acestei cerinţe şi a asigura pregătirea viitoarei Conferinţe Interguvernamentale, Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, a decis ca, înaintea convocării Conferinţei interguvernamentale (CIG), să aibă loc un forum mai larg de dezbatere, o Convenţie Europeană, organism sui-generis, care să includă principalele părţi interesate în dezbaterea temelor identificate la Nisa. Convenţia Europeană a reunit în hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles 105 membri şi tot atâţia supleanţi, reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor ţărilor membre şi candidate (28 de state, inclusiv Turcia), ai Comisiei şi Parlamentului European. Ea şi-a început lucrările la 28 februarie 2002 şi le-a încheiat după 16 luni, la 10 iulie 2003 15 . Pentru prima dată în istorie, statele candidate la aderare participau pe picior de egalitate cu ţările membre UE la dezbateri de asemenea anvergură. Convenţia Europeană a avut o misiune crucială, aceea de a propune un concept pentru o Uniune Europeană de dimensiunea continentului, adaptată secolului al XXI-lea,

Studii, opinii, informări

concept care să aducă Europei unitate, respectându-i, în acelaşi timp, diversitatea. La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii

pentru Europa, adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004. După

54 ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO

şi 47 de ani şi 7 luni de la semnarea Tratatelor CEE

şi EUROATOM, Uniunea Europeană ar urma să dobândească, astfel, un nou statut dacă Tratatul va fi ratificat de toate statele membre, depăşind

formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale, deoarece noul tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există însă şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată embrionare, în domenii ca apărarea şi securitatea. De altfel, întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat, chiar dacă, de-a lungul celor peste

50 ani de istorie, Comunitatea Europeană (astăzi

Uniunea Europeană) a cunoscut şi perioade de recul şi euroscepticism. Numit de unii „Constituţie”, iar de alţii „Tratat Constituţional”, documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui lung şi complex proces care a început cu Declaraţia de la Laeken din decembrie 2001, a continuat în cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei (28 februarie 2002 - 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa interguvernamentală a statelor membre UE (4 octombrie 2003 - 18 iunie 2004) 16 . În prezent însă, acest Tratat deschis ratificării statelor membre Uniunii Europene se află sub semnul incertitudinilor, ca urmare a rezultatelor negative ale referendumurilor din Franţa şi Olanda. Până la aceste acte de respingere, Tratatul fusese ratificat de 12 state membre ale Uniunii Europene: Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia, Slovacia, Spania, Austria, Germania, Cipru, Malta şi Luxemburg 17 . După introducerea, în iunie 2005, a „perioadei de reflecţie”, procedura de ratificare s-a mai finalizat în alte trei state:

Belgia, Letonia şi Estonia, ceea ce face ca, în prezent, Tratatul Constituţional să fie aprobat în 15 din cele 25 ţări membre, cărora li se adaugă

România şi Bulgaria, care au ratificat documentul odată cu aprobarea, de către parlamentele naţionale, a Tratatului de Aderare

la Uniunea Europeană. Finlanda a ratificat şi ea de curând acest tratat, ridicând astfel numărul ratificărilor la 18. Pe de altă parte, Portugalia, Irlanda, Republica Cehă şi Danemarca au amânat organizarea referendumurilor, iar Marea Britanie, Polonia şi Suedia au suspendat ratificarea parlamentară până la o dată neprecizată 18 . Reamintim că la încheierea Consiliului European din 16-17 iunie 2005, care a luat act de rezultatele referendumului din Franţa şi Olanda, şefii de state şi de guverne ai celor 25 de state membre au decis o perioadă de reflecţie pentru ca, în fiecare ţară, să se organizeze dezbateri interne asupra Tratatului şi viitorului construcţiei europene. Pe de altă parte, la un an de la această decizie, Consiliul European din 15-16 iunie 2006 a decis ca la cea de-a 50-a aniversare a Tratatelor de la Roma (martie 2007) să se adopte „o declaraţie privind valorile şi principiile UE”, statuând de fapt încă o prelungire a perioadei de reflecţie cu încă un an. În doctrină s-a lansat şi ideea că, probabil, această declaraţie ar putea să se constituie într-o „parte a unui eventual pachet de reformă instituţională, asupra căreia pare să se contureze un anumit consens şi anume că viitorul Tratat UE revizuit nu se va mai numi „Constituţie europeană(termen ce a creat confuzii, alimentând argumentele euro-scepticilor că identităţilor naţionale se vor dizolva într-un stat federal european condus de „birocraţii” de la Bruxelles), va fi mai redus ca dimensiune şi mai simplu, incluzând doar valorile şi principiile Uniunii, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, arhitectura instituţională de bază şi procedurile comunitare de decizie 19 . În ce ne priveşte, apreciem că, şi după această perioadă de reflecţie, sunt posibile următoarele soluţii:

- menţinerea Tratatului în forma sa actuală,

evident cu modificarea calendarului posibil de intrare în vigoare şi cu organizarea unui nou

referendum în Franţa şi Olanda;

- preluarea doar a unor părţi din Tratat

(Definiţia şi obiectivele UE; Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii – primele două părţi, menţinute în forma din Tratat; politicile şi funcţionarea Uniunii, reprezentând partea a III-a să fie preluată în forma actuală din Tratatul de la

Nisa). În această ipostază, statele care au ratificat Tratatul Constituţional nu mai trebuie să reia ratificarea;

- constituirea unui „nucleu dur” de state care

să preia Tratatul instituind o Constituţie pentru

Europa (în acest caz, evident, ar lipsi Franţa şi Olanda şi - tot atât de posibil – Anglia).

