CUVINTE UNUI PRIETEN

Permite-mi să-ţi
să-ţi spun o poveste!

Povestea mea e una specială. Şi se petrece în mintea închisă a unui băiat trist
care are uimitoarea putere de a crede în continuare, cu naivitatea unui copil, că
lumea nu se bazează astăzi pe materie, ci pe sentimente. Pentru el, un univers în
care nu există măcar speranţă pentru căldură sufletească autentică e mort. Iar o
lume moartă nu e tocmai locul în care să îşi dorească să mai trăiască. Cel puţin, nu
singur.

Pierdut, pe o piatră mică, răcită de aerul lui Octombrie, stătea el. Îl vedeam
pentru prima dată şi m-am lăsat furat de imaginea lui simplă. Recunosc că fac
foarte rar asta. În general, nu îmi permit să mă opresc din drumul meu pentru
orice adolescent frământat de întrebări mărunte şi convins că experienţa actuală
e ceva mai mult decât poate duce, cu toate că, evenimentele de până acum stau
să îl contrazică. Dacă m-am oprit să-l privesc, nu am făcut-o pentru că mi-am
dorit, el transimtea ceva de care nu te puteai dezlipi. Era ceva care te atrăgea
instantaneu, fără drept de apel. Aplecat pe marginea drumului cu maşini, cu
picioarele înghemuite pe lângă corp, privirea udă, ascuţită spre nicăieri şi
luminată doar de farurile maşinilor ce zburau spre alte probleme, parcă te chema.
În primele clipe mă întrebam de ce mă aflu acolo. Nu înţelegeam cum se face că
m-am smuls din rutină în faţa unui spectacol mut ce, în mod normal nu m-ar fi
atras cu nimic. Am înţeles atunci că, în necazul ce i se citea pe chip, puteam
aduce o rază reală de lumină. Mai întâi reţinut, apoi tot mai dornic să ajut, am
început să îmi număr paşii spre el. După cam 30 de secunde eram în spatele lui.
„Te simţi bine?”, l-am întrebat. Nu răspundea nimic. Respiraţia lui devenise
înceată, de parcă ceva îl oprise din visat şi voia să se întoarcă acolo imediat. „Esti
bine?”, am insistat eu. „Da, sunt bine.” a răspuns în şoaptă, grăbit, cu o voce
speriată. O clipă am vrut să plec, era evident că nu dorea să vorbească. Totuşi,
vocea lui m-a îndemnat să mai stau. Ştiam că îl pot face în final să se deschidă,
pentru binele lui. Şi asta era, până atunci, toată problema. Mi-am aplecat mâna pe
umărul lui şi m-am aşezat pe bordură, orbit la fiecare cinci secunde de o lumină
grozavă ce funţiona ca un drog. Drogul reducea din frică şi inconştienţă.

Observându-l foarte agitat, am

am cosiderat că trebuie să îi las câteva minute să se
acomodeze cu mine lângă el, aşa că nu am scos nici un cuvânt. Mă uitam uimit la
curba ce aducea maşini înspre noi, cum se umplea şi se golea neîncetat de
zgomote insuportabile, asurzitoare. Urmăream direcţii diferite. Eu, bătrân şi
îngrijorat de datorii profesionale, în stânga, el, un copil de cam 19 ani, cuprins de
o meditaţie profundă, în dreapta. Vedeam în maşini persoane martore ale tăcerii,
dar care nu îşi asumau nici o partitură aici, prea concentraţi la drum pentru a
remarca mai mult. Cele aproape trei minute au trecut teribil de repede. Acum
puteam intra din nou în vorbă. Doar că, acum, băiatul acesta nu mai era lângă
mine. Probabil a fugit între timp departe de aici. La asta m-am gândit prima dată.
Priveam trist spre locul în care stătea el înainte şi îmi reproşam cumva tocmai
faptul că a plecat. Dorinţa de a-l găsi era mai mare decât eram eu pregătit să
accept. Aici intervenea şi o grijă mascată faţă de băiat, un fel de responsabilitate
nemotivată direct, dar de înţeles atunci când e pusă în legătură cu viaţa mea
dedicată oamenilor. Hotărât să îl găsesc, m-am ridicat greoi de pe acele bucăţi de
piatră rece. Cum trebuia să îmi sprijin corpul de ceva, pentru a putea să mă ridic,
mi-am pus mâna pe jos şi am remarcat atunci un plic. Era curat şi cald, deci,
negreşit era al băiatului care, probabil speriat de mine a fugit în grabă. Aveam în
sfârşit un motiv obiectiv pentru a mă interesa de el. Pentru început primisem o
scuză. Aşa că am pornit spre parc, acolo judecam că ar fi putut merge. În sinea
mea nu aveam nădejde că o să îl mai prind. Am vrut totuşi să încerc. Şi, dacă nu îl
găseam, ce anume aveam de pierdut? Doar un plan ce nu avea argumente foarte
clare. Şi păcatul de a face o scrisoare pierdută, dacă e vorba de o scrisoare.

