Sunteți pe pagina 1din 181

Dr. OCTAVIANPOPESOU

Dr. OCTAVIANPOPESOU

DR. OCTAVIAN POPESCU

VÂLCEA MEDICALĂ

EDITURA……………………

OCTAVIAN POPESCU

Doctor în Ştiinţe Medicale

VÂLCEA MEDICALĂ

CITITE-TRĂITE-POVESTITE

În colaborare cu :

TITI MIHAIL GHERGHINA PETRE PETRIA

EDITURA ………………………….

CUPRINS………………………………………………………………………….

CUVÂNT INTRODUCTIV …………………………………………………………7

CAPITOLUL I

DOCTRINA TEOLOGICĂ ŞI MEDICALĂ A VIEŢII ŞI

SĂNĂTĂŢII PE MELEAGURILE VÂLCENE

………

10

BOLNIŢELE MĂNĂSTIREŞTI,PRIMELE AŞEZĂMINTE

18.

SPITALICEŞTI DIN JUDEŢUL VÂLCEA ………………….18.

CAPITOLUL II

ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A JUDEŢULUI

VÂLCEA………………………………………………………

21

EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR SPITALICEŞTI DIN RÂMNIC ŞI

DIN JUDEŢUL VÂLCEA…………………………………………27

CAPITOLUL III

ISTORICUL FARMACIILOR VÂLCENE …………………….36

CAPITOLUL IV

FACTORII BIO–CLIMATICI ŞI BALNEARI – MINE DE AUR ALE MEDICINII VÂLCENE …………………………42

1. SATIUNEA CĂLIMĂNEŞTI- CĂCIULATA - COZIA…………43

2. BĂILE GOVORA ……………………………………………….46.

3. BĂILE OLĂNEŞTI ………………………………………………47

5.

4. BĂILE OCNELE MARI – OCNIŢA …………………………….48

STAŢIUNEA CLIMATERICĂ ŞI TURISTICĂ VOINEASA….49.

CAPITOLUL V

VÂLCEA MEDICALĂ ŞI PERSONALITĂŢILE EI ………51

1. ACADEMIA ROMÂNĂ ……………………………………………55

2. ACADEMIA DE ŞTIINŢE MEDICALE ………………………….69.

3. ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA………82

4. PROFESORI UNIVERSITARI,DOCTORI ÎN MEDICINĂ………88

5. CONFERENŢIARI UNIVERSITARI,DOCTORI ÎN MEDICINĂ.103

6. MEDICI DIRECTORI DE INSTITUŢII MEDICALE DIN

RÂMNICUL

VÂLCEA ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA………114.

7. MEDICI ŞEFI DE SECŢII MEDICALE DIN RÂMNIC ŞI DIN

TERITORIULJUDEŢULUI VÂLCEA……………………….129

8.

MEDICI ŞI FARMACIŞTI CARE AU PRACTICAT MEDICINA ÎN

JUDEŢUL VÂLCEA…………………………………………157

Alţi medici şi farmacişti care au profesat în judeţul Vâlcea, dar despre care avem informaţii insuficiente………………169

9.

MEDICI ŞI FARMACIŞTI CU ORIGINE VÂLCEANĂ, DAR

CARE

AU LUCRAT SAU LUCREAZĂ ÎN ALTE

LOCALITĂŢI DIN ŢARĂ ………………………………

174

10. VARIA ………………………………………………………………

CAPITOLUL VI

FORMAREA INTELECTUALILOR DIN DOMENIUL

MEDICAL ÎN ŞCOLILE

VÂLCENE……………………

193

O ANALIZĂ DE CAZ ………………………………………195

CAPITOLUL VII

EU ŞI GENERAŢIA MEA CU CARE MĂ MÂNDRESC

205

1050 DE ZILE MEDIC ÎN COMUNA CREŢENI DIN JUDEŢUL

VÂLCEA……………………………………………………206

AM PLECAT DIN RÂMNIC BACALAUREAT ŞI M-AM

ÎNTORS

IN COMUNA CREŢENI LICENŢIAT ÎN MEDICINĂ.

213

SATUL ŞI SĂTENII VÂLCENI DE IERI ŞI DE AZI

UNIVERSITARE………………………………………220

SUBLIMUL SENTIMENT AL COLEGIALITĂŢII

CAPITOLUL VIII

PRACTICA MEDICALĂ ÎNTRE RĂSPALTA MERITATĂ

ŞI ACUZAŢIA

DE MALPRAXIS LA NOI

ROMÂNII ŞI …LA ALŢII

223

 

JURĂMÂNTUL MEDICAL AL LUI HIPOCRATE …223.

RĂSPLATA PENTRU SERVICIILE MEDICALE ACORDATE

BOLNAVILOR, IERI ŞI ASTĂZI……………………224… MALPRAXIS-UL MEDICAL ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT…

CAPITOLUL IX

SFINŢI ŞI MEDICI ,,ANARGHIRI’’ (FĂRĂ DE ARGINŢI) MENIREA ACTUALĂ A CORPULUI MEDICO – SANITAR

VÂLCEAN………………

242

DE LA PRACTICILE INIŢIATICE ARHAICE LA MEDICINA MODERNĂ…………242

CAPITOLUL X

DEZIDERATELE VIITORULUI PENTRU MEDICINA VÂLCEANĂ …………………………………………255

ADDENDA……………………………………………………………………………260

GRUP DE ILUSTRAŢII FOTO ………………………………………………………262

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………284

DE ACELAŞI AUTOR …………………………………………………………………289

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul intitulat,,Vâlcea Medicală’’având şi subtitlul,,Citite-trăite-povestite’’ este elaborat de un ,,fiu al Vâlcii’’ care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa pe aceste meleaguri şi care s-a întors între ai săi, după absolvirea Facultăţii de Medicină, ca medic de circumscripţie sanitară rurală.

De ce în subtitlul volumului apare cuvântul ,,citite’’? Pentru că nimeni şi niciodată nu se poate considera atotştiutor şi în tot ceeace doreşte să creeze trebuie să înceapă cu clasica,,citire’’ sau moderna ,,documentare’’. ,,Trăite’’ pentru că împletirea textului lucrării cu momente trăite de autor în relaţia cu unele dintre personalităţile sau cu instituţiile medicale din judeţul Vâlcea din ,,Mica Valahie’’ ,aşa cu istoriceşte este cunoscută Oltenia, îl face mai atractiv şi poate mai uşor de înţeles ,,Povestite’’ pentru că din copilărie omul şi în cazul de faţă cititorul se apleacă cu mai mare plăcere asupra unui text de istoriografie locală sau regională în care se face apel la doctrinele teologice,filozofice,sociologice şi nu în ultimul rând şi ştiinţifice medicale despre viaţa şi sănătatea omului şi a comunităţii căreia îi aparţine. Gândurile exprimate în lucrare sunt cele ale unui slujitor al lui Hipocrate care, în îndelungaţii ani de practică medicală s-a apropriat mult de aspectele sociale ale vieţii,domeniu cu care,de alt fel medicina ar trebui să realizeze o simbioză perfectă. Şi pentru că trecând prin viaţă cu toţii avem datoria de a restitui sub o formă sau alta ceva societăţii în care ne-am născut, am trăit, ne- am instruit şi am muncit,autorul încearcă să–şi achite această datorie morală lăsând în urma sa o mică contribuţie scrisă la istoria medicală a oraşului şi a judeţului său de baştină. Lucrarea propusă nu este una comercială ce se poate procura din librării, nici un simplu,,dicţionar de personaje medicale’’,nu este literatură,nici ficţiune şi nici chiar istorie locală minuţioasă şi exactă. Este mai de grabă un eseu care însumează câte puţin din toate aceste categorii de scrieri adresate celor interesaţi de cunoaşterea istoriei oamenilor şi locurilor natale, dar şi celor care au devenit ,,vâlceni prin adopţie’’. Probabil că vor fi cititori cărora această lucrare nu le aduce un plus în cunoaşterea domeniului abordat, dar este posibil să fie mult mai mulţi acei care n-au fost interesaţi până în prezent de aceste aspecte ale istoriei vâlcene şi care astăzi sunt tentaţi de o mai bună cunoaştere a trecutului şi prezentului medico-social al meleagului pe care trăiesc şi muncesc. Nu a fost uşor de realizat un asemenea pretenţios proiect şi în ciuda dificultăţilor inerente,acest volum totuşi vede lumina tiparului. Ori,în astfel de cazuri autorul trebuie să prezinte public mulţumiri celor care prin bunăvoinţă au sponsorizat într-o manieră sau alta apariţia şi difuzarea lucrării.

Neavând, sau negăsind în timp util sponsori nu am a aduce mulţumiri de acest gen. Am însă datoria morală de a-mi exprima public sentimentele de gratitudine faţă de câţiva vâlceni,prieteni din copilărie,din adolescenţă sau din perioada de maturitate care mi-au fost coautori sau documentarişti de bază. Fără sprijinul şi colaborarea lor în calitate de consultanţi permanenţi recunosc faptul că apariţia acestui volum n-ar fi fost posibilă. Ca atare adresez mulţumiri alese unor figuri proeminente din cultura şi istoriografia vâlceană:

domnului profesor Titi Mihail Gherghina,prieten din copilărie, d-lui Petre Petria, un literat şi publicist desăvârşit,de a cărui prietenie mă leagă ani mulţi, de d-nul biolog Florin Vasilescu,fost coleg de liceu,devenit un adevărat ,,stâlp’’ al Spitalului Judeţean de urgenţă din Râmnicul Vâlcea. Mulţumesc de asemenea tuturor autorilor de monografii sau de articole de presă pe care le-am consultat şi le-am folosit la redactarea acestui volum. În anul 1988 un oltean,d-nul Ilie Purcaru a publicat o carte intitulată ,,Cartea cu Olteni’’. Astăzi îl parafrazez şi susţin că lucrarea pe care o propun cititorilor este o ,,Carte scrisă de Olteni, pentru Olteni’’. Şi ca această ultimă afirmaţie să aibă o confirmare în plus,aduc mulţumiri unui alt oltean,dar de această dată mehedinţean – d-lui Victor Achim ,patronul Editurii PACO din Bucureşti, pentru reuşita grafică a lucrării , pentru editarea şi tipărirea ei într-un timp record. În final aducem mulţumiri cititorilor care şi-au propus să consume o parte din timpul liber lecturând acest volum şi care pot eventual să-şi exprime unele rezerve sau sugestii în legătură cu conţinutul sau cu forma de prezentare a lucrării. Îi asigurăm că vom ţine cont de toate acestea la o eventuală reeditare. Iar dacă nu o vom face noi, o vor face viitorii istoriografi vâlceni pentru care istoria oamenilor şi locurilor de baştină nu le vor fi indiferente.

Autorul

CAPITOLUL I DOCTRINA TEOLOGICĂ ŞI MEDICALĂ A VIEŢII ŞI SĂNĂTĂŢII PE MELEAGURILE VÂLCENE

De-a lungul evoluţiei speciei umane,două doctrine au contribuit la menţinerea, iar la nevoie şi la redobândirea stării de sănătate fizică sau psihică după pierderea ei în diferite şi numeroase circumstanţe patologice. Este vorba de doctrina teologică şi de doctrina medicinii ştiinţifice a sănătăţii umane. Dacă teologia noastră ortodoxă a avut tangenţă cu sănătatea credincioşilor săi şi a acţionat continuu de la apariţia creştinismului şi până în prezent, medicina are probabil origini şi mai vechi. Iniţial s-a practicat o iatromedicină, ca formă populară, primitivă de influenţare în bine a stării de sănătate. După mii de ani,o dată cu apariţia părintelui medicinii universale – Hipocrate - medicina devine o adevărată ştiinţă care s-a dezvoltat cu timpul pe baza progresului uman în procesul de cunoaştere a ştiinţelor conexe (fiziologie, chimie, biochimie, fizică, botanică) şi a tehnicii universale. Omul, aşa cum se susţine că a fost el creat de Divinitate(după religie) sau aşa cum a evoluat el de la organismele inferioare către OM ca formă de viaţă cea mai înaltă (după evoluţionişti) este o construcţie complexă,cu o structură fizică (somatică) şi o alta psihică (spiritul,sufletul). Dacă în trecutul îndepărtat de ambele componente se ocupau,în funcţie de ţări şi popoare: şamanii,sacerdoţii, ,,aşa zişii medici” sau chiar unii filozofi, astăzi de trupul omului se ocupă în principal medicul (doctorul trupului),iar de sufletul său, la noi creştinii, preotul (doctorul sufletului). De buna lor colaborare depinde starea de sănătate şi de bine a omului. Medicului de astăzi îi sunt necesare o serie de cunoştinţe de axiologie creştină, iar unui bun preot şi duhovnic îi sunt necesare cunoştinţe generale de sănătate şi de boală, de viaţă şi moarte. Corespondentul preotului confesor al creştinului ortodox în probleme de spirit este medicul, ca cel mai apropriat şi accesibil în special pentru omul bolnav. Alături de preot medicul sau alături de medic, preotul pot menţine echilibrul trupului cu sufletul şi starea de bine fizic şi psihic ale omului. În concepţia religioasă sănătatea este definită ca ,,un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi forţele care i se opun’’. Astfel concepută sănătatea este definită ca opusul bolii,iar viaţa ca o sfidare provizorie a morţii. De–a lungul timpurilor de sănătatea oamenilor nu s -a ocupat numai medicina, ci şi religia, deşi aceasta din urmă explică apariţia bolii şi vindecarea în cu totul alt mod decât o face medicina. Procesul de vindecare a bolilor oamenilor, în concepţia teologică denumită teozofie sau iatrozofie se realizează fie de către Sfinţii Vindecători, ca intermediari între om şi Divinitate, aşa cum este cazul în vindecările biblice sau în cele petrecute mai recent (la Lourdes în Franţa). Alte cazuri de vindecare se petrec în biserici sau în mănăstiri româneşti, săvârşite de către preoţi ca slujitori ai Domnului pe pământ ( sacroterapia spiritului ) prin acţiunea directă a voinţei lui Dumnezeu (cazul vindecărilor spontane) sau prin voinţa bolnavului, aflat însă tot sub protecţia Divinităţii (cazurile de autovindecare). În cele mai multe cazuri,primii sau în rare cazuri ultimii chemaţi să vindece bolnavii sunt medicii,care pot înlătura în cele mai multe cazuri răul din omul bolnav şi îl pot aduce în rândul celor sănătoşi şi fericiţi. Îmbolnăvirile se pot datora atât unor cauze independente de voinţa omului cât şi

unora dependente direct de atitudinea lui dăunătoare faţă de propria-i viaţă şi sănătate.

Apariţia bolii relevă faptul că viaţa biologică şi sănătatea nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil,că trupul nostru e destinat să slăbească, să se degradeze şi să moară. Între rău şi bine

şi moarte şi viaţă se duce în permanenţă o luptă nemiloasă, având ca expresie clinică apariţia

unor suferinţe psihice, a unor boli sau infirmităţi.

După biblie Dumnezeu este ,,făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute”, dar El nu poate fi considerat autorul suferinţelor,al bolilor şi al morţii. A făcut trupul, dar nu i-a dăruit şi boala, a făcut sufletul dar nu l-a îndemnat nicidecum la păcat. De aceea în starea de început

a firii sale,omul ignora cu totul durerea, stricăciunea, infirmitatea şi boala. Astfel absenţa

suferinţei şi nestricăciunii sunt printre numeroasele bunuri pe care el le poseda la început. Mai mult chiar,se spune că atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu n-a creat şi moartea. În starea sa primară omul era deci nestricăcios şi nemuritor, putând să ducă o viaţă paradisiacă 1 . Conform bibliei, din momentul creaţiei şi până la păcat,omul nu era nici muritor, nici nemuritor; era capabil de amândouă . Neascultând porunca lui Dumnezeu, omul a devenit propriul său pricinuitor de moarte. Creându-l pe om liber, Divinitatea nu putea să-l împiedice să aleagă ce va face el apoi şi ce va deveni. În reaua folosire a liberului său arbitru şi în păcatul săvârşit de primele creaţii umane trebuie căutată sursa bolilor, a suferinţelor,a infirmităţilor, a stricăciunii şi a morţi,ca şi a altor rele care afectează natura omenească. Cu timpul natura omenească a cunoscut şi stricăciunea, iar omul dezbrăcat de harul care constituia protecţia sa şi-a pierdut puterea de a stăpâni natura, devenind slab în faţa ei şi chiar supus loviturilor ei. Şi astfel , puterea este înlocuită cu slăbiciunea, iar viaţa se termină cu moartea.

Dacă teologii sunt de acord cu asemenea aserţiuni,există mulţi laici care nu le împărtăşesc în totalitate. Cu toţii sunt de acord însă cu faptul că există unele cazuri de boli care pot fi legate de starea păcătoasă şi de slăbiciunile sau viciile celui atins de ele:neglijenţă,dezordine,depravarea morală a trupului şi sufletului, iubirea egoistă de sine etc.

*

*

*

Este incontestabil faptul că religia este una dintre cele mai vechi şi mai generale forme de manifestare a sufletului omenesc. Ea este relaţia umană spirituală, sacră,cu valoarea cea mai înaltă şi mai puternică. Apropiindu-se de religie omul se aproprie de o comoară imensă care devine pentru el o sursă de viaţă şi de frumuseţe, de încredere şi de pace. Astfel religia ,,A fost şi este un dar al lui Dumnezeu pentru trupul şi sufletul omului,dar

şi pentru întreaga societate umană prin ordinea social –morală pe care o instituie”.

Noi Românii, am apreciat întotdeauna marile valori pe care le-au creat anticii: filozofia greacă antică şi dreptul roman. Suntem însă conştienţi că deasupra acestor valori şi chiar şi peste întreg universul se ridică creştinismul şi cu deosebire ortodoxismul cu ideile lui umanitare, care propagă egalitatea între oameni şi susţine aspiraţiile lor spre o viaţă mai bună şi mai demnă . Există în gândirea religioasă a credincioşilor,dar nu şi în ceea a arhiereilor bisericii convingerea că o serie de catastrofe naturale(cutremurele, seceta, incendiile, inundaţiile,

1 Termenul ,,paradis’’ este un cuvânt ebraic împrumutat de la vechii perşi şi desemnează parcurile regilor

exploziile vulcanice) sau sociale (revoltele, revoluţiile ) constituie modalităţi de manifestare a pedepselor pe care omenirea le merită din partea Divinităţii,pentru multele încălcări moral – religioase comise de oameni. Mijloacele terapiei prin credinţă, atât pentru omul sănătos cât şi pentru cel bolnav sunt psihoterapeutice, ele adresându-se sufletului. Aşa numita ,,sacroterapie’’ (terapia prin credinţă) şi psihoterapia ştiinţifică medicală sunt terapii similare pentru suflet (spiritual) şi creier ( ca structură anatomică ). Sacroterapia îmbracă forme variate precum:iubirea de semeni, milostenia, cumpătarea, nădejdea,participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunile făcute acasă, postul, citirea cărţilor sfinte,meditaţia creştină, vizitarea locurilor sau lăcaşurilor sfinte. Toate acestea îi creează omului o stare de linişte interioară capabilă să-i confere, atunci când se află în suferinţă, speranţa şi mai ales voinţa de a-şi învinge bolile sale psihice sau chiar şi pe cele fizice (în care însă aşteptările sunt mai mici). Se naşte astfel întrebarea firească:care sunt mijloacele cu care sacroterapia operează în sprijinul sănătăţii fizice şi mai ales psihice a oamenilor aflaţi în suferinţă? În principiu acestea sunt: rugăciunile (individuale sau colective) ca o modalitate prin care omul i se adresează lui Dumnezeu implorându-l să-i îndeplinească o dorinţă,o acţiune de har sau doar pentru a-şi menţine starea sa de sănătate; muzica sacră pe fondul căreia se desfăşoară întreaga slujbă religioasă în biserică este o meloterapie religioasă de ale căror binefaceri se bucură credincioşii,fie ei sănătoşi,fie bolnavi; Sfântul Maslu este una din Sfintele Taine care se săvârşesc pentru vindecarea bolnavilor de către clerici; spovedania este o altă Sfântă Taină oficiată pentru restabilirea sănătăţii în special sufleteşti, după care,iertându-i–se păcatele credinciosul poate primi şi Sfânta Împărtăşanie; postul creştinesc,care este într-u câtva diferit şi totuşi destul de apropiat de postul denumit medical sau terapeutic este recomandat din ce în ce mai mult şi în medicină.