- activarea Declaraţiei anexă la Tratatul

Constituţional care precizează că, dacă până la 1 noiembrie 2006, 4/5 din statele UE au acceptat

Studii, opinii, informări

documentul şi dacă „unul sau mai multe state membre au dificultăţi în a-l ratifica, Consiliul European se va sesiza asupra problemei”. Evident, termenul este depăşit, întrucât perspectiva intrării în vigoare a Tratatului constituţional a fost împinsă spre 2008-2009. Este de observat că activarea Declaraţiei este condiţionată de respingerea Tratatului de încă trei state (în afara celor două care deja au făcut-o). În acest caz, este clar, documentul în forma sa actuală va fi abandonat şi se vor deschide negocieri pentru un nou Tratat. În concluzie, dincolo de analizele ce au fost făcute Tratatului constituţional al Uniunii Europene 20 , la ora actuală, Uniunea Europeană îşi desfăşoară activitatea în baza tratatelor iniţiale (originare, fondatoare) şi a celor de revizuire, în principal Actul Unic European, Tratatul asupra Uniunii Europene - Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa) 21 .

2. În legătură cu definirea dreptului social european 2.1 Delimitări. În limbajul curent, uneori, se constată o confuzie a termenilor, denumirea “drept social european” fiind atribuită, fie dreptului creat prin convenţiile şi acordurile Consiliului Europei care poartă, în titulatura lor, genericul „european(ă),” fie dreptului creat prin regulamentele şi directivele Uniunii Europene. În realitate, în opinia noastră, cele două grupări de norme regionale, împreună, constituie o ramură distinctă de drept, poate insuficient fundamentată teoretic, dreptul social european. Acesta se constituie din reglementările în materie socială adoptate de către Consiliul Europei şi respectiv Uniunea Europeană. Dacă instrumentele elaborate în cadrul Consiliului Europei sunt, prin forţa obiectivelor sale, limitate ca număr, dreptul elaborat în cadrul Uniunii Europene se află, în ultimii ani, în plină expansiune. Într-o altă opinie, „dreptul social european este constituit din ansamblul normelor juridice adoptate de instituţiile europene (subl. ns.) referitoare la relaţiile de muncă şi securitate socială22 . Definiţia este corectă dacă prin „instituţii europene” se înţeleg organizaţiile europene cu preocupări în materie de muncă şi securitate socială cum sunt Uniunea Europeană, Consiliul Europei etc. Aceasta este interpretarea care trebuie dată acestei definiţii, altfel nu s-ar explica de ce, deşi intitulat „drept social comunitar”, cursul respectiv tratează în realitate „dreptul social european”. Astfel, sunt examinate într-o secţiune distinctă, principalele convenţii în materia dreptului social adoptate de Consiliul Europei, în realitate abordându-se nu „dreptul social comunitar”, ci

„dreptul social european”. Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală ale cărei instrumente sunt convenţiile şi acordurile europene (care se supun procedurii ratificării statelor membre), în timp ce Uniunea Europeană este o organizaţie supranaţională, de integrare europeană care acţionează, în principal, prin adoptarea regulamentelor şi directivelor. Este vorba deci, de două organizaţii europene distincte. E drept, cu unele nuanţări, unele instrumente ale Consiliului Europei se consideră - fără a exista o reglementare expresă a UE – a se integra şi ele în acquis-ul comunitar. Mai mult, în cadrul acestei secţiuni, autorul respectiv tratează şi Convenţia referitoare la lucrătorii frontalieri, precum şi Convenţia referitoare la stagiari, convenţii căzute în desuetudine, elaborate de Uniunea Europei Occidentale care este, la ora actuală, o organizaţie europeană reziduală, cu un rol considerabil limitat, majoritatea atribuţiilor sale fiind preluate de Uniunea Europeană 23 . În opinia noastră, în consens cu evoluţiile doctrinare pe plan european şi în raport cu obiectivul tratat, putem vorbi, teoretic, de un drept social european, respectiv drept social comunitar. De ce utilizăm şi noi sintagma „drept social” european (comunitar)? În principal pentru că, spre deosebire de dreptul intern în care s-a realizat o delimitare clară între dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, în cadrul dreptului social european (comunitar) sunt examinate, deopotrivă, reglementările ce se includ în dreptul muncii, precum şi cele ce se includ în dreptul securităţii sociale 24 . S-a apreciat că legătura indiscutabilă dintre ele se datorează politicii sociale, care are un caracter indivizibil 25 , aceasta făcând posibilă înglobarea lor în cadrul unei singure discipline intitulată dreptul social 26 . Desigur, aceasta este o opţiune doctrinară, căci, în mod obiectiv, ar trebui să distingem între dreptul european al muncii şi dreptul european al securităţii sociale, respectiv dreptul comunitar al muncii şi dreptul comunitar al securităţii sociale. Evident, în ce priveşte dreptul european (comunitar) al securităţii sociale, acesta nu are extensia (ne referim la numărul de reglementări) dreptului european (comunitar) al muncii. În mod frecvent însă, referindu-se numai la normele Uniunii Europene, se utilizează sintagma „drept comunitar al muncii”. Acesta are o poziţie specifică. El este rezultatul în timp al unor evoluţii ale comunităţilor europene (astăzi Uniunea Europeană), al unor evoluţii ale modului în care s-a structurat politica socială europeană, al unor necesităţi resimţite în cadrul unui asemenea structuri de integrare de a orienta dreptul muncii din statele membre prin armonizare legislativă

