Sunteți pe pagina 1din 43

Universitatea Spiru Haret, Bucureşti

CONłINUTUL TEMATIC al cursului de Urbanism i amenajarea teritoriului

- sinteza pentru Facultatea de drept şi administraŃie publică – Constanta -

Curs 1. Concepte fundamentale si abordarea sistemică

Ecologia, ştiinŃă cu vocaŃie integrativă, cu viziune globală şi abordare sistemică, reprezintă studiul inter-relaŃiilor populaŃiilor cu mediul lor de viaŃă, necesar armonizării acestor relaŃii.

Ecologia a ezărilor umane este un capitol al ecologiei, important pentru om, întrucât în localităŃi se desfăşoară întreaga viaŃă social-economică a comunităŃilor umane. Ecologia urbană s-a format prin transfer de cunoştinŃe din ecologia teoretică spre urbanism.

Mediul, concept intuitiv, reprezintă ansamblul celor cinci factori de mediu: solul, apa, aerul, populaŃiile vegetale şi animale, inclusiv umane, împreună cu aşezările umane. Mediul cuprinde întrega materie, energie şi informaŃie, transformările şi interrelaŃiile din sistemul dat. Mediul include atât conŃinutul cât şi liantul a tot ce există în sistem.

Ambientul este mediul material şi social înconjurător omului sau comunităŃii umane, adică ceea ce ne înconjoară din mediul în care trăim, mediul aflat în contact direct cu fiinŃa umană, mediul apropiat omului. Ambientul urban reprezintă mediul localităŃii urbane, sau a unui cartier; după cum ambientul rural este mediul satului.

Dezvoltarea, concept multidimensional, reprezintă drumul lumii de azi către cea de mâine, derularea şi desfăşurarea proceselor şi fenomenelor naturale şi sociale, de-a lungul timpului. În sistemele naturale, dezvoltarea se desfăşoară potrivit legilor naturii, fiind controlată de mecanisme cu retroacŃiune, care menŃin echilibrul ecologic. În sistemele sociale dezvoltarea urmează legile societăŃii, în perioade alternative de evoluŃie, progres, înflorire, regres, revoluŃie şi salturi. Dezvoltarea nu se confundă cu creşterea, care e altceva. Creşterea reprezintă mărirea în dimensiune sau număr, având înŃeles cantitativ. Creşterea numărului de locuitori, sau a perimetrului unui oraş, poate fi fenomen negativ, prin impactul agresiv asupra mediului natural. În limitele impuse de mediu, creşterea este însă un proces natural, firesc. O creştere excesivă însă poate duce la depăşirea capacităŃii de suport ecologic, la ieşirea din scară.

Dezvoltarea durabilă reprezintă dezvoltarea care îndeplinind cerinŃele generaŃiei actuale, nu împiedică generaŃiile viitoare în împlinirea propriilor opŃiuni. Termenul englez sustainable development semnifică dezvoltarea care se autosusŃine în timp, dezvoltarea autoreproductibilă, dezvoltarea sustenabilă. Adjectivul durabilă presupune dezideratul protecŃiei mediului în procesul dezvoltării. Starea şi calitatea mediului depind de modul de dezvoltare. Dezvoltarea exclusiv economică, intensivă, energofagă, cu tehnologii poluante, degradează mediul.

Habitatul reprezintă locul de baştină, teritoriul în care o populaŃie trăieşte, vieŃuieşte în mod natural, ansamblul condiŃiilor fizice de mediu al unei populaŃii. Locuirea umană reprezintă procesul de convieŃuire a comunităŃilor umane în aşezări, în localităŃi, aflate în interrelaŃii cu mediul natural suport. Locuirea ca proces nu se referă doar la locuinŃă, ci la întregul fenomen complex reprezentat de habitatul uman, de locul, viaŃa şi activitatea oamenilor.

LocuinŃa este componenta principală a localităŃii, utilizată, de regulă, de o singură familie, fiind o unitate constructivă independentă funcŃional, compusă din una/mai multe camere, dependinŃe şi anexe. În mediul rural, locuinŃa este gospodăria Ńărănească independentă, integrată, constituind celula economică de bază a satului.

Aşezarea umană reprezintă un sistem de habitat uman cu valenŃe ecologice, în care componentele vii şi nevii se întreŃes în legături reciproce. Aşezările umane (localităŃile) cuprind toată varietatea posibilă de organizări stabile ale comunităŃilor umane, de la sălaşul vânătorului de munte sau al pescarului din deltă, până la metropolele lumii super-industrializate.

Amenajarea teritoriului este un ansamblu de activităŃi complexe, cu caracter global şi interdisciplinar, având ca obiectiv general - organizarea fizică a spaŃiului şi constă din următoarele componente : conceperea strategiilor şi politicilor specifice; elaborarea studiilor de fundamentarea cercetărilor prealabile şi culegerea datelor; întocmirea planurilor de amenajare şi a regulamentelor aferente şi avizarea lor, gestiunea teritoriului şi localităŃilor, autorizarea realizării construcŃiilor, elaborarea actelor normative şi controlul realizării amenajărilor umane.

Echiparea tehnică a teritoriului se referă la reŃelele şi instalaŃiile tehnico- edilitare, drumuri, etc. Sistematizarea, termen utilizat în România până în anul 1989, reprezintă cam acelaşi lucru cu amenajarea. Întrucât populaŃia a asimilat sistematizarea cu demolarea, conotaŃiile negative i-au făcut pe specialişti să renunŃe la acest termen, deşi semantic era poate mai potrivit. El este folosit în continuare în multe Ńări, fiind preferat întrucât implică abordarea sistemică. Amenajarea teritoriului constituie expresia spaŃială a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice ale societăŃii. Ea este o activitate de interes general, cu caracter continuu, desfăşurată pe întreg teritoriul naŃional, de către autorităŃile administraŃiei publice, centrale şi locale, care răspund de activitate. Unii autori, în special agronomi, utilizează termenul de organizarea teritoriului, considerându-l mai adecvat şi chiar mai cuprinzător. (Bold I., Crăciun A.,1999) În ceea ce ne priveşte, păstram termenul oficial, de amenajarea teritoriului, care este utilizat în mod curent de autorităŃi, cercetători şi proiectanŃi.

Urbanismul este componenta principală a amenajării teritoriului, având ca obiect localităŃile, aşezările umane, urbane sau rurale. În activitaŃile de urbanism şi de amenajarea teritoriului, autorităŃile administraŃiei publice promovează interesele colectivităŃilor locale, pe care le reprezintă, folosind personal calificat (urbanişti). Densitatea construcŃiilor şi instalaŃiilor tehnico- edilitare şi reŃeaua stradală complică activitatea de amenajare, care nu poate fi realizată decât de specialişti în urbanism, ajutaŃi de geografi, sociologi, ingineri, economişti, ecologi, etc.).

1. 2. Abordarea sistemică în amenajarea teritoriului Conceptul de abordare sistemică. Abordarea sistemică presupune însuşirea şi aplicarea teoriei generale a sistemelor, (Ludwig von Bertalanffi, 1960), dezvoltată apoi pe domenii. Potrivit acestei teorii, lumea, universul sunt organizate sistemic. Ierarhia sistemică cuprinde trei trepte de integrare: subsistem, sistem, meta(macro)sistem. Sistemul este un ansamblu închegat de elemente materiale şi ideale, aflate în interdependenŃă şi alcătuind un întreg organizat, în care legăturile dintre componentele sistemului sunt mai puternice decât cele cu exteriorul său. Ordinea din univers, din sistemul solar ori de pe Pământ este consecinŃa organizării sistemice a lumii. Astfel, Calea Lactee formează sistemul galaxiei noastre; sistemul solar este un subsistem al primului; planeta Pământ este la rândul ei un subsistem al sistemului solar, dar şi un sistem în sine. FuncŃionarea sistemelor şi interacŃiunea lor, echilibrul acestora sunt guvernate de principii cibernetice. Exista sistem de gândire, sistem de învăŃământ, sistem de pregătire universitară etc. Societatea este şi ea ierarhizată sistemic. Disciplinele ştiinŃifice fundamentale: fizica, chimia, biologia şi matematica au la bază concepŃia şi abordarea sistemică. Exemplu: sistem chimic, sistem de elemente, sistem de reacŃii, sistemica plantelor şi animalelor, sistem de ecuaŃii etc. Şi disciplinele noi folosesc abordarea sistemică: geografia-geosistem, ecologia- sistem ecologic, electronica-sistem electronic, informatica-sistem informatic, etc. Abordarea sistemică a obŃinut rezultate remarcabile în ecologie, concepŃia şi metoda sistemică devenind un adevărat instrument de lucru, permiŃând modelarea cibernetică a sistemelor ecologice, inclusiv antropizate (aşezări), oferind astfel o bază ştiinŃifică amenajării teritoriului şi habitatelor umane. Şi dreptul, ca disciplină şi domeniu de cunoaştere, foloseşte abordarea sistemică. Ansamblul normelor de drept care guverneaza o societate constituie un sistem legislativ de norme. Un grup de norme/reglementări care se referă la un domeniu (construcŃii, cadastru etc.) reprezintă un subsistem, faŃă de sistemul de norme, de macrosistemul naŃional. Abordarea sistemică în drept poate fi adâncită.

Dreptul urbanistic guvernează dezvoltarea aşezărilor urbane/rurale. Înaintea metodei de abordare sistemică erau alte metode de investigare, ca: metoda scolastică în evul mediu, metoda analitică în gândirea mecanicistă, metafizică din sec.XVI–XVII, metoda carteziană si metoda holistă, din care s-a născut abordarea sistemică. Aceste metode aveau caracter reducŃionist mai putin ştiinŃific. Ideea de bază a metodei sistemice constă în faptul că materia vie şi nevie este organizată în sisteme ierarhizate, orice sistem fiind alcătuit din subsisteme, dar fiind la rândul său un subsistem al unui sistem mai cuprinzător, al unui suprasistem (macrosistem, mezosistem). Caracteristica esenŃială a unui sistem este aceea că el se comportă ca un întreg, ireductibil doar la componentele sale, întrucât intervin şi relaŃiile. EsenŃa metodei sistemice constă în studierea oricărui sistem ecologic, Ńinând seama de poziŃia sa în ierarhia sistemică. Unitatea organizatorică de bază a materiei este sistemul. Şi gândirea umană are nevoie de un sistem unitar şi închegat de concepte şi informaŃii, formând un tot coerent şi un întreg organizat, cu care omul să-şi construiască demersul sau in lume. Există sisteme de gândire. Sistemul material este un grup de elemente diferite sau identice, unite între ele prin conexiuni într-un întreg. Integritatea sistemului este dată de faptul că legăturile interne materiale, energetice şi informaŃionale sunt mai puternice şi mai importante decât cele cu exteriorul. Ele rezultă din subordonarea părŃilor întregului, părŃi ce nu pot exista izolat. Forma elementară şi universală de existenŃă şi de organizare a materiei vii este organismul individual, sistemul individual, care nu se mai divide în subsisteme ci doar în elemente componente. Individul este unitatea elementară a unei populaŃii/societăŃi Metoda abordării sistemice operează cu trei concepte de bază: sistem, structură, funcŃie. Sistemul

conŃine elemente, relaŃii şi scop, având ca determinări majore: structura, cauzalitatea şi finalitatea. Sistemul e determinat de intrări, stări, ieşiri. Structura este arhitectura sistemului, ce se identifică cu el şi asigură ordinea relativ stabilă. FuncŃia este mulŃimea de însuşiri ale componentelor interioare ale sistemului şi are conexiuni şi relaŃii ale sistemului cu alte sisteme. Structura şi funcŃia se determină reciproc. Ierarhia sistemelor este esenŃa organizării materiei vii. Avantajele abordării sistemice sunt:

viziunea integratoare asupra realităŃilor, proceselor şi fenomenelor;

analiza profundă a ansamblului de elemente şi relaŃii;

faptul că oferă un instrument eficient de investigare a structurilor şi

faptul că ajută la modelarea structurilor şi utilizarea tehnicii de calcul. Sisteme teritoriale şi de localităŃi. Sistemul teritorial poate fi un sistem ecologic (ecosistem), un sistem geografic (geosistem) sau un sistem administrativ (un judeŃ). Exemple de sisteme teritoriale pot fi: Masivul Făgăraş, Câmpia Tisei, Podişul Dobrogean, Pădurea Caraorman, Grindul Letea, plaja litoralului marin sau oricare din cele 41 de judeŃe sau 8 regiuni ale României propuse de Carta Verde a Europei pentru cooperare regională. Înainte erau provinciile româneşti istorice, Moldova, Basarabia, Muntenia, Banatul, Ardealul, Crişana, Dobrogea etc. Corespunzător acestora, putem vorbi de sisteme de localităŃi din Moldova, din Podişul Transilvaniei, din judeŃul Dolj etc. Pot exista sisteme de localităŃi formate şi după alte criterii: ocupaŃionale, funcŃionale, economice, ecologice etc., cum ar fi : sistemul aşezărilor miniere din Valea Jiului, sistemul staŃiunilor litorale, sistemul aşezărilor din Delta Dunării sau sistemul naŃional al localităŃilor urbane sau rurale. ReŃeaua aşezărilor umane din România se prezintă ca o reŃea neuronică cu legături între localităŃi, cele de rang mic- satele- converg către cele cu rang înalt, cum sunt oraşele şi municipiile. Ierarhizarea instituită prin Legea nr. 351/2001, privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naŃional, secŃiunea a IV-a, reŃeaua de localităŃi, reprezintă doar o primă încercare, reducŃionistă şi deci perfectibilă. Faptul că, de pildă, toate oraşele Ńării (exceptând municipiile), cu populaŃii cuprinse între 1800 şi 36 000 de locuitori, sunt ierarhizate într-o singură categorie (rang), este reducŃionist şi neştiinŃific. Sistemul social uman s-a constituit din reŃeaua aşezărilor umane, urbane sau rurale, în locuri favorabile habitatului uman stabil şi organizat. Aceste locuri, unde comunităŃile umane coerente, familii s-au aşezat, sunt aşezări umane sau localităŃi. Sistemele de habitat uman, aşezările umane preiau din teritoriu şi prelucrează resurse naturale, materiale şi energetice, consumă produsele rezultate şi restituie o parte din ele, cum ar fi apa si deseurile. În ierarhia sistemică a aşezărilor umane, rangul aşezării depinde de talia acesteia. Talia are înŃelesul de mărime, atât ca întindere, ca populaŃie, forŃă economică etc.

Curs 2. Amenajarea teritoriului şi urbanismul, obiective şi activităŃi, planuri.