O lucrare religioasă prin care teologia se îndepărtează de medicină este exorcizarea.

Ea invocă numele lui Dumnezeu în scopul îndepărtării demonului dintr-o persoană sau dintr-un obiect. Este o luptă a binelui împotriva puterii răului. Se oficiază prin intermediul unor rugăciuni denumite ,,molitve”,rostite după prealabila pregătire spirituală prin post şi rugăciune,

atât a bolnavului,cât şi a celor prezenţi la ceremonial.

În privinţa exorcizării o parte de loc neglijabilă a lumii medicale manifestă reticenţă şi

circumspecţie, considerând-o un spectacol mediatic depăşit, potrivit poate doar pentru Evul Mediu. Este greu de acceptat de medicina modernă faptul că unele psihopatii severe şi mai ales bolile convulsivante sunt consecinţe directe ale activităţii diavoleşti şi nu ale unor dereglări organice sau funcţionale ale sistemului nervos superior al omului. Se vorbeşte mult astăzi despre sacralitate sau despre spiritualitate, ca despre un ansamblul de idei, de concepţii şi de credinţe ale individului sau ale colectivităţii, în care sufletul reprezintă nivelul cel mai înalt şi mai apropiat de divinitate. Sacralitatea reprezintă de fapt credinţa individului în forţe sau în puteri supranaturale, pe care omul bolnav le invocă pentru îndepărtarea păcatelor trupului ( lăcomia, îmbuibarea , beţia , desfrânarea ) sau ale minţii ( mândria, mânia, viclenia , duşmănia, deprimarea ). Este unanim recunoscut faptul că boala accentuează –în cele mai multe cazuri –

sentimentul religios şi de aceea este imperios necesar ca acestui sentiment medicina să-i acorde o mai mare importanţă. Religia dispune de unele mijloace de vindecare spirituală, pe care şi medicii trebuie să le încurajeze, spre binele bolnavilor şi nicidecum să le obstrucţioneze. Cu toate progresele sale enorme în domeniul terapeuticii, astăzi medicina universală are totuşi nişte limite care cu greu pot fi depăşite. Lipsa de rezultate într-o serie de boli cu tratamentele ştiinţifice actuale determină o oarecare întoarcere către terapiile naturale, complementare, neconvenţionale, între care intră şi sacroterapia. La rândul lor şi terapiile complementare au limitele lor legate de etapa de boală (faza acută sau cronică) şi de caracterul bolilor (inflamatorii, degenerative, metabolice, neoplazice). De aceea între medicină şi religie nu trebuie să existe contradicţii prin care să se stânjenească reciproc în actul de vindecare a bolilor. Medicina recunoaşte rolul psihoterapeutic al terapiei prin credinţă ,iar biserica nu trebuie să împiedice folosirea mijloacelor ştiinţifice în vindecarea bolilor. Elocventă în acest sens este acceptarea recentă de către Biserica Ortodoxă Română a terapiei de transplant ca metodă salutară pentru salvarea vieţii multor bolnavi. Asistăm astăzi la reconsiderarea psihicului ca primordial într-o serie de afecţiuni umane şi în consecinţă numeroşi medici practicieni întorc faţa spre Dumnezeu şi le recomandă şi pacienţilor să facă acest lucru, deoarece adevărata credinţă în cele sacre poate avea o influenţă benefică asupra stării lor de sănătate. Convergenţa religiei cu medicina este genial exprimată de unul dintre cei mai mari savanţi ai omenirii, Albert Einstein,care susţinea că ,,Ştiinţa fără religie este infirmă, iar religia fără ştiinţă este oarbă; şi că ,,ştiinţa depinde în mare măsură de religie, nu şi viceversa”, iar filozoful Bertrand Russel susţinea că ,,orice conflict între ştiinţă şi credinţă nu e generat de conţinutul lui,ci ce divergenţele dintre reprezentanţii lor”. În spiritul credinţei ortodoxe , aşezămintele medicale cunosc în ultimii ani revenirea la tradiţia antebelică a prezenţei, alături de tămăduitorul trupului (reprezentat de corpul medico- sanitar) a tămăduitorilor sufletului ( reprezentat de preoţi) prin înfiinţarea în aproape toate spitalele de capele în care se oficiază slujbe religioase sau în care oricând, bolnavii şi cei care-i îngrijesc se pot ruga sau reculege.

BOLNIŢELE MĂNĂSTIREŞTI,

PRIMELE AŞEZĂMINTE SPITALICEŞTI DIN JUDEŢUL VÂLCEA

Încă de la începuturile ei biserica ortodoxă din actualele teritorii româneşti şi-a asumat un rol important în ceea ce priveşte sănătatea clericilor şi într-o bună măsură şi a laicilor din toate categoriile sociale,dar cu deosebire a celor din păturile sărace. Astfel unele dintre mănăstirile din actualul judeţ Vâlcea ,un adevărat ,,Athos al Ţării Româneşti” au devenit centre de caritate creştină prin crearea de aşezăminte cu caracter socio-medical destinate oamenilor bolnavi sau celor săraci, fie cu trupul ,fie cu duhul. Aşezămintele care s-au creat în acest scop pe lângă mănăstirile mai mari şi cu danii mai mari din partea familiilor domnitoare sau boiereşti,denumite ,,bolniţe” au funcţionat pentru

prima dată în teritoriile României de astăzi chiar în judeţul Vâlcea, începând din secolul al XVI –lea şi până în cel de-al XIX-lea. Bolniţele acordau asistenţă medicală bolnavilor în vederea vindecării lor dar şi celor sănătoşi, dar lipsiţi de un acoperiş şi de resurse materiale stabile capabile să le asigure existenţa până în ultima zi a vieţii. Aceste precizări vin în sprijinul explicaţiei pentru care numărul celor asistaţi era destul de mic faţă de numărul mare de creştini – şi chiar necreştinaţi - care aveau nevoie de astfel de servicii. Îngrijirea medicală a celor asistaţi revenea călugărilor (monahilor ) sau maicilor (monahiilor ) care nu aveau nici un fel de pregătire medicală,dar uzau de bagajul lor de cunoştinţe tradiţionale de medicină populară, prin folosirea plantelor medicinale,a posturilor religioase, a metodelor empirice de tratament a suferinţelor osteoarticulare,dar şi de rolul binefăcător al credinţei în puterea lui Dumnezeu,folosindu-şi din plin ,,harul ” şi rolul de buni psihoterapeuţi al acestora. Primele bolniţe care au apărut în Ţara Românească au fost cele de la Mănăstirile Vâlcene: Cozia, Hurezi şi Bistriţa din secolul al XVI-lea . Bolniţa de pe lângă Mănăstirea Bistriţa a fost atestată documentar ca fiind prima dintre ele, construită şi înfiinţată în anul 1520 pe cheltuiala Banului Barbu Craiovescu (acelaşi care a ctitorit şi Mănăstirea Bistriţa). Între primii beneficiari ai acelei bolniţe a fost însuşi ctitorul ei, care din acel an s-a retras din viaţa laică, călugărindu-se , locuind până la sfârşitul vieţii în bolniţa pe care a construit-o. Alte surse documentare au susţinut primordialitatea bolniţei de la Cozia , dar se ştie astăzi ca ea a fost construită de Radu Paisie în anul 1543. O versiune mai nouă susţine că domnitorul Radu Negru ar fi înfiinţat prima bolniţă la Schitul Jgheaburi, pentru faptul că în vecinătatea lui se afla un izvor - adevărat Izvor al Tămăduirii - cu ape sulfuroase, folosite sub formă de băi generale sau locale. În sfârşit, după o altă versiune prima bolniţă din Oltenia ar fi funcţionat în Craiova în jurul anului 1500, pe locul unde se află astăzi Spitalul Filantropia. Tot în secolul al XVI-lea s-a înfiinţat şi bolniţa de pe lângă Mănăstirea ,,Dintr-un Lemn”,iar mai târziu ,în anul 1745 cea din incinta Episcopiei Râmnicului, ctitorită de Episcopul Climent.

În secolul al XVIII-lea deoarece capacitatea de cuprindere a asistaţilor medico - sociali era în general redusă la 20 – 40 de locuri, unele bolniţe s-au transformat în ,,spitale religioase de sine stătătoare” aşa cum este cazul celei de la Mănăstirea Hurezi (Vâlcea ),de la Mănăstirea Brâncoveanu (Olt ) sau cea de la Mănăstirea Polovragi (Gorj ). Unele din acestea aveau caracteristicile unor spitale–azil pentru suferinţele trupeşti, iar altele ale unor ospicii,pentru suferinţele psihice. În unele dintre bolniţe sau spitale religioase erau primiţi numai credincioşi ortodocşi. Existau însă altele în care se primeau bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă religioasă,cu toţii beneficiind de îngrijire gratuită”. Nu avem cunoştinţă despre o astfel de bolniţă în Ţara Românească, dar unele documente ale vremii dovedesc că o astfel de bolniţă exista în Focşani şi funcţiona în spiritul hrisovului emis în anul 1757 de Constantin Cehan Voievod. Tot în timpul domniei sale şi cu sprijinul său s-a tradus o lucrare cu caracter medical intitulată ,,Medicina practică”, în două volume, scrisă de un oarecare arhimandrit Dionisie din Padova, în care se descriau unele din ,,boalele” cele mai frecvent întâlnite. Acest ghid a servit ca prim,,tratat de îngrijiri medicale ” după care se instruiau călugării şi maicile din bolniţele sau

din spitalele religioase din Moldova. Nu ştim însă dacă ele au ajuns şi în bolniţele şi spitalele mănăstireşti din Ţara Românească! Odată cu dezvoltarea socială şi culturală a celor două Principate Române devine stringentă dezvoltarea unor unităţi spitaliceşti laice, deservite de un personal calificat,cu studii universitare de medicină .Laicizarea medicinii nu a fost însă totală, deoarece unele dintre nou înfiinţatele spitale se situau tot în jurul unor biserici sau mănăstiri care le finanţau parţial. Aşa era cazul primului spital din teritoriile româneşti ,Spitalul Colţea din Bucureşti în anul 1715, după care au urmat altele, atât în Bucureşti cât şi în Iaşi. Astfel bolniţele mănăstireşti au constituit precursorii naşterii medicinii ştiinţifice româneşti de mai târziu şi a întemeierii de spitale ca adevărate centre medicale capabile să contribuie la promovarea sănătăţii celor bolnavi.

CAPITOLUL II

ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A JUDEŢULUI VÂLCEA

Octavian Popescu Titi Mihail Gherghina

Din cele mai vechi timpuri oamenii au făcut legătura diferitelor îmbolnăviri cu respectarea prescripţiilor religioase. Ei considerau că toate bolile sunt legate de religie, boala fiind o pedeapsă din partea divinităţii iar vindecarea este o consecinţa respectării îndatoririlor religioase. Medicina populară românească – empiriomedicina - conţine totalitatea cunoştinţelor empirice precum şi a credinţelor deşarte asupra bolilor, cauzelor acestora şi a vindecării lor. În medicina tradiţional-populară românească se găsesc multe elemente de medicină tracică,sarmatică,greco-romană şi slavă. La noi românii, ca şi la alte popoare, de mult, de când încă nu se ştia despre doctori şi despre medicamente, fiecare om îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele

moştenite şi transmise pe cale orală şi rareori scrisă, din generaţie în generaţie. De obicei recurgeau la frecţii, masaje, cataplasme şi la plantele medicinale considerate ,,ierburi sau buruieni de leac’’ cunoscute de ei. O serie de informaţii despre plantele de leac le avem din lucrarea ,,Materia medicală" scrisă de anticul Pedanios Dioscoride,în care descrie multe din plantele pe care le mai folosesc încă şi astăzi locuitorii zonelor rurale şi care poartă denumiri geto- traco- dacice 29 . În acea lucrare el a făcut o interesantă sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice despre 704 plante, pe care, în cea mai mare parte le şi descrie; dintre ele, 40 de denumiri de plante sunt de origine dacică. Medicina empirică a constituit un izvor nesecat de cunoştinţe vindecătoare şi pentru practica medicală a călugărilor din bolniţele mânăstireşti, despre care am relatat în capitolul precedent al Din studiul documentelor cu referire la bolniţe, reiese clar că pe lângă slujbele religioase (sacroterapie)acolo se administrau bolnavilor diferite unguente şi ceaiuri preparate de călugării bine cunoscători în medicina populară. Luminatul domn al Ţării Româneşti Matei Basarab, în anul 1640, sprijină tipărirea în limba română, la Mănăstirea Govora a unei pravile bisericeşti,zisă şi ,,cea mică’’, care cuprinde legiuiri bisericeşti, dar şi câteva percepte medicale sau de igienă, constituind astfel un fel de cod medico-legal, care este considerat astăzi cel dintâi în ţara noastră. Începând din secolul al XVI-lea viaţa oraşului Râmnicul Vâlcea s-au produs schimbări importante în modul de asigurare a stării de sănătate a locuitorilor săi. Familile boiereşti, şi o mare parte a locuitorilor înstăriţi,ai oraşului au contribuit la apariţia şi în acest oraş apar la Râmnic,,doftorilor" şi a ,,bărbierilor –chirurgi’’. Printre primi care tratau într-o manieră cât de cât ştiinţifică diferitele afecţiuni au fost felcerii - persoane cu pregătire medicală medie, care –i ajută pe medicii-agenţii sanitari, care tratau rănile, scoteau măsele, aplicau lipitori şi /sau ventuze ,preparau diferite ceaiuri şi siropuri etc. Bărbierii se ocupau şi ei cu scoaterea măselelor, cu prelevarea de sânge sau cu prepararea şi aplicarea unor alifii pentru diferite tratamente a feţei. Chirurgii-bărbieri lucrau în propriile frizerii,unde făceau şi mici intervenţii chirurgicale sau îi vizitau la domiciliu pe unii bolnavii sau pe cei grav accidentaţi. Între documentele existente din anul 1903 în fondul Primăriei Râmnicul Vâlcii, pe când era medic şef al oraşului dr. Gheorghe Sabin există unele care ne dau posibilitatea de a cunoaşte locaţiile şi pe câţiva din bărbierii râmniceni care ,,scoteau dinţii, pansau rănile sau puneau ventuze. Astfel aflăm că în ,,bărbieria’’ lui Gh. Pascu, printre ustensilele sale obişnuite se găseau şi instrumente de scos dinţii, ca de altfel şi în ,,bărbieria’’ lui Gh. Marinescu, care se ocupa şi el cu scoaterea dinţilor. Până târziu,pe la începutul sec. al XX-lea, mahalalele mărginaşe ale Râmnicului n- au prea ştiut de doctori. Locuitorii lor încercau să-şi vindece beteşugurile ,,cu fierturile şi cu plămădelile babelor doftoroaie, cu prelevări de sânge, cu lipitorile bărbierilor şi mai târziu şi cu leacurile pe care le preparau spiţerii’’ 11 .

De asemenea şi apele tămăduitoare, pe care le beau oamenii suferinzi sau cu care

se spălau au avut şi ele un efect mare asupra psihicului acestora. In partea de nord a oraşului Râmnicul Vâlcii pe "Valea lui Stanciu" se afla un izvor, unde în vinerea de după Paşti se aduna o mare mulţime de lume din oraş, cât şi din alte părţi şi după ce preotul făcea o slujbă de sfinţire a apei, credincioşii se spălau cu ea, iar alţii luau în vase apa de izvor pentru a fi folosită acasă în diverse situaţii. Izvoare ,,tămăduitoare’’ se mai aflau şi în Parcul Zăvoi. Acolo era construit special un pavilion und e oamenii puteau să stea atunci când veneau pentru a face cura cu apă vindecătoare. Şi în partea de sud-vest, la marginea Râmnicului exista "Fântâna Catâri" care erau în proprietatea Episcopiei şi a cărei apă tămăduitoare era folosită la spălături oculare în tratamentul bolilor de ochi. Era şi este binecunoscut faptul că zona vâlceană s-a bucurat şi se bucură de o adevărată bogăţie în păduri,deci de aer curat,dar şi de ape minerale, a căror eficacitate terapeutică oferă o mare varietate de tratamente medicale cu apele terapeutice din Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Căciulata şi Ocnele Mari. Prima semnalizare scrisă în care oraşul Râmnicul Vâlcii este recunoscut ca ,,loc de odihnă, linişte şi aer curat’’, o avem de la 1557, când,,Pătraşcu Voievod vine în Râmnic

. Secolul al XVIII-lea este bogat în informaţii referitoare la activităţile comerciale ale negustorilor râmniceni dar şi la relaţiile lor cu diferite,,case comerciale" din Transilvania de unde, printre diversele mărfuri aduse şi comercializate se găseau şi multe produse farmaceutice, astfel încât populaţia oraşului şi a judeţului se putea aproviziona cu medicamente atât din prăvălii cât şi de la unii comercianţi ambulanţi. Aşa este cazul negustorului Băluţă Nica Teişanu care făcea negoţ în anul 1787 cu Casa de comerţ ,,Fraţii Marcu’’ din Sibiu iar printre mărfurile aduse se găseau şi multe produse farmaceutice, cazul negustorului Gheorghe Marcovici care în anul 1790 aducea medicamente de la Casa de comerţ ,, M. Sarafanu’’ din Sibiu în schimbul unor mărfuri pe care le ducea din judeţul Vâlcea sau cazul negustorului Dumitrache Iordan care aducea în anul 1793 mărfuri de la Sibiu prin,,Casa Fraţilor Marcu"; printre diversele mărfuri aduse de aceşti negustori se aflau şi multe produse farmaceutice. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la Râmnic îşi fac apariţia,,medicii străini" cu studii medicale recunoscute şi care se stabilesc în urbea vâlceană, moment care constituie începutul medicinii ştiinţifice pe meleagurile vâlcene. Aceşti medici fabricau şi vindeau, ei înşişi leacurile farmaceutice pe care le prescriau bolnavilor . Pe lângă plantele curative indigene ei foloseau şi ,,drogurile’’ 2 aduse de diverşi negustori de la Sibiu şi de la Braşov. In anul 1792 Episcopul Râmnicului, Nectarie a numit ca ,,hirurg’’ la Râmnicul Vâlcii, pe medicul Adam Ulrih, pe care după doar un an a voit să-l înlăture din post dar n-a reuşit deoarece ,,prin porunca lui Vodă s-a stabilit ca să i se continue leafa dohtorului Adam, de 20 taleri lunar’’, iar banii care i se datorau proveneau din cutia milelor de la episcopie. Activitatea medicală în oraşul Râmnicul Vâlcea a stat şi în atenţia domnitorului

pentru a-şi îngriji sănătatea’’.

