Sunteți pe pagina 1din 4

George Bacovia (1881-1957)

George Bacovia (1881-1957) este unul dintre cei cativa mari poeti romani din prima jumatate a
secolului douazeci, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, intr-o opera poetica destul de
restransa, aproape toate temele si modalitatile de expresie ale unui curent literar, simbolismul. De
la un volum la altul, "Plumb" (1916), "Scantei galbene" (1926), "Cu voi..." (1930), "Comedii in
fond" (1936), "Stante burgheze" (1946), temele fundamentale ale simbolismului se contureaza, se
nuanteaza si se amplifica, pana la conturarea unui univers poetic inconfundabil in peisajul liricii
romanesti modeme. Cadrul existential dominant este orasul, "infernul citadin" (M. Petroveanu),
spatiu al recluziunii, unde oamenii apar si dispar de pe scena vietii, intr-un anonimat absolut, in
universul degradant al neimplinitii existentiale si al saraciei specifice mahalalei-ghetou: "E-o
noapte uda, grea, te-neci afara,/ Prin ceata-obosita, rosii, fara zare,/ Ard afumate, triste felinare/
Ca intr-o crasma umeda, murdara./ Prin mahalali mai neagra noaptea pare/ S-auzi o tuse-n sec,
amara/ Prin ziduri vechi ce stau in daramare." ("Sonet"). Orasul este in ruina, consecinta directa a
civilizatiei tehnice, prin degradarea materiei, chiar a spatiului de protectie si de intimitate, casa ce
si-a pierdut functia antropologica primordiala, de centru al lumii: "Odaia mea ma inspaimanta/ Cu
braie negre zugravita -/ Prin noapte, toamna despletita/ in mii de fluiere canta.../ Aici n-ar sta nici
o iubita." ("Singur"). Spatiul dimprejur, extins pana la imaginea orasului mondial, devine si el
terifiant, terorizant, Ioc al unui doliu prelungit pana in adancul material al lumii: "Copacii albi,
copacii negri/ Stau goi in parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri."
("Decor"), prin existenta moravurilor abisale ale pegrei, ce construiesc adevarate Sodome si
Gombre: "Acum, cad foi de sange-n parcul gol/ Pe albe statui feminine:/ Pe alb model de forme
fine/ Acum, se-nsira scene de viol." ("in parc"), prin figurarea locuitorilor orasului ca personaje de
muzeu, moarte prin sterilitatea propriilor preocupari: Plangea caterinca-fanfara,/ Lugubru in
noapte, tarziu/ Si singur priveam prin ochene/ Pierdut in muzeul pustiu..." ("Panorama").

In acest univers ostil, in care se simte plansul materiei in intermundii, ea insasi cuprinsa de
disolutie ("De-atatea nopti aud plouand,/ Aud materia plangand"), solitudinea este starea
existentiala obisnuita, din care se proiecteaza spatiul imaginar, cu toate tenebrele sale. Odaia,
"celula cotidiana" (M. Petroveanu), este locul inchis, restrictiv, unde poetul e cuprins de spaimele
nefiintei: "Eu trec din odaie-n odaie/ Cand bate satanica ora." ("Miezul noptii"). Nici dragostea nu
este decat rareori sentimentul salvator al comuniunii fiintelor, ce se opune singuratatii: "Ce cald e
aicea la tine/ Si toate din casa mi-s sfinte -7 Te uita cum ninge decembre..." ("Decembre"). De
cele mai multe ori insa dragostea este asociata extinctiei, insotita de reprezentari macabre: "Sunt
cativa morti in oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun" ("Cuptor").
Natura, in poezia lui Bacovia, prelungeste de regula agonia orasului, fiind, in cele mai multe
poezii, nu un spatiu al salvarii fiintei, ci al disparitiei in neant: "Pe drumuri delirand,/ Pe vreme de
toamna,/ Ma urmareste-un gand/ Ce ma indeamna:/ - Dispari mai curand!" ("Spre toamna").
