Sunteți pe pagina 1din 7

Podul

La noi în familie este o tradiţie ca fiecare să construiască


ceva. Bunicul construia cuptoare din cărămidă pentru gătit sau
încălzirea locuinţelor, tata ridica adăposturi pentru animalele din
ferme. Nici eu nu m-am îndepărtat prea mult de “vocaţia” de
constructori a familiei - am ajuns ingineră de drumuri şi poduri.
Spre deosebire de înaintaşii mei însă cam rupsesem legătura
cu natura dezlănţuită. Lucram într-o firmă de proiectare, teren nu
făcusem mai deloc după terminarea facultăţii. Proiectele mele nu
aveau neapărat o reprezentare concretă, rămâneau de cele mai
multe ori pe planşeta de desen.
Poate şi din acest motiv m-am rătăcit atunci pe drumul acela
forestier care se înfunda undeva în pădurea deasă. Voiam să ajung
la Sibiu şi, cum nu eram de prin partea locului, m-am ajutat de o
hartă. Eram în criză de timp aşa că am “tăiat-o” pe o scurtătură
fatală. Fie harta era prea veche, fie nu avea nici o legătură cu
realitatea, cum se întâmplă cel mai adesea cu hărţile româneşti,
cert este că mă găseam pierdută pe un drum pustiu de ţară unde
maşina mea binevoise să-şi dea duhul.
Începuse şi o ploaie interminabilă şi rece. Mă uitam cu
groază la “echipamentul” meu subţire, pantofi de oraş, ciorapi de
mătase, pardesiu uşor de stofă. Şi, ca dezastrul să fie complet,
mobilul meu nu avea acoperire în zonă.
Ce-mi rămânea de făcut? Să-mi petrec o noapte în maşină mi
se părea inacceptabil. Era o primăvară târzie şi-mi bântuiau prin
creieri numai poveşti fioroase cu urşi flămânzi în căutare de
căprioare după o iarnă de hibernare. Să o iau aşadar la sănătoasa
până nu se întunecă. Dar încotro? Nici măcar nu ştiam dacă drumul
acesta ducea undeva sau se termina în cabana pustie a vreunui
silvicultor.
Am decis să aflu. Am aşteptat până s-a mai domolit ploaia şi
am pornit. După trei paşi am regretat decizia luată. Noroiul îmi
ajungea până la glezne, ploaia era încă rece şi pătrunzătoare. O
simţeam cum se strecoară prin stofa subţire si poroasă a pardesiului
care o reţinea avid, făcându-se tot mai greu.
Mersesem preţ de o oră şi parcă începea să se însereze.
Copacii deşi reţineau lumina puţină, făcând-o şi mai puţină. M-am
oprit lângă un copac mai noduros ca să-mi odihnesc picioarele.
Deodată am auzit un foşnet de frunze foarte aproape şi era să
leţin de spaimă. “Ursul, îmi zic. M-am uitat mai bine. O siluetă
masculină îşi agita braţele. Vânturându-le încoace şi încolo.
-Vine, vine. Feriţi-vă.
“Să vezi că-l fugăreşte ursul, am gândit eu în secunda aceea.
M-am uitat în jur dar nici ţipenie de urs. Copacul de care stăteam
sprijinită era prea gros pentru a mă putea urca în el, dar nu de
copaci duceam lipsă...
După câteva ţopăieli silueta a dispărut prin tufişuri. Se lăsase
liniştea. Nu mai auzeam decât zgomotul inimii mele care bătea să-
mi spargă pieptul. Nu mai ştiu cât am stat nemilcată. Îmi simţeam
picioarele de plumb, iar hainele acţionau precum un corset mult
prea strâmt.
“Cred că m-am speriat degeaba, îmi zic. Sau poate am
început să am vedenii de frică. Dacă însă nu mi s-a părut şi
ciudatul acela a apărut din stânga drumului, înseamnă că pe
undeva pe acolo trebuie să fie vreo aşezare omenească. Aşa am
gândit atunci şi nu am greşit. După câteva minute ieşisem din
pădure şi nimerisem în spatele unor gospodării unde câinii lătrau să
mă rupă.