2 Drog= substanţă organică sau anorganică la prepararea medicamentelor. În ţările anglo-saxone dro= orice medicament. Astăzi termenul de drog este rezervat doar substanţelor stupefiante.

fanariot Constantin Ipsilanti, care în anul 1802, trimite în judeţul Vâlcea,, un doctor osebit, cu ştiinţă de tămăduiri pentru bolnavii din această zonă’’. Mai târziu prin adoptarea Regulamentului Organic în Ţara Românească, în anul 1831, se intensifică măsurile de carantină pentru bolile contagioase în judeţele Valahiei. In acea perioadă la Râmnic, a fost instalat medicul Francisc Albiner (sau Alghinerul) ca,,dohtor" al ocrugului II 3 Vâlcea". Începând din anul 1826 şi până în 1840, medic în Râmnic a funcţionat Vasile Anania ( zis Grecul). El a îndeplinit funcţia de medic al oraşului, al episcopiei şi al seminarului. După anul 1834 el a coordonat întreaga activitatea medicală din judeţele Vâlcea şi Romanaţi. Patru ani mai târziu aflăm că ,,medicul Vasile Anania, este pedepsit în anul 1838 pentru starea proastă a farmaciei din Râmnicul Vâlcii" (probabil că era vorba de farmacia,,Salvator" . In următoarele două decenii, documentele vremii mai consemnează existenţa în oraş şi a altor medici străini: Ion Tischler ( medicul ocurgului Vâlcea), Zisu Conofan (care îndeplinea funcţia de medic de ocrug în oraşul Râmnicul Vâlcea; medicul Paul Wilhelm Ziegler ( medic de origine germană cu diplomă obţinută la Academia Medico Chirurgicală din Klausenburg şi care profesează în Râmnic între anii 1839 şi 1842)ş.a. Un medic cu merite mai mari în activitatea de organizare a serviciului medical râmnicean, a fost dr. Martin Schlachter care a profesat între anii 1846-1859 împreună cu doi felceri: Iosif Schtahofer şi Niţă Bărbierul, iar ca spiţer, Samoil Sontag , care deşi avea deschisă o ,,spiţerie’’,nu poseda diplomă. In anul 1880 este numit medic comunal al oraşului Râmnicul Vâlcea dr. Ion Suciu, cel care, în colaborare cu alţi medici, reuşeşte să construiască primul spital din oraşul şi judeţul Vâlcea în care funcţionează şi astăzi numeroase secţii clinice care intră în componenţa spitalului judeţean de Urgenţă Vâlcea. În 1835, în Râmnic îşi mai desfăşurau activitatea o moaşe şi doi spiţeri, unul dintre ei fiind Friederich spiţerul, sosit în oraş de la Budapesta

EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR SPITALICEŞTI DIN RÂMNIC ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA

Istoria românilor consemnează faptul că începând din anul 1386 localitatea denumită Râmnicul Vâlcea a devenit reşedinţă domnească pentru Mircea cel Bătrân,care l-a denumit oficial ,,Oraşul domniei mele’’ ,condus atunci de un ,,Sfat de pângari’’(consilieri ai domnitorului) şi de un ,,Sfat de bătrâni’’. Cu câteva decenii înaintea acelui eveniment din iniţiativa şi sub protecţia Cavalerilor Teutoni s-a înfiinţat în micul orăşel Râmnicul Vâlcea o mănăstire de călugări franciscani. Odată cu ei au sosit în oraş stabilindu-se aici şi primii meseriaşi şi comercianţi saşi, dar şi numeroşi români transilvăneni, denumiţi ,,ungureni’’. Din păcate despre acea perioadă şi despre migraţia amintită au rămas foarte puţine însemnări care să permită istoricilor să urmărească continuitatea migraţiei şi transhumanţei

3 Ocrug= veche denumire a circumsripţiei sanitare rurale sau orăşeneşti

din Transilvania către Oltenia de nord. Aşa se explică faptul că despre străinii sosiţi din alte

state pe teritoriile vâlcene înainte de secolul al XVIII lea cunoaştem puţine date. Începând din secolul al XVIII-lea dezvoltarea economică,industrială şi comercială în teritoriul actualului judeţ Vâlcea,ca şi apariţia şi dezvoltarea instituţiilor medicale (sanitare) în acest teritoriu s-au datorat prezenţei a numeroşi străini de neamul nostru sau a unor numeroşi români transilvăneni veniţi şi stabiliţi aici, meleagurile Olteniei de Nord, cunoscută şi sub numele de Oltenia de sub munte.

O privire sumară peste datele istorice cunoscute până în prezent permit observaţia

după care străinii de neam au venit în aceste teritorii ,au desfăşurat diverse activităţi în special

în domeniul comercial,dar şi în cel medical, practicând diverse specialităţi medicale şi farmaceutice învăţându-ne şi pe noi autohtonii să le practicăm şi cu timpul chiar să-i înlocuim.

În termenii democraţiei actuale se poate spune că oltenii sunt gazde bune pentru toţi

cei care vin la noi cu gânduri bune. Nu cunoaştem să de fi comis în aceste teritorii acte de

discriminare pe criterii etnice.

În anul 1792 ,în timpul războiului Austriei cu Turcia şi în perioada care a urmat ,

învingătorul- Imperiul Habsburgic – a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital militar în care să se interneze militarii austrieci bolnavi. După retragerea armatei austriece acel spital ,, a fost cumpărat şi achitat cu banii Episcopiei Râmnicului şi al mănăstirilor’’ din judeţul Vâlcea, fiind preluat de edilii oraşului,care

s-au preocupat de asigurarea condiţiilor de protejare a sănătăţii cetăţenilor,de aducerea de medicii care să-l deservească,dar şi de organizarea unei carantine capabilă să facă faţă teribilei epidemii de holeră din acea perioadă. Mult mai târziu,în anul 1832 s-a organizat un spital public în casele boierului Ghiţă Iovipale ,,în care se vor aduna femeile publice ( femeile uşoare n.a.) şi după căutare să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în patru- cinci săptămâni’’. Tot în anul acelaşi an în organizarea sistemului sanitar apar şi unităţile de bază pentru asistenţa medicală ambulatorie,circumscripţiile sanitare urbane şi rurale, dar care au devenit funcţionale mult după acea dată -în anul 1848- din cauza lipsei de medici.

În anul 1843 edilii oraşului hotărăsc înfiinţarea unui spital de boli venerice pentru

tratarea locuitorilor judeţului Vâlcea,cunoscându-se faptul că numărul acestor boli s-au extins

considerabil în rândul populaţiei vâlcene şi în special a celei de la oraş.

În anul 1849 armata rusă a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital pentru militarii ruşi

existenţi în ţară în aceea perioadă,dar după doar patru luni spitalul s-a mutat în Bucureşti. Tot în deceniul al V-lea al secolului al XIX-lea în oraş s-a înfiinţat un spital pentru militarii turci,dar şi un altul în clădirile Schitului Troianu pentru militarii austrieci bolnavi de holeră. În anul 1852 Domnitorul Barbu Ştirbei emite un ,,ofis domnesc’’ prin care se înfiinţează în toate capitalele de judeţ câte un spital de boli venerice, cu un număr de 15 paturi. Nou înfiinţatul spital din Râmnicul Vâlcea era condus de felcerul Anton Vasilicov. Tot atunci din dispoziţia Domnitorului Barbu Ştirbei se realizează îmbunătăţirea şi modernizare sistemului centralizat de aprovizionare cu apă a oraşului . Mai târziu, în anul 1856 se înfiinţează un al doilea spital militar pentru austrieci, care a funcţionat în casele boierului Fotache Radovici.

În anul 1860 în casele boierului Vasile Plăpumaru s-a instalat provizoriu un spital

militar pentru militarii români ai batalionului de vânători, spital aflat în sudul oraşului, tot în zona Troianu. Concomitent cu existenţa spitalelor militare de campanie, pentru cei circa 7000 de locuitori ai Râmnicului activitatea medicală se desfăşura în clădiri improprii. Din acest motiv după anul 1896 începe construcţia în etape a unor noi clădiri care vor pune baza viitorului spital judeţean Vâlcea construit sub directoratul dr. Ioan Suciu şi care a primit denumirea de ,, Spitalul judeţean I. G. Duca’’. Din iniţiativa medicului primar Petre Teodorini în anul 1939 se înfiinţează un spital de copii cu 20 paturi. După izbucnirea celui de al doilea război mondial,pentru ostaşii români răniţi se înfiinţează în Râmnic două spitale militare de campanie- unul în localul Liceului Alexandru Lahovari, condus de căpitanul medic vâlcean Nicolae Negoescu şi altul în localul Seminarului Teologic Sfântul Nicolae,condus tot de un medic vâlcean dr. Petre Teodorini. În aceste spitale au fost îngrijiţi şi trataţi răniţii şi marii mutilaţi de război din Răsărit. În ajutorul medicilor din aceste spitale au venit ca voluntari să ajute numeroase maici din Eparhia Râmnicului, eleve şi femei gospodine dar şi numeroşi voluntari bărbaţi, care au ajutat spitalele în probleme de intendenţă. Primele documente scrise în legătură cu existenţa unui spital civil în Râmnic datează din anul 1840 constând într-o notă scrisă prin care ,,medicul era obligat să viziteze bolnavii atât acasă cât şi la spital’’ Tot în acelaşi dosar, se găseşte o notă referitoare la înfiinţarea în anul 1843 a unui spital de boli venerice în Râmnicul Vâlcii. In martie 1844,un anume egumen Antim Temelie din Câmpulung- Muscel trimite un înscris la Râmnicul Vâlcii, prin care oferă o casă a sa situată în mahalaua Sfântul Gheorghe din urbea vâlceană pentru instalarea unei spital, iar în cazul în care casa nu este folosită pentru înfiinţarea unui spital, să se înfiinţeze acolo ,,o şcoală pentru învăţarea copiilor de orişice stare’’

În anul 1846, ocârmuirea ,,cere din nou magistraturii să ia măsuri urgente pentru ca spitalul să fie înfiinţat conform instrucţiunilor nr. 6499 din 1843’’. În anul 1847 spitalul, deşi relativ nou înfiinţat este mutat în casele lui Ghica Iovipale, vechiul local fiind transformat în şcoală. Lucrările de reorganizare ale spitalului au fost conduse de doctorul M. Şchlahter. Şi ca o noutate, se hotărăşte ca la internarea bolnavilor în spital, comunele din care provin unii bolnavi să contribuie şi ele cu anumite sume de bani.

Datorită epidemiei de holeră care a izbucnit în oraş în anul 1848, s-a hotărât ca,,bolnavii să fie internaţi în casa familiei Constantin Măldărescu devenită prin donaţie metoh al Mănăstirii Cozia, construcţie aflată în partea de sud-vest a oraşului ,într-o margine’’. Între anii 1848 şi 1849 în oraşul Râmnic a funcţionat ca medic şi doctorul Roth ,,un refugiat politic sosit din Ardeal’’ şi care după terminarea revoluţiei s-a reîntors în Ardeal,conform presei vremii. În anul 1851, ca urmare a ordinului ,,Departamentului Dinăuntru’’ 29 , se hotărăşte reînfiinţarea spitalul veneric din oraş şi se închiriază pentru aceasta casa Sultanei Obretin. În acea casă în anul 1848 a fost cazat generalul Magheru, iar după plecarea acestuia a fost

transformată în spital pentru trupele ruseşti. Cele 15 paturi cu care funcţiona spitalul în casele Obretin nu puteau satisface numărul mare de pacienţi cu boli venerice şi ca atare s-a recurs la închirierea şi a altor case în acest scop. Una dintre acestea a fost casa proprietarului I. Bunescu. Medic al acelui spital a fost doctorul Şchlahter,,care căuta şi pe bolnavii râmniceni internaţi în spital şi pe bolnavii din judeţ". Pentru meritele sale în îngrijirea bolnavilor Consiliul Comunal al Râmnicului i-a oferit acestui medic dreptul de folosinţă asupra unui lot de pământ din oraş situat lângă ,,bariera cea nouă’’. Între anii 1873 şi 1877, medic al oraşului Râmnicul Vâlcea dar şi profesor de igienă şi

medicină la seminarul teologic a fost doctorul I. Surupeţeanu, dar care din păcate cade răpus în anul 1877 de tifos exantematic, contractat de la bolnavii pe care-i îngrijea. Locul său este luat de dr. Ion Suciu (despre care am relatat).

O perioadă de timp spitalul urbei a mai funcţionat şi în casele boierului Munteanu, case

care se aflau în centrul oraşului. Nu după mult timp acel imobil a fost demolat,şi pe acel loc s-a construit Palatul de Justiţie. Intre anii 1890 1895 s-a petrecut un eveniment memorabil pentru medicina vâlceană. Atunci dr. Ion Suciu ajutat de doctorii Gh. Sabin şi Ch. Laugier, (inspector sanitar la Inspectoratul Sanitar pentru Oltenia din Craiova), iniţiază şi sprijină construirea spitalului judeţului Vâlcea,care se poate vedea şi astăzi şi despre care se vorbeşte ca despre ,, spitalul

vechi’’ sau ,,spitalul nr.2’’, deşi aceste denumiri nu mai sunt de actualitate Timp de 11 ani acel spital a fost condus de dr. Ion Suciu care a decedat la începutul anului 1906. Despre dr.Ion Suciu menţionăm şi faptul că după moartea sa,locuinţa în care a locuit a servit ca local al şcolii postliceale sanitare, până la demolarea ei. Au mai desfăşurat activitate medicală de pionierat în diferitele secţii ale spitalului, următorii doctori: Zografos, medic al judeţului şi preşedinte al Consiliului de igienă; dr. G. Sabin, medic primar, apoi prefect şi senator; medicii comunali: C, Constantinescu, Firu Diţulescu, Hristea Gheorghiu, etc. Din anul 1906, conducerea spitalului din Râmnicul Vâlcea este preluată de dr. Hildan, şi dusă până în anul 1920, când iese la pensie. În timpul directoratului său ia fiinţă secţia de chirurgie a spitalului , condusă de dr. Petre Iordăchescu, care preia conduce spitalului până în anul 1938, când iese la pensie. De atunci doctorul Alexandru Hozoc, care funcţiona în spital din anul 1920 ca şef al secţiei medicale preia şi conducerea spitalului până în anul 1939. Din acel an şi până în 1946 direcţia spitalului îi revine dr. Petre Teodorini, în timpul căruia se construiesc noi pavilioane în care au funcţionat maternitatea, secţia O.R.L., secţia T.B.C., şi cea de endocrinologie, la a cărei inaugurare a participat şi Ministrul Sănătăţii de atunci,dr. Ion Constantinescu. Din anul 1946 spitalul a fost condus cu autoritate şi competenţă de dr. Gheorghe Iliescu,până la pensionarea sa din anul 1968. Este demn de reamintit şi faptul că în Râmnic în perioada interbelică au funcţionat şi câteva sanatorii particulare. Dintre acestea cele mai importante care funcţionau din anul 1927 erau cele conduse de dr. Theodor Niculescu (de boli interne) şi de dr. Zeană ( de chirurgie ). Câteva date statistice consemnează evoluţia demografică pozitivă a populaţiei

oraşului Râmnicul Vâlcea începând de la anul 1871 de când există date consemnate în arhivele locale şi până în prezent. În anul 1871 populaţia oraşului era de 5750 locuitori; în 1899 = 7300; în 1912 = 9628; în 1930=15648; în 1948 =17238; în 1956 = 18984; în 1971 = 40789; în 1992 = 116914 (cifră record ) după care urmează o scădere severă a populaţiei din cauza migraţiei populaţiei urbane către mediul rural din motive economice, ajungându-se în anul 2011 la o populaţie de doar 98300 locuitori. Cel de-al doilea oraş din judeţul Vâlcea – Drăgăşani,avea în anul 1912 o populaţie de doar 8000 locuitori,în anul 1969 = 14000 locuitori, iar în anul 2009= 20000 locuitori. Referitor la populaţia întregului judeţ Vâlcea aflăm că în anul 1912 avea 282,000 locuitori; în anul 1966= 382000,iar în anul 2009 = 409000 locuitori, suprafaţa judeţului Vâlcea fiind în prezent de 5705 km 2 . După reforma administrativă din anul 1968 prin care se reînfiinţează judeţele,în anul 1972 în Râmnicul Vâlcea se inaugurează noul spital judeţean de Urgenţă cuplat cu Policlinică în componenţa căruia intră şi secţiile clinice din vechiul spital judeţean,ajungând atunci la un număr de 1400 de paturi. Ulterior s-a construit un nou spital cu profil materno - infantil,cu 400 paturi, care în urma ultimei reforme în sistemul sanitar a intrat şi el în componenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă. Spitale modernizate sau noi se mai află în judeţ în Municipiul Drăgăşani şi în oraşele Brezoi şi Horezu. În schimb vechile spitale rurale din Drăgoieşti şi Lădeşti, precum şi spitalul orăşenesc din Bălceşti s-au transformat în centre medicale ambulatorii. În comuna Mihaieşti funcţionează Sanatoriul de pneumo-ftiziologie pentru locuitorii întregului judeţ Vâlcea,purtând numele Academicianului vâlcean ,,Constantin Anastasatu’’. În afara acestor instituţii medicale din Municipiile Râmnicul Vâlcea şi Drăgăşani,în oraşele Băbeni,Bălceşti,Berbeşti,Brezoi,Horezu,precum şi în unele comune mai importante din judeţ există unităţi medico –sociale pentru asistenţa copiilor şi vârstnicilor susţinute de la bugetul de stat. Poate că râmnicenii îşi amintesc faptul că până la construirea în anul 1972 a noului spital judeţean Vâlcea, secţia de pediatrie a funcţionat într-o splendidă construcţie din centrul oraşului (situată pe bulevardul Tudor Vladimirescu) preluată de la Direcţia Judeţeană de Drumuri,şi că în casele Lupşa situate în vecinătatea secţiei de pediatrie funcţiona,,Casa de copii preşcolari ‘’. Ambele aşezăminte medico-sociale au în prezent alte destinaţii. Aşa cum era de aşteptat, pentru nevoile de îngrijiri de sănătate acordate în regim de ambulator sau în regim de internare în spital şi numărul de cadre mediale,de asistenţi medicali şi de personal auxiliar a crescut progresiv,astfel încât o statistică sanitară releva faptul că în întregul judeţ existau 400 medici şi 1500 cadre medii şi auxiliare. Aceste valori au continuat să crească până în anul 2010,după care, în urma unor restructurări şi redistribuiri de personal numărul acestora a scăzut simţitor. La toate acestea s-a mai adăugat şi exodul de personal medical şi auxiliar din întregul judeţ către ţări europene în care lipsa de personal medical este chiar mai mare decât la noi. Cei care a migrat din motive economice au fost tentaţii de retribuţia muncii care este incomparabil mai mare decât cea din unităţile noastre medicale. Despre apariţia şi dezvoltarea serviciilor de stomatologie din municipiul Râmnicul

Vâlcea şi din judeţul Vâlcea nu sunt cunoscute prea multe lucruri. Singurele date oficiale datează din anul 1934 când se consemnează faptul că în oraşul Râmnicul Vâlcea funcţionau doar două cabinete stomatologice private: unul condus de medicul stomatolog Alexandru D. Petrescu şi altul condus de dr. Viorica Stamatopol-Negoescu ( cabinet care îngloba şi un cabinet de tehnică dentară). Cu timpul, desigur că numărul acestora a

crescut şi totodată au apărut centrele stomatologice de stat care au atras cea mai mare parte a pacienţilor cu suferinţe buco- dentare. Primul centru stomatologic a fost deschis chiar în spaţiul

larg şi gratuit al populaţiei vâlcene la asistenţă

spitalului vechi şi asigura accesul

stomatologică . În prezent majoritatea serviciilor medicale de stomatologie şi laboratoarele de tehnică dentară sunt privatizate,reţeaua de stomatologie de stat mai existau doar în colectivităţile şcolare, în unităţile militare sau în cele militarizate ( M.A.I., S.R.I., I.SU.)

CAPITOLUL III

ISTORICUL FARMACIILOR VÂLCENE

Octavian Popescu, Titi Mihail Gherghina

O altă latură a practicii medicale în Râmnic şi în judeţul Vâlcea este cea

farmaceutică, definită ca producătoare,furnizoare şi distribuitoare a medicamentelor, de regulă în baza unei prescripţii ( reţete ) medicale. Această s-a activitate desfăşurat în teritoriul vâlcean odată cu apariţia şi practicarea unei medicinii ştiinţifice. Dintr-un început trebuie să precizăm faptul că documentându-ne în acest sens suntem în măsură să formulăm şi să susţinem,ca şi în cazul istoriei practicii medicale pe meleagurile vâlcene,ipoteza după care primii farmacişti care au activat începând din secolul al XIX-lea în localităţile vâlcene au fost în majoritate străini de neam : austrieci, germani, italieni,francezi,greci şi alţii . Rolul lor în asigurarea stării de sănătate a populaţiei autohtone vâlcene,a fost salutar şi el trebuie remarcat şi apreciat aşa cum se cuvine de noi, cei de astăzi.

Cu timpul, locul farmaciştilor de alte naţionalităţi a fost luat de tinerii români absolvenţi de liceu din localităţile judeţului,care au urmat înalte studii universitare farmaceutice, terminate cu o licenţă de stat, după care au devenit fie salariaţi bugetari ( în unităţile sanitare de stat) fie şi- au deschis farmacii private ( particulare) sau au preluat de la alţi confraţi unele farmacii deja existente . Istoriceşte vorbind, în sistemul sanitar din Ţara Românească,pe lângă medici erau şi ,,spiţerii’’ 4 care preparau medicamentele prescrise de ,,doftori’’ .În unele cazuri locul acestora

4 Termeni de,,spiţeri’’ şi ,,spiţerii’’ provin din limba italiană şi se referă la cei care vindeau ,,speciile’’

era luat de ,,erboriştii’’ care aveau cunoştinţe în special în ceeace priveşte selectarea

ierburilor şi plantelor ce intrau în componenţa medicamentelor prescrise de medici.