Anotimpurile creeaza stari nevrotice, generate de trecerea accelerata a timpului catre extinctia
individuala: "Si toamna, si iarna/ Coboara amandoua;/ Si ploua, si ninge/ Si ninge, si ploua"
("Moina"), predominand anotimpurile boreale, malefice, apocaliptice, ca o reiterare a Apocalipsei
germanice, fimbulvetr: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe canal;/
Plina-i zapada de sange animal/ Si ninge mereu pe-un trist patinoar" ("Tablou de iarna"). Teama
de sfarsit de lume indeamna la manifestari orgiace: "Si ninge in orasul mare,/ E noaptea plina de
orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre si fanfare" ("Si ninge"). Primavara produce nevroze,
"nervi", "spleen": "in infinit pamantul se simte tresaltand/ Vor fi acum de toate cum este orisicand,/
Dar iar ramane totul o lunga teorie.// O, cand va fi un cantec de alte primaveri?!..." ("Nervi de
primavara"), iar vara este un anotimp al descompunerii: "Pe catafalc, de caldura-n oras,/ incet,
cadavrele se descompun." ("Cuptor"). Apa isi pierde, in acest univers, functia primordiala de
geneza a vietii, devenind mediul dizolvant al materiei, fara capacitate de transcorporalizare: "Si
parca dorm pe scanduri ude,/ in spate ma izbeste-un val -/ Tresar din somn, si mi se pare/ Ca n-
am tras podul de la mal.../ Si simt cum de atata ploaie/ Pilotii grei se prabusesc." ("Lacustra").
Erotica bacoviana ofera sentimentul cel mai contradictoriu din poemele sale, printr-o proiectie in
spatiul ideal a acestui univers halucinant. Locuinta iubitei este, ca la romantici, spatiul de salvare,
un obstacol fata de vitregiile de afara, chiar iarna parand de aici mai blanda, poetica: "le uita cum
ninge decembre.../ spre geamuri, iubito, priveste -/ Mai spune s-aduca jaratec/ Si focul s-aud cum
trosneste.../ Ce cald e aicea Ia tine,/ Si toate din casa mi-s sfinte". ("Decembre"). Dragostea este
insa, de cele mai multe ori, maladiva, fecioarele sunt "histerizate", "pale", atinse de ftizie, erosul
prelungindu-se ineluctabil in thanatos: "Iubita canta-un mars funebru,/ Iar eu nedumerit ma mir:/
De ce sa cante-un mars funebru.../ Si ninge ca-ntr-un cimitir." ("Nevroza") sau in degradare
morala, femeia devenind o componenta mercantila a vremii, "Femeie, - masca de culori, / Cocota
plina de rafinerii" ("Contrast").
Moartea vine astfel ca o rezultanta fireasca a unui univers in destramare, dar si ca eveniment ce
alunga cosmarul maladivitatii si al funebrului existential: "Dormeau adanc sicriele de plumb/ Si
flori de plumb si funerar vestmant -/ Stam singur in cavou... si era vant.../ Si scartaiau coroanele
de plumb." ("Plumb"), edificand incet un prag al disparitiei: "Sunt cativa morti in oras, iubito,/ Chiar
pentru asta am venit sa-ti spun;/ Pe catafalc, de caldura-n oras,/ incet, cadavrele se descompun"
("Cuptor"). Sentimentul mortii este intalnit si la poetul belgian Verhaeren, in "Les Flanibeaux
noirs" si "Debacle", sau in cazul lui Laforgue. La Bacovia, el reprezinta totusi comunicarea cu
transcendentul, o contingenta cu divinul. Lipsa de echilibru intre fiinta si nefiinta il determina pe
poet sa creada ca oamenii sunt de fapt "mumificati" inca din timpul vietii, incapabili sa infranga
astenia existentiala, fiind dominati de tristete. in spiritul lui Heidegger, viata este menita de la
inceput mortii, eul uman dobandindu-si apelativul de Sein zum Tode. Orasele provinciale
adapostesc oamenii fara idealuri, "prosti", iar poetul devine solitar in cautarea sa: "Sunt solitarul
pustiilor piete/ Cu jocuri de umbra ce dau in nebunie;/ Palind in tacere si-n paralizie, -/ Sunt
solitarul pustiilor piete..." ("Palind").
Pe aceasta extinsa arie tematica, poezia Iui Bacovia exprima toata recuzita instrumentelor
simbolismului, sugestiile, simbolurile, corespondentele baudelairiene, muzicalitatea versurilor,
cromatica, experientele prozodice. Volumele sale de poezii marcheaza, fiecare, in ordine
cronologica, o anumita preferinta coloristica sau tema aparte. Plumbul are culoarea gri, a ternului
a monotoniei ce apasa greu, semnificand moartea, galbenul este o culoare deschisa, dar, in
viziune simbolista, reprezinta deznadejdea, dupa cu;

singur marturisea poetul: "in poezie m-a obsedat intotdeauna un subiect de culoare... Pictorul
utilizeaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau
cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma, m-a
obsedat galbenul, culoarea deznadejdii. La fel, griul este o culoare cu valente multiple: ea poate
semnifica si galbenul, o culoare ce scapa judecatii obisnuite, deznadejdea sau ternitatea si
monotonia lumii, departe de ideea de scanteie divina. Galbenul poate fi culoarea bolnavilor sau a
ftizicilor, persoanele insemnate cu galben denota o slabiciune inerenta, nu sunt capabile de
actiuni puternice, definitive, traiesc intr-un marasm existential total. De aceea, ultimul volum
poarta titlul «Scantei galbene»".