Mersesem paralel cu satul al cărui zgomot nu-l auzisem din
pricina ploii sau a zumzetului din pădure.
Se lăsase înserarea şi m-am grăbit să bat la poarta primei case
întâlnite. Nimeni. Numai câinii imenşi, ciobăneşti îşi arătau colţii
la mine printre uluci.
Străbat o fâneaţă şi ajung la poarta unei case de unde vedeam
înălţîndu-se un fuior de fum.
-Bună seara. E cineva acasă?
Un cîine flocos, cu blana încâlcită de scaieţi mă lătră scurt. în
spatele gospodăriei o uşă se deschise şi o umbră de femeie se
apropie alene de poartă.
-Înapoi, nebunule. Marş de-aici că-ţi rup picioarele, se repezi
mogâldeaţa.
“Nebunul” mai lătră de vreo două ori, apoi rămase în
aşteptare.
-Dar ce vânt de necaz te aduce aici pe o vreme ca asta? mă
întreabă femeia şi deschide larg poarta.
-M-am rătăcit, măicuţă. M-a lăsat maşina pe drumul forestier
şi caut pe cineva care să mă scoată din necaz.
-Apoi nu mai este nimeni în sat, maică. S-au dus cu toţii la
pod acolo, că iar îl luă apa, lua-l-ar necazurile. Intră să te încălzeşti
puţin că te văz udă leoarcă.
Pătrund în bucătărie unde plita duduie de căldură şi din
cuptor se ridică o aromă dulce de pâine coaptă. Pe peretele de
deasupra vetrei o lampă cu gaz aruncă umbre stranii pe perete.
-Dar lumină electrică nu aveţi, măicuţă? îmtreb eu.
-Avem maică, cum să nu, dar pe vremea asta căzură
transformatoarele. Se duse fiu-meu să vadă ce-i, că el se pricepe la
fire. Să-ţi dau ceva să te schimbi să nu răceşti. Hai în casa mare.
Bâjbâim cu lampa-n mână prin curtea interminabilă, apoi
printr-o încrengătură de trepte şi uşi. Merg în urma femeii şi nu-i
zăresc decât marginea albă a fustei care se balansează la fiecare
pas. Un miros de busuioc şi de levănţică pluteşte în toată casa.
După răcoarea care domneşte sesizez că ne aflăm în camera de
oaspeţi.
-Uite maică o camaşă cum se poartă pe la noi. Vine maica şi
cu mîncare că nu se cade să te culci nemâncată într-o casă de
gospodari.
Îmi amintesc cum m-am prăbuşit curînd într-un somn fără
vise. M-a trezit cucurigatul unui cocoş care făcea zarvă mare pe-
afară. Am deschis ochii alene şi doar atît cât să studiez mai bine
camera. Parcă mă trezisem în căsuţa poveştilor. Un pat mare cât să
dormi regeşte-n el, cu cearceafuri aspre de in, pereţi acoperiţi cu
velinţe şi şervete ţesute-n casă, cu icoane împodobite cu busuioc. O
atmosferă de pace cum nu mai trăisem de mult. Nu-mi venea să mă
dau jos din pat. Am scos precaută un deget afară din pătură pipăind
podeaua. Un covor gros de lână îmi absorbi piciorul până la glezne.
“Grozav. Ce senzaţie plăcută”.
În cameră era cald. Oglinzile încastrate în uşile şifonierului
îmi aruncară înapoi imaginea unei feţe mototolite şi a unui păr
încâlcit.
“Oare unde-o fi toaleta,” m-am gândit cu groază.
Am deschis fereastra care dădea către o terasă generoasă. O
mireasmă de pomi înfloriţi îmi gâdilă nările. Soarele scălda în
lumină păşunea din apropiere.