În anul 1797 domnitorul Alexandru Ipsilante instituie obligativitatea spiţerilor

de a se conforma farmacopeei 5 austriece din anul 1780. Mai târziu Regulamentul Organic

reglementează în mod general regimul farmaciilor. Dreptul de a deschide o farmacie îl

obţineau numai ,,spiţerii’’ cu diplomă,deoarece înainte de această reglementare

medicamentele se vindeau în băcănii de comercianţi fără competenţă farmaceutică.

Majoritatea medicamentelor comercializate în vechile ,,spiţerii’’, denumite mai târziu

,,farmacii’’ erau aduse în oraşele vâlcene din alte oraşe şi în special din Sibiu, Braşov şi

Bucureşti.

Istoria medicinii vâlcene consemnează faptul că în anul 1778 un negustor din Râmnicul

Vâlcea îi scria Casei comerciale ,,Hagi Pop’’ din Sibiu, rugând să i se trimită rozmarin plante

,fiindu-i necesară pentru pregătirea unui balsam. De la un negustor din Bucureşti spiţerii vâlceni

se aprovizionau cu lipitori, cu ajutorul cărora le aplicau unele tratamente bolnavilor.

În anul 1796 negustorul vâlcean Matei Popovici cere,,şase ploscuţe din care sug copii’’.

În anul 1798 pitarul Constantin Brăiloiu din Râmnicul Vâlcea îi cere aceleiaşi Case ,,Hagi Pop’’

din Sibiu,să-i trimită pentru caimacăneasă ( soţia lui Iancu Caragea,vel postelnic) anans din

grădina Bruckenthal,, deoarece dumnealui, dohtorul ce se află lângă dumneaiei(credem că este

vorba despre doctorul Adam Ulrich ) cere această reţetă’’.

Pentru vânzarea corectă şi în deplină siguranţă,,subcârmuirea’’ vâlceană ia toate

măsurile pentru vânzarea către cetăţeni a ,,hapurilor’’ şi ,, prafurilor’’, coordonarea acestora

vânzări fiind făcută direct de medicul şef al oraşului Râmnicul Vâlcea.

Aşa cum s-au petrecut lucrurile în toată Ţara Românească,şi în oraşul Râmnicul Vâlcea

primii care au deschis,,spiţerii’’ au fost cetăţeni străini,cei mai mulţi veniţi din Transilvania, care

pe atunci era parte a Imperiului Austro- Ungar .

Aşa se face că cel dintâi spiţer la Râmnic a fost Ioan Mişcolz,care deschide farmacia

,,Salvator’’ în anul 1833. A urmat deschiderea altei ,,spiţerii’’ în anul 1834 de către un neamţ, de

profesie spiţer,venit de la Budapesta ,şi o alta deschisă de către Friedrich spiţerul.

În anul 1853 spiţerul Samuel Szontag deschide şi el o farmacie,având ca locaţie actuala

,,Casă Memorială Anton Pann’’ din Râmnicul Vâlcii.

,, La 8 iulie 1854,medicul de ocrug M. Schlahter îl autorizează pe Iosef Eitel să

deschidă o farmacie în Râmnicul Vâlcea,prin cumpărarea vechii farmacii care aparţinuse înainte

lui Samuel Szontag .

În jurul anului 1880 Iosif şi Iosefina Paslawski – Bejan , deschid în oraş o farmacie cu

firma ,,La Coroana Regală’’,pe care o conduce farmacistul Iosif Bejan până în anul 1914, când

moare. Farmacia va fi condusă în continuare de soţia sa de asemenea farmacistă, iar ulterior,

între anii 1935-1940 este condusă de fiica şi ginerele său,Mira şi Dinu Simian. Farmacia a

funcţionat pe str Ştirbei Vodă nr. 2 în casele familiei Bejan,construite în anul 1900,aşa cum

rezultă din documentele oficiale ale Fondului Camerei de Comerţ şi Industrie,dosar nr.

41/1932,pe când medic şef al oraşului era dr. Gheorghe Sabin.În anul 1948 farmacia a fost închisă , fiind naţionalizată. Concomitent cu farmacia,,La Coroana Regală’’ se deschide în Râmnic o alta denumită ,,La Salvatorul Heinrich Tomas’’ condusă de farmacista Speranţa Niculescu, dar şi o alta denumită ,,La Speranţa’’ ,condusă de farmacistul Eustaţiu Cristescu. Ulterior s-au deschis şi ale farmacii conduse de farmaciştii George Pendifranga, Eitel Iulius, Alexandru Apostolescu , Gheorghe Izvoranu, Gheorghe Hătăreanu şi Constantin Nicolescu.

Pe lângă farmacii,în Râmnic mai funcţionau şi magazine cu articole de parfumerie, dar care vindeau şi unele preparate farmaceutice. Acestea erau cunoscute sub denumirea de ,,drogherii’’.Cea mai cunoscută dintre ele era cea deschisă de Getta Minculescu şi avea firma ,,Drogheria Izbânda’’ deschisă în anul 1922. Mai târziu,în anii 1925- 1926 în Râmnic funcţionau 3 astfel de drogherii şi 6 faramcii, suficiente pentru populaţia oraşului , dar insuficiente pentru întregul judeţul Vâlcea. În anul1914 s-a deschis primul magazin-atelier de aşa zisă ,,optică medicală’’, patronat de Leoncidis Giuseppe,iar în anul 1924 armeanul Kerop Sarkisian a deschis un magazin care comercializa coloniale, zahariale,dar şi ceaiuri medicinale. Pentru sănătatea populaţiei şi în special pentru ameliorarea stării ei igienice, Iosef Chisgonski a construit în oraş la începutul secolului al XIX-lea în fabrică de săpunuri. Tot cam în aceeaşi perioadă s-au deschis primele farmacii şi în unele dintre cele mai importante localităţi din judeţ. Aşa este cazul celei deschisă de farmacistul Marica în Horezu,de Papagoga în Călimăneşti ( în anul 1900) sau de cele deschise în Drăgăşani,Govora,Olăneşti şi Brezoi. Dintre farmaciştii originari din judeţul Vâlcea se detaşează o personalitate a profesiei sale, Doctor în Farmacie Elena Moldoveanu, care a lucrat în cercetarea farmaceutică în Bucureşti şi a ocupat un loc în conducerea naţională a Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale din România. Istoriografia locală referitoare la locul farmaciştilor şi al farmaciilor în sănătatea publică

este oarecum nedreaptă,deoarece s-a ocupat în suficientă măsură de prezenţa şi evoluţia în timp a farmaciilor particulare (astăzi denumite farmacii private) dar de loc sau foarte puţin de farmaciştii care au activat în farmaciile din unităţile sanitare din întreg teritoriul vâlcean,atât în condiţii de pace, cât şi de război (atunci când pe teritoriul judeţului funcţionau spitalele denumite de ,,zonă interioară’’) . Din aceste considerente credem că este corect şi necesar să le aducem noi astăzi tuturor acestora un elogiu binemeritat, deoarece trebuie cunoscut faptul că farmacia dintr-un spital este o parte indispensabilă dintr-o mare,,uzină de sănătate’’.

*

* Concluzionând trebuie să remarcăm faptul că în ciuda practicilor terapeutice empirice (populare) practicate până nu de mult se poate considera că nivelul de cunoaştere şi înţelegere a problemelor legate de boală şi de sănătate în rândul populaţiei a crescut şi că astăzi suficient de mulţi cetăţeni recurg la mijloace şi terapiile naturale denumite generic terapii

*

complementare, cu ajutorul unor preparate obţinute din plante medicinale care sunt mai puţin agresive asupra organismului uman decât produsele farmaceutice denumite medicamente. Dar şi mai puţin active! Totuşi medicina ştiinţifică foloseşte şi astăzi o parte din tezaurul etnoiatriei (medicina populară), dar numai după efectuarea în prealabil a unui vast program de cercetare ştiinţifică a remediilor terapeutice naturale şi a tuturor surselor de materii prime folosite în producţia de medicamente sau de aşa numite ,,suplimente nutritive’’.

CAPITOLUL IV FACTORII BIOCLIMATICI ŞI BALNEARI- MINE DE AUR ALE MEDICINII VÂLCENE

Situat în regiunea subcarpatică a Olteniei de Nord,judeţul Vâlcea este plasat într-o zonă cu climat temperat continental determinat de caracteristicile geo - morfologice ale reliefului,de reţeaua hidrografică şi de vegetaţia bogată în care foioasele, dar şi coniferele ocupă o mare suprafaţă din judeţ. Clima blândă şi factorii naturali terapeutici (aer,apă, soare ) la care se adaugă prezenţa în sol a unor ape minerale - mai puţine calde,mai multe reci – fac din acest judeţ o oază de sănătate prin combinarea benefică a efectelor factorilor climatici cu cei balneari şi asupra oamenilor sănătoşi,dar mai ales asupra celor cu diverse suferinţe medicale, de regulă cronice 2 . Clima zonei variază de la una de câmpie, în zona de Sud a judeţului ,cu influenţă uşor excitant- solicitată asupra organismului uman, la o climă de deal în zona subcarpatică, cu efect ,,de cruţare’’ asupra organismului şi până la clima de munte, în Nordul judeţului, cu efecte tonice- stimulatoare asupra omului . În aceste condiţii temperatura medie anuală este relativ blândă,fiind cuprinsă între 11 0 C în sudul judeţului şi – 2 0 C pe vârfurile munţilor, umiditatea umezeală atmosferică variind între 74 % şi 84 % ,iar cantitatea de precipitaţii atmosferice anuale oscilând între 500 mm şi 1000 mm. Clima ,,sedativ indiferentă’’ (de cruţare ) asupra organismului justifică plasarea unor localităţi din judeţul Vâlcea în rândul staţiunilor climaterice din

ţară, iar existenţa apelor minerale reci sau calde fac din acest judeţ unul balnear de renume, nu numai naţional, ci şi internaţional. În rândul staţiunilor doar climaterice de interes naţional intră localitatea Voineasa ,iar în al celor mixte, balneo-climaterice, Călimăneşti- Căciulata- Cozia, Govora şi Olăneşti. În afara acestora există o serie de staţiuni de interes local,în care intră localităţile Ocnele Mari, Ocniţa, Bivolari, Păuşa, Buneşti, Costeşti, Mateeşti şi Oteşani; din păcate acestea din urmă sunt puţin valorificate în acest scop.

STAŢIUNEA CĂLIMĂNEŞTI-CĂCIULATA-COZIA

Călimăneştiul balnear este de fapt un complex de unităţi medicale răspândite în trei localităţi geografice apropriate : Călimăneşti , Căciulata şi mai nou şi Cozia, aşa cum precizează doi medici – cercetători,tată şi fiu- Dr Gheorghe şi dr. George Mămularu- care au cercetat ca nimeni alţii trecutul şi scurtează şi viitorul acestei staţiuni balneare de importanţă naţională şi internaţională 20 . Prima atestare documentară a valorii terapeutice a apelor minerale din această staţiune datează din anul 1654,când domnitorul Matei Basarab s-a tratat aici pentru suferinţele sale reumatice şi pentru gută.

A urmat un arc peste timp de peste două secole de ,,tăcere

istoriografică’’, iar din secolul al XIX lea apar numeroase informaţii despre virtuţile terapeutice ale apelor minerale din această staţiune. Iniţial apele de aici erau folosite sub formă de băi locale sau generate făcute într-un

stabiliment balnear sau în gospodăriile localnicilor, dar numai în sezonul estival.

La începutul secolului al XIX-lea au apărut primele publicaţii medicale

despre valoarea terapeutică a apelor minerale nu numai sub formă de băi,ci şi în cură internă (crenoterapie). În anul 1829 medicul francez Constand Marcille a publicat în ziarul ,,Curierul Românesc’’ un mic ghid balnear,completat în anul următor de către dr. C. F. Siller,apoi şi de medicul Johann Nepomuc Meyer. Ulterior ,în anul 1837 medicul Ştefan Vasile Episcopescu publică cea mai cuprinzătoare prezentare a valorii terapeutice a apelor minerale din această

staţiune. La propunerea dr. Carol Davila, Eforia Spitalelor a propus şi realizat, dar mult mai târziu, amenajarea izvoarelor şi construirea unui stabiliment balnear,,în preajma Mănăstirii Cozia’’ 19 . Amenajarea şi extinderea staţiunii a continuat într-un ritm rapid,iar apele minerale de aici au primit ,,Diploma de Grand Prix’’ şi medalia de aur la expoziţia internaţională de alimentaţie şi de ape minerale de la Bruxelles din anul 1893. De atunci apa minerală din izvoarele naturale de aici a fost îmbuteliată şi comercializată în ţară şi în străinătate. De-a lungul existenţei sale,în mai multe rânduri stabilimentele balneare din staţiune au servit ca spitale militare pentru ostaşii răniţii în conflagraţiile mondiale. În anul 1948 staţiunea a fost naţionalizată ,iar lucrările de amenajare a izvoarelor şi construcţiilor au luat o amploare nemaiîntâlnite în trecut, transformând vechea staţiune într-o staţiune nouă, modernă, devenind o adevărată industrie balneară naţională, dar şi chiar o staţiune internaţională mult căutată de străini. În anul 1955 a fost înfiinţată o policlinică balneară cu numeroase cabinete medicale pentru diverse specialităţii şi în special cu servicii de balneo-fizioterapie. Mai mult chiar ,în anul 1957 s-a înfiinţat aici şi primul Sanatoriu de silicoză din ţară. În anul 1974 în Călimăneşti a fost înfiinţată o clinică universitară de balneologie, aparţinătoare de Institutul Medico- Farmaceutic din Bucureşti a cărui conducerea i-a fost încredinţată profesorului universitar Stelian Dumitrescu. Cu un an mai târziu a luat fiinţa aici şi o secţie clinică a Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie ,, Ana Aslan’’ condusă de dr. Lidik Talos- Miluţeanu. În deceniul al şaptelea al secolului al XX- lea vechii staţiuni Călimăneşti - Căciulata i s-a adăugat şi moderna microstaţiune Cozia. După anul 1989 a urmat o perioadă de regres evident a staţiunii. O uşoară revigorare a activităţii balneare a survenit în urma privatizării celor mai importante obiective medicale din staţiune. Câteva figuri proeminente ale medicinii româneşti şi mai ales vâlcene au condus cu mare succes destinele medicale a staţiunii, ceeace a care au dus la decorarea ei în anul 1975 cu Ordinul Muncii clasa I –a. Printre aceştia îi amintim pe foştii medici directori Frumuşanu Constantin, Tudor Marin, Elena

Teleanu, Erwin Benedeck , Augustin Taloş- Măluteanu, Gheorghe Mămularu (călimăneştean de origine) Eugen Lungulescu, Carmen Enescu , prof. dr. Stelian Dumitrescu. Apele minerale din complexul Călimăneşti – Căciulata - Cozia sunt în special sulfuroase (datorită prezenţei hidrogenului sulfurat), dar şi cloro-sodice, brom - iodurate, bicarbonatate, calcice, magneziene, iodurate, sulfuroase. În această staţiune se tratează o serie de boli digestive,urinare,oto-rino- laringologice şi respiratorii, metabolice,ale aparatului locomotor, alergice, dermatologice, ginecologice dar şi intoxicaţiile cronice cu plumb şi siliciu. La efectele terapeutice ale apelor minerale asupra bolnavilor veniţi în staţiune pentru tratament balnear se adaugă şi calitatea aerului pur de munte ca efect climatic pozitiv asupra organismului uman 49 . În prezent în Călimăneşti funcţionează o secţie de recuperare medicală care aparţine de Spitalul de Urgenţă –Vâlcea.

BĂILE GOVORA

Staţiunea este situată ,,ca într-o căldare’’ înconjurată de dealuri împădurite, având o climă blândă temperat - continentală şi de aceea este cunoscută ca o staţiune nu numai balneară, ci şi climaterică. Govora este declarată staţiune balneo-climaterică din anul 1887, când primul ei director medical a fost dr. Macovei şi a fost construită pe terenul care a aparţinutul Mănăstirii Govora, situată în vecinătatea staţiunii. Pe pământurile acesteia s-au descoperit o serie de ,,puţuri cu apă care fierbe’’ şi care în realitate era apă care conţinea iod, sulf, păcură, ţiţei, dar şi un nămol terapeutic 26 . Iniţial cu aceste ape se făceau băi locale sau generale în locuinţele sătenilor , apoi în stabilimente balneare improvizate. ,,Apa aceasta care fierbe’’ era încălzită în nişte hârdaie în care se puneau câteva pietre încinse în foc . În această apă se îmbăiau bolnavii. Ulterior s-a construit un pavilion balnear în care se efectuau numeroase proceduri medicale ( în special băi calde) care foloseau atât apele sulfuroase, iodurate, clorurosodice, bromurate erau extrase cu ajutorul unor sonde răspândite pe raza staţiunii. Nămolul terapeutic era adus din staţiunea Ocnele Mari, situată în vecinătate.

În afara apelor minerale obţinute prin foraj şi folosite sub formă de băi locale sau generale în staţiune există şi câteva izvoare cu ape minerale pentru cură internă (crenoterapie). Indicaţiile terapeutice ale apelor minerale din această staţiune sunt : bolile metabolice, reumatice,oto-rino- laringologice, alergice, respiratorii cronice(astm bronşic, bronşite astmatiforme,scleroemfizem pulmonar) recomandate fie - sub formă de inhalaţii sau aerosoli , fie de băi locale sau generale. Ca şi în cazul staţiunii balneare Călimăneşti –Căciulata – Cozia şi staţiunea Govora este una balneo- climaterică, deoarece şi aici aerul curat furnizate de pădurile de foioase potenţează efectul procedurilor balneare care se efectuează aici. Din păcate şi soarta acestei staţiuni după anul 1989 a fost una nefericită. Stabilimentul balnear şi multe din spaţiile de cazare pentru bolnavi s-au degradat vizibil iar activitatea balneară a diminuat considerabil. Sperăm că tot privatizarea să devină motorul refacerii staţiunii şi revenirii ei în rândul staţiunilor balneo- climaterice reputate pe plan local şi naţional.

BĂILE OLĂNEŞTI

Aflată într-o depresiune din zona deluroasă de la poalele Munţilor Căpăţânii, staţiunea Olăneşti se bucură de un climat continental plăcut. Ea dispune de o serie de ape minerale obţinute de la izvoare de mare adâncime, care conţin ape sulfuroase, clorurate, bromurate, iodurate, sodice, oligominerale pentru cură internă (crenoterapie) şi ape sulfuroase,clorurate şi sodice pentru folosirea în cură externă sub formă de băi locale sau generale,de inhalaţii, de aerosoli sau ca hidrotermoterapie 53 . Dintre cele 30 de izvoare de ape minerale terapeutice cele mai indicate pentru cura internă sunt izvoarele 3,5,7,8,13,15,19 şi 30 indicate în boli de nutriţie şi metabolism,boli renale, endocrine,digestive,hepatobiliare şi respiratorii. Pentru cură externă sunt indicate izvoarele 1,2 şi cele obţinute prin sondele 1001, 1002 şi 1005, recomandate în bolile ginecologice,în nevroze şi în unele boli dermatologice. La beneficiile aduse organsimului de apele minerale din staţiune folosite în cură internă şi/sau externă se cumulează şi efectul climatului sedativ,,de cruţare’’ de care beneficiează cei veniţi în staţiunea balneo-climaterică Olăneşti 33 . Din păcate şi în cazul acestei staţiunii situaţia actuală nu este mult diferită de soarta celorlalte staţiuni balneare din judeţul Vâlcea. Şi în cazul acesteia tot

privatizarea ar putea readuce la valoarea pe care a avut-o staţiunea în trecut ,când era considerată pe acelaşi plan cu staţiuni de renume din străinătate precum Karlsbad, Ems, Wiessbadden sau Evian.