Studii, opinii, informări

spre o rezolvare coerentă a unor probleme (instituţii) comune cu care se confruntau aceste state (de ex. concedierea colectivă, protecţia salariaţilor în caz de insolvabilitate a angajatorului, transferul de proprietate a întreprinderii etc.) sau a coordonării acestora, acolo unde nu se poate pune problema armonizării legislaţiilor naţionale (de ex. securitatea socială). S-a creat astfel, în timp, un ansamblu de norme ce se regăsesc în principal în directive şi mai puţin în regulamente care definesc dreptul comunitar al muncii. Procesul de armonizare a dreptului muncii din statele membre s-a realizat, după cum am arătat, în principal pe calea directivelor care stabilesc doar obiectivul de atins, lăsând statelor membre alegerea mijloacelor prin care să se realizeze acest lucru. La o privire atentă rezultă că acest ansamblu de norme nu acoperă decât în mare instituţiile reglementate de dreptul muncii naţional. Sunt instituţii care, în mod evident, nu au un corespondent în directivele comunitare. Este cazul, spre exemplu, chiar al contractului individual de muncă pe durată nedeterminată şi în mod particular, al cazurilor în care acesta poate înceta. Cu toate acestea, dacă am face o sumară cercetare de drept comparat, am constata că, pe de altă parte, în realitate, nu sunt diferenţe substanţiale între reglementarea, spre exemplu, din dreptul francez în raport cu cea din dreptul german în materie. Explicaţia acestei armonizări se regăseşte în puternica influenţă pe care au exercitat-o în aceste state convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care, chiar dacă nu toate au fost ratificate de statele respective, au influenţat considerabil soluţiile legislative. Pe de altă parte, sunt domenii (instituţii ale dreptului muncii) care ţin de competenţa exclusivă a statelor membre (organizarea sindicală şi patronală, salarizarea, greva şi lock-out-ul). Sub un alt aspect, UE instituind şi realizând, spre exemplu, o deplină libertate de circulaţie a persoanelor sau serviciilor, a adoptat regulamente, obligatorii pentru statele membre, dar care nu-şi propun (şi nici nu-şi puteau propune) armonizarea sau unificarea legislaţiilor naţionale, ci mai degrabă (şi raţional) coordonarea sistemelor naţionale (de securitate socială a lucrătorilor, spre exemplu). În concluzie, trebuie să constatăm o rămânere în urmă a doctrinei care examinează aceste probleme (de drept internaţional al muncii, drept social european, respectiv drept social comunitar) în care se manifestă încă viziunea tradiţionalistă de tratare a problematicii muncii împreună cu cea a securităţii sociale, spre deosebire de delimitarea clară, realizată pe planul dreptului intern, între dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale. Evident, faptul că dreptul social european

(comunitar) examinează, deopotrivă, reglementările în materie de muncă şi, respectiv, de securitate socială, nu împietează disjungerea care s-a operat, pe planul dreptului naţional, între dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale.

2.2. Evoluţia dreptului comunitar al muncii. Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană nu este numai o zonă de comerţ liber. În realitate, procesul de construcţie europeană a reflectat întotdeauna, dar la un nivel gradual diferit, nevoia menţinerii unui echilibru între dimensiunea economică şi cea socială. Ca urmare, politica socială a Comunităţii acoperă la ora actuală libertatea de circulaţie a lucrătorilor, coordonarea organismelor de protecţie socială, şansele egale pentru femei şi bărbaţi, armonizarea anumitor probleme ale legislaţiei muncii, sănătatea şi securitatea la locul de muncă. În literatura de specialitate 27 se disting şase mari etape în crearea dreptului comunitar al muncii. Astfel, în prima etapă, situată între anii ’60-70, instrumentele comunitare au reafirmat libera circulaţie a lucrătorilor şi necesitatea coordonării sistemelor de securitate socială pentru lucrătorii migranţi. Etapa a doua, situată la mijlocul anilor ’70 este cea marcată de adoptarea primelor directive în materie de drept al muncii: egalitatea de şanse şi sănătatea şi securitatea la locul de muncă (directiva generală şi directive sectoriale care combăteau efectele cancerigene ale unor substanţe chimice utilizate în industria produselor plastice). În acest cadru, şocul petrolier din 1974, ca şi primele restructurări industriale impun primele directive în materie de concediere colectivă. Cea de a treia etapă, a anilor ’80, a consolidat acquis-ul comunitar în ce priveşte egalitatea de şanse şi în materie de sănătate şi securitate în muncă (directive privind ansamblul agenţilor fizici, chimici şi biologici). Ea este profund marcată de Actul Unic European care aduce şi o noutate în mecanismul de elaborare a reglementărilor comunitare: recunoaşterea dialogului social la nivel european (art. 139, fostul art. 118 B). A patra etapă (1990-1993) este influenţată substanţial de Carta socială comunitară (1989). Sunt adoptate 15 directive în materie de securitate şi sănătate a muncii, o directivă relativă la egalitatea de şanse şi patru directive legate strict de legislaţia muncii. A cincea etapă (1994-1999), marcată de Protocolul social anexă a Tratatului de la Maastricht, este caracterizată prin rolul activ al negocierii colective, permiţând partenerilor sociali să contribuie direct la reglementarea

Studii, opinii, informări

socială comunitară. În trei reprize, unele directive au pus în aplicare acordurile intervenite între partenerii sociali la nivel european (concediu parental, munca cu timp parţial, contracte pe durată determinată). A şasea etapă, după 1999, în prezenţa Tratatului de la Amsterdam, care a consolidat notabil cadrul instituţional al politicii sociale comunitare, punând capăt şi excepţiei britanice, a îmbogăţit dreptul comunitar al muncii prin abordarea a noi domenii cum sunt: angajarea în muncă, lupta contra discriminărilor, egalitatea de şanse, rolul partenerilor sociali şi, esenţial, pe plan decizional, implicarea tot mai crescândă a Parlamentului European.