2.1. Nivele de competenŃă. Activitatea de amenajarea teritoriului se desfăşoară la nivel european, naŃional, zonal şi local. În viziune globală, amenajarea teritoriului include şi amenajarea localităŃilor, care evident sunt dispuse în teritoriu, urbanismul fiind inclus în amenajarea teritoriului. Amplasate în teritoriu, aşezările umane depind de el şi de resursele sale, reprezentând oaze de habitat uman. = La nivel european, activitatea de amenajare a teritoriului este orientată de organismele comunitare, de Consiliul Europei, miniştrii amenajării teritoriului întâlnindu-se periodic, pentru a sintetiza şi difuza experienŃa naŃională şi a coordona dezvoltarea teritorială, economică şi socială. Prima întâlnire a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului a fost organizată în anul 1983 în Spania, la Torremolinos şi a emis documentul Carta Europeana a amenajarii teritoriului, recomandat la Strasbourg, începând din 1984, de către Consiliul Europei, tuturor statelor continentului. = La nivel naŃional, activitatea de amenajare a teritoriului este coordonată, îndrumată şi controlată de către Ministerul dezvoltării regionale şi turismului. În minister există DirecŃia generală de amenajare a teritoriului şi urbanism, care coordonează elaborarea studiilor, metodologiilor şi elaborează reglementările juridice necesare (legi, hotărâri de guvern, ordonanŃe, ordine de ministru, norme tehnico-metodologice, standarde). Separat de minister funcŃionează InspecŃia de stat pentru urbanism, amenajarea teritoriului şi construcŃii, care îndrumă inspecŃiile judeŃene, însărcinate cu controlul efectiv, intervenind după caz în aplicarea prevederilor legale. În afară de elaborarea legislaŃiei şi de controlul aplicării ei, MDRT mai asigură şi avizarea planurilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism, prin Comisia Nationala de dezvoltare teritoriala, formata din specialisti. = La nivel judeŃean, Consiliul judeŃean are o DirecŃie de amenajarea teritoriului şi de urbanism, lucrări publice şi construcŃii, condusă de arhitectul şef al judeŃului, care este şi secretariat tehnic a Comisiei judeŃene de amenajarea teritoriului, condusă de vicepreşedintele judeŃului, compusă din specialişti. Comisia avizeaza soluŃiile tehnice propuse prin studiile proiectanŃilor şi planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului. Decizia politică de aprobare a planurilor o are Consiliul judeŃean, pe baza avizului Comisiei, care nu poate fi eludat sau anulat. La judeŃ funcŃionează şi o inspecŃie de control. =La nivelul localităŃilor, consiliul local are în primărie un compartiment tehnic de specialitate (direcŃia, serviciu sau birou), corespunzător taliei localităŃii (municipiu, oraş, comună). Legea amenajării teritoriului şi urbanismului, nr. 350/2001 urmăreşte asigurarea profesionalismului şi eticii în activitate de amenajare a teritoriului şi urbanismului, prin diverse măsuri şi sancŃiuni, ca reglementare cadru.

2.2. Obiectivele activităŃii de amenajare a teritoriului = Obiectivele fundamentale ale amenajării teritoriului, stabilite prin Carta amenajării Teritoriului şi preluate în lege, sunt următoarele:

1. dezvoltarea socio- economică echilibrată a regiunilor, care să Ńină sub control creşterea zonelor urbane

congestionate, cu evoluŃie rapidă, asigurând un avânt zonelor în declin, cu ameliorarea calităŃii vieŃii, prin asigurarea cadrului construit şi amenajat pentru muncă, cultură, odihnă, bunăstare, etc.;

2. gestionarea responsabilă a resurselor naturale;

3. protecŃia, conservarea şi ameliorarea mediului şi ambientului uman;

4. utilizarea raŃională a terenurilor.

= Obiectivele particulare sunt :

1. dezvoltarea regiunilor rurale, prin creare de infrastructuri;

2. stăpânirea creşterii regiunilor urbane;

3. atenŃie specială pentru regiunile de frontieră, pentru cooperare în dezvoltare;

4. atenŃie specială regiunilor de munte, pentru valorificarea resurselor naturale şi conservarea funcŃiilor lor

ecologice, economice, sociale şi culturale;

5. ajutarea regiunilor cu structuri insuficient de solide, prin condiŃii istorice;

6. sprijinirea regiunilor aflate în declin, datorită restructurării industriale etc.;

7. dezvoltarea şi conservarea regiunilor costiere, litorale şi deltaice. Pentru cerinŃele activităŃii, instituŃiile de

învăŃământ superior pregătesc specialişti urbanişti atestaŃi.

2.3. ActivităŃile de amenajare a teritoriului şi localităŃilor:

1. Elaborarea strategiei şi politicilor specifice domeniului, propusă de minister şi aprobată de guvern pe plan central şi de consiliile locale pe plan local.

2. Elaborarea studiilor preliminare, multicriteriale de fundamentare (topografice, geografice, geologice, climatologice, hidrologice, pedologice, silvicole, arheologice, sociologice, demografice, economice, ecologice, etc.); pentru determinarea situaŃiei existente şi disfuncŃionalităŃilor ce necesită măsuri;

3. Întocmirea planurilor de amenajare a teritoriului şi a localităŃilor şi a regulamentelor aferente, prin unităŃi de proiectare specializate, de echipe multidisciplinare, eterogene, pe bani de la bugetul public şi de la actorii interesaŃi;

4. Avizarea şi aprobarea planurilor de amenajare, de către autorităŃile tehnice şi politice, potrivit legii nr. 50/1991/1997, anexa 1, a competenŃelor stabilite;

5. Gestionarea teritoriului şi localităŃilor, de către autorităŃile administraŃiei publice locale şi eliberarea autorizaŃiilor de construire, amenajare sau desfinŃare; organizarea de bănci de date urbane pentru regimul terenurilor, construcŃiilor, cadastru imobiliar-edilitar etc;

6. Controlul realizării, exploatării sau demolării construcŃiilor, prin InspecŃia de Stat în construcŃii, urbanism şi amenajarea teritoriului, pentru respectarea normelor şi regulilor stabilite, a legislaŃiei şi a autorizaŃiilor emise;

7. Elaborarea actelor normative specifice domeniului: legi, hotărâri de guvern, ordonanŃe, ordine ale ministrului, etc.

2.4. Tipologia planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism uzuală după 1990, prevăzută şi în legea nr. 350/2001, se prezintă astfel = Planurile de amenajare a teritoriului :

NaŃional, avizat de guvern şi aprobat de parlament (P.A.T.N.);

Zonal, regional, interjudeŃean, etc., avizat de minister şi aprobat local (P.A.T.Z.);

JudeŃean, avizat de minister, alte organisme interesate şi aprobat local (P.A.T.J.);

= Planurile de urbanism, incluzând regulamentul local :

General, al comunei, oraşului sau municipiului (P.U.G.);

Zonal, al cartierului, zonei funcŃionale din localitate (P.U.Z.);

De detaliu, al ansamblului funcŃional (P.U.D.).

Curs 3. Cadrul legislativ în amenajarea teritoriului

3.1. Pentru amenajarea teritoriului şi localităŃilor, s-au elaborat legi şi alte reglementări, care, împreună formează sistemul legislativ al amenajării teritoriului. Desigur, acest sistem de reglementări nu este complet; el se reactualizează/completează continuu în pas cu cerinŃele vieŃii. Rolul legislaŃiei vizează inducerea unui comportament adecvat al populaŃiei, de respect faŃă de proprietatea publică şi privată, de înŃelegere faŃă de interesul public, faŃă de aspectul şi funcŃionalitatea spaŃiului amenajat de om, de la o casă la ansamblu construit, de la un cartier la o aşezare întreagă. Un proprietar de teren într-o localitate, nu poate construi oricum şi orice pe terenul său, fără a respecta o serie de norme, prin care interesul său privat să fie realizat fără a se încălca interesul public. LegislaŃia de amenajarea teritoriului şi de urbanism, existentă în prezent în România, iniŃiată de Ministerul dezvoltarii regionale si turismului, cuprinde următoarele reglementări :

= Legea amenajării teritoriului şi urbanismului, nr. 350/06.07.2001, publicată în Monitorul oficial, P.I, nr. 373/10.07.2001 - lege cadru, pentru toate activităŃile de planificare fizică a teritoriului, inclusiv din localitati. Legea a apărut cu mare întârziere, abia după 11 ani de la abrogarea fostei legi a sistematizării, in 2008 legea fiind republicată cu modificări.

Legea 350/2001 a fost modificată prin :

- OrdonanŃa 69/13.08.2004, publicată în M. Of. P.I, nr 773/24.08.2004; - Legea 289/2006 (M. Of. 606/13.07.2006);

- Legea 18/2007(M.Of. 81/01.02.2007);

- Legea 168/2007 (M.Of.406/18.06.2007);

- OrdonanŃa27/2008 (M.Of.628/29.08.2008);

- Legea 242/2009 (M.Of. 460/03.07.2009 de aprobare a O.G.27/2008, de modificare a L. 350/2001).

Legea 350/2001 modificata are şase capitole şi două anexe: Cap. 1 DispoziŃii generale, importanŃa amenajării teritoriului şi urbanismului, pentru gestionarea spaŃială, caracteristicile activităŃii, preluate din documentele europene şi răspunderea autorităŃilor administraŃiei publice centrale şi locale în domeniu; Cap. 2 domeniul de activitate privind amenajarea teritoriului (sectiunea 1), urbanismul (secŃiunea 2-a) şi Strategia şi activităŃile respective; Cap. 3 AtribuŃiile administraŃiei publice centrale, judeŃene şi locale, certificatul de urbanism şi structura instituŃională instituită, are cinci secŃiuni. Ca o noutate este introducerea oficială a funcŃiei de arhitect şef la consiliile judeŃene şi locale, spre a bara lipsa de profesionalism al unor funcŃionari de altă pregătire, în gestionarea spaŃială a teritoriului/localităŃilor; Cap. 4 prezintă tipologia documentaŃiilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism, iniŃierea şi finanŃarea activităŃilor, participarea populaŃiei şi urmărirea aplicării documentaŃiilor aprobate (şapte secŃiuni); Cap. 5 se referă la sancŃiuni (fără a le preciza), care se constată de InspecŃia de Stat; Cap. 6 – cuprinde dispoziŃiile finale, prin care se abrogă vechile prevederi corespunzătoare din legea nr. 50/1991/1997; Anexa 1 priveşte categoriile de documentaŃii şi competenŃele de avizare- aprobare a acestora, iar Anexa 2 – definirea termenilor utilizaŃi.

3.2. LegislaŃia în domeniul amenajării teritoriului naŃional. Au fost emise următoarele reglementări:

Legea nr. 71/1996, de aprobare PATN, SecŃiunea a I-a, Căi de comunicaŃie, cu căile majore de transport auto şi feroviar, aerian şi fluvial. Legea declară lucrările de interes naŃional şi utilitate publică; Legea nr. 171/1997, de aprobarea planului de amenajarea teritoriului naŃional, SecŃiunea a II-a, APA.

Legea nr. 5/2000, de aprobarea PATN, SecŃiunea III-a, zone protejate, cu lista (naturale şi construite). Legea nr. 351/2001, de aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naŃional, SecŃiunea a IV-a, ReŃeaua de localităŃi. Legea ierarhizează localităŃile Ńării pe ranguri, funcŃie de talia lor. Legea nr. 575/22.10.2001, PATN, SecŃiunea a V-a, Zone de risc natural cutremure, inundaŃii etc. Legea nr. 190/2009, privind Zonele turistice, inclusiv rurale, SecŃiunea a VI-a a PATN.

În anul 2008, Uniunea Europeanaă a emis Carta verde a coeziunii teritoriale, care are ca efect transformarea diversităŃii teritoriale într-un avantaj. De exemplu: zona montană e unica faŃă de alte zone geografice, la fel şi zona colinară, de litoral, deltaică, de câmpie etc. Această diferenŃă este folosită ca brand, inclusiv turistic.

Curs 4. Reglementările legale în urbanism.

Urbanismul armonizează interesul privat cu interesul public, constituind dreptul de a aduce atingere pe cale legală proprietăŃii imobiliare. Dreptul urbanistic işi are originea în Regulamentul organic din 1812 şi în Codul Civil din 1864. Dreptul urbanistic încadrează dreptul de proprietate, în aşa fel ca interesul general să nu aibă de suferit. DocumentaŃiile de urbanism urmăresc transpunerea la nivelul fiecărei localităŃi a strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare durabilă în profil teritorial, spaŃial. Intravilanul este teritoriul în care se poate construi, limita legală în care sunt cuprinse toate suprafeŃele ocupate de construcŃii şi amenajări. Intravilanul poate avea mai multe trupuri. Extravilanul este teritoriului din afara perimetrului construibil aprobat prin P.U.G., din jurul intravilanului.

4.1. Legea autorizării construcŃiilor, nr. 50/1991, revizuită prin:

- Legea 453/2001, republicată în M. Of. 933/13.10.2004,

- O. U. G. Nr. 122/2004, M.Of. 1152/06.12.2004;

- Legea 119/2005, M.Of. 119/16.05.2005 de aprobare a O.U.G. 122-2004,

- Legea 52/2006, M.Of.238/16.03.2006 de modificare a L.50/91,

- Legea376/2006, M.Of.846/13.10.2006 idem,

- Legea 117/2007, M. Of. 303/ 07.05.2007 idem,

- Legea101/2008, M.Of.371/15.05.2008 idem,

- O.U.G. 214/2008 M.Of.847/16.01.2008 idem,

- O.U.G.228/2008 M.Of.3/05.01.2009,

- Legea261/2009, M.Of.493/16.07.2009 de aprobare OUG 214/2008. Legea reactualizată are patru capitole şi o anexă şi prevede obligativitatea autorizării construcŃiilor pe baza şi conform cu planurile urbanistice avizate şi aprobate. Anexa nr. 1 la lege cuprinde competenŃele de avizare şi aprobare a documentaŃiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe categorii de planuri.

4.2. Ordinul ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului nr. 91 din 1991 - aprobă formularele şi procedura de autorizare a construcŃiilor şi conŃinutul documentaŃiilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism. Structura documentaŃiilor cuprinde patru etape, pentru fiecare din cele cinci capitole:

1.-analiza situaŃiei existente,

2.-disfuncŃionalităŃi,

3.-propuneri de intervenŃie necesare şi 4.-măsuri prioritare, pe etape inclusiv de investiŃii. DocumentaŃiile au o parte scrisă şi una desenată, ambele obligatorii, foarte importantă fiind planşa cu propuneri de măsuri şi regulamentul de gestiune. Regulamentul de urbanism prezintă şi explică recomandări şi prescripŃii tehnice, care cuprind restricŃiile şi facilităŃile stabilite. Înainte de 1989 planurile de sistematizare aveau în regulament numai restricŃii, nu şi facilităŃi. Pentru planuri se stabilesc culori şi semne convenŃionale de reprezentare grafică, pentru asigurarea unei prezentări unitare şi inteligibile. Si acest Ordin se va modifica în concordanŃă cu legile de bază menŃionate anterior.

4.3.

Hotărârea

Guvernului

României

(H.G.R.)

nr.

525/1996,

reactualizată,

de

aprobare

a

Regulamentului General de Urbanism (R.G.U.), M. Of. 856/27.11.2002, care cuprinde 4 capitole şi 6 anexe:

- obligaŃia elaborării planurilor urbanistice şi a regulamentelor locale în termen ,

- controlul de stat prin InspecŃia de Control în urbanism, amenajarea teritoriului, lucrări publice şi construcŃii.

- rolul R.G.U. ca sistem unitar de norme tehnice obligatoriu în elaborarea planurilor urbanistice generale ,

- reguli de bază pentru ocuparea terenurilor de agricultură, plantaŃii, construcŃii,

- resursele naturale din sol, subsol, ape, - zonele cu valori naturale, peisagistice, - zonele construite protejate, - zonele de riscuri naturale şi tehnologice, - asigurarea echipării edilitare,

- asigurarea compatibilităŃii funcŃiunilor, - procente de ocupare (P.O.T.) şi de utilizare a terenurilor (C.U.T.),

- indicaŃii de orientare faŃă de punctele cardinale, - lucrările de utilitate publică(drumuri, reŃele edilitare),

- amplasarea construcŃiilor faŃă de drumuri, ape, căi ferate, aeroporturi, etc., - accese carosabile/pietonale,

- retrageri de la frontierele de stat a clădirilor şi amenajărilor, racorduri la reŃele publice tehnico-edilitare,

- parcelarea terenurilor, înălŃimea minimă sau maximă a clădirilor,

- aspectul exterior al construcŃiilor, spaŃiile varzi şi plantate, etc.