BĂILE OCNELE MARI - OCNIŢA

Când prezentăm aceste două microstaţiuni balneare unite într-una singură încercăm nostalgia unui trecut frumos. Dar cu un prezent deplorabil. Trecutul frumos este justificat de popularitatea de care se bucura această staţiune balneară cu apă sărată şi cu nămol sapropelic.În staţiune funcţionau bazine cu apă sărată rece şi băi la cadă cu apa salină caldă. Perioada interbelică 2 şi deceniile V şi VI ale secolului al XX-lea au construit perioadele de vârf ale staţiunii, până când……… Pe la mijlocul secolului al XX-lea s-a construit colosul industrial chimic de la Govora care consuma cantităţi enorme de apă salină supersaturată transportată pe conducte din Ocniţa şi din Ocnele Mari. Ori, aceste procese tehnologice au dus la prăbuşirea salinelor existente în aceste mici localităţi şi apoi şi la prăbuşirea sau deplasarea unor terenuri cu toate construcţiile civile sau industriale care se aflau pe ele. Astăzi nu se mai poate vorbi de Băile Ocnele Mari, ci de ruinele băilor de la Ocnele Mari şi de la Ocniţa. Locuitorii acestei staţiuni balneare se puteau mândri cu faptul că a fost vizitată în trecut de către domnitorii Radu cel Mare şi de Alexandru Ioan Cuza şi că acolo şi-au căutat sănătatea numeroase alte mari personalităţi ale neamului nostru.

STAŢIUNEA CLIMATERICĂ ŞI TURISTICĂ VOINEASA

Odată cu încheierea construcţiei hidroenergetice de pe Lotru s-au creat premizele apariţiei unei staţiuni montane de interes naţional,- Staţiunea Voineasa – prin reamenajarea blocurilor locuite de constructori şi prin transformarea lor în moderne hoteluri, microhoteluri şi vile dar şi orin crearea unor condiţii de practica a sporturilor de vară şi mai ales de iarnă. Interesantă a fost şi ideea proiectării şi construirii unei staţiuni satelit, în amonte pe Lotru,la marginea lacului de acumulare Vidra microstaţiune care de fapt a fost construită în mare, dar nefinalizată, iar în prezent aflată în stadiul de conservare.

Climatul staţiunii Voineasa este unul de munte,cu veri răcoroase şi ierni reci, astfel încât pe ansamblu climatul este sedativ, tonic şi stimulant pentru organismul uman 53 . În această staţiune se pot trata cu succea o serie de suferinţe neuropsihice precum: nevroza astenică, astenia, fizică şi psihică, stările de post-stres de suprasolicitare. Staţiunea este recomandată şi în convalescenţa după numeroase boli umane, şi în pricipal după bolile aparatului respirator şi silicoză. Staţiunea Voineasa reprezintă însă şi un minunat loc de petrecere a concediilor şi vacanţelor, de practicare a turismului montan,i a sporturilor de iarnă şi de vară ( pe terenurile special amenajate pentru sporturi de echipă).

CAPITOLUL V

VÂLCEA MEDICALĂ ŞI

PERSONALITĂŢILE EI

OCTAVIAN POPESCU PETRE PETRIA

Într-un capitol precedent al lucrării am susţinut şi am adus argumente în sprijinul ideii că primii medici care au practicat o medicină ştiinţifică în oraşul Râmnicul Vâlcea şi în judeţul Vâlcea au fost de origine străină - în special germani, francezi şi austrieci . Cu timpul apărând şi dezvoltându-se şi şcolile medicale superioare româneşti, medicii români şi dintre ei mulţi chiar de origine vâlceană au luat locul celor străini de naţia română. În sprijinul acestei afirmaţii enumerăm o suită aproape interminabilă de nume de figuri medicale afirmate pe plan local sau naţional şi care au contribuit efectiv la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi totodată şi la dezvoltarea cercetării medicale. De loc neglijabil ,ba chiar evident este aportul adus de vâlcenii care după ce au devenit medici au intrat în învăţământul medical superior. Aşa se face că în lumea universitară medicală din ţară întâlnim un număr considerabil de preparatori universitari ,de asistenţi universitari şi de şefi de lucrări la diverse catedre universitare din Facultăţile de Medicină şi Farmacie. Surprinzător de mare este însă numărul cadrelor universitare superioare (conferenţiari şi profesori ) care au funcţionat sau care funcţionează şi în prezent în Universităţile de Medicină (conform cu titulatura actuală) din toate centrele universitare medicale din ţară. Regretăm faptul ca nu avem datele biografice complete ale celor prezentaţi in lucrare. Unora dintre ei nu le cunoaştem datele biografice complete, altora evoluţia profesională in timp şi în sfârşit,unii, poate chiar numeroşi lipsesc din aceasta evocare. De aceea nici nu ne-am propus să redactăm un dicţionar exhaustiv al medicilor şi al cadrelor medicale universitare care şi-au pus amprenta pe viaţa medicală a judeţului Vâlcea sau chiar pe învăţământul medical superior din România. Lucrarea reprezintă mai de grabă un exerciţiu de memorie pe care îl întreprinde unul dintre slujitorii lui Hipocrate care s-a format şi activat pe meleagurile vâlcene. Cele prezentate în lucrare vin să facă elogiul unor inteligenţe deosebite, superioare, care nu le-au lipsit niciodată vâlcenilor. Între aceştia se vor găsi în primul rând persoane şi personalităţi care s-au născut în judeţul Vâlcea şi care au trăit, muncit şi afirmat în judeţul natal. Se vor afla şi dintre cei care sunt în realitate ,,fii adoptivi ai Vâlcii”, născuţi pe alte meleaguri, dar care s-au stabilit temporar

sau definitiv în acest judeţ şi şi-au adus contribuţia la asigurarea sănătăţii populaţiei locale. Sunt incluşi şi mulţi dintre cei care, deşi născuţi pe meleagurile vâlcene s-au afirmat şi au activat profesional în alte zone din ţară sau chiar şi din străinătate, dar care nu au uitat datoria morală pe care o au faţă de locurile şi de locuitorii satelor şi oraşelor vâlcene în care s-au născut, au trăit o perioadă de timp şi pe care soarta i-a determinat să le părăsească vremelnic sau definitiv. În primele rânduri îşi vor ocupa locul în lucrare vâlcenii prin naştere sau prin ,,adopţie” care au atins cele mai înalte trepte ale elitei medicale naţionale, deveniţi Membrii Titulari sau Membrii Corespondenţi ai înaltelor instituţii academice din România : Academia Română ( A R ), Academia de Ştiinţe Medicale ( A S M ) şi Academia Oamenilor de Ştiinţă din România ( A O S R ) .

Pentru corecta înţelegere a ierarhiei din sectorul activităţilor medicale oferim cititorilor o serie de precizări absolut necesare înţelegerii corecte a sistemului medico - sanitar din România. Vom începe cu dispensarul medical rural - ca cea mai mică entitate sanitară din România –şi vom ajunge până la cea mai înaltă instituţie, Academia Română, dar şi de la medicul denumit până nu de mult medic de circumscripţie rurală sau urbană şi denumit astăzi ,medic de familie şi până la medicul academician, cunoscut fiind faptul ca între aceste extreme există o întreagă scară profesională pe care au încercat şi încearcă să o urce mulţi dintre medicii noştri. Facem aceste precizării deoarece, de multe ori in discuţiile cu oamenii obişnuiţi , dar care aparţin altor domenii ale vieţii sociale decât celui medical, constatăm o serie de confuzii pe care le fac în astfel de discuţii. În afară de cei care aparţin sistemului de sănătate –deci de cei din interiorul sistemului –mulţi dintre ceilalţi nu ştiu şi nu înţeleg de ce şi cum trebuie să-i acorde ei „Cezarului ce-i al Cezarului”. Altfel spus să acorde respectul cuvenit pentru meritele celor care le-au asigurat starea de sănătate şi au dovedit devotament faţă de omul aflat în suferinţă. Pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei medicale de la noi şi din lume,cel mai înalt respect şi deplină onoare le merită Laureaţii Premiului Nobel pentru Medicină. Şi este cazul să ne bucurăm mult că am avut şi noi,românii, un asemenea laureat, pe prof. dr. George Emil Palade ( român de origine, dar stabilit în Statele Unite al Americii). Totodată trebuie să şi regretăm mult faptul că nu avem mai mulţi, deşi au fost aproape de asemenea recunoaşteri universale şi alţi români: prof.dr.N.C. Paulescu – descoperitorul insulinoterapiei, prof. dr.Thoma Ionescuprimul realizator al rahianesteziei sau prof. dr. Ana Aslan -creatoarea terapiei gerontologice cu Gerovital şi Aslavital. Referindu-ne la singurul nostru Laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, poate nu este lipsit de mândrie locală faptul că un profesor universitar, Şef de Clinică de Chirurgie în Spitalul Universitar din Bucureşti, prof. dr. Palade Radu Şerban este nepotul marelui savant şi că el s- a născut în Olăneşti, în anul 1944. Nu după mult timp familia s-a stabilit în Bucureşti, unde el a făcut studiile şi a ajuns un reputat profesor universitar chirurg. Legat de românii celebri din domeniul ştiinţelor medicale, autorul lucrării vă relatează câte ceva despre fericita sa ocazie de a se afla faţă în faţă şi a conversa, cu Laureatul

Premiului Nobel pentru Medicină obţinut în anul 1974, de prof.dr.George Emil Palade. Întâlnirea noastră s-a petrecut nu la mult timp după ce am publicat în presa medicală românească un articol elogios despre acel eveniment şi moment de mare mândrie naţională. Am a avut atunci revelaţia întâlnirii cu un om cu adevărat excepţional, o persoană uşor interiorizată, dar care lăsa să transpară un suflet delicat şi generos, plin de umanitate şi dragoste de semeni şi în special de conaţionali. Trebuie subliniat şi faptul că acest OM si Savant a făcut nespus de mult pentru medicina românească, căreia de fapt îi datora, cel puţin o parte din succesul carierei sale strălucite. Nu a uitat si s-a revanşat prin contribuţia directă la organizarea şi funcţionarea Institutului Român de Biologie Celulară, ca o filială a institutului similar din S.U.A., obţinând pe baza relaţiilor personale, numeroase burse în Statele Unite pentru tinerii cercetători români din acel institut. Poate este greu să ajute să înţelegeţi de ce am fost atât de fericit atunci când am avut prilejul să stau de vorbă cu singurul Laureat Român al Premiului Nobel şi de ce am fost foarte trist în anul 2008, la aflarea veştii încetării din viaţă a savantului. Noi românii trebuie să-l stimăm pe marele medic-savant pentru multele sale merite ştiinţifice, dar în acelaşi timp şi pentru faptul că n-a uitat că este Român. Că este aşa, o dovedeşte şi răspunsul pe care i l-a dat unui corespondent român la Washington, imediat după conferirea Premiului Nobel „Îmi iubesc şi îmi stimez neamul şi sunt mândru că m-am născut în România. Mă gândesc cu nostalgie şi drag la ţara natală, la meleagurile pe unde mi-am petrecut copilăria, adolescenţa şi studenţia". De abia după 37 ani de la obţinerea primului Premiu Nobel de către un român s-a obţinut şi al doilea Premiu Nobel , de astă dată pentru Literatură, de către scriitoarea română de origine germană ,Herta Műller ,dar nu atunci când trăia în România,ci după ce emigrase în Germania de Vest.

1. ACADEMIA

ROMÂNĂ

Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România. Ea s-a înfiinţat în anul 1879 şi avea atunci 21 de membri. Astăzi Academia Română are 3 filiale în ţară,la Bucureşti,Cluj-Napoca şi Timişoara şi este condusă de un preşedinte,4 vicepreşedinţi şi un secretar general. Preşedintele ei actual este Academicianul Ionel Haiduc. În prezent Academia Română are 77 Membri Titulari,80 Membri Corespondenţi, 86 Membri de Onoare din străinătate şi 31 membri de Onoare din ţară. Cu toţii sunt aleşi pe viata ,dar calitatea de membru poate fi acordata şi post-mortem, atât unor cetăţeni români, cât şi străini.

Primirea în rândurile Membrilor Titulari şi a Membrilor Corespondenţi ai Academiei Române se face prin votul tuturor academicienilor în cadrul Adunării Generale şi numai în situaţia în care prin pierderi naturale unele locuri rămân vacante. Titlul de Membru de Onoare al Academiei se acorda doar de Prezidiul Academiei Române. Unicul criteriu de primire în Academia Română este ,,caracterul de excepţie al contribuţiei candidatului în ştiinţă sau cultură, capabilă să-i confere reputaţia naţională şi internaţională a candidatului”. Dintre cele 15 secţii ştiinţifice ale Academiei Române ,două au tangenţă cu această lucrare şi anume: Secţia de Ştiinţe Medicale, al cărei Preşedinte este Acad. Laurenţiu Mircea Popescu şi Secţia de Ştiinţe Biologice al cărei Preşedinte este Acad, Maya Simionescu. Din cei 77 Membri Titulari Activi ( care trăiesc ) ai Academiei Române, Acad. Andrei Ţugulea ( ştiinţe tehnice) şi Mugur Isărescu ( ştiinţe economice), dintre cei 80 Membrii Corespondenţi, Nicolae Manolescu (literatură) şi Dorel Zugrăvescu (ştiinţe tehnice), iar dintre cei 31 Membrii de Onoare din ţară Irineu Popa (Mitropolitul Olteniei) au cu toţii legături trainice cu ţinutul Vâlcii. La o cercetare sumara a istoriei mai veche sau mai nouă a Academiei Române se poate constata ca între membrii săi actuali se afla şi câteva personalităţi medicale ridicate dintre Vâlceni, dar şi că ne putem mândri cu faptul ca şi în trecut judeţul Vâlcea a avut o bună reprezentare în acest for de ştiinţă şi cultură naţională şi internaţională. Au fost sau sunt Membrii Titulari,Membrii Corespondenţi si Membrii de Onoare ai

Academiei următoarele personalităţii medicale ridicate sau legate de meleaguri vâlcene:

ANASTASATU CONSTANTIN

Membru Titular al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe Medicale Profesor Universitar ,doctor în medicină

S-a născut în anul 1917 în Corabia, Judeţul Olt şi a decedat în anul 1995 în Bucureşti. Adolescentul şi tânărul Constantin Anastasatu a urmat şcoala primară şi Liceul

Alexandru Lahovari în Râmnicul Vâlcea (unde se stabilise cu familia din anul 1918). A început Facultatea de Medicină în Cluj - Napoca,dar a terminat-o în Sibiu,acolo unde se refugiase şcoala de medicină clujeană din cauza diferendului diplomatic româno-maghiar.

A intrat în învăţământul medical universitar, prin concurs, în Cluj - Napoca, la

Facultatea de Medicină reîntoarsă în oraşul transilvănean din ,,exilul” impus românilor de vitregia acelor timpuri. A început ca preparator universitar ,a continuat ca asistent universitar, după care s- a transferat în funcţia de şef de lucrări la nou înfiinţată Facultate de Medicină din

Timişoara. Acolo a promovat de la funcţia de Şef de lucrări până la cea de Profesor universitar la Clinica de ftiziologie. Se transferă apoi la Bucureşti ca Profesor şi Şef de catedră la Catedra de ftiziologie. Nu după mult timp este numit chiar Rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

În specialitatea sa medicală – ftiziologia - a obţinut titlul de doctor în medicină, de

doctor docent şi de medic emerit.

În anul 1969 devine Membru în Academia de Ştiinţe Medicale. În anul 1974 este primit

ca Membru Corespondent în Academia Română, iar din anul 1990 Membru Titular al acesteia. Totodată este ales Membru al Prezidiului Academiei Române şi Preşedinte al Secţiei medicale a acestui for naţional.

A fost un bun conducător de clinică şi un bun specialist pneumo- ftiziolog, având şi un

important rol în coordonarea cercetărilor epidemiologice în scopul combaterii ,,flagelului tuberculozei”, boală care măcina sănătatea românilor în perioada imediat postbelică.

A publicat în presa medicală din ţară şi din străinătate numeroase studii şi cercetări,

dar a scris şi cursuri şi tratate de pneumo- ftiziologie, singur sau în colaborare cu alte personalităţi din domeniul respectiv de activitate. Pentru perioada sa de şcolarizare în Râmnicul Vâlcea,pentru sufletul său de ,,adevărat oltean” care-şi petrecea vacanţele şi concediile în Râmnicul Vâlcea, dar mai ales pentru cercetările şi metodologia combaterii tuberculozei în judeţul Vâlcea ,oficialităţile locale au acordat numele ,,Prof. dr. Constantin Anastasatu” spitalului de pneumologie al judeţului, situat în Comuna Mihaieşti, care funcţionează într-unul dintre frumoasele conace ale familiei Brătianu, cea care a dat României importante personalităţi politice.

ESARCU CONSTANTIN

Membru Corespondent al Academiei Române

S-a născut în anul 1836 în Bucureşti şi a decedat în anul 1898 în comuna Govora din

judeţul Vâlcea. Este fiul medicului grec P.Exarchos, venit din Grecia şi stabilit în Bucureşti. A absolvit şcoala primară, Colegiul Sfântul Sava, Facultatea de Medicină şi de Ştiinţe Naturale,toate în Bucureşti. A urmat doctoratul în medicină la Facultatea de Medicină din Paris,pe care l-a susţinut în anul 1864 şi concomitent şi Facultatea de Ştiinţele Naturii la Sorbona (Paris). Se întoarce în ţară şi este numit iniţial profesor onorific la catedra de fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Este numit apoi profesor de istorie naturală la aceiaşi facultate (denumită atunci Şcoala de Medicină) unde a funcţionat până în anul 1873. După această dată s-a dedicat carierei diplomatice, iniţial în calitate de Agent Diplomatic la Roma,apoi de Ministru Plenipotenţiar la Atena şi la Roma, iar din în anul 1891 este numit Ministru al Afacerilor Străine al României. În perioada în care s- a întors în ţară a devenit şi Senator liberal 22 . Cât timp a avut statutul de diplomat a cercetat asiduu arhivele italiene din Florenţa, Milano, Napoli,Roma şi Veneţia ,studiind documente privitoare la istoria românilor pe care apoi le-a publicat în volumele,, Documente descoperite în arhivele Veneţiei (1874) şi ,,Documente istorice descoperite în arhivele Italiei” (1878),dar şi alte lucrări istoriografice despre Ştefan cel Mare şi despre Petru Cercel. A desfăşurat o susţinută activitatea culturală, participând activ la înfiinţarea societăţilor culturale,, Ateneul Român”(1865) ,,Amicii instrucţiunii” (1866), Societăţii ,,Filarmonica” ( 1868) şi Societăţii ,,Amicii Belle –Artelor” (1872). A deţinut şi funcţia de Director în Departamentul Cultelor şi concomitent a făcut parte şi din conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti. Pentru aportul adus la procesul de învăţământ medical superior din Bucureşti,dar mai ales pentru activităţile sale privind dezvoltarea culturii româneşti în capitală şi în ţară, în anul 1884 a fost primit în Academia Română ca Membru Corespondent. Nu mai este pentru cei mai mulţi români o noutate faptul că Ateneul Român, instituţie culturală cu care ne mândrim noi cei de astăzi este rodul iniţiativei, dar şi al contribuţiei financiare a omului de ştiinţă şi cultură Constantin Esarcu. În schimb, puţini români cunosc faptul că acestei instituţii cultural – muzicale i-a lăsat antum, prin testament, toată averea lui. Importantul edificiu cultural care înnobilează astăzi Bucureştiul a fost terminat în anul 1888, sub patronajul lui Constantin Esarcu,numit în presa vremii ,,Preşedinte şi atotizvoditor al lucrului acesta ‘’. Tot el este cel care a lansat sloganul ,,Da-ţi un leu pentru Ateneu” al cărui efect în rândul populaţiei a fost cât se poate de benefic. În sala Ateneului, Constantin Esarcu a ţinut o serie de conferinţe pentru publicul bucureştean,cu teme precum : ,,Educaţia şi politica ”, ,, Artele sub Pericle”, ,,Pericle,om de stat şi artist”, ,, Diplomaţia veneţiană în Orient” ş.a. Despre minunea arhitecturală denumită ,,Ateneul Român” sunt câteva lucruri care trebuie cunoscute de români în general şi de bucureşteni în special şi anume : că proiectul şi execuţia lucrării au aparţinut arhitectului francez Albert Galleron ( cel care a proiectat şi Palatul Băncii Naţionale din Bucureşti), că de la intrarea României în primul război mondial şi până în anul 1919 activităţile culturale (concerte,conferinţe) desfăşurate la Ateneu au fost împiedicate de ocupanţii germani,care au folosit Ateneul Român fie pentru unele servicii militare ,fie pentru oficierea unor servicii religioase. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 Ateneul Român a fost timp de doi ani sediul temporar al Adunării Deputaţilor iar după instaurarea comunismului

în România, Ateneul a fost folosit îndeosebi pentru manifestări muzicale. În semn de omagiu adus ctitorului Ateneului Român,una din străzile din preajma sa poartă numele de Str. Constantin Esarcu. Din anul 2004 Ateneul Român a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice,ca ,,Monument de arhitectură din grupa valorică A, de importanţă naţională şi universală”. Constantin Esarcu a fost şi rămâne deci o mare personalitate medicală, diplomatică şi culturală care direct şi indirect şi- a pus amprenta pe oamenii din România şi implicit pe vâlceni. Cât timp a fost un personaj activ a trăit şi lucrat în Bucureşti, unde a funcţionat ca profesor universitar în învăţământul medical, apoi a îndeplinit unele funcţii în diplomaţie. Pentru activitatea sa ştiinţifică din învăţământul medical superior, i s-a conferit titlul de Membru Corespondent al Academiei Române. După pensionare s- a retras în comuna Govora din judeţul Vâlcea. Aici intervine subiectivismul autorului, care s-a născut şi a trăit primii ani ai copilăriei în acea comună, după care familia sa s-a stabilit în Râmnicul Vâlcea. Ca atare, autorul a avut satisfacţia de a afla că a fost consătean într-o perioadă anume a vieţii cu Acad. Constantin Esarcu chiar dacă acesta nu a fost vâlcean prin origine ci prin adopţie temporară .