3. În legătură cu armonizarea legislaţiei române cu acquis-ul comunitar În baza Acordului de asociere din 1993 şi până la momentul aderării la 1 ianuarie 2007, s-a desfăşurat un proces extrem de complex de armonizare a legislaţiei române cu reglementările comunitare (acquis-ul comunitar). Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, ne obligă, în egală măsură, să ne îndeplinim angajamentele asumate în vederea aderării, ţara noastră obţinând cele mai multe perioade de tranziţie comparativ cu statele care au aderat în 2004 şi să ne comportăm ca membri ai Uniunea Europeană inclusiv în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei cu noile reglementări comunitare. În Raportul de ţară al Comisiei Europene din octombrie 2005 şi mai 2006 se apreciază că, în linii generale, procesul de transpunere a acquis-ului comunitar în legislaţia română este - în mare parte – finalizat 28 . Într-adevăr, la momentul în care redactăm acest material, se poate aprecia, pe drept temei, că procesul de armonizare legislaţiei muncii române cu acquis-ul comunitar în materie este, practic, încheiat. A fost astfel definitivat cadrul legislativ, compatibilizat total cu acquis-ul comunitar. Eforturi substanţiale în acest sens s-au făcut atât în faza elaborării şi adaptării noului Cod al muncii - Legea nr. 53/2003, în cursul anului 2005 prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, aprobată prin Legea nr. 371/2005, cât şi în acest an, prin Ordonanţa de urgenţă nr.55/2006 care au modificat şi completat Codul muncii în vigoare. Procesul armonizării legislaţiei naţionale cu cea comunitară, ca de altfel şi procesul integrării în Uniunea Europeană, este un proces complex şi îndelungat. Armonizarea legislaţiei naţionale este, totodată, un proces continuu care evoluează o dată

cu evoluţia dreptului comunitar, pe măsura adâncirii integrării europene propriu-zise. Armonizarea cu acquis-ul comunitar implică cunoaşterea în detaliu a acestuia, a evoluţiei sale în raport de noile reglementări, adaptarea la realităţile româneşti şi asigurarea coerenţei noii legislaţii armonizate 29 . După aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, armonizarea legislativă va continua atât pentru transpunerea acelor angajamente pentru care România a obţinut perioade de tranziţie, cât şi pentru transpunerea noilor reglementări pe care Uniunea Europeană le va adopta. Armonizarea legislaţiei cu reglementările comunitare de la data aderării, va avea ca temei, evident, Tratatul de aderare, ratificat de România prin Legea 157/2005. Şi după aderare, procesul de armonizare a legislaţiei române cu cea comunitară nu va fi lipsit de dificultăţi, însă vom avea avantajul că, de această dată, vom participa direct la elaborarea şi adoptarea instrumentelor comunitare.

1 Alexandru Ţiclea - Armonizarea legislaţiei interne a muncii din România cu dreptul social comunitar, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 2/2006, p. 12-32. Armonizarea legislaţiei nu se face cu un drept (ramură de ştiinţă), ci cu reglementările (acquis-ul) comunitare. 2 Ion M. Anghel - Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene/Uniunii Europene în „Revista română de drept comunitar”, nr. 4/2005

3 De altfel, şi în Tratatul de drept al muncii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2006, acelaşi autor, prof. Alexandru Ţiclea, abordează Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa ca şi când acesta ar fi în vigoare (vezi, spre exemplu, p. 68, 96, 105, 152). 4 Ovidiu Ţinca Drept social comunitar. Drept comparat. Legislaţie română, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005

5 Ratificat prin Legea 20/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 73 din 12 aprilie 1993

6 Ratificat prin Legea 157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005

7 Un articol publicat de Marius Galan în revista „Dreptul” nr.9/2006 este intitulat „Excepţia de nelegalitate în dreptul comunitar european”, ca şi cum ar exista şi un alt drept comunitar decât cel elaborat în cadrul Uniunii Europene.

8 CECO este prima dintre cele trei Comunităţi Europene ce au stat la baza edificiului comunitar cunoscut astăzi sub numele de “Uniunea Europeană”. Actul său de naştere l-a constituit semnarea la Paris, la 18.04.1951 a Tratatului Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului, intrat în vigoare la 25.07.1952. Ţările fondatoare ale CECO sunt:

Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. CECO a fost concepută ca un model experimental, iar Tratatul său a fost semnat pentru o durată limitată de timp (50 de ani), astfel încât el a expirat la 25.07.2002. Obiectivul său era crearea de pieţe comune în două

Studii, opinii, informări

sectoare esenţiale în acea vreme pentru dezvoltarea economică - industriile carboniferă şi siderurgică – care să integreze astfel Germania în Europa de după cel de-al doilea război mondial. La originea acestui proiect a stat un plan elaborat de către Jean Monnet, pe atunci comisar francez al Planului de modernizare a acestei ţări, la solicitarea ministrului de externe al Franţei, Robert Schuman.