4.4. Alte reglementări care servesc domeniului de urbanism şi amenajarea teritoriului, sunt următoarele

= Legea calităŃii construcŃiilor, nr. 10/ 1995, modificată prin Legea 123/2007 (M.Of. 307/9.05.2007), care instituie sistemul calităŃii construcŃiilor, controlat de InspecŃia de stat, = Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nr.33/1995,

= Legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, nr. 184/12.04.2001.

Unele reglementări de protecŃiea mediului şi patrimoniului au implicaŃii şi în amenajarea teritoriului:

- Legea protecŃiei mediului, nr. 137/1995, care prevede în cap. 3- protecŃia resurselor naturale şi conservarea biodiversităŃii, iar în secŃiunea a 5-a, protecŃia localitatilor, - Legea apelor, nr. 107/1996,

- Legea nr 26/1996 Codul silvic, - Legea nr. 422/18.07.2001 reactualizata, privind protejarea monumentelor istorice, - Hotărârea Guvernului României nr. 711/2001, privind înfiinŃarea Centrului NaŃional pentru Aşezări Umane (habitat), emisă prin republicarea H.G.R. nr. 515/1991, cu modificări neesenŃiale.

4.5. Armonizarea politicilor sectoriale, locale şi naŃionale Prin activitatea de amenajarea teritoriului se asigură armonizarea intereselor şi politicilor sectoriale ale diferitelor domenii de activitate, cum ar fi : reŃeaua de drumuri, căi rutiere, feroviare, navigabile, aeriene. A se vedea legea nr.71/1996 de aprobare a planului de amenajare a teritoriului naŃional al României, secŃiunea nr.1 Căi de comunicaŃie, o reglementare de amenajare macro- teritorială; reŃelele tehnico- edilitare : alimentări cu apă (captare, tratare, stocare, distribuŃie), canalizări (colectare, epurare, deversare); reŃele de gaze, termoficare, electrice; zonificarea teritoriului pe funcŃiuni; determinarea zonelor protejate, cu patrimoniu natural/construit; dezvoltarea economică a diferite ramuri: industriale, agricole, silvice, servicii. Diferite ministere, regii naŃionale autonome, agenŃi economici sau populaŃia doresc şi-şi planifică realizarea lucrărilor proprii necesare. Amenajarea teritoriului asigură armonizarea acestora, astfel încât să nu se jeneze reciproc. Totodată politicile de dezvoltare teritorială se instituŃionalizează prin planurile urbanistice ori de amenajarea teritoriului avizate şi aprobate, prevederile acestora devenind obligatorii pentru toŃi, autorităŃi şi populaŃie. Avizarea tehnică se face de către Comisia NaŃională de Dezvoltare Teritorială (C. N. D. T.), care funcŃionează pe lângă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, fiind instituită prin Ordinul Ministrului şi alcătuită din specialişti în domeniu. Politicile locale se conjugă cu politicile regionale şi naŃionale de dezvoltare, procesul complex fiind realizat prin amenajarea teritoriului şi urbanism. Planificarea fizică a teritoriului asigură şi armonizarea intereselor individuale pe de o parte şi cu cele colective, pe de altă parte, proces care se asigură prin parteneriate. Dreptul de proprietate individuală este grevat de anumite restricŃii, el nu conferă automat dreptul proprietarului de a-şi construi orice şi oricum pe terenul său. Din acest motiv, trebuie cerut mai întâi certificatul de urbanism, chiar înainte de a cumpara un teren.

IERARHIA ORGANIZĂRII SISTEMICE A SISTEMELOR TERITORIALE ŞI DE AŞEZĂRI UMANE ÎN TERITORIU ŞI A PLANURILOR DE DEZVOLTARE FIZICĂ SPAłIALĂ

Nivelul structurii în ierarhia sistemică Macro- system territorial

Denumirea

Instrumente de planificare fizică a dezvoltării

Scopul planificării fizice teritoriale

curentă

Continental

*

Planul de amenajare a

Armonizarea politicilor sectoriale de dezvoltare şi reabilitare a habitatelor naturale şi umane

teritoriului European (S.D.E.C.)

 

NaŃional

*

Planul de amenajare a

teritoriului naŃional (P.A.T.N.)

Mezo-sistem

Regiune de

Plan de amenajare regională

Stabilirea căilor de conlucrarea judeŃelor în dezvoltare

regional

dezvoltare

Sistem teritorial şi de aşezări umane

 

- JudeŃ

-

Plan amenajare teritoriu

Stabilirea inter- relaŃiilor aşezărilor umane, între ele şi cu teritoriu, etc.

- Zonă

judeŃean

   

- Plan amenajare teritoriu zonal

Sistem de habitat uman elementar:

 

Oraşul

- Plan urbanistic general

-

Echilibru ecologic

Satul

(P.U.G.) + Regulament general

ecosistem: urban, rural,

urban, rural

 

-

Identitate proprie,

-

Autonomie

funcŃională şi

-

Reabilitare complexă

Subsistem

-

Cartierul,

-

Plan urbanistic zonal (P.U.Z.) +

-Structura morfologică omogenă

-

Zona

Regulament urbanistic zonal

funcŃională

-

Complementaritate

funcŃională în sistem,

- Autonomie relativă

Micro- sistem

Ansamblu,

-

Plan urbanistic de detaliu

- Prezintă o structură

(unitate

(P.U.D.) şi regulament urbanistic local

originală adecvată funcŃiunii specifice,

Stabileşte amplasarea construcŃiilor şi instalaŃiilor

-

teritorială de

referinŃă

 

UTR)

Element

ConstrucŃia

Proiectul construcŃiei:

Asigurarea condiŃiilor optime de habitat,

-

.

Studiu de fezabilitate (S.F.),

Proiect autorizare construcŃie (PAC)

.

Impact pozitiv asupra mediului, fără externalităŃi

-

Proiect de execuŃie (P.E., D.D.E.)

.

Conf. univ. dr. arh. Gheorghe IONAŞCU reactualizat 2010

RelaŃii şi determinări ierarhice ale sistemelor Determină sistemele teritoriale de rang inferior

Determină sistemele teritoriale judeŃene

Determină dezvoltarea sistemelor elementare de habitat uman (aşezări umane)

-Delimitează cartierele (zonarea)

- Rezolvă circulaŃia,

Armonizează funcŃiile aşezării

-

-

Delimitează

structurile

- Distribue circulaŃia,

- Distribuie reŃelele

tehnico-edilitare etc

- Determină condiŃiile de autorizare a construcŃiilor,

-Casa şi oraşul au valori egale şi se

determină reciproc, la fel ca individual şi societatea

Curs 5. Dezvoltarea regională şi integrarea europeană a României 5.1. Integrarea europeană a României, are loc prin primirea în Uniunea Europeană şi intrarea în NATO. Prin amenajarea teritoriului se asigură integrarea dezvoltării spaŃiale a Europei, prin conjugarea planificării fizice a teritoriilor statelor europene. Miniştrii amenajării teritoriului din Ńările U.E. au stabilit în anul 1994, la Leipzig, trei direcŃii majore de acŃiune în spaŃiul european şi anume: coeziunea economică şi socială, dezvoltarea durabilă şi competiŃia echilibrată în teritoriul european. Aceste obiective au stat la baza primului document numit Schema de dezvoltare a spaŃiului comunitar (SDEC), formulat în anul 1997, aprobat în 1999, la Postdam, care a fost adoptat oficial, în toamna anului 2000, la Hanovra. De asemenea, iniŃiativa europeană INTERREG pentru dezvoltare spaŃială şi cooperare a zonelor de frontieră, între Ńările U.E. s-a dezvoltat în prima etapă, în perioada 1990-1993, în scopul integrării spaŃiale a zonelor de frontieră , iar INTERREG II, iniŃiat în anul 1994, a lărgit aria de cuprindere cu alte direcŃii, între care menŃionăm planificarea spaŃială pe mari arii geografice, incluzând Ńările Europei Centrale şi de Est şi Zona Mediteraneană, inclusiv cooperarea regională. În perioada 2000-2006, s-a desfăşurat INTERREG III. Aceste programe au în vedere şi contribuŃia României, care a realizat studii prin Minister şi Urbanproiect, vizând cooperarea regională şi europeană progresivă a României, care trebuie urmărită consecvent. România este printre primele state europene care a abordat Planul de amenajare a teritoriului naŃional, legiferând deja şase secŃiuni ale acestuia: drumurile, apa, zonele protejate, zonele de risc natural, reŃeaua de localităŃi şi turismul.

Schema de ierarhizare a strategiei, politicilor si programelor de dezvoltare (a localitatilor) 5.2. Dezvoltarea regională

Schema de ierarhizare a strategiei, politicilor si programelor de dezvoltare (a localitatilor)

5.2. Dezvoltarea regională Dezvoltarea regională reprezintă dezvoltarea socio-economică echilibrată pe arii geografice integrate funcŃional şi constituite în regiuni de dezvoltare, pentru îmbunătăŃirea competitivităŃii internaŃionale a României, prin reducerea decalajelor economice şi sociale, faŃă de statele membre ale U. E. Prin dezvoltarea regională România are în vedere trei obiective şi anume:

- 1.Reducerea dezechilibrelor regionale existente,

- 2. Corelarea politicilor guvernamentale pe domenii, la nivelul regiunilor, prin stimularea iniŃiativelor şi prin valorificarea resurselor locale, în scopul dezvoltării economice, sociale şi culturale durabile.

transfrontaliere, inclusiv în cadrul

euroregiunilor.

În urma unor studii aprofundate, sintetizate în Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România, elaborate în anul 1998, a fost elaborată şi promulgată Legea dezvoltării regionale în România, nr. 151/1998, iar prin consultarea judeŃelor Ńării, au fost constituite opt regiuni de dezvoltare şi anume:

1.- NORD-EST, cu judeŃele Suceava, Botoşani, Iaşi, Vaslui, Bacău, NeamŃ; 2.- SUD-EST, cu judeŃele GalaŃi, Brăila, Tulcea, ConstanŃa, Buzău, Vrancea; 3.- SUD, cu jud. Argeş, DâmboviŃa, Prahova, Teleorman, Giurgiu, IalomiŃa, Călăraşi; 4.- SUD-EST, cu judeŃele Dolj, Olt, Gorj, Vâlcea, MehedinŃi; 5.- VEST, cu judeŃele Timiş, Arad, Caraş Severin, Hunedoara; 6.- NORD-VEST, cu jud. Cluj, Bihor, Satu Mare, Maramureş, BistriŃa Năsăud, Sălaj; 7.- CENTRU, cu judeŃele Braşov, Sibiu, Covasna, Harghita, Mureş şi Alba; 8.- Bucureşti, care include şi judeŃul Ilfov. Aceste regiuni de dezvoltare sunt precizate în anexa la noua Lege privind dezvoltarea regională în România, nr. 315/28 iunie 2004, care înlocueşte legea din 1998. Din fondurile de dezvoltare regională se asigură: dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă, susŃinerea economică şi conversia socială, modernizarea politicilor şi sistemelor de educaŃie, pregătire

-

3.

Stimularea

cooperării

interregionale,

interne

şi

internaŃionale,

profesională, cooperarea transfrontalieră, interegională/ transnaŃională, cooperarea în promovarea politicilor de combatere a discriminării şi inegalităŃilor, în accesul la piaŃa forŃei de muncă. Regiunile de dezvoltare regională sunt zone, ce cuprind teritoriile judeŃelor, constituite pe bază de convenŃii între consiliile judeŃene, funcŃionând în baza legii. Regiunea de dezvoltare are un consiliu pentru dezvoltare regională, fără personalitate juridică, ce coordonează elaborarea/monitorizarea politicilor de dezvoltare regională, cu următoarele atribuŃii principale:

Aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională,

Sprijină elaborarea în parteneriat a Planului NaŃional de Dezvoltare a României,

Aprobă proiectele de dezvoltare regională,

Transmite Consiliului naŃional de dezvoltare regională, spre aprobarea finanŃării, lista de proiecte,

Aprobă criteriile, priorităŃile, alocarea şi destinaŃiile resurselor Fondului de dezvoltare regională,

Coordonează dezvoltarea parteneriatelor regionale, Dezvoltarea regională este strâns legată de amenajarea teritoriului, fiind indicat ca activitatea celor două domenii să nu se desfăşoare separat, ci împreună, într-un singur organism central, responsabil atât de amenajarea teritoriului, cât şi de dezvoltarea regională, ceeace s-a si intamplat din 2009. România a primit de la U.E. în total, pentru perioada 2007-2013, suma de circa 30 miliarde Euro, respectiv câte 3,6 miliarde Euro, în fiecare din anii 2007, 2008 şi 2009, iar pentru anul 2010 - 4,6 mild. Euro. łinând seama că, fondurile vor fi cheltuite pe baza unor contracte semnate pe doi ani, finanŃarea se va extinde practic până în anul 2015. România va avea la dispoziŃie, în perioada aderării, de circa 9 milioane de Euro pe zi, cu condiŃia să fie în stare să acceseze aceşti bani prin proiecte eligibile şi să co-finanŃeze din fonduri proprii, cel puŃin 20 % din valoarea proiectelor propuse. Este de aşteptat, ca România să poată accesa aceste fonduri, prin proiecte corespunzătoare, care să rezolve problemele prioritare şi vitale. Astfel, comunităŃile locale vor trebui să aibă programe globale, coerente, compuse din subprograme şi proiecte. Dar ele vor trebui să stabilească parteneriate solide cu mediul de afaceri, cu sistemul bancar şi cu societatea civilă, pentru a se reuşi dezvoltarea comunităŃilor. După aderare, din 2007, responsabilitatea statului şi guvernului s-a redus, transferându-se către autorităŃile regionale, locale şi societatea civilă. (harta)

Harta regiunilor de dezvoltare a Romaniei

Harta regiunilor de dezvoltare a Romaniei
Harta regiunilor de dezvoltare a Romaniei

Structura administrativă şi regională a României

NUTS I

NUTS II Regiune de Dezvoltare

NUTS III

SuprafaŃa totală la 31 dec. 2002(km 2 )

PopulaŃiala1.07.02

JudeŃe

(număr persoane)

ROMÂNIA

1. Regiunea Nord-Est

 

238.391

21.794.793

36.850

3.743.242

Bacău

6.621

727.230

Botoşani

4.986

462.730

Iaşi

5.476

805.330

NeamŃ

5.896

575.767

Suceava

8.553

707.242

Vaslui

5.318

464.943

2. Regiunea Sud-Est

 

35.762

2.867.936

Brăila

4.766

375.898

Buzău

6.103

500.160

ConstanŃa

7.071

713.783

GalaŃi

4.466

626.277

Tulcea

8.499

255.816

Vrancea

4.857

396.002

3. Regiunea Sud Muntenia

 

34.453

3.374.916

Argeş

6.826

652.950

Călăraşi

5.088

320.387

DâmboviŃa

4.054

541.431

Giurgiu

3.526

291.784

IalomiŃa

4.453

294.757

Prahova

4.716

835.745

Teleorman

5.790

437.862

4. Regiunea Sud-Vest Oltenia

 

29.212

2.341.074

Dolj

7.414

730.214

Gorj

5.602

387.335

MehedinŃi

4.933

309.183

Olt

5.498

494.707

Vâlcea

5.765

419.635

5. Regiunea Vest-România

 

32.034

1.954.713

Arad

7.754

462.427

Caraş-Severin

8.520

335.936

Hunedoara

7.063

493.760

Timiş

8.697

662.590

6. Regiunea Nord-Vest

 

34.159

2.755.931

Bihor

7.544

603.143

BistriŃa-Năsăud

5.355

318.315

Cluj

6.674

689.738

Maramureş

6.304

520.635

Satu Mare

4.418

374.086

Sălaj

3.864

250.014

7. Regiunea Centru

 

34.100

2.546.639

Alba

6.242

385.880

Braşov

5.363

592.491

Covasna

3.710

225.724

Harghita

6.639

330.325

Mureş

6.714

588.359

Sibiu

5.432

423.860

8. Regiunea Bucureşti-Ilfov

 

1.821

2.210.342

Ilfov

1.583

275.893

Municipiul

238

1.934.449

Bucureşti

Sursa: Institutul NaŃional de Statistică - 2004

Curs 6. Rolul amenajării teritoriului în protecŃia patrimoniului natural şi construit, zonele protejate

6.1. Conservarea şi ocrotirea mediului natural. România a aderat la două convenŃii internaŃionale de

bază, privind protecŃia mediului natural:

= ConvenŃia pentru conservarea diversităŃii biologice, încheiată în 1992, la Rio de Janeiro, în Summit-ul pentru

Mediu şi dezvoltare;

= ConvenŃia pentru protecŃia şi conservarea habitatelor umede (acvatice, lagunare, deltaice şi litorale), încheiată la Ramsar. În 1984 s-a creat reŃeaua mondială de RezervaŃii ale Biosferei, în cadrul Programului Omul şi Biosfera (MAB), de care se ocupă la noi Comitetul NaŃional MAB, din cadrul Comisiei NaŃionale a României pentru UNESCO.