OLĂNESCU AL. GHEORGHE Membru Corespondent al Academiei Române şi Membru Titular al Academiei de Ştiinţe Medicale ,Profesor Universitar ,doctor în medicină şi chirurgie

S-a născut în anul 1905 în Olăneşti în familia lui Alexandru Olănescu, agent sanitar în comuna Olăneşti şi a decedat în anul 1986 în Bucureşti 28 . A făcut şcoala primară în Olăneşti,liceul în Râmnicul Vâlcea absolvindu-l ca premiant de onoare. În anul 1925 a susţinut examenul de bacalaureat în Craiova (singurul oraş din Oltenia în care se ţinea acest examen) şi care s-a clasat primul dintre toţi cei 49 candidaţi prezenţi,cu media 7,50, ceeace traducea seriozitatea şi severitatea dovedită de care dădeau dovadă 33 cadrele didactice din acea perioadă, în procesul de învăţământ. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1934, an în care a obţinut şi titlul de doctor în medicină. Prin concurs a intrat la externat, internat şi secundariat în chirurgie urologică în clinica condusă de Acad. prof. dr. Nicolae Hortolomei. Între anii 1942- 1945 a lucrat ca medic chirurg în spitalele militare de zonă interioară ( în spatele frontului ). La terminarea războiului s-a întors în Bucureşti şi prin concurs a intrat ca asistent universitar,apoi ca şef de lucrări în aceiaşi clinică de urologie în care mai lucrase. În anul 1934 se căsătoreşte cu colega sa de facultate dr. Aurelia Nelepci Popescu,medic de medicină şcolară în Bucureşti. Din păcate familia nou întemeiată nu a avut copii.

În anul 1951 a fost numit Conferenţiar universitar şi Şef de clinică de chirurgie urologică din Spitalului Clinic Floreasca din capitală,iar din anul 1955 a devenit profesor. Din 1958 clinica sa de urologie se mută la Spitalul Clinic Dr. Cantacuzino, iar în anul următor se mută din nou, de această dată definitiv la Spitalul Clinic Fundeni din Bucureşti unde a lucrat până la pensionare, la vârsta de 70 ani. După pensionare, încă 16 ani a fost profesor

consultant în aceiaşi clinică 6 . O cercetare medicală importantă întreprinsă de Prof. dr. Gh. Olănescu a fost efectuată asupra valorii terapeutice a apelor minerale din Călimăneşti-Căciulata în afecţiunile renale,digestive,gută,diabet zaharat şi în intoxicaţiile cu plumb. Cercetarea s-a efectuat atât la sursa de ape minerale(Căciulata) cât şi în unele clinici de specialitate din Călimăneşti,Cluj- Napoca sau Bucureşti. În anul 1962 i s-a acordat titlul de Medic Emerit şi Ordinul Muncii clasa I-a, iar în anul 1968 a primit titlul de Doctor Docent. În anul 1963 a devenit Membru Corespondent al Academiei Române,pentru ca după şase ani ,în 1969 să devină şi Membru Titular al Academiei de Ştiinţe Medicale. În anul 1971 i s-a acordat Ordinul Meritul Sanitar clasa I a.

A publicat atât în ţară cât şi în străinătate numeroase articole ştiinţifice, monografii şi tratate medicale de chirurgie generală şi urologică: ,,Insuficienţa renală acută ”,,,Litiaza renală”, ,,Principii de terapeutică urologică ”,,,Tumorile vezicii urinare”, ,, Hidronefroza”, şi un ,,Manual de chirurgie” .A participat şi la monumentalul Tratat de Chirurgie în cinci volume scris sub redacţia Academicienilor profesori universitari N.Hortolomei şi I.Ţurai. A creat o serie de tehnici chirurgicale originale pentru sfera urologică şi a inventat un aparat de investigaţii urologice (cistosfincterometru )recunoscute şi utilizate atât în clinicele urologice din ţară, cât şi din străinătate şi pentru care a fost primit ca membru în numeroase Societăţii Internaţionale de urologie din lume.

*

* Ca student medicinist, subsemnatul am avut prilejul să intru de câteva ori în clinica pe care o conducea prof. dr.Olănescu şi am participat la aşa numita ,,vizită mare” , în care alaiul de medici şi rar şi de câţiva studenţi (deoarece clinica era una de perfecţionare a medicilor urologi şi nu una de iniţiere a studenţilor) .Când l-am zărit m-a impresionat ţinuta sa aristocratică, eleganţa şi bunul gust vestimentar. I-am admirat şi distincţia verbală, academică şi competenţa, atunci când îşi spunea părerea în legătură cu unele cazuri prezentate de medicul de salon. Impresiile pe care m-i le făcusem ca tânăr student din puţinele prilejuri în care am ajuns în preajma sa m-i le-am întărit mult mai târziu, când am citit caracterizarea pe care i-o făcea o colaboratoare a sa într-o lucrare monografică despre Spitalul Fundeni şi care-l descria în termenii: ,,Prof. dr. Olănescu era genul clasic de adevărat aristocrat, tăcut,îmbrăcat totdeauna la ,,patru ace” ,cu costume englezeşti şi cu cravate scumpe’’.,,Mă întrebam –spunea în continuare autoarea monografiei - dacă nu cumva se trăgea din neamul Olăneştilor, boieri vâlceni semnalaţi de istorici de prin secolul al XVI- lea” . Din anul 1963 a devenit medicul chirurg – urolog preferat al conducătorului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, care prezenta o afecţiune urologică severă, care cu siguranţa i-a grăbit sfârşitul în anul 1965. Profesorul Olănescu se bucura pe bună dreptate de recunoaşterea sa ca mare urolog al României dar nu a fost scutit nici el de invidia profesională a unui alt mare urolog care cocheta cu politica, spre deosebire de prof. dr. Olănescu care a fost întotdeauna apolitic şi demn,rezistând cu stoicism la unele presiuni care se exercitau asupra lui.

*

La vârsta de 81 ani,în urma unui accident vascular cerebral marele profesor a decedat, iar dorinţa sa ultimă i-a fost îndeplinită şi a fost înhumat în localitatea natală Olăneşti, unde-şi petrecea de regulă concediile de odihnă şi unde a fost condus pe ultimul drum de un cortegiu important, sicriul fiind aşezat pe cetină de brad într-un car tras de boi. Cortegiul a fost condus chiar de episcopul Râmnicului, Gherasim, în semn de recunoaştere pentru credinţa în cele Sfinte de care a dat dovadă Academicianul prof.dr.Gh. Olănescu în timpul vieţii, făcând parte, ca membru laic din Adunarea Naţională a Bisericii Ortodoxe Române.

MARCU ANDREI

DUMITRU (alias PANDREA ANDREI )

Membru de Onoare al Academiei Române Doctor în medicină la Bucureşti şi la Sorbona (Paris)

Doctorul Andrei Pandrea (pseudonim sub care este mai cunoscut în ţară şi în străinătate reputatul medic Marcu Andrei Dumitru) s-a născut în Bucureşti, în anul 1936. Şcoala primară şi liceul le-a urmat în Bucureşti şi Sinaia. La vârsta de 14 ani este eliminat din şcoală şi anchetat de organele de securitate numai pentru simplu motiv că era fiul reputatului avocat sociolog ,filozof şi literat Petre Pandrea, la aceea dată întemniţat pentru 10 ani în închisoarea de la Ocnele Mari ,din judeţul Vâlcea ( alături de marele filozof, cărturar şi economist Petre Ţuţea, de poetul şi fabulistul Vasile MIlitaru, de medicul Orbescu şi de mulţi alţii) pentru subminarea ordinii publice. În cazul lui Petre Pandrea a contat mult în severitatea condamnării sale şi faptul că era cumnatul omului politic comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, ucis chiar de cei alături de care au introdus comunismul în România postbelică. După ce-şi susţine examenul de maturitate în anul 1954, tânărul Andrei Pandrea susţine un triplu examen de admitere în Facultăţile de Medicină,de Biologie şi de Agronomie şi, surprinzător a fost declarat admis la toate cele trei facultăţi. Totuşi el îşi continuă studiile universitare doar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1961 22 . După absolvire este repartizat ca medic de circumscripţie rurală în comuna Boişoara din judeţul Vâlcea, unde lucrează între anii 1961 – 1963, perioadă după care s- a transferat în judeţul Prahova. Pentru că era deja angrenat într-un program de cercetări sociologice în rândul populaţiei din Ţara Loviştei, se întorcea în fiecare vară în Boişoara. Şi a făcut-o câţiva ani consecutivi 25 . La întrebarea ,,Cine este Andrei Pandrea ?’’ răspunsul este greu de dat. Mai uşor ar fi de formulat răspunsul la întrebarea ,,Ce nu a fost şi ce nu a făcut în viaţă acel tânăr dovedit un erudit şi mare îndrăgostit atât de meleagurile vâlcene cât şi de oamenii din Ţara Loviştei?’’ Să încercăm totuşi să definim preocupările sale care aproape că l-au făcut celebru în România. A fost medic,antropolog,etnolog,sociolog,scriitor, publicist ,consilier în Ministerul Sănătăţii şi Secretar al Institutului de Teoria şi Istoria Literaturii şi Artei de la Academia de Studii Social –Politice,,Ştefan Gheorghiu ” din Bucureşti. A reuşit să îndeplinească atâtea funcţii datorită enormei sale capacităţi intelectuale şi fizice, erudiţiei, talentului narativ, viziune transdisciplinară, perseverenţă, altruismului său etc. Primul doctorat în Ştiinţe Medicale pe care-l obţine în ţară este cel în antropologie, susţinut în Bucureşti în anul 1972.

În anul 1973 obţine o bursă de la statul francez pentru Şcoala de Înalte Studii din Paris, în vederea perfecţionării studiilor sale în etnologie. În anul 1977 cere azil politic în Franţa şi i se acordă. În anul 1982 obţine în Franţa, la Sorbona cel de-al doilea doctorat al său, care-i v- a deschide numeroase căi de consacrare şi afirmare în ştiinţele umanitariste. În scurt timp devine membru al Academiei Româno- Americane de Ştiinţe şi Arte şi totodată Şef al Secţiei de Folclor a Institutului de Cercetări al acelei Academii. Curând după aceea devine şi membru al Asociaţiei Ziariştilor Români din Vestul Europei. Mult mai târziu ,după revoluţia democratică din anul 1989 din România, mai exact în anul 1994 i se conferă de către Prezidiul Academiei titlul de Membru de Onoare al Academiei Române. În anii în care practica medicina în mediul rural ,în Ţara Loviştei vâlcene desfăşura şi o activitate de cercetare sociologică şi etnologică,dar şi una ştiinţifică şi literară, publicând rezultatele cercetărilor sale îmbrăcate într-un interesant veşmânt literar,astfel încât este greu de stabilit unde se termină cercetarea sociologică şi unde începe descrierea literară,deoarece coroborarea acestora este perfectă. Prima dintre lucrările sale literare publicate a fost intitulată ,,Hoinar prin Bucegi” (un jurnal de călătorie prin munţi) urmată de ,,Medic la Boişoara” , ,,Unde s-a dat lupta de la Posada? ” ( în care pune în discuţie o altă posibilă variantă istorică de localizare a Posadei în Ţara Loviştei), ,,Voievodul cailor”, ,,Proză etnologică” ,,Martor de veac ”, ,,Cinci într-un Topolino”, ,, Oaia, ciobanul şi brânza ” ,,Masa moşilor”, urmate de una mai recentă, intitulată ,,Etnologie”, lucrare care conţine rezultatele unor îndelungate, laborioase şi tenace cercetări în teren pe teme ca păstoritul ,alimentaţia,rudenia spirituală,populaţii care au tranzitat Ţara Loviştei, reminiscenţe religioase , arhaice etc. Lucrările sale au fost publicate în ţara, în Franţa,şi în Danemarca. În carte sa intitulată,,Medic la Boişoara” care este esenţială şi atotcuprinzătoare pentru perioada în care dr. Andrei Pandrea a lucrat şi ca medic, dar şi ca cercetător sociolog în Oltenia de sub munte, mai exact spus în Ţara Loviştei, surprinde cu mare fineţe valorile umane ale loviştenilor, dar şi a tot ceeace-i înconjoară (case,acareturi,animale) 25 . Cu bogatele sale cunoştinţe de etnologie şi cu talentul său literar, îi caracterizează astfel pe locuitorii istoricei Ţări ai Loviştei:,,Lovişteanul nu se îmbolnăveşte de două ori; o dată şi gata sau niciodată! El, lovişteanul nu a auzit de concediu medical şi n-are încredere în doftor. Nu traversează depresii psihice, stresuri intelectuale,migrene şi nu înghite pilule. Când mai are puţine zile,e dus cu carul la spital sau moare–n picioare, ca tovarăşul sau,calul. Unica siguranţă a lovişteanului este câinele. Nu-l linguşeşte,nu-l tunde şi nu-l pupă-n bot. Ziua şi noaptea dulăul trebuie să păzească casa , familia şi turma. Şi pentru aceasta primeşte un boţ de mămăligă. Singurele griji ale omului muntelui sunt animalele. Le îngrijeşte mai ceva ca pe sine. Fără animale,e un fel de nimeni. Lovişteanu creşte puţini cai şi mulţi boi,mari cât elefanţii. Boii sunt cuminţi şi răbdători, mănâncă ce le dai şi cară poveri uriaşe fără să cârtească”. În cercetările sale sociologice din Ţara Loviştei a fost însoţit într-o perioadă de cel ce a fost Petre Culianu, pe atunci student la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi care avea să moară mai târziu în S U A în codiţii suspecte) şi de renumitul etnolog de mai târziu, Constantin Mohanu.

În lucrarea sa intitulată,,Medic la Boişoara” autorul relatează despre toate problemele noi cu care a venit în contact în acel mediu autentic rural, tradiţional, în deplină izolare geografică şi cu numeroase vicisitudini ale vieţii. Toate relatările cuprinse în acea lucrare se suprapun perfect peste tot ceea ce a simţit şi trăit şi autorul acestei lucrări care şi-a făcut ,,apostolatul în medicină” tot în judeţul Vâlcea,numai că în sudul judeţului ,din zona Drăgăşanilor, care diferă destul de mult de Ţara Loviştei atât ca nivel de cultură al oamenilor, cât şi ca trăsături tipologice alte sătenilor. Ţinutul Loviştei, era considerat de sociologi un ,,izolat ”, în care numeroşi locuitori ai săi nu ieşiseră niciodată din cele trei sate care compuneau comuna Boişoara, în timp ce sătenii din preajma Drăgăşanilor circulau în trecut mult prin ţară pentru a-şi valorifica produsele viticole. Aşa cum preciza dr.Pandrea, ceea ce constituie o particularitate la lovişteni faţă de alţi locuitori ai satelor vâlcene este faptul că unul şi acelaşi om este alternativ ţăran – agricultor, iar într-o altă perioadă din an este cioban pentru oile sau vitele lui. Timpul petrecut de dr. Andrei Pandrea în mijlocul sătenilor lovişteni i-a permis să-i studieze şi să-i cunoască în profunzime şi să descifreze tipologia psiho- socială a comunităţilor din acea zonă. Nu ştim astăzi dacă cercetările sale sociologice din deceniul al VII- lea al secolului al XX-lea au mai fost continuate şi după acea dată,dar oricum trebuie să-i fim recunoscători bucureşteanului care a devenit vâlcean ,,prin adopţie” în acei ani, iar prin valabilitatea lucrărilor sale, un vâlcean pentru vecie.

*

*

*

În România fiinţează şi alte instituţii naţionale denumite Academii, dar care nu sunt echivalente ca valoare specifică cu Academia Română,ele fiind instituţii de vârf profilate pe cercetări şi activităţi sectoriale. Este cazul Academiei de Ştiinţe Medicale şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

2. ACADEMIA DE ŞTIINŢE MEDICALE

Cea de a doua Academie, în care sunt cuprinse marile valori umane din domeniul medical este Academia de Ştiinţe Medicale din România (A.S.M.),care a fost înfiinţată în anul

1935. Este o instituţie publică de interes naţional în domeniul cercetării ştiinţifice medicale şi

farmaceutice,cu personalitate juridică,aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii. A.S.M. are şase filiale în marile centre universitare medicale din ţară: Cluj, Craiova, Crişana (Arad – Oradea) Iaşi,Târgu Mureş,Timişoara. Actualul Preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale este Prof. dr. Irinel Popescu. Membrii Academiei sunt grupaţi în trei categorii :

- 165 Membrii Titulari activi (care sunt în viaţă şi activează încă ) între care se numără şi prof. univ. dr. Carmen Doina Ginghină, originară din Râmnicul Vâlcea, iar dintre cei dispăruţi, au fost profesorii dr. Emil Măgureanu şi Mircea Nicolae Angelescu; -39 Membrii Corespondenţi activi,între care profesorii universitari dr. Maria Dorobanţu şi Dr. Radu Şerban Palade, vâlceni la origine. -33 Membrii de Onoare În această Academie pot fi primiţi cetăţenii români ca Membrii Titulari şi Membrii Corespondenţi ,iar ca Membrii de Onoare, atât cetăţenii români cât şi cei străini care s-au remarcat prin realizări şi contribuţii importante la dezvoltarea ştiinţelor din domeniile care intră în preocupările A.S.M.

Acest titlu academic se poate acorda atât în timpul vieţii, cât şi post – mortem celor care-l merită.