Mai importanta pentru simbolisti decat notiunea de culoare este aceea de muzica. Verlaine
recomanda, in cunoscuta sa "Arta poetici", "De Ia musique avant toute chose", arta muzicala
trezind cele mai variate sentimente. Alti poeti simbolisti. Stefan Petica de pilda, introduc o
intreaga scara de instrumente muzicale pentru a crea senzatia de eufonie dorita: "Viorile tacura.
O, nota cea din urma/ Ce plange razletita pe strunele-nvechite./ Si-n noaptea solitara, o, cantul i
ce se curma/ Pe visurile stinse din suflete-ostenite". Teoria "corespondentelor" este, de
asemenea, foarte importanta pentru Bacovia, dar el duce arta simbolista mai departe, spre un
ermetism ocult, unde simbolurile se cer decriptate cu minutiozitate. Dintre poetii simbolisti
francezi, Rene Ghil si Gustave Kahn. bine cunoscuti de Bacovia, vor introduce o noua teorie, a
sistematizarii muzicale a procedeelor sonore. Aspectul macabru, morbiditatea ca stare de fapt a
lumii poate fi preluata de la Rollinat, din " Les nevroses": "Elle etait toute nue assise au clavecin/
Et tandis que au. dehors hurlaient les vents farouches/ Et que Mini sonnait comme un vague
tocsin/ Ses doigts cadavereux voltigeaient sur les touches...?/ Osseuse nudite chaste dans sa
maigreur!/ Beaute de poitrinaire aussi triste vu ardente." ("Amanta macabra").

In acest sincretism de tehnici simboliste, primul volum de poezii introduce culorile gri si alb sau
negru, singurele variante in care poate fi zugravita o lume fara sperante, aflata inca de la inceput
sub spectrul obositor al mortii. Gravitatia absoluta, asezata sub semnul simbolic al Plumbului, in
ultima instanta singurul mijloc de a scapa dintr-o existenta oprimanta, de transcendere a
granitelor, croieste calea spre o noua dimensionalitate. Corbii apar, in aceasta atmosfera, ca
mesageri ai mortii pentru orasul aflat in descompunere: "Trec corbii - ah, «Corbii»/ Poetului
Tradem -/ Si curg pe-nnoptat/ Pe-un targ inghetat" ("Amurg"), ce se inchide in sine ca un imens
"cavou". Ideea lumii ca un enorm "cavou", prezenta si la Mihai Eminescu ("O racla-i lumea"),
figureaza aici spatiul fara iesire, sufocant prin monotonie, prin lipsa de speranta. in poezia "Gri",
spatiul obtine o culoare deprimanta, in el se aud doar sunetele corbilor, zeii celtici responsabili de
aducerea mortii pe pamant, iar ninsoarea isi inchide culoarea, devine gri: "Iar in zarea grea de
plumb/ Ninge gri". Gandurile raman fara speranta, monotone, se innegresc: "Ca si zarea, gandul
meu se innegri". Culoarea gri invadeaza totul, constiinta, parc, oras, univers, si indeamna la
moarte, determinand tristetea si abulia poetului. Perioadele istorice imemoriale devin astfel spatii
de salvare, reprezinta purificarea lumii de morbidul apasator al existentei umane, civilizatia
tehnica dizolvandu-se incetul cu incetul sub avalansa lichida din "Lacustra". in "Seara trista",
cantecul devine mijloc de eliminare a plictisului, de coborare, din nou, pe scara istorica, in epocile
barbare: "Barbar, canta femeia-aceea/ Tarziu, in cafeneaua goala,/ Barbar canta, dar plin de jale -
/ Si-n jur era asa rascoala". Muzica, la simbolisti mijloc de acces in sferele oculte ale gandirii,
devine si aici un motiv de uitare: "Si nici nu ne-am mai dus acasa,/ S-am plans cu fruntile pe
masa". "Amurg de iarna" metalizeaza lumea, o transforma intr-o imensa intindere impersonala,
unde viata sucomba de la inceput: "Amurg de iarna, sumbru, de metal,/ Campia alba - un imens
rotund", pe deasupra caruia vasleste un "corb, diametral". Iarna, imaculatul, se asociaza cu
moartea, cu sangele: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe canal:/ Plina-i
zapada de sange animal -/ Si ninge mereu pe un trist patinoar..." ("Tablou de iarna"), lupii apar ca
un simbol al devorarii viului, iar iubita incepe sa cante lugubru, in "Nevroza". La Bacovia, nici unul
dintre anotimpuri nu este benefic, toamna fiind sezonul bolilor pentru poetul retras in spatiul
neprotector al interiorului: "De-acum, tusind, a si murit o fata,/ Un palid visator s-a impuscat;/ E
toamna si de-acuma s-a-nnoptat.../ - Tu ce mai faci, iubita mea uitata?" ("Plumb de toamna").