De conservarea naturii se ocupă şi Uniunea InternaŃională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.), care editează şi o revistă interesantă NATUROPA. ProtecŃia întregului patrimoniu este reglementată prin ConvenŃia pentru protejarea patrimoniului natural i cultural, încheiată în 1978 la Paris. Potrivit reglementărilor Consiliului Europei zonele protejate, nu pot avea acest titlu, dacă în perimetrul lor nu se execută efectiv acŃiuni de protecŃie. Autenticitatea, unicitatea i reprezentativitatea sunt criteriile care conferă caracterul de zone protejate.

6.2. Clasificarea zonelor protejate cu patrimoniu natural:

A1% Zonele protejate de conservare a fondului ecologic, genetic i peisagistic :

- rezervaŃii ştiinŃifice,

- rezervaŃii naturale,

- parcurile naŃionale,

- monumentele naturii,

- rezervaŃii peisagistice.

A2% Zone protejate bogate în factori terapeutici i bioclimatici naturali :

- cu potenŃial bioclimatic, cu ape minerale, cu ape termale,

- cu nămoluri terapeutice, cu gaze terapeutice.

A3% Zone protejate cu resurse minerale utile (exploatate sau potenŃiale). Aici se pot încadra zăcămintele potenŃiale sau în exploatare de minerale utile, de la cărbune inferior la metale preŃioase (aur, argint) şi uraniu ori metale rare. Clasificarea oficială în momentul de faŃă (2011) este cea prevăzută la cap.A1.

6.3. Prevederile planului de amenajare a tertitoriului naŃional, secŃiunea a III-a, zone protejate

(naturale). Legea privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului NaŃional, SecŃiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5/ 2000, a fost elaborată pe baza unui studiu multidisciplinar, începând din 1993, intocmit de institutul URBANPROIECT, finalizat în 1997.

Proiectul legii a fost elaborat de către Minister, în parteneriat cu Min. Mediului şi Ministerul

Proiectul legii a fost elaborat de către Minister, în parteneriat cu Min. Mediului şi Ministerul Culturii şi instituie zonele protejate de importanŃă naŃională, cu patrimoniu natural şi construit. Anexa 1 la lege este lista ariilor naturale protejate, iar anexa 2 reprezintă planşele cu dispunerea în teritoriu a acestor zone. Dintre acestea se detaşează parcurile naŃionale, din care trei sunt şi rezervaŃii ale biosferei. RezervaŃiile naturale şi monumentele naturii, reprezintă a doua categorie de zone protejate naturale de importanŃă naŃională, în număr de 827. Ierarhizarea zonelor protejate cuprinde trei mari categorii: de importanŃă europeană/ mondială, naŃională şi locală. Zonele naturale protejate trebuie gestionate responsabil de administraŃii, pe baza de regulamente de gestionare.

6.4. Zonele protejate cu patrimoniu cultural. În cadrul zonării funcŃionale a teritoriului, planul de urbanism delimitează şi zonele cu obiective de patrimoniu imobil, creeate de om, adică siturile arheologice, monumente istorice, memoriale, de cult, de arhitectură şi zone ambiental-urbanistice. Cele cu valoare importantă, constituie în jurul lor zone protejate construite. Legea privind protejarea monumentelor istorice, nr. 422/18.07.2001 republicată, reprezintă reglementarea de bază în domeniu. Criteriile de stabilire a zonelor protejate cu patrimoniu creat, construit sunt aceleaşi ca şi la zonele protejate naturale, respectiv: valoarea, autenticitatea, unicitatea, reprezentativitatea. Deşi toate construcŃiile pentru habitatul uman sunt importante, dar obiectele reprezentative, unice şi autentice, de valoare, formează zone protejate construite.

Zonele protejate construite pot fi ierarhizate astfel: de importanŃă europeană/mondială, de importanŃă naŃională,

Zonele protejate construite pot fi ierarhizate astfel: de importanŃă europeană/mondială, de importanŃă naŃională, de importanŃă locală/zonală. Ministerul de resort (MLPAT/MDRT) a iniŃiat, din 1993, prin DirecŃia de mediu şi zone protejate,

condusă de autor, un studiu complex, care a pregătit proiectul de lege, pentru SecŃiunea a III-a, Zone Protejate, a PATN. Studiile au depistat câteva mii de monumente istorice de interes naŃional. Câteva dintre acestea sunt de interes mondial, inscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO:

- 1.Ansamblul Biertan, jud.Sibiu;

- 2. Mănăstirea Horezu,Vâlcea;

- 3. Biserici cu picturi exterioare din Moldova: MoldoviŃa, VoroneŃ, Humor, Putna, Probota, Arbore, jud. Suceava; - 4. CetăŃile dacice (din MunŃii Orăştiei): Sarmisegetusa Regia-Grădiştea de Munte, Costeşti- CetăŃuia,Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, BăniŃa, jud. Hunedoara şi Căpâlna, Alba, - 5. Centrul istoric oraşu Sighişoara, Mureş;

- 6. Aşezări Ńărăneşti cu biserici fortificate din Transilvania: Câlnic jud.Alba, Prejmer şi Viscri (com.Buneşti) jud. Braşov, Dârjiu Harghita, Saschiz Mureş, Biertan şi Valea Viilor Sibiu, Bisericile de lemn din Maramureş:

Bârsana, Budeşti, Deseşti, Ieud-Deal, Plopiş, PoienileIzei, Rogoz, Şurdeşti. Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului NaŃional - SecŃiunea a III-a, Zone protejate:

defineşte zonele protejate naturale sau construite ca zone delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind

valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de

conservare a valorilor de patrimoniu natural si creat de om.

grupează geografic şi localizează teritorial zonele cu valori de patrimoniu natural de interes naŃional şi

monumente ale naturii pentru care se declară instituirea (prin lege) a zonelor protejate de interes naŃional, care oferă amenajării teritoriului suportul tematic pentru detalierea programelor sale privind protecŃia, reabilitarea şi

conservarea naturii.

identifică valorile de patrimoniu cultural de interes naŃional – monumente istorice de valoare naŃională

excepŃională - pentru care se declară instituirea de zone protejate care să contribuie în mod esenŃial la păstrarea

monumentelor istorice şi integritatea lor ca bunuri de interes public national şi a patrimoniului istoric şi estetic pe care aceste bunuri le însumează şi grupează unităŃile administrativ-teritoriale cu concentrare foarte mare a patrimoniului construit cu valoare culturală de interes national.

stabileşte ca instituirea zonelor protejate să se facă de către autorităŃile administraŃiei publice locale prin

planuri de urbanism şi/sau amenajarea teritoriului aprobate conform legii care vor cuprinde, măsuri necesare de

protecŃie, conservare şi punere în valoare a patrimoniului natural şi cultural naŃional din zonă.

prevede obligativitatea pentru autorităŃile administraŃiei publice locale de a stabili cu sprijinul autorităŃilor publice centrale cu atribuŃii în domeniu în baza unor studii de specialitate, zonele de protecŃie a valorilor de patrimoniu natural şi cultural identificate prin lege.

prevede ca lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare, conservare şi de punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes naŃional să se execute numai în baza avizelor şi aprobărilor autorităŃilor administrative şi forurilor ştiinŃifice din domeniu, prevăzute de lege.

6.5. Prevederile planului de amenajare a teritoriului naŃional, secŃiunea zone protejate, construite. Principalele obiective - monument istoric, ce constituie ca zone protejate pe categorii, sunt :

A.-MONUMENTE ŞI ANSAMBLURI DE ARHITECTURĂ:

a).- CetăŃi, b).- Ansambluri de curŃi domneşti ruinate, c).- Biserici fortificate, cetăŃi , total 22, d).- Castele, conace, palate; 28, e).- Cule (olteneşti) total 11,

f).- Clădili civile urbane, circa 70,

g).- Ansambluri civile urbane, 20, h).- Biserici de lemn, total 81, i).- Muzee etnografice în aer liber, 7, j).- Biserici rupestre, 6 :

k).- Biserici şi ansambluri mănăstireşti, 197, l).- Arhitectură industrială , 13 , m).- Monumente de arhitectură populară (locuinŃe săteşti), 15,

n).- Ansambluri rurale tradiŃionale 7, B.- MONUMENTE ŞI SITURI ARHEOLOGICE:

a)

Complexe paleolitice-şase,

b)

Aşezări neolitice-11,

c)

Aşezări şi necropole din epoca bronzului-6,

d)

FortificaŃii şi aşezări din epoca fierului -9,

e)

FortificaŃii dacice-35,

f)

Necropole şi zone sacre din epoca fierului -8,

g)

Castre şi aşezări civile romano-bizantine-33,

h)

Oraşe antice-10, i) Edificii antice-6,

j)

Monumente medievale, arheologice -15,

k)

RezervaŃii arheologice (aşezări şi necropole)- 6 .

6.6. Gestionarea zonelor protejate construite. O metodologie de elaborare a planurilor urbanistice zonale pentru zonele protejate construite era imperativă, întrucât prevederea cuprinsă în legea nr 5/2000, nu fusese îndeplinită, întârziind reglementarea protecŃiei în teritoriu, pentru toate zonele protejate, cu partimoniu arheologic şi istoric. Aşa încât, cu nr. 562/2003, a fost emis un Ordin al Ministrului, care aproba Metodologia de elaborare si continutul cadru al documentatiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ). Consiliile locale (municipale, orasenesti, comunale sau judetene) care depisteaza pe teritoriul lor monumente istorice ori arheologice le pot declara prin Hotarare a Consiliului Local, ca zone protejate de interes local, judetean sau zonal.

Curs 7. Organizarea aşezării umane, a oraşului, Legea autorizării construcŃiilor, nr. 50/1991

7.1. Structura aşezării umane, a oraşului.

Oraşul este un sistem de habitat uman, de locuire. Oraşul se formează şi se dezvoltă pe baza şi pornind de la o reŃea de circulaŃie, de drumuri, cu artere principale ce se prelungesc dincolo de el, făcând legătura cu alte localităŃi. Structura oraşului reprezintă arhitectura sistemului de habitat urban, a cărui funcŃie fundamentală este locuirea. Structura şi funcŃia se determină reciproc. După cum se ştie, sistemul reprezintă un întreg organizat, în care legăturile dintre componentele sistemului sunt mai puternice decât cele cu exteriorul. Abordarea sistemică a unor reŃele de localităŃi permite ierarhizarea acestora pe ranguri, în funcŃie de talia lor, iar aplicarea metodei în amenajarea teritoriului, determină organizarea şi ierarhizarea sistemelor teritoriale în care sunt amplasate localităŃile.

7.2. Sistemul de circulaŃie

După cum s-a văzut, în cadrul structurii unei aşezări umane, a oraşului, sistemul de circulaŃie joacă un rol fundamental. El se constituie din artere principale şi din reŃeaua stradală de distribuŃie, formată din drumuri şi alei auto pentru mijloacele de transport, care distribuie oameni şi bunuri în toate zonele oraşului. Sistemul de circulaŃie asigură, în mod indirect şi zonificarea intravilanului localităŃii în diverse zone funcŃionale, mai mari sau mai mici, pe care le delimitează prin traseele sale. Structura oraşului este încorsetată sever de reŃeaua stradală, la care trebuie să se raporteze în permanenŃă. În cadrul sistemului de circulaŃie urbană deosebim câteva tipuri de drumuri:

arterele principale, care traversează complet şi depăşesc oraşul, făcând legătura acestuia cu alte oraşe sau localităŃi şi care au lăŃimi totale de cel puŃin 2-4 benzi;

drumurile de acces către cartiere şi ansambluri de locuit, cu cel puŃin două benzi;

aleile de acces facil chiar în interiorul ansamblurilor de locuit, sau în incintele întreprinderilor, care au lăŃimi mai mici, putând fi chiar şi de 3-5 metri lăŃime, structura carosabilului fiind uşoară. În lungul căilor rutiere urbane, sau în interiorul cartierelor şi ansamblurilor, drumurile sunt însoŃite întotdeauna de parcări, care asigură staŃionarea în siguranŃă a autovehicolelor. IntersecŃiile mai mari sunt denivelate cu pasaje suprapuse sau bucle diverse.

7.3. Zonificarea funcŃională

Perimetrul unei localităŃi, a unui oraş prezintă un anumit bilanŃ teritorial, înscris de regulă în planul urbanistic general. BilanŃul determină suprafeŃele diferitelor funcŃiuni în cadrul localităŃii. Zonificarea intravilanului asigură astfel determinarea ariilor existente sau necesare bunei desfăşurări a diverselor funŃiuni din localitate, oraş. Principalele zone funcŃionale ale unei aşezări oraş sunt:

zonele de locuit, sau de locuinŃe, care include şi dotările social culturale,

zonele industriale, de producŃie şi de servicii,

zonele de circulaŃie şi transport;

zonele de depozitare;

zonele de gospodărie comunală,

zonele plantate,

oglinzile de apă din oraş, care au roluri multiple, mai ales de protecŃia mediului.

7.4. Zona de locuit.

Zona de locuit sau zona rezidenŃială constituie cea mai importantă şi mai mare zonă dintr-o localitate, întrucât locuirea constituie funcŃia fundamenală de bază a unei aşezări umane. Întrucât localitatea are şi alte zone funcŃionale, cum ar fi cele de producŃie, de loisir, de depozitare etc., de

fapt, avem de-a face cu mai multe zone rezidenŃiale, intercalate cu celelalte zone funcŃionale.

LocuinŃele pot fi individuale (unifamiliale pe lot la curte, sau cu câteva familii, în vile) sau colective (în blocuri). Zonele de locuit ocupă de regulă marea majoritate a suprafeŃei oraşului. Ele se pot afla şi în zona centrală, dar majoritatea sunt amplasate în zonele exterioare centrului, mai liniştite, înverzite, cu un ambient corespunzător. Un ansamblu de locuinŃe poate fi alcătuit în diverse soluŃii urbanistice de dispunere a clădirilor. Constituind o problemă deosebit de importantă pentru oraş şi pentru urbanism, zona de locuit se tratează pe larg într-un capitol următor. Zona de locuit, rezidenŃială beneficiaza de dotări de interes imediat, curent (zilnic) ca cele de comerŃ (pâine, lactate, alimente).