Parcul în care am intrat era neaşteptat de liniştit. Cuprins de întunericul de

afară, întuneric ce era speriat numai de felinarele aproape ruginite, locul emana
stări ciudate cu care nu m-am mai întâlnit de foarte mult timp. Adevărul e că nu
îmi mai amintesc ultima dată când am fost aici. Cabinetul a ţinut pentru mine loc
de relaxare. Acolo am încetat să mă mai descopăr intim. Pe alee, foarte multe
frunze colorate diferit, pe care pare să le fi măturat cineva. Ordinea de acolo era
de-a dreptul ironică, dar se potrivea fantastic cu senzaţia de toamnă pe care o
lasă un colţ de natură într-un oraş agitat şi monoton, gri. Totul era aşa de frumos!
Îmi plimbam picioarele între grămezile de frunze şi mă bucuram de foşnetul domol
pe care îl provocam. Ascultam simfonia asta cu o plăcere deosebită. Simfonia
părea, în liniştea ei, ceva mai cutremurătoare decât un dezastru. Îmi aducea în
minte momentele în care, în anii liceului, îmi pierdeam orele descoperind oraşul
fascinant şi colindând parcurile, chiar şi parcul acesta, cu o emoţie incredibilă. Nu
m-am mai gândit de mult la perioada aceea. Cu acest izvor de amintiri uitasem cu
totul ce căutam eu acolo. Tulburat, rupt brusc din întunericul în care mă
afundasem şi deranjat de teama realităţii, speram să pot confunda ţelul acesta
aflat curând cu amintirile aproape uitate în timp. Voiam să mă mint în continuare
că am toate răspunsurile şi că nici o întrebare nu poate fi prea dificilă pentru a mă
ţine pe loc. Eram dispus să risc introspecţia pentru un necunoscut. De fapt, am şi
făcut asta.

Mi-am trimis privirea în cercetare. Aveam o dorinţă exagerată de prefăcut de a

da de el. Vedeam în jur armate de băncuţe goale, zgâriate de unghii pătimaşe şi
încărcate probabil cu sentimentele celor care au trecut pe aici. Castanele cădeau
zgomotos pe jos şi îmi semănau cu ameninţări puse în practică. Eram înclinat să
interpretez deplasat natura pentru a-mi crea mie o mai mare stare de mulţumire
la final. Băncile erau goale şi nici urmă de băiat. Înţelegeam că norocul nu păre să
fie de partea mea. Aproape singur în parcul mare îmi purtam capul aplecat de
deznădejde. Am obosit şi mi-am permis să mă aşez pe una din bănci, pentru a
primi şi ea un sens în clipele acelea şi pentru a-mi trage sufletul. Atunci,
fragmente neschimbate ale parcului au adus amintiri uitate în mintea mea.
Rememoram clipele petrecute ca un vis urât, clipe în care aş fi dat orice pentru
măcar o oră de linişte aici. Obişnuiam să mă las furat de gânduri diferite şi de
chipurile străine ale oamenilor. Găseam aproape de fiecare dată în ei împliniri şi
nenorociri pe care nu le-am cunoscut niciodată. Mai mult, mă scufundam în
imaginile pe care le întâlneam până când cineva sau ceva mă deştepta. Parcul îmi
părea în trecut un muzeu al vieţii în aer liber. Puteai descoperii picturi
nemaivăzute doar cu puţină încredere şi mai multă deschidere spre surprinzător.
Nici imaginaţia sau aplecarea spre fantastic nu îţi puteau face rău. Tablourile de
atunci erau acum ferestre spre timpuri uitate. Mi-am spus că mai am timp să mă
opresc la asta în viitor, cu toate că ştiam că nu am de gând să fac asta, aşa că m-
am concentrat doar la scopul care m-a adus aici.