9 CEE este cea mai importantă dintre Comunităţile Europene. Tratatul său de constituire fiind semnat la Roma, la 25.03.1957, şi intrat în vigoare la 01.01.1958. La baza naşterii sale stau Conferinţa de la Messina, din 1955 şi raportul elaborat de către ministrul de externe al Belgiei Paul-Henri Spaak, în 1956. Tratatul CEE încheiat pentru o perioadă de timp nedeterminată, stabileşte drept obiective principale ale noii organizaţii crearea unei pieţe comune şi armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre care să ducă la dezvoltarea economică a ansamblului Comunităţii. Piaţa comună comportă câteva caracteristici definitorii: o uniune vamală între ţările membre, introducerea celor “patru libertăţi” pe întreg teritoriul comunitar (libera circulaţie a bunurilor, lucrătorilor, serviciilor şi capitalului) şi crearea mai multor politici comune (politica agricolă, politica comercială şi politica de transporturi). Evoluţia ulterioară a fenomenului integrării europene a făcut ca obiectivele iniţiale să fie mult depăşite, astfel încât componenta economică a UE reprezintă doar o parte din complexul edificiu comunitar. 10 Fondată în acelaşi timp cu CEE (01.08.1958), Euroatom are drept obiective dezvoltarea şi cercetarea ştiinţifică în domeniul energiei nucleare, crearea unei pieţe comune a combustibililor nucleari şi controlul industriei nucleare care să împiedice orice utilizare ilegală a materiilor de profil şi să protejeze sănătatea populaţiei. Tratatul CEEA a fost încheiat pentru o durată de timp nedeterminată.

11 Pare paradoxal să-ţi propui un astfel de obiectiv după ce, cu 30 de ani în urmă, s-au suprimat taxele vamale între statele membre, s-a introdus un tarif extern comun şi s-au implementat politici comune; în realitate, Actul Unic European releva faptul că frontierele materiale nu dispăruseră încă. Cele 300 de măsuri introduse de Carta Albă a Comisiei (document care a stat la baza redactării AUE) au determinat printre altele, următoarele măsuri:

libera circulaţie a capitalurilor, liberalizarea activităţilor bancare şi a sectorului asigurărilor, o primă apropiere a TVA-urilor, dreptul de rezidenţă, suprimarea controalelor fizice la frontiere. Actul Unic European conferea, de asemenea, puteri noi structurilor comunitare.

12 Comunităţile sunt considerate primul pilon comunitar, iar PESC şi JAI, pilonii doi şi, respectiv, trei.

13 Cei doi piloni, denumiţi şi extracomunitari, sunt supuşi cooperării interguvernamentale.

14 Pentru prima dată statele candidate se regăsesc incluse într-un tratat comunitar, textul de la Nisa precizând numărul de voturi în Consiliu şi de reprezentanţi în Parlamentul European pentru fiecare dintre statele candidate.

15 Proiectul de Tratat Constituţional prezentat de Convenţie a reprezentat rezultatul a 26 de reuniuni plenare şi nenumărate întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru, un total de 5,436 minute de intervenţii orale în plen şi 692.250 accesări ale site-ului Internet al Convenţiei. Preşedinţia Convenţiei a fost exercitată de către fostul şef de stat francez Valéry Giscard d’Estaing, asistat de doi vicepreşedinţi, ambii foşti prim-miniştri, belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giuliano Amato (conform Andrei Popescu, Ion Jinga Organizaţii europene şi euroatlantice, Bucureşti, Editura Economică, 2005, p. 101-102).

16 A se vedea, pentru o prezentare sintetică, Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga op. cit., p. 147-151

17 Statele sunt nominalizate în ordinea cronologică a ratificărilor.

18 Cf. Ion Jinga - Uniunea Europeană în căutarea viitorului, în „Revista română de drept comunitar” nr.1/2004, p. 11-12

19 Pentru o argumentare a acestei opinii, a se vedea, Ion Jinga op. cit., p. 17-18.

20 A se vedea, în doctrina română, spre exemplu, Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga op. cit., p. 139-150; G. Goring, I.E. Rusu Dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 166-184

21 Dacă ar fi fost adoptat Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, volumul textelor juridice de bază ale Uniunii Europene însumând 2800 de pagini ale celor 17 tratate diferite s-ar fi redus de la un singur document de 560 de pagini. Cf. Ion Jinga op. cit., p. 18.

22 Ovidiu Ţinca - op. cit., p. 3

23 A se vedea pentru prezentarea Uniunii Europei Occidentale, Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, - op. cit., p. 181-190

24 Această lipsă de delimitare o regăsim şi în cazul dreptului internaţional al muncii. A se vedea Andrei Popescu Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1998 şi, acelaşi autor, Dreptul internaţional al muncii (colecţia „Master”), Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2006.

25 Cf. Gérard Lyon-Caen, Jeanne Tillhet-Pretnar - Droit social, Paris L.G.D.J., 1995, p. 8, citat de Ovidiu Ţinca - op. cit., p. 4

26 Cf. Louis Dubouis, Claude Blumann - Droit communautaire matériel, Paris, Ed. Montchrestien, 1999, p. 101, citat de Ovidiu Ţinca - op. cit. , p. 5

27 Parlement Européen - Les relations du travail en Europe, Bruxelles, 2000, fascicula intitulată „L’émergence d’une droit social européen”

28 A se vedea Raportul Comisiei Europene – Rapport global de suivi sur le degré de préparation à l’adhésion de l’UE, COM (2005) 534 din 25 octombrie 2005.