7.5. Zonele protejate reprezintă zonele care cuprind în perimetrul lor elemente de patrimoniu natural sau

cultural construit cu valoare deosebită, de excepŃie şi care prezintă unicitate, autenticitate şi reprezentativitate

pentru zonă sau epoca din care datează. Există zone protejate naturale şi zone protejate construite (cultural- istorice), ultimile fiind mai des întâlnite în oraşe, iar primele în teritoriu. Întrucât problematica zonelor protejate este vastă, ea a fost între timp şi legiferată (legea nr. 5/2000). Centrele istorice ale oraşelor, cu vestigiile monumentelor constituie zone protejate, aşa cum pot fi zone protejate anumite şi cimitire. De asemenea, toate statuile sau grupurile statuare, monumentele sau locurile istorice, care prezintă patrimoniu memorial, fac parte din categoria de zone protejate construite. Prin Legea nr. 5/2000 s-au instituit două mari categorii de zone construite protejate:

cu patrimoniu arheologic, care cuprind situri arheologice, prezente mai mult ca ruine, cu construcŃii vechi de sute sau mii de ani şi

cu patrimoniu istoric, arhitectural, reprezentat de clădiri supraterane, aflate în diverse stări de conservare. Zonele protejate din localităŃi constituie zone pentru care se elaborează cu prioritate planuri zonale de urbanism, însoŃite de regulamente de gestionare responsabilă a patrimoniului cultural, construit - inclus. Pentru aceste planuri zonale de zone construite protejate există o metodologie oficială, adoptată de minister.

7.6. Legea nr. 50/1991, republicată, este legea de bază pantru realizarea şi autorizarea construcŃiilor de

orice fel. Ea a fost reactualizată şi republicată prin Legea nr. 261/07.07.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 493/16.07.2009. Legea are patru capitole şi anume:

cap.1, Autorizarea executării lucrărilor de construcŃie, cap. 2, Concesionarea terenurilor pentru construcŃie, cap. 3, Răspunderi şi sancŃiuni, cap. 4, DispoziŃii tranzitorii şi finale. Legea este aplicabilă pe baza unei Norme metodologice din 12.10.2009, care are şase capitole şi anexe, astfel:

Cap.I. DispoziŃii generale:

- SecŃiunea 1, Obiectivele normelor metodologice,

- SecŃiunea a 2-a, Cadrul legal,

- SecŃiunea a 3-a, Cadrul instituŃional în domeniu,

- SecŃiunea a 4-a, Legalitatea executării lucrărilor de construcŃii

Cap. II. Documentele autorizării:

- SecŃiunea 1, Documentele necesare emiterii cerctificatului de urbanism şi autorizaŃiei de construire/desfiinŃare,

- SecŃiunea a 2-a, Avize şi acorduri necesare în procedura de autorizare,

- SecŃiunea a 3-a, conŃinutul şi elaborarea documentaŃiilor tehnice necesare în procedura de autorizare, Cap. III. Procedura de autorizare:

- SecŃiunea 1, Certificatul de urbanism,

- SecŃiunea a 2-a, AutorizaŃia de construire/desfiinŃare, Cap. IV. Alte precizări privind autorizarea:

- SecŃiunea 1, SituaŃii speciale în procedura de autorizare,

- SecŃiunea a 2-a, situaŃii speciale urbanistice şi tehnice,

- SecŃiunea a 3-a, Taxe şi cote,

Cap. V. Asigurarea disciplinei autorizării, răspunderi, sancŃiuni Cap. VI. Alte dispoziŃii:

- SecŃiunea 1, ObligaŃii ale investitorului/beneficiarului şi emitentului autorizaŃiei, ulterioare autorizării,

- SecŃiunea a 2-a, ObligaŃii ale proiectantului şi executantului

- SecŃiunea a 3-a, DispoziŃii tranzitorii şi finale. Certificatul de urbanism (art. 6) este un act de informare, prin care conducerea autorităŃii administraŃiei publice locale:

- informează solicitantul despre regimul juridic, economic şi tehnic al terenului sau construcŃiilor existente,

- stabileşte cerinŃe urbanistice (retragere,aliniere,înălŃime etc.)

- stabileşte lista avizelor necesare autorizării construcŃiilor,

- anunŃă solicitantul să contacteze autoritatea de protecŃia mediului, după caz. Certificatul de urbanism nu conferă beneficiarului dreptul de a construi pe acel teren, drept care se obŃine numai prin autorizaŃia de construire/demolare. AutorizaŃia de construire (art. 7) se emite în termen de 30 de zile de la depunerea documentaŃiei complete, care cuprinde:

- certificatul de urbanism,

- dovada posesiei terenului, extras de carte funciară etc.

- DocumentaŃia tehnică D.T. (proiectul),

- Avizele/acordurile stabilite prin Certificatul de urbanism,

- Dovada achitării taxelor pentru certificatul de urbanism şi autorizaŃia de construire. Demolarea, dezafectarea construcŃiilor se face numai cu autorizaŃie de demolare, de la aceleaşi autorităŃi.

(art. 8)

DocumentaŃia tehnică se elaborează de cadre tehnice cu pregătire superioară în arhitectură (cu drept de semnătură), urbanism (idem), construcŃii şi instalaŃii. Se pot executa lucrări de construcŃii fără autorizaŃie pentru:

- reparaŃii la acoperişuri şi împrejmuiri, fără a le schimba forma,

- reparaŃii şi înlocuiri de tâmplărie, sobe, zugrăveli, vopsitorii, de instalaŃii şi la pardoseli,

- reabilitarea energetică a clădirilor. Bibliografie minimă: Legea nr. 50/1991 modificată prin Legea 261/2009.

Curs 8. Zonele rezidenŃiale şi zona centrală 8.1. Zona rezidenŃială. Zona de locuit sau zona rezidenŃială constituie cea mai importantă şi mai mare zonă dintr-o localitate, întrucât locuirea constituie funcŃia fundamenală de bază a unei aşezări umane. Întrucât localitatea are şi alte zone funcŃionale, cum ar fi cele de producŃie, de loisir, de depozitare etc., de fapt, avem de-a face cu mai multe zone rezidenŃiale, intercalate cu celelalte zone funcŃionale diferite. LocuinŃele pot fi individuale (unifamiliale pe lot la curte sau cu câteva familii, în vile) sau colective (în blocuri). Zona de locuit trebuie să fie bine însorită, cu umiditate normală şi pe cât posibil ferită de vânturile dominante. Relieful influenŃează dispoziŃia construcŃiilor, traseul străzilor şi compoziŃia ansamblurilor de locuit. Elementele principale ale unui ansamblu de locuit sunt:

Clădirile de locuit, care pot avea parter, P+1,2…10,

15

etaje. Imediat după anul 1989 nu s-au mai construit

blocuri înalte, regimul de înălŃime oprindu-se la parter şi trei, maxim patru etaje, pentru a asigura un confort sporit locuitorilor. De altfel, oamenii preferă locuirea cât mai aproape de sol. Dar, în ultimii 10 ani, datorită creşterii explozive a preŃului terenului în oraşe şi a speculaŃiilor imobiliare, a reînceput realizarea blocurilor de locuinŃe cu multe niveluri (P+10 la P+25), care se vând greu. Drumurile şi aleile de acces auto şi parcajele, iar uneori baterii de garaje auto;

Aleile pietonale şi platformele betonate sau dalate etc.;

Clădiri cu dotări comerciale, mărfuri/servicii de cerere curentă, ca magazine de pâine, lactate, mezeluri, băuturi, Ńigări, legume, iar ca servicii: frizerie/coafor, cizmărie, schimb valuta; Clădiri social culturale: librărie, discotecă, club, jocuri mecanice, cinema etc.; PlantaŃiile diverse de arbori, arbuşti, gard viu, gazon şi flori; Elemente de mobilier urban, lampadare şi lămpi pitice, bănci de odihnă, jardiniere, mese fixe, etc.; Alte dotări sportive de cartier sau de ansamblu de locuit. Se recomandă ca latura lungă a clădirii cu apartamente să fie orientată pe direcŃia nord- sud. Exista doua tipuri principale de organizare spaŃială la amplasarea clădirilor de locuit şi amenajarea incintei:

-dispoziŃia geometrică închisă, riguroasă, simetrică şi -dispoziŃia liberă, deschisă, jucată, variată, cu perspective neaşteptate şi cu valoare estetico- funcŃională mai ridicată. Clădirile de locuit se realizează pe tronsoane. Un tronson este o grupare de două până la şase apartamente pe un palier, care sunt deservite de o scară (la peste cinci niveluri şi de un lift). 8.2. Zona centrală a oraşului poate fi constituită la intersecŃia arterelor de penetraŃie în oraş, fiind uşor accesibilă, vizibilă de la distanŃă, sau situată în zona vechiului centru istoric, pe care îl poate include, sau în legătură cu care s-a format.

Centrul oraşului se poate constitui şi ca o succesiune de pieŃe la intersecŃia axelor principale ale oraşului, de-a lungul principalului bulevard, ori alături de acesta, lăsând circulaŃia liberă.Există centre specializate:

comercial, politic, administrativ, sau cultural, funcŃie de caracterul clădirilor situate aici.

Centrul oraşului este, de regulă, situat într-o zonă mai ridicată a localităŃii, spre a fi uşor de perceput şi a domina astfel oraşul. PoziŃia dominantă o are de obicei centrul istoric al oraşului, format pe punctul cel mai înalt din oraş, uneori pe un deal, pe care era construită vechea cetate de apărare.

Exemple sunt în oraşele Transilvaniei, formate în epoca medievală: Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Braşov, etc. Aşezarea zonei centrale a oraşului în centrul geometric al acestuia prezintă avantajul accesibilităŃii egale către centru din oricare parte a oraşului. Centrul oraşului este, de regulă, puternic animat, iar noaptea bine luminat.

Organizarea centrului este rezultatul evoluŃiei şi mărimii oraşului. Cu cât oraşul este mai mare, cu atât este mai consistent centrul său, adică are o suprafaŃă mai mare şi mai multe puncte de interes central concentrate aici.

În oraşul mic găsim în centru şi dotări specifice zonelor de locuit, care-i conferă astfel acestuia consistenŃa necesară, iar în oraşul mare în centrele de cartier putem găsi dotări specifice centrului de oraş, care trebuie să-şi ierarhizeze dotările centrale, spre a le putea cuprinde.

Dotările din centrul unui oraş sunt dotări de folosinŃă periodică şi îndelungată, ocazională, deoarece dotările de interes curent, imediat, zilnic sunt asigurate de regulă în cadrul cartierelor şi ansamblurilor de locuinŃe din restul teritoriului oraşului. Zonele centrale de tip compact, adunat prezintă avantajul unei bune funcŃionalităŃi.

CirculaŃia în zona centrală a oraşului este marcată de creşterea gradului de motorizare şi atragerea celui mai important trafic din oraş, precum şi de complexitatea în sine a centrului de oraş. Una din condiŃiile principale de funcŃionalitate optimă a zonei centrale a oraşului este accesibilitatea.

Centrul oraşului trebuie să se afle în contact direct cu principalele artere magistrale, care-l pot traversa- în oraşele mici sau să-i fie tangenŃiale în oraşele mari.

Transportul în comun poate rezolva şi el o mare parte din cerinŃele de acces ale citadinilor către centrul oraşului.

Transportul de serviciu pentru aprovizionare constituie o problemă, care poate genera şi poluare. (idem)

Separarea traficului de marfă de cel de călători este de preferat, dar când acest lucru nu este posibil, se separă timpul de acces pe aceleaşi trasee, în sensul că aprovizionarea se organizează noaptea, sau în perioade de trafic minim.

CirculaŃia pietonală în zonele centrale estre maximă, ceea ce generează şi puncte de conflict. ExistenŃa în zona centrală a unor instituŃii publice amplifică circulaŃia la orele de sosire şi plecare de la serviciu, sau în pauza de prânz, pentru cei cu bonuri masă.

Centrul istoric reprezintă vechiul nucleu funcŃional al oraşului, păstrat în timp, în care s-au acumulat valori urbane caracteristice unei etape istorice, pentru existenŃa comunităŃii respective. Distingem: valori funcŃionale, valori social-istorice, valori ambiental-urbanistice, valori afective, pentru frumuseŃea şi memoria lor. Prin analize multicriteriale, se pot stabili o zonă istorică centrală şi în cadrul ei, un centru istoric efectiv al oraşului, care este component specific important al oraşului. FuncŃiunile conferite spaŃiilor vechi reabilitate trebuie să fie adecvate (artizanat, expoziŃii de artă veche, consignaŃii, anticariate, locuinŃe pentru artişti). Un exemplu reuşit este Sibiul, care are în PiaŃa Mare şi în cea mică astfel de spaŃii, utilizate adecvat, anual organizându-se aici târguri de artă populară. În Sighişoara se organizează festivaluri şi carnavaluri cu costume de epocă, la Braşov parada junilor călări, la Agnita sărbătoarea tradiŃională a breslelor. În zonele istorice răsfirate se intervine şi cu construcŃii noi, punând în valoare pe cele vechi. Clădirile vechi şi noi se pun în valoare reciproc. Modernizarea locuinŃelor din centrul istoric este absolut necesară, pentru păstrarea unui standard corespunzător de locuire, a unui confort urban. Oraşul trebuie să-şi păstreze atributele urbane.