Am pornit să înconjor tot parcul. Mă întâmpinau fantomele crimelor mele. Şi

între ele mă speria mai tare imaginea speranţei moarte. De-a lungul vieţii am
înlăturat în mine sentimente şi stări pe care nu le-am mai considerat folositoare.
Am acceptat astfel să devin inuman. Inuman, dar imun la condiţiile sociale
nepotrivite mie. Poate de asta stăteam departe de foarte mulţi ani de oamenii
străini şi de locurile în care ei se întâlnesc. Parcurile, de exemplu. Acum am fost
atras într-unul fără voia mea. Altfel, aş fi continuat să îl ignor pentru simplul motiv
că mi-am croit în viaţă un set de reguli fundamentat pe singurătate şi pe evitarea
durerilor ce m-au transformat atât. Analiza anilor demult pierduţi şi regretaţi
puţin se petrecea pe fondul unei căutării, care, vreme de aproape 45 de minute
nu a dus nicăieri. Începeam să am impresia unui eşec. Am eşuat! Ruşinos, de parcă
regretam la mine o vină cumplită, cu privirea în pământ, am pornit pe drumul ce
dădea la ieşirea din parc. M-am resemnat atunci. Un lucru pe care nu îl ştiam eu
era că aveam mai multe în comun în acele momente cu adolescentul pe care îl
căutam. Oricum, mai multe decât reuşeam să îmi dau seama. La final, m-am
conformat situaţiei. Oraşul e prea mare şi nu aveam cum să am succes de unul
singur. Nu şi acum. Până şi amintirile au dispărut treptat din minte pentru a face
loc remuşcărilor. Simţeam că m-am pierdut pe mine. Eram la stradă deja. Am mai
aruncat încă o dată privirea spre bănci, cu o nădejde nejustificată şi apoi m-am
întors pe drumul meu.

Ajuns acasă am încercat să mă deconectez de la cele întâmplate. Eram mult

prea răscolit, prea deranjat de unele constatări, încât nu voiam să le confrunt aşa.
De fiecare dată când clipeam mă vedeam din nou pe marginea drumului, în parc şi
rearanjam evenimentele într-un context favorabil, dar nu ajungeam niciodată la
succes. Nu eram eu foarte obişnuit cu eşecurile, de fapt, ele constituiau excepţii
în viaţa mea. Camera de zi îmi părea acum străină. Voiam să iau o carte oarecare
din bibliotecă, pentru a mă concentra la orice altceva. De parcă fugeam de ceva.
Priveam mobila aranjată şi nu îmi spunea nimic. M-am pierdut. Am intrat timid,
încet în camera aceea, iar, doar atunci, obiectele începeau să primească sens în
jur. Am luat cu repezeală ceva de citit, fără atenţie şi m-am asezat pe fotoliu.

După ce am parcurs câteva pagini din cartea pe care nu o puteam găsi altfel
decât plictisitoare în acele clipe, mintea mi-a fugit la scrisoarea pe care o aveam
în buzunar. Chiar dacă uitasem de ea până atunci, a început să mă stârnească.
Ştiam că nu o să mai pot vorbi niciodată cu băiatul pe care l-am căutat iraţional,
iar scrisoare ipotetică a devenit brusc un premiu de consolare mai strălucitor şi
mai bogat decât o medalie de aur. Aveam în suflet o curiozitate copilărească,
puternică şi, parcă toate simţurile mele s-au transferat către mâna din partea
buzunarului respectiv. Voiam să aflu mai multe, dar nu îmi permiteam un
asemenea comportament imatur. După lungi confruntări cu mine însumi am înţeles
că reţinerile se explică exact în teama de implicare nemotivată de un impuls clar.
Nu era o reală problemă de moralitate, dificilă se dovedea promisiunea de a nu
face un caz special dintr-o scrisoare cu destinatar şi expeditor necunoscut. Am
luat plicul şi l-am deschis ca şi cum aveam în mână un testament de care depindea
viaţa mea în continuare. În interior erau aranjate câteva foi scrise de mână, cu un
scris agitat. Plicul curat pe care îl văzusem înainte nu mai îmi părea pe atât de
alb. El era murdărit de păcatul greu pe care încă îl resimţeam în foile găsite. Am
pornit să le pipăi, dorind să găsesc în ele confirmarea că nu mă înşel. Degetele
detectau o tensiune maximă, bătăile inimii formând valuri de emoţie în pulsul lor,
iar eu am cedat tentaţiei.