29 A se vedea, pentru dezvoltări, Andrei Popescu Rolul Consiliului Legislativ în procesul armonizării legislaţiei române cu acquis-ul comunitar. Realităţi şi perspective, în „Buletin de informare legislativă”, nr.1/2006, p.13-26

Studii, opinii, informări

Consideraţii privind principalele modificări şi completări ale Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, aduse prin Legea nr. 441/2006

1. Geneza intervenţiilor legislative Recent, prin Legea nr.441/2006 1 , s-au adus importante modificări şi completări Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare 2 . Intervenţiile legislative au avut ca scop armonizarea legislaţiei în domeniu cu reglementările comunitare şi, totodată, preluarea recomandărilor formulate de forurile europene. Prin Capitolul 5 din Raportul de ţară elaborat de Comisia Europeană pentru anul 2005, care vizează societăţile comerciale, s-a recomandat expres iniţierea unor modificări legislative, în scopul transpunerii acquis-ului din domeniul societăţilor comerciale. S-a precizat că „România nu a început încă transpunerea noilor directive a societăţilor comerciale, al căror termen limită de transpunere expiră anul următor”. De asemenea, Raportul de monitorizare a nivelului de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană din octombrie 2005, precum şi Raportul Băncii Mondiale de evaluare a legislaţiei româneşti în raport cu principiile Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.E.C.D.) privind guvernarea corporativă (ROSC - 2004), au indicat numeroase deficienţe ale cadrului legal românesc în materia societăţilor comerciale. Ca urmare, în Programul Legislativ Prioritar elaborat de Guvern 3 , pentru primul

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.955/28.11.2006.

2 Legea de modificare şi completare intră în vigoare la data de 1 decembrie 2006.

3 Disponibil la adresa:

http://www.guv.ro/obiective/drp/program-legislativ-2006.pdf

Liviu-Marian VÎTCĂ

expert Consiliul Legislativ

semestru al anului 2006 s-a prevăzut expres modificarea Legii nr.31/1990. Astfel, o parte din intervenţiile legislative sunt impuse de necesitatea preluării unor reglementări de bază din directivele invocate. O altă categorie de modificări au vizat adaptarea şi includerea principiilor O.E.C.D. privind guvernarea corporatistă în cadrul general oferit de legislaţia internă deja armonizată. Totodată, prin unele modificări şi completări s-a realizat clarificarea sau dezvoltarea anumitor dispoziţii ale legii.

2. Preluarea acquis-ului în materia societăţilor comerciale La nivel european, preocupările privind armonizarea legislaţiei în materia societăţilor comerciale au debutat în anul 1959, iniţiativa având ca promotori profesorul olandez P. Sanders şi notarul francez M. Thibierge 4 . După numeroase discuţii la nivel comunitar, o concepţie unitară s-a coagulat prin Regulamentul nr.2157/08.12.2001 privind Statutul societăţii comerciale europene (SE) 5 . Prin Tratatul de la Amsterdam, regimul juridic al societăţilor comerciale este reglementat indirect în art.43 şi 48, care stabilesc dreptul de stabilire. Se garantează, astfel, dreptul societăţilor comerciale de a se stabili oriunde pe teritoriul comunitar, dacă sunt constituite conform legislaţiei din statul membru de înmatriculare şi au sediul înregistrat pe teritoriul comunitar. Întrucât libertatea de stabilire implică recunoaşterea

4 Pentru dezvoltări, a se vedea Dan Drosu Şaguna, M. R. Nicolescu, Societăţi comerciale europene, Bucureşti, Editura Oscar Print, p.207 şi urm.

5 Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 294 din 10.11.2001

Studii, opinii, informări

reciprocă în toate statele membre, precum şi egalitatea de tratament în ceea ce priveşte formalităţile, acquis-ul comunitar dezvoltat ulterior

a impus armonizarea legislaţiilor în domeniul

societăţilor comerciale şi adoptarea mai multor

instrumente care să limiteze riscurile determinate

de existenţa divergenţelor legislative şi având drept

scop protecţia acţionarilor, creditorilor şi a terţilor

în general. În acest context, a fost adoptată în anul 1968 prima directivă 6 care stabilea cerinţele de publicitate pentru înfiinţarea societăţilor de capitaluri, puterile de reprezentare a organelor de conducere, precum şi formalităţile de anulare a acestora (Directiva 68/151/CE 7 ). Cea de a doua directivă (Directiva

77/91/CEE 8 ), care a armonizat reglementările în domeniul procedurilor de constituire a societăţilor comerciale pe acţiuni şi a celor de menţinere sau de modificare a capitalului acestora a fost adoptată după o analiză care a durat 8 ani, fiind impusă de necesitatea asigurării unei protecţii unitare membrilor societăţilor comerciale în tot spaţiul comunitar şi fiind elaborată în respectul art.58 din Tratat care vizează libera circulaţie a capitalului. În perioada 1976-1984 s-a constituit un adevărat nucleu legislativ în domeniu, prin intermediul următoarelor acte :

- directivele a treia (Directiva

78/855/CEE 9 ) şi a şasea (Directiva 82/891/CEE 10 ), care reglementează procedurile privind fuziunea şi divizarea societăţilor;

- directiva a patra (Directiva

78/660/CEE 11 ), a şaptea (Directiva 83/349/CEE 12 ) şi a opta (Directiva 84/253/CEE 13 ) care

armonizează informaţiile financiare publicate (conturile anuale), conturile consolidate, precum şi procedura auditului;

6 O prezentare a directivelor europene în materia dreptului societar este realizată de Daniel-Mihail Şandru în Dreptul societăţilor comerciale, Bucureşti, Editura Sylvi, 2006, p. 21 şi urm.