Curs 9. – Traficul urban şi reŃeaua stradală

9.1. SpaŃiile de circulaŃie din oraş. CirculaŃia interioară din aşezările umane este asigurată prin

intermediul unei reŃele de comunicaŃie, care asigură legătura dintre elementele şi zonele urbane. Aceste linii îndeplinesc un rol dublu: canalizează traficul urban de călători şi de mărfuri şi parcelează zonificând teritoriul. ReŃelele de circulaŃie din oraşele, mai ales mari, cum e Bucureştiul, au rămas subdimensionate, datorită creşterii traficului urban, determinat de creşterea populaŃiei. Procesul de concentrare a populaŃiei în oraş, respectiv gradul de urbanizare a crescut în ultimile decenii ale secolului 20, de la 30 la 60 %, în unele Ńări ajungând spre 70- 75 %. Creşterea gradului de urbanizare determină creşterea gradului de motorizare. SituaŃia neraŃională este determinată de incapacitatea edililor de a realiza un echilibru între utilizarea mijloacelor de transport în comun şi cele de uz individual. Raportul dintre suprafaŃa stradală ocupată şi numărul persoanelor transportate, la mersul pe jos, este egal cu transportul în comun (tramvai, autobuz), fiind însă de două zeci de ori mai mare la transportul cu autoturismul. Autoturismele personale invadează, aglomerează, dereglează, îngreunând traficul stradal din oraş, în special în zonele centrale. Ocupând o suprafaŃă de circa 6 - 9 mp. de stradă şi transportând, de regulă, unul - doi pasageri, autoturismul este de departe cel mai risipitor şi costisitor vehicol. Dacă luăm în considerare şi poluarea (gaze, praf, zgomot) – putem realiza motivele pentru care în multe zone urbane au apărut interdicŃii totale sau parŃiale pentru autoturisme. In Bucureşti, în 1945, erau 4-5000 maşini în total, cu tot cu mijloacele de transport în comun. În anul 2000 acest număr depăşea cifra de 500000 de maşini diverse, rezultând o creştere de peste 100 de ori a numărului şi a traficului, la o reŃea stradală nu cu mult mai extinsă. Astazi în Bucureşti circulă peste un milion de maşini. În multe oraşe din lumea civilizată este încurajat mersul pe jos şi circulaŃia fără motor(biciclete). Rezolvarea problemelor dificile ale circulaŃiei din oraşe are ca soluŃii principale: = Să se construiască linii de centură, = Să se descongestioneze circulaŃia urbană, prin selecŃionarea diferenŃiată a traficului, prevăzându- se la intrările din oraş – halte de autocamioane şi gări rutiere. Gările şi haltele ar fi puncte terminus pentru transportul greu şi autoturisme, iar de aici pasagerii ar circula în oraş numai cu mijloace de transport în comun, iar mărfurile cu camionete uşoare şi mobile, = Să se admită traversarea oraşelor mai mici de către autostrăzi, realizându-se însă intersecŃii denivelate, pasaje supraterane şi subterane Clasificarea străzilor depinde de mărimea şi natura traficului, importanŃa legăturilor, de profilul transversal şi de desfăşurarea traficului. Astfel, avem artere de ordinul I- magistrale, artere de ordinul II; străzi principale, colectoare; străzi secundare; străzi locale-alei carosabile, străzi şi artere speciale. Magistralele I, care au 4-6 benzi de circulaŃie pe fiecare sens cuprind: arterele principale de tranzit, arterele radiale, transversale şi inelare şi arterele ocolitoare şi de deviere a circulaŃiei de tranzit. Arterele de ordin II, având 2- 3 benzi pe fiecare sens cuprind arterele de penetraŃie secundară şi arterele de legătură complementare, care împreună cu magistralele, formează reŃeaua de bază a sistemului de circulaŃie rutieră. Străzile principale colectează traficul din unele zone şi-l distribuie în altele, ele au câte două benzi de circulaŃie pe sens. Arterele de ordin II şi străzile principale au şi rolul de dublare şi descărcare a traficului de pe magistrale. Pe artere de ordinul I şi II se admite circulaŃia mijloacelor de transport în comun numai cu cale fixă (tramvai, troleibuz, etc), iar pe străzile principale vor circula numai mijloace cu pneuri. Schema stradală poate fi naturală sau spontană şi preconcepută, proiectată. În cadrul acestor categorii distingem scheme geometrice (ortogonale, radiale, radial-inelare) şi scheme cu traseu liber. Traseul unei străzi poate fi:

drept, curb, sinuos sau frânt. Ele se aleg funcŃie de rolul ori importanŃa străzii, de cerinŃele circulaŃiei, de relief şi de caracterul conferit traseului. Cel mai convenabil traseu pentru circulaŃie este cel drept, folosit de regulă pentru străzile principale, sau dacă pune în valoare clădiri importante, ori crează aspectul monumental. Un traseu prea lung este monoton şi de aceea se limitează la o lungime de maxim 40 ori lăŃimea străzii. Monotonia poate fi atenuată prin măsuri de schimbarea direcŃiei, decalarea axului străzii, împărŃirea traseului în segmente. 9.2. Amenajarea străzilor. Prima condiŃie de calitate în amenajarea străzilor se referă la calitatea şi rezistenŃa pavajului, aspect tehnic de care se ocupă de regulă inginerii de drumuri, colaborând cu arhitecŃii la desenul acestuia, in cazul in care se lucrează în plăci, benzi, etc. Cel mai adesea străzile au o fundaŃie din balast, un strat de rezistenŃă din beton vibrat si un strat de uzură pe bază de bitum. În zone cu temperaturi mari, calitatea bitumului trebuie să fie corespunzătoare, astfel încât să se evite înmuierea şi curgerea acestuia. La alegerea străzilor care se plantează se Ńine seama de condiŃiile de însorire şi orientare, de vânturile dominante. Plantarea străzilor orientate nord-sud este favorabilă, deoarece toate plantaŃiile vor fi luminate în timpul zilei. PlantaŃiile asigură şi evitarea însoririi excesive a faŃadelor orientate spre sud. Nu se admit plantaŃii înalte, boltite, perpendiculare pe direcŃia vânturilor dominante, care nu asigură ventilarea spaŃiilor.

9.3.

Amenajarea pieŃelor. În cadrul pieŃelor, spaŃiile plantate pot fi situate în centru sau punând în

valoare o clădire importantă. Elementul plantat serveşte cadrul arhitectural, accentuând dominanta şi sensul compoziŃional al pieŃei. Arborii dintr-o piaŃă animă spaŃiul şi-i subliniază importanŃa. Cel mai potrivit amplasament pentru monumente, statui sau fântâni este piaŃa, unde există spaŃiu adecvat pentru amplasare şi un fundal construit pe care acestea se proiectează. Acestea îmbogăŃesc efectul plastic şi calitatea peisajului urban. O statuie din bronz tebuie să se profileze pe un fundal mai deschis, spre a fi percepută corespunzător, una din marmoră albă are nevoie de un fundal închis, de un portal, sau de un masiv plantat verde închis. Apa prezentă în bazine reflectă clădirile din jur, iar fântânile arteziene în trepte, dau mişcare, stropii ozonifică aerul şi îmbunătăŃesc microclimatul. Pavarea decorativă a pieŃelor conferă un efect artistic complex. O amenajare concavă a pieŃii asigură o percepŃie corespunzătoare şi scurgerea apelor. Privirea este atrasă de centrul pieŃei şi de realizarea ideii principale a compoziŃiei. PiaŃa Unirii din Iaşi are pavaj din materiale durabile, cu decoraŃie de calitate. Pavajul e din dale de beton, iar brâurile din granit şi marmoră în trei culori.

9.4. Amenajarea cheiurilor şi malurilor. Dacă o cale de apă sau un bazin se află în zona unui oraş, se

stabileşte o relaŃie reciprocă între aceşti factori. De-a lungul căii de apă se trasează străzi ori bulevarde, fiind necesară şi traversarea apei. Elementul natural este astfel pus în valoare. Artere paralele situate în oraş preiau traficul greu sau aglomerat, ori transportul în comun. Bulevardele cu cheiuri rămân destinate transportului uşor şi de agrement. Un curs de apă care traversează oraşul poate deveni şi o cale navigabilă, al cărui traseu poate fi corectat, modificat. Este de dorit ca oglinda de apă să fie cât mai vizibilă, deci cât mai sus, ceea ce presupune ridicarea nivelului apei sau coborârea malurilor acesteia. Amenajarea şi consolidarea malurilor serveşte la regularizarea cursului de apă, la apărarea la eroziuni datorate ploilor torenŃiale, apelor subterane ori gheŃurilor, precum şi împotriva unor alunecări de teren. Pe malurile unor cursuri sau oglinzi de apă se amplasează terase de vară, cofetării, braserii, sau chiar restaurante, care beneficiază astfel de cadrul natural, îmbogăŃit şi cu vegetaŃia, care asigură umbra naturală. Amenajarea unui curs de apă nu trebuie să semene, pur şi simplu cu un canal, întrerupt de nişte poduri ori de ecluze. Elementul natural trebuie fructificat corespunzător, pentru agrementarea peisajului urban. Oraşele europene moderne străbătute de ape, au creat exemple fericite. Astfel, malurile Senei la Paris, ale Tamisei la Londra, ale Rinului din oraşele germane, sunt exemple bune. DâmboviŃa Bucureştiului nu este amenajată corespunzător, ci doar funcŃional din punct de vedere hidrologic, semănând mai mult cu un canal.

Curs 10. Probleme de urbanism operaŃional Utile pentru cei cu pregătire juridică

UTR (Unitatea Teritorială de Referintă), cuprinde o zonă relativ omogenă, un mic cartier, un ansamblu de locuinte sau o zona industrială din localitate;

Indicatorii urbanistici necesari pentru o zonă locuită studiată sunt:

POT este Procentul de Ocupare a Terenului şi se calculeaza prin raportul suprafata construita la sol/ suprafata terenului X 100

C.U.T. este Coeficientul de Utilizare a Terenului şi se calculează raportând suprafaŃa desfăşurată a clădirii pe toate nivelele sale la suprafaŃa terenului

RH reprezintă regimul maxim de înălŃime stabilit prin regulamentul urbanistic pentru o anumită zonă.

Intravilan este teritoriul localităŃii pe care se pot autoriza şi realiza constzrucŃii şi amenajări.

Localitatea poate avea unul sau mai multe trupuri de teritoriu intravilan, în funcŃie de cerinŃele de dezvoltare.

Extravilanul localitătii este teritoriul cuprins între limita intravilanului şi limita teritorial-administrativă a localităŃii;

Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal si Planul urbanistic de detaliu impreuna cu regulamentul de urbanism aferent sunt opozabile in justitie dupa aprobare, având caracter de lege.

Certificatul de urbanism este un act de informare cu caracter obligatoriu, premergător autorizaŃiei de construire. El se emite de către autoritatea publică locală, de Primăria localităŃii, prin compartimentul ei de Urbanism şi amanajarea teritoriului.

Certificatul de urbanism nu înseamnă că ai dreptul să construieşti pe baza lui.

AutorizaŃia de construire dă dreptul să construieşti, numai potrivit planurilor ştampilate de emitentul autorizaŃiei. Abaterile de la aceste planuri se sancŃionează cu amendă sau închisoare.

Controlul calităŃii construcŃiilor, amenajarilor şi instalaŃiilor, precum şi corespondenŃa lor cu documentaŃia avizată se face de către emitentul autorizaŃiei, de către InspecŃia JudeŃeană de ConstrucŃii, sau, în cazuri flagrante, de către InspecŃia Centrală de Stat în ConstrucŃii.

InspecŃia de ConstrucŃii, urbanism i amenajarea teritoriului are drept de control asupra:

- oricărui investitor care construieşte ori demolează o clădire,

- autorităŃilor de urbanism ale localităŃii şi a modului de emitere a certificatelor de urbanism sau autorizaŃiilor de construire,

- persoanelor fizice care demolează sau construiesc o clădire.

= Ansamblul prevederilor legale care reglementează problemele de urbanism şi amenajarea teritoriului fac obiectul disciplinei de drept urbanistic.

= Regulamentul de urbanism este obligatoriu pentru toŃi dar regulamentul de amenajarea teritoriului are doar caracter director. Există Regulamentul:

- general de urbanism – pentru planul urbanistic general al localităŃii – P.U.G.,

- regulamentul zonal de urbanism pentru planul urbanistic zonal – P.U.Z. şi

- regulamentul local de urbanism pentru planul urbanistic de detaliu – P.U.D.

= Parcelarea este operatiunea de proiectare urbanistica prin care se determina divizarea uneia sau mai multor proprietati funciare distincte destinate construirii, in scopul atribuirii, concesionarii sau vanzarii loturilor rezultate; loturile pentru construcŃiile de locuinŃe particulare la curte pot avea suprafeŃe de la minimum 300 m.p. la 1000 mp. sau mai mult. Parcelarea se face de regulă prin PUZ sau PUD.

Curs 11. CirculaŃia rutieră şi feroviară, transportul în comun. Echiparea tehnico-edilitară a oraşului.

11.1. Calea rutieră. Calea rutieră este reprezentată de drumuri, şosele, autostrăzi etc., fiind cea mai puŃin rigidă dintre căile de transport. Ea se adaptează terenului cu relief frământat. În funcŃie de natura traficului, pot fi căi rutiere internaŃionale, naŃionale, judeŃene şi comunale. Autostrăzile sunt căi rutiere de importanŃă internaŃională, pe care circulă numai autovehicole mecanice. Pe celelalte căi rutiere e admis şi transportul cu tracŃiune animală. Traficul de tranzit, ocolitor asigură îndepărtarea noxelor din transport (zgomot, praf, gaze arse) de zona de locuit. Elementele căii rutiere sunt: traseul, profilul longitudinal şi profilul transversal. Un traseu lung, în linie dreaptă devine monoton, putând provoca accidente. Lipsa obstacolelor reduce atenŃia şi îndeamnă la viteză excesivă. Traseul unei căi rutiere se stabileşte în funcŃie de intensitatea circulaŃiei, condiŃiile geologice, considerente economice şi de modul de încadrare în peisaj. Profilul longitudinal al căii rutiere poate fi orizontal, sau cu pante. Profilul longitudial poate fi concav sau convex. Profilul concav oferă o vizibilitate mai bună, fiind preferat. LăŃimea şi profilul transversal se stabilesc în funcŃie de trafic, de gabaritul autovehiculelor şi de viteza admisă. La şosele se alege o lăŃime a benzii de circulaŃie de 3,50 m. pentru viteze mari şi 3,00 m. pentru viteze medii. În funcŃie de intensitatea traficului, avem 2-4 benzi la o şosea, câte una/două pe sens. PlantaŃiile din lungul drumurilor se retrag corespunzător, pentru a permite supralărgirea profilelor transversale, fără sacrificarea lor. În ultima vreme se preferă desfiinŃarea acestora pe anumite trasee, spre a preveni accidentele rezultate din impactul maşinilor cu arborii. Lângă orice şosea, pe ambele laturi ale ei, se lasă zonă de servitute, denumită zestrea căii rutiere, în care nu se amplasează nimic. LăŃimea totală a căii, inclusiv servituŃile este pentru şosele naŃionale şi internaŃionale de cca.26 m., pentru cele regionale/judeŃene de 20 m., iar pentru cele locale şi comunale de 16-10 m. Pentru a permite scurgerea apei şi a evita inundarea, patul drumului se face mai ridicat. IntersecŃiile se pot realiaza la nivel sau la nivele diferite. O cale rutieră se poate intersecta cu o cale ferată la nivel, dacă pe drum circulă maxim 500 vehicole pe zi, iar pe calea ferată maxim 10 trenuri. Calea rutieră necesită o înălŃime liberă de 4,50 m. (gabarit trecere autocamioane). StaŃiile de transport în comun rutier sunt autogările, situate în afara zonei centrale a oraşului, aproape de alte staŃii, ca CFR, port, aeroport. De-a lungul căilor rutiere se prevăd spaŃii de parcare, locuri de odihnă, iar la autostrăzi staŃii de alimentare, popasuri, puncte alimentare şi chiar moteluri, mai ales pe trasee turistice. Normele europene pentru autostrăzi prevăd asigurarea unor servicii. Dotările prevăzute de-a lungul traseului se fac pe ambele sensuri de mers. Astfel, vor fi prevăzute patru tipuri de dotări de diferite grade de complexitate: spaŃii pentru parcarea simplă a autovehiculelor, la 5-10 Km., maxim 20 km. distanŃă, cu parcări de scurtă durată, WC public, alei cu bănci şi mese pentru servit gustare din pachet, sursă de apă potabilă, canalizare; spaŃii de categoria I, la distanŃă de 30-50 km., cu parcare de lungă durată, servicii de aprovizionare carburanŃi, cu condiŃii de scurtă odihnă şi servirea mesei pentru călători şi conducătorii auto, un mic bar cu sală de mese, telefon public, WC.; spaŃii de categoria II-a, situate la 80-100 km. distanŃă, care au în plus ateliere de revizie şi reparaŃii auto, un restaurant corespunzător de circa 100-150 locuri, barul fiind cuplat cu acesta, oficiu de vânzare timbre, ziare etc.; spaŃiile cat. III-a, se amplasează la distanŃe de 150 Km. şi peste, având în plus un motel de cca. 100 de locuri, staŃie de spălare. ReŃeaua naŃională de autostrăzi şi drumuri de mare viteză se realizează conform Legii nr.71/1996, de aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naŃional, SecŃiunea I-a, Căi de comunicaŃie.