Prietene,

Rândurile pe care porneşti acum arată o parte minusculă din ceea ce

a devenit preocuparea mea, recent. Poate o să ţi se pară în cele ce
urmează că exagerez sau că am ajuns să nu mai percep corect
realitatea. Crede-mă, îmi asum riscul! Am impresia că un om puternic
face deseori greşeala de a nu reveni la deciziile sale. El nu regretă, ci
îşi asumă, destul de orb răspunderea şi consecinţele. Vreau să spun din
start că eu nu sunt acel om. Acum, eu regret.

Salut! Trăiesc amintiri frumoase pe care bucuria, rar întâlnită la

mine de a le împărţi cu cineva, le face cu atât mai deosebite. Ca şi cum
ai avea două flori în loc de una, două inimi, chiar dacă bătăile lor pot
părea stridente la început, din moment ce tu te-ai obişnuit cu una
singură sau două stilouri care transmit împreună aceaşi mulţumire a
două palme ce aplaudă la unison. Cu fiecare moment comemorat, faţa
mea se scaldă în lacrimi amare, iar corpul pare să îmi rămână tot mai
gol. Asta mă face vulnerabil. E aproape o durere plăcută. Durere pentru
că ştiu în adâncul meu că oricât de intim ţi-aş vorbi sau indiferent de
dorinţa cu care încerc să mă conving că absenţa ta şi distanţa îmi fac
rău, nu tu eşti ceea ce îmi lipseşte. Am pierdut noţiunea termenului de
prietenie, iar, pentru mine tu eşti cel mai bun sinonim uman. De aceea
am nevoie tocmai de tine. Plăcere pentru că am trăit alături, dar destul
de distant de tine cele mai însemnate clipe ce îmi vorbesc acum de
prietenie şi alte asemenea lucruri măreţe. Cam tot aşa am făcut şi în
cazul copilăriei. Mi-am interzis definitiv accesul la ea şi la oamenii de
atunci pentru că nu am reuşit să mă împac cu un prieten de acolo. Nu
vreau să repet greşeala. Gândurile ne îndepărtează şi alătură
concomitent. Ca două forţe magnetice, exact relaţiile dintre oameni,
pe care cineva nu reuşeşte să le controleze foarte bine.

Continui să te numesc prieten, cu toate că acest cuvânt a devenit

greoi acum când mă tem că am pierdut dreptul de a te mai considera
asta. Şi, totuşi, sper că nu e aşa. Pentru că distanţa nu e decât o formă
de a prelungi o agonie. Asta, deoarece există bariere ce ne impiedică să
ne comportăm firesc şi natural şi să transmitem exact ceea ce simţim.
Atunci, faptul că ne-am îndepărtat nu ar trebui să însemne neapărat că
am înlăturat totul între noi. De fapt, ar fi doar un mijloc prin care să
reflectăm la ce suntem pe cale să pierdem în existenţa noastră socială.

Frumuseţea a doi oameni nu se face prin diferenţele dintre ei,

din contră, se dovedeşte prin felul special în care reuşesc să se apropie.
Suntem oameni deosebiţi prin prietenii. A existat un episod în viaţa
mea ce contura un om mai degrabă laş. Şi atunci am avut nevoie de
cineva care să treacă cu vederea defectul şi să observe motivele. Nu m-
am aşteptat ca tu să faci asta. Dar în acel episod trist, ai reuşit să îmi
laşi impresia că sunt cel mai important om de pe pământ şi că, dincolo
de greşeli iminente, prietenia face o diferenţă. Vezi tu, am mai primit
complimente şi înainte de acest moment, m-am bucurat de fiecare în
funcţie de sinceritatea resimţită, dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea
ce mi-ai spus tu. A fost între puţinele clipe în care o vorbă de bine din
partea cuiva nu a însemnat nici mândrie, nici jenă, nici ruşine. O să
reţin întotdeauna acel moment, pentru că el reprezintă un punct de
lumină într-o viaţă trăită în beznă. Lumina aceea e memorabilă pentru
că a continuat să ardă şi atunci când credeam că distanţa distruge chiar
şi învăţămintele de pe parcurs. Asta m-ai învăţat tu: să am grijă de
frumosul din viaţa mea, de prietenia ce atunci conta mult pentru
amândoi, de o asemănam idealişti unei grădini alese de care să avem
grijă împreună.
 Urăsc uşurinţa demonstrată în a renunţa la prietenia ta, din
fleacuri mai mult scormonite decât aflate deja la suprafaţă. Şi mai e
ceva ce nu îmi place la mine acum. Supraapreciez oamenii de care mă
înconjor şi creez un fel de relaţie profundă cu ei pe baza sentimentelor
care, cel mai des pornesc din acelaşi loc în care se sfârşesc: mintea şi
sufletul meu. Pun la bătaie imaginaţia şi nevoia firească de afiliere,
reuşind uneori să mă surprind şi pe mine cu scenarile ce rezultă de aici,
atât de încărcate emoţional încât mă amăgesc cu ele într-un mod
nesănătos. Şi iau vina tuturor asupra mea, pentru că atunci nu mai ştiu
să disting realul de fictiv. De accea, încerc să îţi explic că aproape nimic
din ceea ce ai fi putut face tu nu m-ar fi făcut să simt altfel. Cred că
sunt un mic robot nesemnificativ, ce se distinge în mulţime prin
pasiunea cu care hrăneşte păcătos obsesii de care ajunge să se
plictisească şi să regrete.