Dupa aceasta incercare de transcendere nereusita a limitelor lumii, de trecere in sfera


elementelor grele, Bacovia intra pe panta deznadejdii, universul se inchide din ce in ce mai miilt,
consecinta a pierderii puterilor initiale. Avalansa mortii sur/ine ca un atac continuu, invadand
mintea si trupul: femeia in doliu din poezia "Scantei galbene" este emblematica pentru aceasta
stare de lucruri: "0 femeie in doliu pe "strada,/ O frunza galbena tremura dupa ea", in tinip ce "a
lumii gramada" trece mai departe, nejbasatoare la chinul ei, la extinctia individuala. Poetul, singur,
este invadat de spaimele ancestrale ale sfarsitului, in odaia stramta, simbol al mortii: "— Odaie,
plina de mistere, / In pacea ta e nebunie;/ Dorm umbre negre prin unghere,/ Pe masa arde o
faclie" ("Singur"). Lumea este invadata de strigoi, simboluri ale redobandirii vietii dupa moarte,
parand a starni lumea cu veselia lor continua, cu avalansa de culori excentrice, exotice: "Cu rosii
fanare, galbene, verzi,/ Trec noaptea strigoii prin lanuri de grau/ Si cainii spre lanuri in noapte tot
bat -/ Strigoii in crasma la pod au intrat." ("Strigoii"). "AU Souis Day", un Halloween autohton, vine
sa dea culoare lumii sterse, desi protagonistii raman amenintati de spectrul rasaritului de soare
ce pune capat veseliei nocturne. in "Mars funebru" se schimba insa registrul tematic, moartea
devine predominanta, fiorul ei pune in miscare instrumente simbolice, ca intr-o simfonie a stihiilor
ascunse: "Ningea bogat, si trist ningea; era tarziu/ Cand m-a oprit, in drum, la geam clavirul;/ Si-
am plans la geam, si m-a cuprins delirul -/ Amar, prin noapte vantul fluiera pustiu". Pustietatea
copleseste spatiile, chiar personajele parand desprinse dintr-un tablou suprarealist: "Apoi, veni si-
o blonda in salon.../ Si-aproape goala prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca innegrita -/ Si
urmari, pierduta, marsul monoton.// inalta, despletita, alba ca de var,/ Mi se parea Ofelia
nebuna.../ Si lung gemea arcusu-acum pe struna,/ ingrozitorul mars lugubru, funerar." ("Mars
funebru"). Elementele tabloului, cu sunete ce se reverbereaza la maximum, nu vin decat sa
consfinteasca tabloul general al unei lumi moarte, in care facliile se lupta in agonie si clavirista nu
arunca nici o privire spectatorului inopinat: "Viata-i melodie funerara". Cantecul de cucuvele si
claustrarea "intre ziduri" vin sa defineasca lumea bolnava a poetului, incapabila de resurectie,
cufundata in tacere: "Tacere e in ganguri si in ograzi de-asfalt" ("intre ziduri").
Singuratatea este, totusi, o stare preferata de poetul coplesit de o lume careia nu-i poate schimba
coordonatele: "Mai bine singuratec si uitat,/ Pierdut sa te retragi nepasator" din "tara trista, plina
de humor" ("Cu voi..."). Procedeele de invatare scolastica devin caricaturale in acest infern al
neimplinirii, al impotrivirii lascive, neserioase in fata maladivitatii, a extinctiei: "Liceu. - cimitir/ Al
tineretii mele -/ Pedanti profesori/ Si exameneS grele" ("Liceu"). Nici amorul nu mai poate fi
veritabil, devine un exercitiu hidos, al personajelor fara viata: "Amorul, hidos ca un satir/ Copil
degenerat -/ invinetit, transfigurat,/ Ieri, a murit in delir.// Aci, prozaici pamanteni,/ Pe drumuri a
murit,/ De zurnetul de bani inabusit,/ in lumea asta cu dugheni." ("Proza"). Femeile acestei lumi
fara orizont isi dorm somnul de veci in sicrie de cristal: "Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,/ Modele
albe de forme fine- / Si singure dorm. albe, si senine/ in albele crivate de cristal..." ("Contrast").