11.2. Calea ferată. Dintre mijloacele de transporturi terestre, calea ferată este cel mai rapid mijloc de transport, utilizând energie redusă şi transportând materiale de greutate mare şi mulŃi călători. Costul majorat al căii ferate este compensat de economia din exploatare. Complexul feroviar este compus din fascicolul de linii,

staŃiile specializate: de călători, de mărfuri, de triaj, industriale, tehnice şi depouri sau ateliere. Oraşele mici au o singură staŃie care satisface transportul de călători, de mărfuri şi cel industrial. În oraşele mari e necesară separarea traficului specializat pe categorii. StaŃia de cale ferată şi poziŃia ei în oraş e importantă, pentru trafic pasageri şi mărfuri. StaŃionarea şi manevra trenurilor necesită: platformă de oprire-pornire, platformă cu linie de încărcare-descărcare, staŃie de încrucişare transversală sau longitudinală, staŃie de încrucişare cu linie de garaj, sau cu linie dublă etc. La întâlnirea a trei sau mai multe linii se fac staŃii tehnice, cu triaj, depou şi ateliere de revizie tehnică/reparaŃii. StaŃiile pot fi de trecere, terminus, de capăt, sau mixte. Normele UIC-410-Euro-gări prezintă cadrul standard pentru amenajarea unitară a gărilor europene. IntervenŃiile de modernizare-reabilitare cuprind lucrări, ca: supraînălŃarea peroanelor de acces la tren la nivel pardoseală vagon, copertine peste peroane; iluminatul ergonomic al staŃiei, garduri de protecŃie între peron (înălŃat) şi linie, amenajarea spaŃiilor pentru publicul călător cu mobilier, plante etc.

11.3. ReŃeaua căilor de transport în comun va fi astfel alcătuită, încât să acopere aproape în întregime

suprafaŃa oraşului, cuprinzând toate centrele de atracŃie urbane. LăŃimea optimă a zonei de influenŃă în oraş (raza de servire) e de de 500- 600 m., ceea ce corespunde cu distanŃa parcursă pe jos în maximum 7-8 minute. Zonele de influenŃă nu trebuie să lase descoperit nici un teritoriu unde se locuieşte, se lucrează etc., dar nici să se suprapună (soluŃie neeconomică). Se admite ca procentul de servire a suprafeŃei oraşului să scadă până la cel mult 80 %. ReŃeaua căilor de transport în comun trebuie să armonizeze toate sistemele de transport existente în oraş, funcŃie de sistematizarea urbană existentă şi viitoare. De regulă, se admite ca optimă soluŃia cu 1-2,5 km. de linii la 10 000 locuitori. Izocrona maximă care este admisă este de 40- 45 minute, incluzând mersul pe jos, circulaŃia în vehicul şi aşteptarea. StaŃiile de metrou pot fi puncte de plecare cu alte mijloace de transport în comun, pentru continuarea călătoriei, care poate fi un obiectiv din spaŃiul urban sau extraurban. ReŃeaua de metrou are ochiuri pe întreaga suprafaŃă a oraşului, şi accese care fac legătura cu principalele pieŃe şi intersecŃii din perimetrul urban. În cadrul acestor ochiuri, transportul în comun pe distanŃe scurte este asigurat cu mijloacele de suprafaŃă (tramvai, troleibuz, autobuz, microbuz).

11.4. Alimentarea cu apă. Asigurarea apei potabile pentru populaŃie, a apei pentru consumul industrial şi

pentru alte utilizări (stropit etc.) asigură condiŃiile igienice necesare şi desfăşurarea proceselor de producŃie. Consumurile de apă se clasifică în următoarele categorii: cerinŃele gospodăreşti ale populaŃiei, cerinŃe publice şi pentru comerŃ, necesităŃile industriei locale şi naŃionale, combaterea incendiilor, stropitul spaŃiilor verzi şi

spălatul străzilor, întreŃinerea şi exploatarea sistemelor de canalizare, cerinŃele instalaŃiilor balneare şi terapeutice, cerinŃele agro-zootehnice. CerinŃele de calitatea apei depind de modul de utilizare a ei. Astfel, apa potabilă este necesară pentru consumul menajer, pentru industria alimentară şi farmaceutică, agrozootehnie. Calitatea apei e dată de următoarele caracteristici: organoleptice: gust şi miros, fizice: turbiditate, culoare, temperatură, radioactivitate, conductivitate electrică; chimice: conŃinutul de substanŃe minerale, organice şi de gaze; bacteriologice, privind conŃinutul de bacterii banale şi patogene. Cantitatea de apă necesară unei aşezări umane variază în timp şi depinde de numărul de locuitori, de nivelul de calitate a vieŃii, de gradul de civilizaŃie, de tipul construcŃiilor, de climă, de anotimp, de profilul industriei etc. Cantitatea necesară se calculează pe baza normelor de consum şi se exprimă în litri/om/zi, funcŃie de numărul populaŃiei stabile şi flotante, şi de gradul de confort. De exemplu, zona rezidenŃială, necesită un consum de apă cuprins între 85 şi 350 litri/om/zi. Asigurarea cerinŃelor de alimentare cu apă se realizează prin sistemul de alimentare cu apă, ce cuprinde toate construcŃiile, instalaŃiile şi amenajările necesare în acest scop. Astfel, un sistem de alimentare cu apă are următoarele componente:

- instalaŃia de captare a apei, situată la sursa naturală de apă, care poate fi: un râu, un izvor, un puŃ;

- instalaŃia de tratare a apei, situată în aceiaşi zonă cu captarea şi care asigură potabilitatea apei captate,

- aducŃiunea de apă sau transportul apei de la sursă la consumatori;

- rezervoare subterane sau supraterane pentru înmagazinarea şi depozitarea apei;

- reŃeaua de distribuŃie a apei către consumatori,

- staŃiile de pompare a apei în reŃeaua de distribuŃie către consumatori.

Aceste componente reunite formează sistemul de alimetare cu apă. Tratarea apei se realizează prin metode fizice sau chimice, similare celor existente pe circuitul apei din natură. Astfel, reducerea suspensiilor din apa de suprafaŃă se face prin bazine de decantare, ca în lacurile naturale

de acumulare, apoi prin filtre cu straturi de nisip, la fel ca în natură. Tratarea chimică reduce substanŃele solubile, asigurând sterilitatea apei, similar proceselor naturale. O staŃie de tratare a apei de suprafaŃă utilizeză pentru asigurarea potabilităŃii apei: deznisipatoare, decantoare, filtre de nisip pentru limpezirea apei decantate şi reŃinerea microorganismelor şi instalaŃia de sterilizare cu clor. La tratare pot fi necesare şi corecŃii ale calităŃilor organoleptice ale apei, privind mirosul, gustul, decolorarea sau corecŃia chimică. În majoritatea cazurilor însă, apa subterană se utilizeză în starea ei naturală. Transportul apei se asigură prin apeducte, conducte din beton armat, oŃel, etc.

11.5. Canalizarea şi epurarea apelor uzate.

Sistemul de canalizare este diferenŃiat pe tipuri de ape uzate, evaluându-se astfel:

- cantitatea de apă uzată menajeră este egală cu cantitatea stabilită pentru alimentarea cu apă, mai puŃin cea folosită pentru stropitul spaŃiilor plantate, a străzilor şi a necesarului pentru incendii, cantităŃile calculate fiind maxime orare, pentru ca sistemul să funcŃioneze permanent;

- cantitatea de apă uzată industrială se detrmină în funcŃie de tehnologiile folosite şi este constantă în timpul zilei, atât ca debit cât şi la conŃinut de impurităŃi;

- cantitatea de ape uzate meteorice depinde de suprafaŃa de teren canalizată şi de regimul ploilor, stabilită statistic pentru zonă. CantităŃile de ape uzate în litri/secundă reprezintă parametrul de dimensionare a sistemului de canalizare. Canalizarea cuprinde următoarele componente: instalaŃiile de canalizare interioară din clădiri civile şi industriale, reŃelele de canalizare amplasate sub sau lângă zonele carosabile, staŃia de epurare a apelor uzate, construcŃia de evacuare a apelor canalizate în emisar. Modul de colectare a apelor uzate diferenŃiază sistemul de canalizare, astfel: sistemul unitar de canalizare, sistemul separativ de canalizare, sistemul de canalizare mixt. Calculul reŃelelor de canalizare se face electronic, pe calculator, pe baza unor programe, funcŃie de varianta posibila de realizat în condiŃiile date. La executarea reŃelelor de canalizare se folosesc ca materiale: betonul, betonul armat, gresia, ceramica, bazaltul artificial, oŃelul, betonul folosit cu prioritate, oŃelul în cazul de transport sub presiune cu pompe, iar bazaltul artificial la ape agresive.

11.6. Considerente finale privind alimentarea cu apă şi canalizarea. Amplasarea reŃelelor de alimentare cu apă şi canalizare trebuie rezolvată încă din faza de elaborare a planului urbanistic general. Atunci se prevăd amplasamente optime funcŃional pentru toate traseele din zona reŃelei stradale, pentru captarea, tratarea şi înmagazinarea apei, precum şi pentru staŃia de epurare, care prin amplasamente obligate, condiŃionează soluŃia urbanistică generală de dezvoltare a localitatii. Pentru a nu se afecta calitatea apei captate, se urmăreşte ca descărcarea apelor uzate să se facă la cel puŃin 300 m. distanŃă faŃă de sursa de apă captată şi de regulă în aval de ea. Traseele reŃelei de distribuŃie a apei sau de colectare a apelor uzate depind de trama stradală existentă şi de cea stabilită prin elaborarea planului urbanistic. Se recomandă gruparea reŃelelor tehnico edilitare în galerii vizitabile amplasate în lungul străzilor, sub spaŃiile libere sau verzi, în anumite condiŃii tehnice pentru a nu dăuna vegetaŃiei. Se recomandă rezolvarea în sistem regional a acestor lucrări, astfel încât captarea şi staŃia de tratare pentru apă potabilă să folosească mai multor localităŃi. Aceste soluŃii se utilizează curent la alimentarea cu apă a unor sate dintr-o comună. Pentru siguranŃa alimentării cu apă se recomandă utilizarea simultană ori alternativă a mai multor surse de alimentare cu apă, legate inelar. Lucrările de alimentare cu apă şi de canalizare sunt cuprinse de regulă într-o secŃiune specială a planului urbanistic, măsurile necesare fiind incluse în regulament.

11.7. Salubritatea. Salubritatea asigură igiena şi confortul urban, fiind uneori privită doar ca activitatea

de evacuare a deşeurilor urbane. În realitate salubritatea reprezintă un complex de activităŃi, cum ar fi: asigurarea unor aspecte de protecŃia mediului şi a curăŃeniei, - protecŃia fonică, funcŃionarea unor dotări orăşeneşti ca : băi publice, ştranduri, piscine, WC-uri publice, spălătorii, autoservice-uri, funcŃionarea altor dotări necesare, cum ar fi: crematorii umane şi animale, cimitire, ecarisaj, abatoare sanitare. După componenŃă şi provenienŃă deşeurile pot fi: menajere, stradale, industriale, agricole, medicinale, deşeuri toxice. În medie cantitatea de deşeuri solide menajere şi stradale urbane se ridică la circa 1 kg./zi/locuitor. Cantitatea mare de deşeuri evacuate denotă un nivel ridicat de trai, dar uneori şi risipă. Structura deşeurilor depinde de structura consumului populaŃiei, care la rândul ei depinde de structura producŃiei bunurilor de consum produse. Deşeurile industriale trebuie reciclate, de

regulă, pe aceiaşi platformă industrială, sau distruse prin incinerare în cuptoare speciale iar cenuşa se îngroapă în sol. Deşeurile medicinale şi spitaliceşti se distrug în chiar incinta respectivă, prin intermediul unor crematorii speciale. O hotărâre de guvern abligă la reducerea numărului gropilor de gunoi la căte una pentru fiecare localitate cu minim 20000 de locuitori, respectiv o singură groapă la mai multe sate. Desigur în oraşele mari şi foarte mari se recomandă două sau trei gropi, dispuse pe cartiere. Pentru a se recupera măcar în parte aceste cheltuieli, precum şi pentru a se reduce unele consumuri de materii prime industriale, apare raŃională renunŃarea la distrugerea deşeurilor şi trecerea la un proces de recuperare a materiilor utile din ele. Acest proces presupune mai întâi trierea deşeurilor pe componente: deşeuri organice, hârtie, sticlă, metal, lemn, plastic, etc. Acestea pot fi livrate contracost industriilor de prelucrare.

11.8. Alimentarea cu energie (termică, gaze, electrică), Încălzirea locuinŃelor şi a celorlalte spaŃii de

producŃie şi servicii necesită alimentarea cu energie termică. În ultimile decenii în oraşe s-a procedat la concentrarea producŃiei de energie termică în mari centrale electro- termice (CET), combinându-se producŃie de energie electrică cu cea de energie termică. Pe total apare o economie de combustibil, o reducere a numărului de focare, se pot folosi combustibili inferiori, etc. Transportul căldurii de la termocentrale către consumatori se face prin conducte cu apa caldă, apa supraîncălzită sau abur. Alimentarea cu gaze combustibile. În România, cel mai răspândit gaz combustibil este metanul natural. În zăcământ, metanul este închis la presiuni de 200- 300 kgf/cmp., de unde este captat prin sonde în conducte colectoare, la presiunea de 40- 50 kgf./cmp., de unde este distribuit la consumatori. La intrarea în localităŃi, în staŃiile de primire, presiunea gazului este redusă la cca.1- 2 kgf./cmp. Puterea calorifică la ardere a gazului metan este de 8500 kcal/Nmc. Gazul metan este folosit masiv în industrie, dar şi la încălzirea locuinŃelor, la prepararea apei calde, precum şi la bucătării in prepararea hranei. Alimetarea cu energie electrică. Energia electrică e utilizată pe scară largă, deoarece are avantaje, faŃă de alte forme de energie fiind: uşor transportabilă la mari distanŃe, se poate transforma cu uşurinŃă în alte forme de energie (mecanică, calorică, luminoasă), poate fi transmisă uşor la puteri diferite şi la un număr mare şi variat de consumatori. Utilizarea ei e curată, comodă, sigură şi cu randament ridicat. ReŃelele de alimentare cu energie electrică sunt răspândite şi ajung în cele mai îndepărtate şi mai mici localităŃi. Principalii producători de energie electrică sunt: termocentralele, hidrocentralele şi centralele atomo- electrice (nuclearo- electrice). Fiecare din acestea ridică probleme speciale de urbanism, în ceea ce priveşte amplasarea, amenajările locale, traseul liniilor elecrice, etc.