Chiar şi aşa, recunoştinţa mea e cât se poate de naturală.

Precum sentimentele, ea nu e mimată, poate doar pare exagerată în
lipsa unor gesturi care să o explice. Sunt extrem de fericit, în
amalgamul acesta de stări confuze dacă sunt puse una lângă alta. Sunt
bucuros în special de faptul că te-am cunoscut. Eşti unul dintre cele mai
bune lucruri ce mi s-au petrecut până la vârsta asta. Presimt că,
probabil din cauza emoţiei, nu o să ştiu să aranjez foarte bine în
cuvinte ceea ce vreau să zic. Şi nu m-ar deranja deloc asta la mine
decât într-o situaţie. Atunci când e vorba de un prieten.

Apropierea de tine a însemnat ceva ce cuvintele nu pot exprima

foarte bine. Am simţit că până şi distanţa mi-a oferit o perspectivă mai
bună a lumii, din care am învăţat să apreciez lucrurile mărunte ce
înainte erau trecute cu vederea. E un optimism de care duceam lipsă,
sunt însăşi puterea şi curajul de a privi fiecare zi cu perechea de
ochelari potrivităs. Dar acum au apărut diferite întrebări pentru mine,
nedumeriri serioase, îndoieli. Nu am foarte mari probleme cu trecutul,
mă îngrijorează mai tare prezentul şi viitorul. În lipsa prieteniei tale,
pe care ştiu că nu am dovedit să o apreciez suficient, nu cred sincer că
o să mai am încredere curând în cineva. Am nevoie de tine pentru a
merge mai departe.

Cu sinceritate,
un prieten.
 Pe când am terminat de citit scrisoare ce nici măcar nu îmi era adresată,
mâhnirea m-a cuprins cu totul. Intervenisem dintr-o neglijenţă pe care nu trebuia
să mi-o permit între doi prieteni, iar acum nu mai aveam nimic de făcut. Eşecul
anterior e doar un ciob din cel prezent. Abia dacă înţeleg raţiunile
comportamentului meu. M-am păcălit abil că îmi pasă cu adevărat, cu toate că
ştiam că nu mai pot juca un rol central în această piesă improvizată. Mă
consideram un intrus. O singură întâmplare mi-a dat total peste cap viaţa. Regulile
de moralitate la care credeam că ţin s-au ruinat. Am rupt în bucăţi mici scrisoarea
cu speranţa că onestitatea şi pasiunea ei nu mă vor urmări pe viitor. Am adunat
apoi de pe covor hârtiile şi le-am aruncat într-o pungă în coşul de gunoi. Am
continuat să îmi citesc cartea.

Visul din noapte arăta un drum lung şi doi oameni care se apropiau unul de
celalalt fără cuvinte scrise între ei. M-am ridicat de pe bordură şi am privit
înainte. Am lăsat în urmă maşinile pentru un parc pe care îl iubesc. Mi-am şters
lacrimile. Eram pregătit acum pentru cel ce urmează. În noaptea aceea ştiam că
trebuie să mor. Singur şi împăcat. Scopul meu fusese atunci atins. Ce am avut de
învăţat despre viaţa mea era într-o scrisoare a unui băiat trist care m-a aşteptat
tăcut şi m-a păcălit cu impresia că eu controlez totul. Păcat însă că învăţăturile nu
au venit invers şi că un copil a restabilit valorile unui bătrân care oricum s-a stins.