ANGELESCU MIRCEA NICOLAE Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale Profesor universitar ,doctor în medicină

S-a născut în anul 1923 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat în anul 2010 în Bucureşti 22 . Era fiul unei familii de intelectuali (avocat şi magistrat) .Şcoala primară şi liceul le-a

făcut în Râmnicul Vâlcea, apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti pe care a absolvit-o în anul

1947. Din perioada facultăţii se mândrea cu faptul că i-a avut profesori pe unii dintre marii

profesori din învăţământul medical din Bucureşti (Francisc Reiner, Daniel Danielopolu, N. Ionescu Siseşti,Matei Balş) şi în mod special îl remarca pe fostul său asistent universitar George Emil Palade de la catedra de anatomie,cel care a primit in anul 1974 singurul Premiu Nobel pentru Medicină acordat unui român, aşa cum am mai relatat . Încă din anii de liceu tânărul Mircea Angelescu avea preocupări literare ; împreună cu Virgil Untaru, cunoscut sub pseudonimul Virgil Ierunca de la microfonul Europei Libere a redactat o revistă literară din care câteva articole şi epigrame ale lor au fost preluate şi publicate în revistele literare consacrate : ,,Contemporanul ” şi ,,Universul literar”. După absolvirea Facultăţii de Medicină a intrat în clinica de boli infecţioase şi tropicale din Spitalul Colentina din Bucureşti ca extern, apoi intern, medic secundar,specialist şi medic primar. În învăţământul medical superior a intrat tot prin concurs în anul 1949, ca preparator,urcând apoi treaptă cu treaptă în erarhia universitară, de la asistent universitar şi

şef lucrări ,la conferenţiar şi profesor şi şef al clinicii de boli infecţioase şi tropicale, din anul 1990 . În anul 1949 a obţinut titlul de doctor în medicină. În anul 1973 a avut o bursă acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în Indonezia, pentru perfecţionarea în bolile infecţioase şi în special în cele tropicale . În anul

1993 a devenit profesor onorific al Universităţii de Medicină din Indianapolis( S. U. A ) fiind

declarat şi ,,cetăţean de onoare al acestui oraş”. Tot în acelaşi an devine Membru Titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. După pensionarea de la catedră din anul 1994 a continuat activitatea ca Profesor universitar asociat , ocupându-se de doctoranzii săi în în întocmirea şi susţinerea tezelor de doctorat ale acestora. În afară de obligaţiile didactice universitare care-i reveneau funcţiei şi postului ocupat din schema catedrei respective a desfăşurat şi activitate de cercetare ştiinţifică într-un domeniu cheie al terapeuticii medicale, aşa cum este cel al antibioterapiei în care lumea medicală românească îl consideră cu adevărat ,,patriarhul ei ” .Rezultatele îndelungatei activităţi de cercetare sau finalizat cu publicarea unor valoroase volume de nivel academic, intitulate ,,Infecţiile bacteriene acute” , ,,Folosirea raţională a antibioticelor”, Ghid practic de antibioterapie”, ,,Terapia cu antibiotice” dar şi un ,, Manual de epidemiologie şi boli contagioase”. Valoarea ştiinţifică l-a impus pe profesorul dr. Angelescu Mircea Nicolae nu numai în

ţară, ci şi în străinătate, fiind invitat la importante reuniunii medicale internaţionale, ţinând prelegeri academice în Indonezia şi în Statele Unite. Calităţile sale de eminent medic - teoretician şi practician – au fost dublate de un spirit creator extraprofesional, hobby-ul său fiind vorba scrisă, fie în lucrări literare precum volumul ,,Medici scriitori… scriitori medici ” scrisă în colaborare cu Prof. dr. Marin Voiculescu, ,,Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş”, ,,Scrieri de demult”,,,Destinul ciudat al operei lui Cantemir” (publicat în Revista România literară” nr. 11 ,Buc. 2002) şi ,,Ghidul Angelescu”. A fost redactor şef al revistei medicale ,,Terapeutica, farmacologie şi toxicologie clinică ” în perioada 1994- 2007 28 . A contribuit şi la elaborarea importantului ,,Tratat de boli infecţioase’’, apărut sub redacţia Acad. prof. dr. Marin Voiculescu .În ultima parte a vieţii avea în lucru volumul intitulat ,, Despre şapte păcate în practica antibioterapiei şi alte subiecte”. Ca publicist a scris numeroase eseuri literare, poezii, scenete de teatru pentru formaţiile de amatori, epigrame, memorialistică şi articole gen ,,magazin” în almanahurile medicale. Pentru aceste ultime activităţi a fost primit ca membru în Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi în Uniunea Mondială a Scriitorilor Medicii, fiind inclus în dicţionarul bibliografic al acesteia din urmă. A fost distins în două rânduri în anii 2000 şi 2010 cu Ordinul ,,Pentru Meritul Sanitar, în grad de Comandor ” de către Preşedintele României. Din anul 1985 (pe când era conferenţiar universitar) dar şi după aceea, din 1990 de când a fost confirmat ca profesor universitar a condus Clinica I de boli infecţioase pentru adulţi ,până la pensionarea sa, în anul 1994 . Dacă am folosit pentru prezentarea acestei luminoase personalităţi a medicinii

româneşti date şi informaţii oficiale din documentele publice,în cele ce urmează autorul vă prezintă şi impresiile sale din relaţia directă cu personalitatea evocată. Dintr-un început trebuie să recunosc cu sinceritate că relaţiile dintre noi,deşi ambii eram vâlceni la origine ,nu au fost prea apropiate şi poate că era firesc să fie aşa de îndată ce între noi era o diferenţă de vârstă importantă, fiecare dintre noi aparţinând unei alte perioade a vieţii şi altei poziţii profesionale şi chiar sociale. Cu toate acestea,spre sfârşitul vieţii acestei mari personalităţi medicale şi odată cu înaintarea mea în vârstă, am devenit mai apropiaţi,mai sentimentali şi mai ales mai sensibili la ceeace înseamnă ,,patriotismul local”. Astfel stima şi respectul meu pentru acest mare OM şi MEDIC vâlcean provenit dintr-o respectabilă familie de intelectuali (din care un alt frate,Paul Angelescu nu a părăsit urbea natală,profesând cu succes şi distincţie avocatura o viaţă întreagă ) au crescut considerabil. Chiar când eram în liceu,auzisem că din Râmnicul Vâlce ,ar fi un medic pe nume Mircea Angelescu care ar fi în Bucureşti ,dar nu-l cunoscusem personal. Trecând anii, intrând şi eu în Facultatea de Medicină din Bucureşti şi ajungând în anul V am intrat în clinica de boli infecto-contagioase condusă de un ,,adevărat boier ” , ,,demn’’ prin ţinută, atitudine şi chiar şi prin origine socială, Prof. dr. Matei Balş, descendent al reputatei familii de moşieri moldoveni Balş, în care funcţiona ca asistent universitar şi tânărul medic Mircea Angelescu. În clinica condusă de prof. dr. Matei Balş, creator de şcoală medicală românească a pătruns prin concurs şi tânărul absolvent de facultate , viitorul doctor şi mai târziu ajuns profesor Mircea Angelescu. La prima oră de stagiu în spital eram toţi studenţii strânşi laolaltă pentru a fi repartizaţi la asistenţii universitari care urmau să ne fie îndrumători permanenţi în lunile de stagiu în clinică. Începe repartiţia şi aflu că la grupa mea era repartizată d-na dr Geta Teodorescu,iar la celelalte grupe alţi asistenţi universitari .În acel moment,unul dintre coleg îmi şopteşte ceva neinteligibil. L-am rugat să repete cele spuse,la care el îmi adresează o întrebare:

-,,Ştii cine este tânărul asistent cu cravată vişinie?”. I-am răspuns că nu ştiu şi atunci el continuă:

-Vezi că este un vâlcean de-al tău şi este unul dintre ,,oamenii” de bază ai profesorului Balş. Aflând această noutate şi poate şi pentru faptul că speram într-un sprijin moral şi profesional în respectiva clinică din partea acelui medic scos în calea mea poate de Providenţă, m-am apropiat de acel tânăr asistent universitar şi m-am prezentat. Dialogul care a urmat a fost unul convenţional, aşa cum cred că decurg dialogurile între doi consăteni,conorăşeni sau chiar între doi conaţionali, atunci când se întâlnesc şi vor să se cunoască . Spunându-i că sunt şi eu din Vâlcea, am constatat că m-a privit mai atent şi cu multă bunăvoinţă a stabilit un dialog amical între noi. Câteva întrebări pe care mi le-a pus au curs rapid:

-Cum vă numiţi?

Înainte de a continua ceeace a urmat trebuie să precizez faptul că, precum maestrul său prof. dr. Balş, pe care-l venera şi poate şi încerca să-l imite în comportament,se adresa tuturor celor din jur întotdeauna folosind pronumele de reverenţă . Aşa –mi explic faptul că dr. Mircea Angelescu mi s- a adresat mie în termeni reverenţioşi ,,cum vă numiţi ?” şi nu ,, cum te numeşti ?”De acest lucru m-am convins ulterior în împrejurările ,în care am stat de vorbă împreună cu diferite ocazii. Era întotdeauna de o politeţe desăvârşită, dar poate ,,uşor rece”. Revenind la dialogul început au urmat alte întrebări,după ce i-am răspuns la prima

dintre ele.

-Mă numesc O.P., sunt din Râmnicul Vâlcea şi am un frate mai mare care este proaspăt absolvent de medicină şi care este preparator universitar la catedra de Farmacologie din I. M. F: Bucureşti. El se numeşte E.P. În acel moment am constatat pe faţa sa o ,,mină ” mai deschisă şi o faţă mai zâmbitoare care începea să-mi dea o mai mare siguranţă pe mine. Nu mai eram timorat ca la început.

-Cum să nu-l cunosc pe fratele D-stră? L-am avut student în clinică, iar în prezent colaborăm în redacţia unei reviste medicale a Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale .Aş putea să spun că suntem chiar amici! .Apoi continuă:

- Dar, de-ai cui ,din Vâlcea sunteţi ? I-am răspuns că ai lui A.P. dar am convingerea că numele pronunţat de mine nu-i spunea probabil nimic , deoarece viaţa îl purtase de mai mulţi ani în Bucureşti .

A mai urmat între noi o scurtă discuţie de complezenţă,iar timp de 4 luni cât a durat

stagiul în clinica de la Spitalul Colentina relaţiile noastre erau profesionale; ne întretăiam paşii

pe culoarele spitalului,ne salutam şi schimbam câteva cuvinte.

A urmat o perioadă de mai mulţi ani în care viaţa a făcut aşa încât să nu ne mai

întâlnim, până într-o zi în care ……… Din Franţa primesc un telefon din partea – să nu vă vină să credeţi – tot a unui vâlcean,Conf. universitar doctor în medicină Artur Romulus Lăzărescu (despre care vom mai relata în lucrare) - emigrat în Franţa înainte de 1989 şi care mă ruga să-i aflu şi să-i comunic numărul de telefon al prietenului său din copilărie şi apoi coleg de profesie cu doctorul Mircea Angelescu. Mă conformez rugăminţii sale,aflu şi-i comunic numărul de telefon obţinut chiar de la prof. dr. Mircea Angelescu, cu care am purtat atunci o discuţie telefonică lungă abordând diferite teme între care şi tema nostalgie timpurilor petrecute în copilărie şi tinereţe în Râmnicul Vâlcea, oraş atât de drag amândurora. După 2- 3 luni am publicat şi eu un volum de evocări, intitulat ,,Memorialistica, terapia neuitării”. Cu această ocazie,am considerat că s-ar cuveni să –i ofer şi Domniei sale un exemplar cu autograf,pe care dacă l-ar primi m-ar onora nespus. L-am sunat acasă, i-am spus despre ce este vorba şi cu eleganţa care-l caracteriza m-a invitat a doua zi la cabinetul său din Institutul de Boli Infecţioase în care, deşi se pensionase ,continua să lucreze ca profesor universitar asociat şi conducător de doctorat pentru discipolii săi. Conform înţelegerii ,mă prezint a doua zi la cabinetul său şi-i ofer un exemplar din

modesta mea producţie editorială pe care-i scrisesem următorul autograf :

,, D-lui prof.dr.Mircea Angelescu ,distinsă personalitate vâlceană, cu aleasa stimă a autorului,la rândul său vâlcean”.

Dr.O.P. Mi-a mulţumit cu eleganţă şi a avut curiozitatea să citească în faţa mea dedicaţia cu care i-am oferit volumul. Citind despre faptul că primeşte o carte scrisă de un vâlcean şi oferită altui vâlcean, am sesizat o tresărire de orgoliu,de plăcere şi de amuzament pentru formularea dedicaţiei,după care îmi spune:

-Stimate d-le doctor ,în data de 11 decembrie 2008 la orele 12 în Sala de protocol a Institutului de Boli Infecţioase Matei Balş colegii mei din clinică mă serbează cu ocazia împlinirii respectabilei vârste de 85 ani. Voi folosi această împrejurare şi pentru a-mi lansa ultima lucrare editorială.Ca atare vă rog şi vă invit să mă onoraţi cu prezenţa, dându-mi astfel posibilitatea să mă revanşez,oferindu-vă una din cele mai dragi lucrări ale mele, care constituie un elogiu adus maestrului meu prof dr. Matei Balş 1 . I-am mulţumit de invitaţie şi l-am asigurat că este o cinste şi o onoare pentru mine să particip la un asemenea plăcut moment aniversar. Şi recunosc că am folosit în tot timpul vizitei pe care i-am făcut-o un limbaj ales,elegant şi reverenţios, ce mai foarte protocolar , pentru a fi în ton cu eleganţa verbală şi comportamentală a Domniei Sale. Dar nu mi-a fost uşor pentru că ,recunosc eu sunt de o altă formaţie instructivă şi comportamentală,fiind diferit de stilul rafinat, de distincţia şi nobleţea sa. Mi-a explicat că este vorba de lucrarea intitulată ,,Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş” pe care a editat-o tehnic şi a redactat-o sentimental,lucrare în care prof. dr. Matei Balş îşi expunea gândurile sale filozofico – sociale despre viaţă şi în special despre omul ajuns la vârsta pensionării. Apoi mi-a spus :ceeace susţinea în acea lucrare ,,maestrul meu” i se potrivea lui,mie,dar şi D-tale,fiind vorba de viaţa de pensionar,despre care el spunea:,,Deşi are şi unele avantaje ,pensionarea nu este chiar atât de roză, căci este pendinte de o boală progresivă,incurabilă şi mortală, denumită bătrâneţe” Odată cu ea scad mult forţa fizică, rezistenţa, vederea,auzul şi apar o serie de mici sau mai mari infirmităţi. Nu mai poţi face proiecte de viitor, mai ales pe termen îndelungat şi nu te mai simţi ,,nemuritor ca în adolescenţă’’. Meditând la cele menţionate în cartea prof.dr. Matei Balş nu puteam decât să fiu într-u totul de acord cu constatările sale şi să le confirm şi eu cu ocazia acelei mici festivităţi la care am fost invitat şi pe care am onorat-o cu plăcere a fost din păcate şi ultima mea întâlnire cu sărbătoritul. Atunci mi-a oferit cartea cu autograf ,spunându-mi :

-,,Dumneata eşti mai tânăr (deşi nu eram deloc tânăr!) şi poate simţi alt fel viaţa de pensionar,dar eu trebuie să mărturisesc ce multă înţelepciune şi adevăr absolut se ascunde în acest citat din Prof. dr. Matei Balş. Şi eu simt la fel ca maestrul meu această perioadă a inutilităţii parţiale a ,, intelectualului pensionar’’, deşi cei care ne consideră inutili vor trăi şi ei drama psihologică a pensionarului român. M-am alăturat fără nici o rezervă opiniei sale şi am constatat că trei pensionari de vârste diferite gândesc şi simt la fel vârsta senectuţii. Acasă, în linişte parcurgând lucrarea,,Răsfoind caietele de memorii ale profesorului

Matei Balş” am avut prilejul să mă conving de un mare adevăr al vieţii legat de practica medicală şi anume că ,,greşeala medicală” este inerentă în activitatea profesională. Acest lucru îl destăinuia şi prof. dr. Mircea Angelescu despre maestrul său rememorând o situaţie pe care a trăit-o când era un tânăr medic care încerca să înveţe, dar ,,să şi fure ”din tainele medicinii de la înaintaşii lui. El credea, ca şi mine,ambii medici mai tineri că maeştrii noştri,în toate domeniile de activitate sunt perfecţionişti, că ei nu greşesc niciodată şi nu au nimic pe conştiinţă. Nimic mai greşit decât această credinţă. Că este aşa o dovedeşte chiar prof. dr. Mircea Angelescu care relatează în aceea lucrare cu un umor negru o astfel de situaţie tragi- comică.

-La o vizită a prof. dr. Matei Balş,eu ca tânăr medic în clinica pe care o conducea îi prezint o bolnavă febrilă care nu vroia ,sau nu pute să înghită medicamentele prescrise de mine. Atunci el îmi spune tânărului medic Mircea Angelescu:

-Roag-o pe colega noastră O R L –istă s-o vadă pe bolnavă şi dacă nu-i găseşte nimic patologic ,să se consemneze în foaia de observaţie,sub iscălitură,că ,,bolnava refuză să ia medicamentele prescrise”. A doua zi,la vizită ,tânărul medic Mircea Angelescu constată că bolnava prezenta hidrofobie şi aerofobie (tema de a bea apă şi de a suporta un curent de aer îndreptat spre faţa sa) semne evocatoare de rabie (turbare),situaţie pe care i-o prezintă maestrului său. Atunci prof. dr. Matei Balş a recunoscut fără ezitare eroarea de diagnostic prin omisiunea cauzei reale a suferinţei bolnavei. Din păcate pentru bolnava în cauză totul era prea târziu….

Adevărul este că abia la vârsta senectuţii şi a acumulării unei bogate experienţe profesionale ne dăm seama că aceasta este medicina. Ea a fost , este şi va fi grea şi în viitoarele decenii,secole sau chiar milenii Timpul a trecut şi ziua cea mare a sărbătoriri prof. dr. Mircea Angelescu a sosit. M-am prezentat la festivitate cu ceva timp înainte de ora anunţată ,l-am salutat şi felicitat pe sărbătorit,care mi-a mulţumit şi luându-mă mai de o parte îmi spune:

-Vă mulţumesc pentru urări şi nu am uitat că am faţă de Dvs, o datorie de conştiinţă foarte plăcută mie şi anume aceea de a vă oferi un exemplar din cea de a doua ediţie a uneia dintre ultimele mele lucrări. Se apleacă pe scaunul său pe care trona deschisă o servietă şi scoate un exemplar din lucrarea în cauză,pe care –mi face o dedicaţie care mi-a produs o mare plăcere,fiind astfel formulată:

D-lui dr. O.P. Cu deosebită afecţiune şi preţuire din partea unui fiu al Vâlcii. Prof.dr. Mircea Angelescu 11 XII 2010

Întreaga festivitate a constituit o sinceră manifestare a stimei şi preţuirii aduse unui OM , medic ,profesor universitar şi prieten pentru mulţi dintre cei de faţă. Şi să fac precizarea că printre cei veniţi să-i transmită direct o urare erau profesori universitari ,medici din clinică,doctoranzi şi chiar câţiva foşti studenţi, printre care şi subsemnatul. Trăind din plin plăcutul moment, sărbătoritul a fost deosebit de atent cu toţi

invitaţii,având în afară de mulţumirea protocolară pe care le-o datora pentru urările făcute şi câte o vorbă bună pentru fiecare. Ce mai, a fost ,,într-o formă bună”, mult mai volubil decât îl credeam eu, iar la despărţire ne- a salutat cu căldură,urându-ne tuturor:

-Să dea Domnul să vă bucuraţi şi D-stră ,toţi cei de faţă care m-aţi onorat cu prezenţa la asemenea clipe fericite pentru mine,când veţi ajunge la vârsta mea. Atunci maestrul împlinea 85 ani. De atunci n-am mai avut prilejul să-l întâlnesc şi nici nu mai eram la curent cu viaţa sa,până când am citit în Revista Română de Boli Infecţioase vol XIII nr. 2 din Buc în 2010 în articolul intitulat ,,In memoriam” , anunţul prin în care se aducea la cunoştinţa corpului medico - sanitar decesul Acad. prof. dr. Mircea Angelescu, care a contribuit nemijlocit la formarea unei întregi generaţii de specialişti în boli infecţioase şi epidemiologie, cărora le-a marcat atât destinul profesional, cât şi ţinuta comportamentală şi etica profesională de adevăraţi urmaşi ai lui Hipocrate. Astfel se încheie o viaţă de OM trăită pentru oameni şi între oameni,lăsând posterităţii rezultatele activităţilor sale în domeniul medical şi literar, dar şi modelul său de moralitate.