“Doamne, ce paradis! “ m-am minunat eu.
Cineva spărgea lemne. Ritmic, meticulos, egal.
Paradis, paradis, dar fără toaletă. Scotocesc cu privirea
întreaga curte. Nimic care să semene cu aşa ceva. Dau să cobor
iute scările şi mă lovesc nas în nas cu un braţ de lemne.
-Bună dimineaţa, spune tăietorul.
-Bună. Unde-i toaleta, te rog, mă reped disperată spre uşă.
-Toaleta e chiar aici pe stânga.
Fac stânga-mprejur şi... surpriză, surpriză. O toaletă cu
lavoar, apă caldă şi duş. Ce uşurare. Oare cine o fi tipul ăsta că nici
n-am avut timp să-l privesc bine. Şi unde o fi bătrânica de aseară?
Nu rezist tentaţiei de a-mi face un duş fierbinte. Lenevesc un
timp în aburii binefăcători. Cerule. Simt că mi se topesc toate
oasele. Ies într-un tărziu. Cobor scara şi încerc o recunoaştere.
Casa e într-adevăr enormă, cu etaj. Un miros de cafea proaspăt
făcută se iţeşte dinspre parter.
-Ţi-e foame, aud o voce în spatele meu. Eu sunt Adam.
Locuiesc aici.
-Eva, îngân puţin stingherită de potriveală.
-Cafea sau ceai
-Cafea ar fi foarte bine.
- Cafea să fie. Pot să te întreb ce cauţi în pustietatea asta?
-Căutam o scurtătură către Sibiu. M-am înfundat pe un drum
forestier şi mi-a murit motorul...
-Într-un fel sau altul tuturor ne-a murit motorul în văgăuna
asta unde stăm ca huhurezii la mila stihiilor, spuse cu obidă
interlocutorul meu.
Ochii îi luceau plini de o furie stăpânită. Ce mă putea speria
un ditamai bărbatul cu palmele precum lopeţile.
-Te sculaşi, maică, bată-te norocul că frumoasă mai eşti. Mi
se păru mie şi aseară când te văzui, dar crezui că nu văd bine.
-De... mătuşă, răspunsei puţin jenată de entuziasmul ei.
-Uite, Adame, aşa o nevastă să-ţi iei că meriţi, maică, că eşti
băiat bun. Avere ai slavă Domnului...
-Matale vrei să iau de nevastă orice femeie ne intră-n casă şi
care nu e măritată, protestă Adam.
-Ia, maică, că-ţi trece vremea şi bărbatul stătut nu-l mai caută
nimeni.
Nimerisem în mijlocul unei discuţii de familie la care nu
ţineam deloc să iau parte.
-Este pe-aici un telefon? Al meu e mort.
-Este, dar nu-ţi poate fi de mare folos întrucât apa a rupt
podul, singura noastră cale de acces către lumea civilizată. Drumul
forestier musteşte de apă de nu mai răzbeşte nici tractorul. Dar se
anunţă vreme frumoasă, aşa că nu dispera.
-Dar cu podul acesta ce-i, de se rupe mereu?
-E făcut de mîntuială. Oamenii preferă să se vaite decât să
construiască ceva trainic.
-L-aş putea vedea. Sunt inginer de drumuri şi poduri.
-Serios? zise şi mă privi cu neîncredere. Ştii să călăreşti?
-Cum să nu? Haidem.
Am văzut podul, râul. Şi stâna din apropiere. Am mâncat caş
proaspăt. Am colindat pădurea după ciuperci. Seara am făcut un
foc şi am făcut nişte frigărui enorme. Ne-am spus poveşti la foc de
tabără unul altuia. Eu i-am mărturisit cum, în copilărie, jocul meu
preferat era podul de piatră. Eram neîntrecută şi cântam acest
cîntec stupid fără încetare. Aproape că nu m-a crezut. E drept că
nici mie nu prea îmi venea. Prea se potriveau toate. El mi-a istorisit
o poveste extrem de tristă din satul acela. Povestea unui nebun
care-şi pierduse minţile din dragoste pentru iubita lui înghiţită de
ape.