7 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 065 din14.03.1968

8 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 026 din 31.01.1977

9 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 295 din 20.10.1978

10 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 378 din 31.12.1982

11 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 222 din 14.08.1978

12 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 193 din 18.07.1983

13 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 126 din 12.05.1984

- a unsprezecea directivă (Directiva 89/666/CEE 14 ), privind publicitatea sucursalelor înfiinţate într-un stat membru de anumite tipuri de societăţi care intră sub incidenţa dreptului unui alt stat, prin care se facilitează exercitarea libertăţii de stabilire a societăţilor menţionate de art.58 din Tratat. Punerea în aplicare directivelor a cincea şi a zecea s-a dovedit un eşec, fiind retrase de Comisia Europeana în 2001. Acest fapt a determinat adoptarea celei de-a douăsprezecea directive (Directiva 89/667/CEE 15 ), ce poate fi considerată directiva-cadru în ceea ce priveşte reglementarea generală a societăţilor cu răspundere limitată şi care lasă statelor membre competenţa definirii regimului lor juridic. Succesiv, în anii 1997, 1999, 2003 şi 2005, Legea nr.31/1990 a suferit intervenţii legislative, care au avut în vedere preluarea acquis-ului în materia societăţilor comerciale. Modalitatea de preluare a constituit-o încorporarea textelor comunitare în legea română, prin adaptarea acestora, în special prin sintetizarea normelor conţinute de directive 16 . În timp, s-a dovedit că mai sunt aspecte care nu au fost preluate în legislaţia română, iar actualele modificări şi completări ale Legii nr.31/1990 asigură coerent şi real compatibilizarea cu regulile fundamentale ale dreptului comunitar.

3. Adaptarea la principiile O.E.C.D. Legea are drept finalitate nu numai alinierea legislaţiei societăţilor comerciale la directivele comunitare invocate, dar şi adaptarea legislaţiei la principiile O.E.C.D. în materia guvernării corporatiste 17 . Principiile guvernării corporatiste aduc indicaţii specifice de natură să amelioreze reglementările juridice şi formulează propuneri practice în atenţia autorităţilor bursiere, a investitorilor şi a altor pioni care intervin la nivelul conducerii societăţilor comerciale. Aceste principii pot fi structurate pe cinci puncte care au drept finalitate realizarea unui cadru care să asigure:

- protecţia drepturilor acţionarilor precum şi verificarea respectării lor;

14 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 395 din 30.12.1989

15 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) L 395 din30.12.1989. 16 Pentru dezvoltări, a se vedea Ion Băcanu, Modificarea şi completarea Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în Revista de drept comercial, nr.9/1997, p.10 şi urm.

17 Pentru dezvoltări, a se vedea Liviu-Marian Vîtcă, Dorin Dănescu, Consideraţii privind guvernanţa corporativă, în Buletinul de informare legislativă nr.3/2006, editat de Consiliul Legislativ, p.22 şi urm.

Studii, opinii, informări

- tratament echitabil tuturor acţionarilor, inclusiv cei străini sau minoritari; - recunoaşterea drepturilor acţionarilor

majoritari, care să încurajeze cooperarea activă dintre societăţi şi acţionarii majoritari pentru a crea venituri şi locuri de muncă;

- transparenţa, oportunitatea şi acurateţea

tuturor documentelor ce vizează situaţia societăţii, inclusiv situaţiile financiare, performanţele, patrimoniul şi conducerea societăţii; - orientarea strategică a societăţii, monitorizarea efectivă a managementului de către conducere şi răspunderile acesteia faţă de societate şi faţă de acţionari. Principiile guvernării corporatiste au fost adoptate în anul 1999, revizuite în 2003 în cadrul unui vast proces de consultări regionale şi aprobate de guvernele ţărilor OECD în aprilie 2004.

şi

completări

4.1. Constituirea şi funcţionarea societăţii Potrivit art.10 din noua reglementare, capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro 18 . Valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei 19 . Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2 20 . Consecinţa nerespectării acestei condiţii constă în aceea că, în cazul în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvata

4.

Sinteza

principalelor

modificări

18 Semnalăm că art. 6 din cea de-a doua Directivă (Directiva 77/91/CEE) nu impune stabilirea valorii capitalului minim în euro. Art.6 (2) din directivă prevede că: „Dacă echivalentul unităţii europene de cont în moneda naţională se modifică astfel încât valoarea capitalului minim în moneda naţională rămâne sub 22.500 unităţi europene de cont pentru o perioadă de un an, Comisia informează statul membru în cauză că trebuie să îşi modifice legislaţia naţională pentru a se conforma alin.(1) în termen de 12 luni de la data expirării perioadei în cauză. Statele membre pot, totuşi, să prevadă că legislaţia modificată se aplică societăţilor deja existente doar după 18 luni de la intrarea sa în vigoare.” 19 Prin stabilirea acestei valori a acţiunii, s-a asigurat concordanţa cu normele privind denominarea monedei naţionale. 20 În reglementarea anterioară, era necesar un număr de 5 acţionari.

dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de prezenta lege este reconstituit. O modificare de ordin practic s-a adus prin art.17 alin.(2). În acest sens, la acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) imobilul, prin structura lui, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite;

b) cel puţin o persoană este, în condiţiile

legii, asociat în fiecare dintre societăţi;

c) dacă cel puţin unul dintre asociaţi este

proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul societăţii. Modificările referitoare la dimensiunea societăţii au avut ca premisă faptul că nu pot fi aplicate aceleaşi standarde pentru toate societăţile pe acţiuni, indiferent de mărimea acestora. Ca urmare, s-a optat pentru diferenţierea între societăţile care au fost şi cele care nu au fost subiect al unei obligaţii legale de auditare 21 . Astfel, pe lângă societăţile care satisfac anumite criterii de mărime, societăţile listate, cele de interes public etc. sunt supuse automat unei obligaţii de auditare. Societăţile pe acţiuni care nu se află sub incidenţa unei obligaţii legale de auditare pot avea în continuare un singur administrator. Acesta va decide asupra administrării societăţii, funcţia de control fiind în acest caz exercitată prin adunarea generală a acţionarilor, cu ajutorul cenzorilor. Dimpotrivă, societăţile care se află sub incidenţa obligaţiei legale de auditare trebuie să aibă cel puţin trei administratori, potrivit prevederilor art.137 alin.(2) din lege. În cadrul acestor societăţi, delegarea funcţiei executive către directori, precum şi instituirea unui comitet de audit în cadrul consiliului de administraţie sunt obligatorii. Legea dă posibilitatea societăţilor ca, prin actul constitutiv, în funcţie de mărimea lor şi de necesităţile separaţiei interne a funcţiilor, să se decidă în privinţa structurii organizaţionale celei mai proprii. S-au modificat şi elementele care trebuie să fie menţionate în orice documente întrebuinţate în activitatea curentă, emanând de la o societate 22 . Aceste menţiuni obligatorii sunt:

21 Există criterii calitative precum şi criterii cantitative de diferenţiere, prevăzute prin Ordinul ministrului finanţelor publice pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene nr.1752/2005, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1080 din 30 noiembrie 2005. 22 Precum facturi, oferte, comenzi, tarife, prospect şi altele asemenea. Sunt exceptate bonurile fiscale emise de

Studii, opinii, informări

denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare. Dacă societatea pe acţiuni optează pentru un sistem dualist de administrare, documentele vor conţine şi menţiunea «societate administrată în sistem dualist». De asemenea, în documentele care provin de la o societate cu răspundere limitată, se va menţiona şi capitalul social, iar dacă ele provin de la o societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, se va menţiona atât capitalul social subscris, cât şi cel vărsat. În situaţia în care documentele sunt emise de către o sucursală, acestea trebuie să menţioneze şi oficiul registrului comerţului la care a fost înregistrată sucursala şi numărul ei de înregistrare. Dacă societatea deţine o pagină de Internet proprie, informaţiile respective vor fi publicate şi pe pagina de Internet a societăţii. Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor se face, potrivit noului art.99 1 , prin înscris sub semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea garanţiei pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de mandatarii acestora. Garanţia se înregistrează în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de administraţie, respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit garanţia reală mobiliară asupra acţiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. Garanţia devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în ordinea de preferinţă a creditorilor, de la data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. Referitor la societăţile comerciale cu răspundere limitată, prin art.196 1 s-a creat posibilitatea asociatului unic de a avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui asociat unic este, cu excepţia cazului în care are calitatea de administrator unic sau membru al consiliului de administraţie.

4.2. Consiliul de administraţie Tendinţa actuală în statele membre ale Uniunii Europene, referitor la structura consiliului de administraţie, este de a oferi societăţilor pe acţiuni posibilitatea de a alege dintre două sisteme alternative de administrare: fie o structură monistă 23 , fie o structură dualistă 24 .

aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislaţia din domeniu.

23 Consiliu de administraţie

24 Comitet de conducere şi consiliu de supraveghere

Legiuitorul utilizează în corpul actului normativ atât conceptul de „administrator”, cât şi acela de „director”. În sistemele juridice aparţinând spaţiului common law, termenul de „director” se referă atât la membrii executivi, cât şi la cei neexecutivi ai consiliului de administraţie 25 . Termenul „director executiv” este folosit în mod alternativ cu cel de „manager”, în timp ce sintagma „director neexecutiv” se referă la acei membri ai consiliului de administraţie însărcinaţi cu o funcţie de control al managementului. În terminologia juridică specifică marelui sistem de drept romano-german, termenul utilizat nu este „director”, ci „administrator”. În acest caz, termenul „director” desemnează o funcţie executivă. Un director poate fi sau nu administrator în acelaşi timp. Expresiei anglo-saxone „board of directors” îi corespunde în terminologia de sorginte romană, inclusiv românească, expresia „consiliu de administraţie”. Termenul „manager” este foarte rar folosit ca un concept juridic. Art.153 20 alin.(3) prevede posibilitatea reprezentării administratorilor la întrunirile consiliului, sub condiţia ca aceasta să se facă printr-un alt administrator şi ca un administrator prezent să nu reprezinte decât un administrator absent. Prin art. 153 20 alin.(4) se introduce posibilitatea participării la întrunirile consiliului prin mijloace moderne de comunicare 26 (videoconferinţe, conference calls etc.). Actul constitutiv poate limita felul deciziilor care pot fi luate în aceste condiţii şi poate prevedea un drept de a se opune la o astfel de procedură în favoarea unui număr determinat de membri ai organului respectiv. Mijloacele de comunicare la distanţă trebuie să întrunească condiţiile tehnice necesare pentru identificarea participanţilor, participarea efectivă a acestora la şedinţa consiliului şi retransmiterea deliberărilor în mod continuu. Totodată, luarea de decizii se poate face şi fără ţinerea unei şedinţe. În acest caz, deciziile sunt luate prin votul unanim exprimat în scris. Având în vedere că în statele membre ale Uniunii Europene nu există obligaţia legală de întrunire lunară a consiliului de administraţie, prin art.141 se prevede că va scădea frecvenţa întâlnirilor obligatorii ale consiliului de la o dată pe lună la o

25 Board of directors

26 De altfel, o asemenea practică este stipulată expres de art.L225-37 din Codul de comerţ din Fran