Lumea, lipsita de orice legi conveniente, devine taram al terorii, al hidosului: "Vagabondand, intr-
un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porti -/ Acolo, cioclii isi bat joc de morti,/ Si-am ras un
ras de vagabond." ("Sepulcre violate"). Poetul, situat departe de universul profan, isi contempla
propria moarte: "Aici sunt eu/ Un solitar/ Ce-a ras amar/ Si-a plans mereu" ("Epitaf).
Timpul se aglomereaza in "Comedii in fond", poetul fiind cuprins de jale, cu sentimentul disparitiei
apropiate: "De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau si azi in cale -l imi place mult ca sa-i
privesc/ Dar ma cuprinde-o jale...// Caci parca-mi spune-un nu-stiu-ce.../ Ca maine poate am sa
mor -/ Si dansii n-or mai fi priviti / De nici un trecator". ("Regret"). Repaosul devine o stare
binevenita dupa o astfel de viata plicticoasa, iar jalea, resemnarea si tristetea invadeaza spatiul
mental: "Zadarnic flaute canta/ in aste zile pagane -/ La vant s-au dus aspiratii/ Nimic nu
ramane..." ("Gaudeamus"). Nici cartea nu mai este deschisa in asteptarea mortii, iar noaptea
devine inspaimantatoare: "Ce mai este... carti de noapte/ Mai citesc, si-mi pare ca sunt viu/ Cine
iar aprinde lampa/ Cand e prea tarziu"? ("Tacere"). Luminile lumii apar estompate, anotimpurile
se invalmasesc, ducand cu ele "Tristeti pe vant, tristeti de mort" ("Amurg"): "Erau ziare,
evenimente/ De vremuri grave, sat de regret - / Suspecte umbre de cabaret.../ Erau ziare,
evenimente.// Sunau tambale, tarzia

noapte.../ De cabaret comun -/ Femei racneau betia falsa/ Prin miros de tutun." ("Ecou tarziu").
Volumul "Stante burgheze" vine sa radiografieze, inainte de moarte, lumea ce nu poate opri
declinul, negandu-se, astfel, pe ea insasi. Infernul, in tusa expresionista, devine de metal, plin de
flacari ce elimina resturile impure: Acolo, spun calatorii,/ Ca numai rafale de foc/ Se denunta/
Lugubru, metalic" ("Sic transit"), iar zilele, la fel ca toate celelalte, trec anodin si monoton, ca
gloria pierduta a lumii. Cetatea imbatraneste treptat, sub suflarea eternitatii: "Cantec, deasupra
cetatii,/ imbatranire?!/ Eternitatii i-am zis" ("Idei"), iar marile idei mor in caruselul zilelor, al vizitelor
unde nu se intampla nimic, discutiile banale ferindu-i pe vorbitori de spectrul mortii: "Veacul m-a
facut/ Atat de cult,/ incat ma uit/ Peste oameni.../ S-ar putea face/ Multe reforme./ Ma gandeam
singur./ Eram fara nimeni./ Si tocmai azi/ Au venit musafiri./ - Tu ce dai, eu ce dau.../ A, de cand
nu ne-am vazut" ("Vizita"). Noul univers este, astfel, in exclusivitate, unul banal, culinar, radioul
propunand o lume a gurmanzilor: "Cantau/ La «Radio»/ Populare,/ Aperitive,/ De-o tuica,/ Si
masline./ Legende clasice,/ intr-un castel,/ Departe,/ Secolul XVIII./ Ceaiuri,/ Piscoturi/ Si-
acadele" ("Moderna"). in ultimele poezii ale volumului, universul poetic se scufunda in trecut, nu
mai apartine prezentului, pentru ca roata timpului s-a mai deplasat inca putin si toate verbele sunt
la trecut: "Reintram in targ./ Zapada licarea/ Electric,/ Pe fereastra ta./ Se ducea o noapte./
Citeam/ Ca in nopti de iarna"("Boema"). in acest fel, Bacovia inscrie lumea pe o panta
apocaliptica, pe care aluneca treptat, poezia sa fiind o apocalipsa estetica a mediilor prin care a
trecut.