-Nici nu poţi să-ţi imaginez cât de important este podul acesta
pentru noi! Ce influenţă colosală a avut asupra destinelor
oamenilor. Pe Birică l-a nenorocit. Iubea o fată din satul vecin,
Smaranda. Erau prieteni de mici copii. Ea locuia în satul vecin.
Făcuseră planuri de nuntă, Birică îşi ridicase casă. Era singur la
părinţi şi avea avere nu glumă. Când a plecat militar a fost cu
inima strânsă. Nu cumva să-i ia cineva comoara. O asemenea
dragoste nu mai văzuse satul nostru. Fata l-a aşteptat răbdătoare.
Toată lumea îi fericea. Când s-a întâmplat nenorocirea nimînui nu
i-a venit să creadă. Aşa o grozăvenie nu se mai întâlnise. Se vedeau
cu rândul, când la un capăt al podului, când la celălalt. Într-o zi
podul a fost cuprins de o viitură năprasnică şi apa i-a luat iubita.
Birică a căutat-o cu disperare zile în şir. A scos-o apa la mal două
săptămâni mai târziu. Tot satul a plâns-o pe Smaranda. De atunci
Birică nu mai e întreg la minte. Umblă ca nebunul pe te miri unde
căutându-şi iubita.
-Am văzut un apucat pe-aici prin pădure, pesemne că el era,
mă dumiresc eu într-un târziu. Şi oamenii nu s-au mai încumetat să
repare podul. Sau mai bine zis să-l facă cum trebuie.
-Oamenii spun că-i urmărit de blestem, ce se face ziua,
noaptea se dărâmă. Nimeni nu prea se mai încumetă să se ia la
trântă cu podul. Eu cred mai degrabă că nu ţine solul, dar e greu să
le explici oamenilor ceva cu argumente raţionale când ei sunt
foarte speriaţi.
Din acel moment m-am hotărât. Eu am să fac podul. Nu prea
ştiam nici cum, nici în ce fel. Ştiam doar că îl voi face. Adam s-a
speriat puţin de încăpăţânarea mea.
N-am putut pleca în acea seară. Nici în următoarea. Ba chiar
mi-am luat o săptămână de concediu. Am făcut o schiţă a unui pod
peste un râu rebel care rupea mereu un sat de civilizaţie. Oamenii
m-au privit la început cu neîncredere. Unii cu spaimă. Când mă
vedeau îşi făceau cruce mare. “Ce-ţi trebuie ţie maică necaz, că te
văd fată tânără”, ziceau femeile mai bătrâne. Cine mai e şi fătuţa
asta venită de aiurea să ne tulbure necazurile. Mai bine să ne lase
cu suferinţele noastre. Dar eu nu m-am lăsat. Am învăţat să obţin
finanţare pentru proiecte rurale de infrastructură. I-am mobilizat pe
săteni, am adunat piatră, nisip, lemne. Cuprins de entuziasm
primarul a promis o petrecere câmpenească la terminarea
lucrărilor. Vedeam în fiecare zi cum o speranţă a unui întreg sat
devenea realitate. Căpătasem o faimă de invidiat şi eram
considerată deja o fiică a satului. În cele din urmă podul a fost
gata. Era o frumuseţe. De bucurie primarul a instalat pe el şi
lumină electrică şi a devenit loc de întâlnire pentru tinerii din satele
învecinate. Oamenii l-au numit podul Evei. Eu îl folosesc cu
încredere ori de câte ori ajung acasă pe jos sau cu maşina. La
celălalt capăt al podului mă aşteaptă întotdeauna, fără excepţie, fie
că-i vară fie că nu, fie că-i vreme frumoasă sau furtună, două braţe
puternice, cu palmele cât lopeţile.