Curs 12. Procesul de urbanizare, reabilitarea urbană, modernizarea rurală

12.1. Urbanizarea în România. În România, urbanizarea s-a produs lent în timp, până prin anii 1960,

când a început programul intensiv de industrializare a Ńării, promovat de conducerea comunistă din perioada respectivă. Urbanizarea a avut la bază creşterea mai rapidă a populaŃiei, determinată de migraŃia forŃei de muncă din sate către oraşele, care ofereau locuri de muncă în industrie. Mase mari de oameni au fost dislocate din mediul rural şi ademeniŃi la oraşe, care le ofereau locuri de muncă şi locuinŃă. Peste două milioane de oameni s- au mutat în perioada 1950-1974 din zonele rurale în oraşe, devenind muncitori industriali, tehnicieni sau ingineri. În perioada 1975-1980, încă un milion de oameni au trecut să lucreze în industrie. În mediul rural mecanizarea unor lucrări agricole pe suprafeŃe mari a permis eliberarea forŃei de muncă din agricultură, care a luat astfel - drumul oraşelor. În perioada 1965-1980, construcŃia de locuinŃe în România a avut un ritm cu mult superior altor perioade. Astfel o mare parte din forŃa de muncă atrasă la oraşe, lucra şi în construcŃii. În timp ce în perioada 1956-1977 creşterea populaŃiei totale a Ńării a fost de 23 %, populaŃia urbană a crescut cu circa 86%. În anul 1975, circa 60 % din totalul populaŃiei urbane era provenită prin migraŃie din mediul rural, în ultimii 20 de ani. În afară de locuinŃe pentru familişti, s-au construit numeroase cămine pentru nefamilişti, cu un confort redus, în special în apropierea zonelor industriale. În etapa 1976-1980, investiŃiile, care până atunci se concentraseră mai mult în oraşele reşedinŃă de judeŃ au fost orientate şi spre celelalte oraşe mici şi mijlocii, spre a se evita concentrarea urbană doar în oraşele mai mari. În 1950 erau 148 oraşe, în 1968 – 236, iar în 2000 – 365, numărul lor fiind în creştere. PopulaŃia urbană nu a mai crescut procentual, faŃă de cea rurală, dat fiind că restructurarea şi privatizarea din industria urbană a trimis în şomaj mii de lucrători, începând cu cei necalificaŃi. După anul 1990, ponderea locuinŃelor construite de particulari a depăşi progresiv numărul celor realizate în mod centralizat, cu sprijinul statului, prin AgenŃia NaŃională de LocuinŃe, sau prin alte structuri. Urbanizarea rapidă din perioada comunistă a

fost înlocuită cu o urbanizare ponderată. Dezbaterile specialiştilor eliberaŃi de doctrina totalitarismului comunist, au luat amploare. Totodată, libertăŃile democratice au determinat şi încălcări ale legii, în sensul că, în anii ’90, circa 15- 20 % din construcŃiile realizate nu aveau autorizaŃie. Din păcate, printre clădirile neautorizate s-au numărat şi construcŃii Ńigăneşti, realizate într-un stil de pagode chinezeşti cu mai multe turnuri, care nu au nimic comun cu tradiŃia sau cu modernitatea. Totuşi, au apărut şi clădiri care experimentează forme moderne şi post- moderne, unele reuşite. S-au construit numeroase biserici noi şi s-au refăcut unele demolate în perioada comunistă. Au fost realizate şi restaurări, din păcate puŃine, faŃă de necesităŃile reale din teritoriu. În prezent, dar mai ales în viitor procesul preponderent în oraşe va fi cel de reabilitare urbană, întrucât oraşele sunt deja constituite.

12.2. Reabilitarea urbană. Reabilitarea urbană reprezintă principalul proces care va avea loc în mediul

urban, deoarece oraşele sunt deja constituite şi nu se prea pune problema realizării de noi oraşe, ci de reabilitare a condiŃiilor de locuire în cele existente, cu intervenŃii locale, de completare a dotărilor, de renovare sau de consolidare a unor clădiri, de restaurare a unor monumante istorice sau de refacere a unor habitate seminaturale, necesare calităŃii mediului. Modernizarea prin reabilitare urbană reprezintă mijlocul prin care oraşul poate supravieŃui, readaptându-se continuu la noile cerinŃe, generate de noile orizonturi de aşteptare a generaŃiilor tinere. Procesul de reabilitare urbană vizeaza următoarele obiective: încurajarea diversităŃii modurilor de locuire, conservarea vocaŃiei rezidenŃiale a aşezărilor umane, menŃinerea în anumite limite de stabilitate a echilibrului ecologic global, mai ales între spaŃiile libere şi cele plantate, evitarea segregării sociale a locuitorilor aşezării, dezvoltarea diversificată şi controlată a serviciilor şi activităŃilor de producŃie, fluidizarea circulaŃiei interioare, între cartiere şi ansamblurile funcŃionale. Scopul principal al procesului de reabilitare urbană ar trebui să fie recâştigarea coerenŃei sociale, armoniei compoziŃionale şi calităŃii spaŃiilor de locuit, cu o îmbunătăŃire a calităŃii ambientului urban. Oamenii trebuie să participe la procesul care conduce la luarea deciziilor, care le afectează viaŃa. Numai atunci ei vor putea respecta decizia luată, când vor fi siguri că hotărârea a fost a lor, nefiind impusă de undeva din afară sau de sus, din interese oculte. Acesta este unul din dezideratele democraŃiei participative, superioare celei reprezentative. De altfel, Legea privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, nr. 350/2001 a instituit procesul de consultare şi participare a populaŃiei la dezvoltarea urbanistică a localităŃii. Trebuie avută în vedere necesitatea instalării unui proces de autodezvoltare continuă şi nu în salturi, de specializare a aşezărilor urbane şi de cooperare între oraşe, precum şi de competiŃie între ele. Procesul de reabilitare urbană necesită programe iniŃiate de autoritatea administraŃiei publice locale şi parteneriat public-privat. Orice proces de reabilitare urbană nu se poate desfăşura dacă locuitorii, comunitatea locală nu are o conştiinŃă comunitară, nu doreşte să se dezvolte, să-şi depăşească stadiul în care se află, să trăiască mai bine, să aibă un mediu mai plăcut. Este vorba despre existenŃa unei culturi a dezvoltării. Reabilitarea cuprinde lucrări la principalele componente ale peisajului urban: sistemul de circulaŃie auto şi pietonală, sistemul de reŃele tehnico-edilitare (apă, canal, gaze,energie electrică, termoficare), cartierele şi ansamblurile de locuinŃe, sistemul dotărilor comerciale, sistemul de servicii diverse, sistemul de comerŃ şi alimentaŃie publică, sistemul memoriei culturale a comunităŃii (monumente istorice şi arheologice), sistemul habitatelor seminaturale (spaŃii verzi şi oglinzi de apă), sistemele de mobilier urban şi de iluminat public, sistemul de pieŃe publice, care asigură contactele sociale şi spiritul comunitar, alte sisteme componente.

12.3. Dezvoltarea şi modernizarea rurală

În timp ce abordarea teoretică şi pragmatică a preferat oraşul şi mediul urban, satul, atunci când nu a fost total ignorat, a fost abordat urbanistic, în subsidiar, ca spaŃiu patriarhal-primitiv şi rudimentar de aşezare umană, ca etapă depăşită de evoluŃie a habitatului uman. Ori, civilizaŃia rurală nu este non-civilizaŃie şi nici rezervaŃie arhaică, handicapată tehnologic, cuprinzând adevărate rezervoare de cultură şi spiritualitate, cizelată de secole şi de milenii de locuire. În spaŃiul românesc, satul a cunoscut o mare diversitate de tipuri, reprezentând modele culturale integrate, autentice şi valoroase. Este cert că, spre deosebire de oraş, care adună adesea un amalgam de obiceiuri şi uneori, de pseudoculturi, satul reprezintă adesea un model cultural autentic. TradiŃionalitatea mediului rural nu exclude dotarea sa calitativă prin echipări tehnico-edilitare şi programe de modernizare. Zonele rurale acoperă în Europa circa 85 % din suprafaŃa continentului, aproape jumătate din populaŃia totală locuind în spaŃiu rural. Există chiar, în ultimii ani, o mişcare către vetrele de locuire rurală, liniştite, naturale şi reconfortante, a unor salariaŃi agasaŃi de condiŃiile stresante de locuire din aglomerările urbane, limuzina sau mijloacele de

transport în comun rezolvând cu uşurinŃă problema navetei casă – serviciu - aprovizionare. Cu toate acestea, satul este considerat conservator şi rezistent la schimbare. Reinstaurarea proprietăŃi private asupra pământului începuta din anul 1991, odată cu promulgarea Legii fondului funciar, urmată de celelalte reglementări, au completat legislaŃia în domeniu. Proprietatea funciară fiind esenŃială pentru dezvoltarea satului, am asistat mai întâi la o prelungită tranziŃie, de punere în posesie a sătenilor, cu loturi de teren agricol. În ultimul deceniu, se constată şi un început de proces de comasare liberă a terenurilor, în loturi de câteva zeci de hectare, care fac posibilă organizarea fermelor agricole rentabile. Programul Sapard urmărea, între altele, prin cofinanŃare nerambursabilă întărirea acestor ferme individuale rurale. Există, pe lângă Ministerul Agriculturii şi alte structuri, care se ocupă

de dezvoltarea agriculturii şi satului, dar nu de structuri a dus lipsă satul, pentru dezvoltarea sa, ci de o politică a liberei iniŃiative. Din 2009 Ministerul a devenit al Agriculturii şi dezvoltării rurale prin Programul National de Dezvoltare rurală, pe perioada 2007-2013, coordonat de o autoritate naŃională. Factorul ordonator al satului îl constituie locuinŃa individuală din gospodăria Ńărănească de tip integrat, care reprezintă celula economică de bază a satului. România avea la sfârşitul secolului XX, circa 2,5 milioane de gospodării rurale fărâmiŃate, cu loturi de teren de 1-3 hectare, ceea ce denotă o economie rurală de subzistenŃă. În ultimii ani însă, s-au format mici ferme agricole, unele depăşind suta de hectare. TendinŃa este ca, odată cu integrarea în U. E., numărul de gospodării rurale să se reducă, prin liberă comasare, până la o treime, adică să scadă către 800.000. Agregarea vechilor gospodării de subzistenŃă în gospodării puternice şi prospere nu se va face însă pornind de sus, ci din teren, prin libera asociere a fraŃilor, rudelor, vecinilor - pentru cultivarea pământului şi creşterea vitelor, sub conducerea celor mai întreprinzători dintre săteni. Vatra satului, casa, prispa sau ceardacul, curtea, strada, piaŃa – se înlănŃuiesc într-o succesiune armonioasă. Strada este un coridor comunitar de transmitere a ştirilor, parcurgerea ei nefiind doar o simplă trecere, ci o cale de participare, de contact, de comunicare, de contemplaŃie, de relaxare, de senzaŃie şi de vehiculare de informaŃii comunitare. LocuinŃa sătească este deschisă, generând viaŃă socială nefragmentată, deschisă spre lume. La porŃi sunt bănci de odihnă, în portiŃa sau în gardul de la stradă apare pârleazul, care înlesneşte trecerea, contactul social etc. Intelectualii nu se simt bine în sat, nimănui nu-i place lipsa confortului şi noroiul drumurilor. De aceea, una din problemele satului este lipsa de infrastructură tehnico-edilitară, care trebuie asigurată. Vatra satului şi moşia sau Ńarina reprezintă, de altfel, un singur fenomen social-economic complex, astfel încât ele nu pot fi studiate separat. În perioada dictaturii comuniste, între anii `50 şi `80, procesul de sistematizare a satelor urmărea victoria socialismului nivelator. S-a urmărit deturnarea unui sens istoric de evoluŃie a satului, experimentându-se politici de înlocuire a stărilor de fapt cu alte stări utopice şi aberante. În mijlocul unor sate tradiŃionale cu acoperişuri în şarpantă, au fost plantate brutal blocuri de locuinŃe colective cu acoperiş terasă, care aratau ca nişte măgari în mijlocul turmei de mioare. Dotările de interes public, ca magazine şi brutării săteşti, s-au realizat în anii `60, după proiecte tip IPCT, paralelipipede anoste cu terase, care curgeau şi cu aspect uniform. A fost încă una din aberaŃiile tipizării în construcŃii, care translata mecanic tipizarea elementelor şi subansamblurilor din tehnologia industriei, către tipizarea unor construcŃii întregi, proces care uniformiza satele, dar mai ales oraşele. Este necesară asumarea unui cod de atitudine faŃă de satul tradiŃional din teritoriu, mai ales a celui montan, prin validarea spaŃială specifică la nivelul administraŃiei publice centrale, dar mai ales locale. Unele din aceste sate, mai ales montane, cum este Rimetea din Apuseni, jud. Alba, ori Ciocanesti, Suceava pot căpăta statut de sat monument, sub egida UNESCO, dacă-şi pastrează nealterată tradiŃia, arhitectura şi obiceiurile. Ele pot apoi să-şi pună în valoare patrimoniul etnografic, folcloric, natural şi cultural, dezvoltând turismul rural. Cu condiŃia ca să nu transforme fiecare pensiune în cârciumă, ca în alte Ńari. Satul se poate moderniza, fără a se urbaniza neapărat, preluând numai atributele vieŃii civilizate, dotare/echipare tehnic-edilitară şi sanitară, obiectele de folosinŃă îndelungată etc. Studii efectuate de către ECOVAST (OrganizaŃia Consiliului Europei pentru sate şi oraşe mici- târguri) relevă următoarele fenomene ale schimbării contemporane în zona Europei rurale:

- depopularea aşezărilor rurale din estul Europei şi declinul economiei rurale şi a serviciilor rurale, în paralel cu expansiunea oraşelor;

- modernizarea agriculturii, reducerea locurilor de muncă şi dispariŃia vieŃii sălbatice;

- deprecierea terenurilor şi a sistemelor acvatice, deteriorarea pădurilor; poluarea solului, apelor şi aerului;

- impactul turismului în modificarea stilului de viaŃă rural;

- tendinŃe de centralizare a comerŃului şi industriei spre centre de polarizare urbană;

- servicii insuficiente şi locuire rurală neadecvată, datorată sărăciei;

degradarea moştenirii cultural-arhitecturale locale, a monumentelor istorice şi de cult, diminuarea diversităŃii şi originalităŃii culturilor locale; reducerea capacităŃii populaŃiei rurale de a-şi exprima propriile idealuri. Revigorarea spaŃiului rural si modernizarea sa reclamă câteva obiective, de dezvoltare durabilă:

dezvoltarea activităŃilor economice de bază, tradiŃionale şi complemntare, ca turism rural, artizanat etc.;

reabilitarea căilor de comunicaŃie dintre localităŃi şi din interiorul acestora;

gospodărirea judicioasă a resurselor de apă şi organizarea unor sisteme centralizate de alimentare cu apă;

realizarea reŃelelor de canalizare şi a staŃiilor de epurare pentru deversare ape uzate;

colectarea organizată a deşeurilor solide, reciclarea şi depozitarea lor în gropi ecologice;

realizarea unor dotări social culturale, a unor unităŃi economice şi de servicii.

10.03.2011 Autor si titular curs, Conf. univ. dr. arh. Gheorghe IONASCU

Bibliografie integrală (12 cursuri):

Legea privind dezvoltarea regională în România, nr. 315/28.06.2004, Mon. Of., nr. 577/29.06.2004;

Ionaşcu Gh., Dezvoltarea i reabilitarea a ezărilor umane din România, perspectiva ecologică, Editura Tempus, BucureşŃi, 2003.

Daniela Antonescu, Dezvoltarea regională în România, Edit. Oscar Print, Buc., 2003;

Ionaşcu Gh., Amenajarea teritoriului, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2002;

Legea privind amenajarea teritoriului i urbanismului, nr. 350/2001;

Legea privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului NaŃional, SecŃiunea a III%a, Zone Protejate, nr. 5/2000, în Monitorul Oficial al României, nr.152/12.04.2000;

Carta Europeană a amenajării teritoriului, Strasbourg, 1984,

Lăzărescu Cezar, coordonator, Urbanismul în România, Editura tehnică, 1977;

Laurian Radu, Urbanismul, Editura tehnică, Bucureşti, 1965;

Daniel Paul Mircescu, Autorizarea executării lucrărilor de construcŃii, normă metodologică a Legii 50, actualizată 2010, URBANISM, Calitatea în construcŃii, Practică judiciară, Editura Moroşan-Nicora, comenzi la tel/fax 0213177941/0314027070, Bucureşti, 2010.