MĂGUREANU EMIL Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale Profesor universitar ,doctor în medicină

S-a născut în anul 1929 (?) în Râmnicul Vâlcea ,unde a urmat şcoala primară şi liceul. După absolvirea liceului a studiat la Facultatea de Medicină din Moscova ( U .R. S. S.) . La întoarcerea în ţară a intrat în învăţământul universitar medical, la început ca asistent universitar,apoi şef de lucrări,conferenţiar şi în final profesor universitar şi şef de catedră la disciplina epidemiologie din Facultatea de Medicină din Bucureşti. Concomitent cu activitatea didactică a desfăşurat şi activitate politică, într-o funcţie de conducere medicală din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din România.

În anul 1971 a fost primit ca Membru Titular în Academia de Ştinţe Medicale,iar în

perioada 1971 şi 1989 a fost ales Secretar General al acestei Academii.

A decedat într-un mod tragic în zilele revoluţiei române din anul 1989 în condiţii

neelucidate nici până în prezent. A fost căsătorit cu o colegă de breaslă medicală ,d-na Sanda

Măgureanu, profesor universitar la catedra de neuropsihiatrie infantilă a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Membru de Onoare a Academiei de Ştiinţe Medicale.

DOROBANŢU MARIA Membru Corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale Profesor universitar,doctor în medicină

S-a născută în comuna Drăgoieşti din judeţul Vâlcea în anul 1951. După şcoala primară urmată în comuna natală şi liceul în Piteşti, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anul 1976 .Este doctor în

medicină din anul 1990. De la începutul carierei sale medicale a intrat în învăţământul medical superior, începând cu funcţia de preparator ,trecând prin funcţiile de asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar şi până la cea de profesor universitar,şef de clinică de cardiologie din Spitalul Clinic de Urgenţă ,, Floreasca” din Bucureşti . A urmat şi cursuri postuniversitare în Franţa şi Belgia. Este membră a mai multor societăţi de cardiologie din străinătate. A publicat peste 140 articole medicale în publicaţiile din ţară şi în străinătate.

3. ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA

Cea de a treia Academie deschisă să primească o serie de mari personalităţi din domeniul medical şi farmaceutic este Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.S.R) .Acest for academic se constituie ,,de jure” în anul 1935 şi ,,de facto” în anul 1936,ca,,for naţional de consacrare ştiinţifică, reunind personalităţi reprezentative ale ştiinţei atât din ţară cât şi din străinătate”. Academia Oamenilor de Ştiinţă este o instituţie care primeşte între membrii săi toate categoriile de intelectuali care s-au afirmat prin obţinerea unor rezultate remarcabile, care s-au impus în învăţământ ,în cercetare,în artă şi nu în ultimul rând în medicină. Ȋn mod curent

aceştia membrii A.O.S.R. nu-şi arogă şi nu folosesc titlul de academician, tocmai pentru a se

respecta aşa cum trebuie titlul de Membru Titular sau Corespondent al Academiei Române. A.O.S.R. are în structură 13 secţii ştiinţifice pe diferite specialităţi şi 7 filiale teritoriale în centrele universitare (Cluj – Napoca ,Constanţa, Iaşi, Timişoara ) în oraşe cu potenţial ştiinţific semnificativ (Piatra Neamţ, Târgovişte) şi o filială externă , la New York (S U A ) . Fac parte din această Academie:

-121 Membri Titulari ( între care şi Prof dr Carmen Doina Ghighină, născută în Râmnicul Vâlcea ) - 52 Membri Corespondenţi -36 Membri de Onoare -28 de români din diaspora şi 50 cetăţeni străini (personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice internaţionale ) sunt membrii asociaţi. Preşedintele actual al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este prof. Univ. dr. Vasile Cândea (general medic în rezervă ) iar Preşedinte a Secţiei de Ştiinţe Medicale, care cuprinde 31 medici este Prof. dr Irinel Popescu.

În rândurile Membrilor Titulari ai acestei Academii se numără şi o personalitate

medicală plecată de pe băncile şcolilor vâlcene şi realizată în plan profesional medical şi didactic în Bucureşti, despre care vom relata în cele ce urmează.

GINGHINĂ DOINA CARMEN Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România Profesor universitar,doctor în medicină

S-a născută în Râmnicul Vâlcea în anul 1948.Şcoala primară şi liceul le-a absolvit în oraşul natal,după care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti .După absolvire a urmat întreaga ierarhie medicală ,de la rezident în cardiologie ( fosta denumire a

secundariatului în cardiologie )la medic specialist, apoi medic la primar de cardiologie .În anul 1994 a susţinut şi obţinut titlul de doctor în medicină. În paralel cu formarea sa în cardiologie,a îmbrăţişat şi cariera universitară,promovând de la postul de preparator până la cel de profesor universitar şi şef de clinică şi de catedră la Institutul de Boli Cardiovasculare ,,Prof.dr.C.C. Iliescu’’ din Spitalul Fundeni, din Bucureşti.

A urmat şi cursuri de supraspecializare, obţinând competenţă şi în ecografie,

Doppler vascular ,pediatrie,management sanitar şi sănătate publică. A efectuat stagii de perfecţionare în urgenţe cardiovasculare în Belgia şi Franţa.

A publicat un număr de 7 cărţi,(tratate ,monografii) ca prim autor ,5 cărţi în

colaborare şi peste o sută de articole în diverse reviste de specialitate din ţară şi din

străinătate. Pentru una dintre lucrările sale a primit Premiul Academiei Române ,, D. Danielopolu” în anul 2008. Este Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Este de asemenea Membru al Societăţii Europene de Cardiologie şi

Membru Corespondent al Societăţii Franceze de Cardiologie.

*

*

*

În afara celor trei instituţii academice menţionate mai există în România şi altele intitulate Academii,dar care sunt instituţii de învăţământ superior, fie că se numesc Academie Comercială,Academie de Muzică, Academie de Educaţie Fizică şi Sport , Academie de Poliţie, Academie Militară etc. şi de aceea nu fac obiectul acestei lucrări.

*

* După trecerea în revistă a titlurilor academice pe care le dobândesc medicii şi farmaciştii după mulţi ani de activitate de asistenţă sau de cercetare medicală credem că este necesară şi o prezentare a ierarhiei medicilor care sunt totodată şi cadre didactice în învăţământul medical superior din Universităţile de Medicină şi Farmacie din ţară, precum şi a medicilor care lucrează nemijlocit în asistenţa medicală. După absolvirea unei Facultăţi de Medicină sau de Farmacie şi după obţinerea licenţei de absolvire, un tânăr medic poate opta pentru un post de medic de familie în mediul rural sau urban; posturile din unele oraşe din România se ocupă doar prin concurs Cei mai mulţi absolvenţi se orientează spre o specialitate medicală anume şi susţin un concurs de intrare în rezidenţiat (denumire nouă a fostului ,, secundariat ” ). După anii de rezidenţiat urmează examenul de specialitate, apoi printr-un alt concurs medicii pot ocupa posturi de medici specialişti. După alţi câţiva ani de activitate, printr-un alt concurs ei pot deveni medici primari (visul oricărui medic) în specialitatea respectivă şi pot să rămână pe vechiul loc de muncă sau pot ocupa posturi în alte unităţii sanitare din localitate sau din alte centre medicale. Nu puţini dintre ei se înscriu la Doctorat şi după susţinerea examenelor parţiale şi a tezei de doctorat devin Doctori în Medicină. Referitor la titlul de Doctor în Medicină se impune o precizare, fără de care cititorii n-ar putea sesiza diferenţa dintre titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie, de Doctor în Ştiinţe Medicale şi de Doctor în Medicină care apar, de la caz la caz în prezentarea nominală a majorităţii medicilor cuprinşi în lucrare. De la începuturile medicinii ştiinţifice în România (din secolul al XIX-lea ) şi până în perioada anilor ’50 absolvenţii Facultăţilor de Medicină şi Farmacie din ţară susţineau un examen final(similar cu examenul de licenţă care se susţine astăzi)prin care obţineau titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie. Nu era vorba de un titlu onorific, ci de obţinerea unei diplome care-i permitea medicului să profeseze într-o specialitate medicală. După anii ’50 s-a instituit,după modelul preluat (sau impus) de sovietici un titlu ştiinţific nou denumit ,,aspirantură’’ în ştiinţele medicale. Candidaţii la aspirantură susţineau un dificil examen de admitere, iar după o perioadă de patru ani de pregătire intensă susţineau o teză de doctorat,după care deveneau Doctori în Ştiinţe Medicale. Prin anii ’60 s-a renunţat la aspirantură,care a fost înlocuită cu doctoratul în medicină. Intrarea unui medic la doctorat se face tot printr-un examen de admitere, după care cei care au reuşit sunt preluaţi şi îndrumaţi în pregătirea lor de profesorii universitari conducători ai doctoranzilor, care le conduc referatele şi mai ales dizertaţia (teza) finală prin

*

care obţin titlul de Doctor în Medicină. Durata doctoratului este de regulă de patru ani, prelungirea acestei perioade fiind posibilă în cazuri cu totul excepţionale. Este necesar să precizăm şi faptul că titlul de Doctor în Medicină este remunerat cu un destul de redus spor la salariu. Contează mai mult la îmbunătăţirea CV ului unui medic şi-l ajuta în îndeplinirea aspiraţiilor sale viitoare. După aceste câteva precizări referitoare la Doctoratul în Medicină sperăm ca cititorii vor înţelege de ce în lucrare după numele medicului respectiv apar titlurile de : Doctor în Medicină şi Chirurgie ,Doctor în Ştiinţe Medicale sau Doctor în Medicină. Până la momentul revoluţiei din 1989 ,pentru merite deosebite,un număr foarte redus dintre medicii cu vechi state de serviciu în aceleaşi locuri de muncă şi cu bune rezultate profesionale sau ştiinţifice primeau titlul de Medic Emerit . Dintre aceştia şi mai puţini, şi doar dintre cei care aveau obţinut titlul de Doctor în Medicină – obţineau şi titlul de Doctor Docent. Atât titlul de Medic Emerit cât şi cel de Doctor Docent nu se mai acordă astăzi; cele deja dobândite îşi păstrează valabilitatea ,dar numai onorific. Absolvenţii Facultăţilor de Medicină sau de Farmacie care aspiră la intrarea în învăţământul medical superior vor susţine concurs şi vor putea deveni preparatori universitari şi după unele perioade prestabilite vor putea promova la gradul de asistent universitar,şef de lucrări,conferenţiar universitar,profesor universitar şi profesor universitar şef de catedră. Dece considerăm că sunt necesare toate astfel de precizări ? Pentru că pe parcursul întregii noastre lucrări apar nume şi funcţii de persoane şi personalităţi din toate aceste ierarhii medicale, dovedindu-se astfel că judeţul Vâlcea nu a fost şi nu este vitregit de valori medicale reale, care au contribuit sau/şi contribuie la rezolvarea problemelor de asistenţă medicală şi de cercetare în judeţ şi cu deosebire în centrul administrativ al acestuia, Municipiul Râmnicul Vâlcea. O altă precizare pe care o considerăm necesară este cea legată de înţelegerea corectă a raporturilor medicinii vâlcene cu marile centre universitare din ţară. O primă constatare sugerează faptul că în majoritatea cazurilor medicii proveniţi de pe meleagurile vâlcene au urmat Facultatea de Medicină sau de Farmacie,precum şi pregătirea postuniversitară (secundariat, rezidenţiat,o a doua specializare) în Bucureşti . Mulţi dintre ei chiar s-au stabilit şi au lucrat sau continuă să lucreze în capitală. De ce oare? Răspunsul este relativ simplu. Pentru că în trecut,mult timp Capitala era centrul universitar cel mai accesibil candidaţilor din zona Olteniei (implicit a Vâlcii ),dar şi cel mai important centru medical al ţării. Mai puţini candidaţi s-au îndreptat către centrul universitar Cluj-Napoca sau către Iaşi. După înfiinţarea unor noi Facultăţi de Medicină în Timişoara, Tg Mureş, Constanţa, Sibiu şi Craiova, constatat o oarecare disperare a viitorilor candidaţi la o carieră medicală şi către unele dina ceste centre universitare relativ noi dar cu precădere către Craiova. De alt fel,de-a lungul timpului când nu se putea vorbi despre Vâlcea ca despre un centru medical recunoscut,bolnavii oscilând între oraşele Craiova şi mai ales Sibiu.

4. PROFESORI UNIVERSITARI, DOCTORI ȊN MEDICINĂ

Numărul de academicieni din cele trei Academii care cuprind elita medicilor şi farmaciştilor romani legaţi de meleagurile vâlcene poate părea modest. În schimb numărul cadrelor medicale universitare superioare foste şi actuale din toate Facultăţile de Medicină şi Farmacie din întreaga ţară -profesori şi conferenţiari universitari - este considerabil şi calitativ meritoriu. Cu siguranţă că în afara celor pe care-i vom prezenta mai există şi numeroşi alţii care din cauza dificultăţilor întâlnite în activitatea de documentare nu au putut fi cuprinşi ȋn enumerarea prezentă. Le cerem scuze tuturor acestora şi lăsăm altor istoriografi locali sarcina plăcută a completării şi actualizării acestor liste onorante.

Prof. Dr. BOICESCU A. ALEXANDRU

S- a născut ȋn anul 1853 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat ȋn anul 1893 în Bucureşti. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal. Era fiul unui fost primar al oraşului , al cărui nume ȋl poartă una din străzile urbei. A urmat studiile superioare iniţial la Facultatea de Medicină din Bucureşti, apoi le-a continuat la Universitatea din Paris. După absolvire se întoarce în ţară şi i se încredinţează direcţia spitalului din Piteşti. Nu după mult timp ajunge în Bucureşti,la catedra de anatomie a Facultăţii de Medicină în funcţia de şef de lucrări. Începând din anul 1879, concomitent cu funcţia de la catedra de anatomie ocupă şi o funcţie în clinica de pediatrie din aceeaşi facultate, parcurgând etapele de asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar şi în final de profesor universitar şef de clinică în singurul spital de copii existent la acea dată în Bucureşti (actualul spital de copii ,,Grigore Alexandrescu ” ). În afară de funcţia de profesor universitar de pediatriea,desfăşurat şi o susţinută activitate de cercetare medicală,soldată cu numeroase publicaţii de articole şi tratate medicale ,publicate atât în ţară cât şi în Franţa

Prof. Dr. BULUCEA DOINEL DUMITRU

S-a născut în comuna Budeşti din judeţul Vâlcea în anul 1943. A urmat şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea ,apoi Facultatea de Medicină în Cluj – Napoca. Îşi începe cariera profesională ca intern, apoi ca medic secundar într-o clinică de pediatrie din Cluj. După obţinerea titlului de medic specialist pediatru ocupă prin concurs un post în Spitalul Judeţean Vâlcea,în secţia de pediatrie. Tot prin concurs ocupă apoi un post de medic primar de pediatrie în acelaşi spital,timp în care îşi obţine şi titlul de doctor în medicină. Printr-un nou concurs ocupă un post de asistent universitar la catedra de pediatrie din Facultatea de Medicină din Craiova. Ulterior promovează în posturile de şef lucrări,de conferenţiar şi de profesor universitar, şef la catedra de Pediatrie . Pe lângă activitatea didactică la catedră a desfăşurat şi desfăşoară şi o susţinută activitate de cercetare medicală în special în domeniul hematologiei şi al bolilor parazitare la copii. Rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice au constituit subiectul câtorva cărţi medicale, monografii şi articole publicate în diverse reviste medicale din ţară şi din străinătate.

Prof. Dr. CALOMFIRESCU NICOLAE

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1954. Şcoala primară şi liceul le-a făcut în oraşul natal,după care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1980. În anul 1999 a obţinut titlul de doctor în medicină (specialitatea chirurgie urologică). S-a specializat după absolvirea facultăţii în chirurgie urologică în clinica condusă de Acad. prof.dr. Eugen Proca, din Spitalul Fundeni din Bucureşti,urcând treptele valorice ale specialităţii de la preparator universitar, la asistent universitar, apoi la şef de lucrări. A fost transferat în interesul serviciului în funcţia de comisar Şef- doctor, şef al secţiei de urologie din spitalul M A I ,,Prof.dr. Dimitrie Gerota” din Bucureşti. În acest timp a obţinut competenţa în ecografie abdominală şi ȋn sexologie. Concomitent şi-a reluat activitatea didactică universitară,de astă dată în învăţământul universitar privat,la Facultatea de Medicină a Universităţii,,Titu Maiorescu” din Bucureşti,la început în postul de conferenţiar universitar,apoi de profesor universitar asociat la catedra de ,, Andrologie ”, unde funcţionează şi în prezent. Este membru fondator al ,,Asociaţiei Române de Urologie”, al ,,Societăţii francofone de urodinamică şi pelviperinologie”, al ,,Societăţii internaţionale pentru incontinenţă” şi Preşedinte al ,,Asociaţiei Române de disfuncţie erectilă”. Este şi director de programe de cercetare epidemiologică din cadrul O.M.S. A urmat cursuri de specializare în Franţa şi Portugalia. A participat la numeroase Congrese şi Simpozioane medicale în străinătate,iar la unele dintre cele desfăşurate în ţară a fost chiar organizator. Concomitent cu activitatea clinică de urologie şi sexologie a desfăşurat şi o susţinută activitate de cercetare medicală,încheiată cu publicarea a 10 lucrări ample ( capitole de tratat,monografii ) şi peste 130 articole de specialitate publicate în ţară şi în străinătate.

Dintre acestea reţin atenţia în special volumele intitulate: ,,Tratamentul endoscopic al structurilor uretrale masculine” (lucrare premiată de Academia Română ), ,,Disfuncţia erectilă”, ,,Urodinamică şi neurologie”. Pentru meritele profesionale deosebite a fost decorat în anul 2004 cu ,,Ordinul Meritul Sanitar în grad de ofiţer”, iar în anul 2010 i s-a acordat ,,Premiul de excelenţă” al gazetei ,,Viaţa Medicală”.Ȋn anul 2011 a fost inclus în Enciclopedia Personalităţilor din România,,pentru contribuţii la cercetarea ştiinţifică, la modernizarea învăţământului medical şi pentru valoarea şi actualitatea studiilor şi articolelor publicate în ţară şi în străinătate’’.

Prof. Dr. FRANCHE OSCAR

S-a născut în anul 1900 în comuna Suşani din judeţul Vâlcea şi a decedat în anul 1988 în Bucureşti. A urmat şcoala primară în comuna natală şi liceul (?),apoi Facultatea de Medicină în Iaşi ,pe care o absolvă în anul 1926,obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie. În Iaşi a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la cea de preparator universitar până la cea de profesor universitar, şef al clinicii de urologie din Spitalul Clinic ,,Prof. dr.C. I. Parhon ” din Iaşi. În perioada 1954 – 1967 a fost rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi.

Prof. Dr. HERESCU PETRE

S-a născut într- o localitate vâlceană (?) în anul 1868 şi a decedat în anul 1915 . Studiile universitare le –a făcut la Facultatea de Medicină din Bucureşti, după care a continuat studiile post universitare la Paris.A obţinut în ţară titlul de doctor în medicină şi chirurgie,cu specializare în urologie. Ca medic secundar ,specialist şi primar chirurg – urolog şi concomitent ca asistent universitar şi şef de lucrări a lucrat în clinica de urologie din spitalul ,,Filantropia” din Bucureşti. După promovarea sa în funcţia de profesor universitar în anul 1911 a organizat şi condus clinica de urologie din spitalul ,,Colţea ” din Bucureşti. Concomitent cu activitatea medicală a desfăşurat şi activitate politică, în calitate de Deputat Conservator de Vâlcea.

Prof. Dr. IVANOVICI MARIA

S-a născut în comuna Govora Sat ,judeţul Vâlcea (astăzi comuna Mihaieşti). Şcoala primară a urmat-o în comuna natală,iar liceul în oraşul Govora Băi, după care a urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti. După absolvire a intrat prin concurs în învăţământul medical superior ca asistent,apoi ca şef de lucrări,conferenţiar şi în final profesor universitar, şef de clinică O. R. L. de pediatrie ,iniţial în spitalul clinic de copii,, Dr. Victor Gomoiu” ,apoi din spitalul de copii ,,Maria Sklodovska Curie ” ambele din Bucureşti. În paralel cu activitatea didactică a urmat şi

cariera profesională ca medic secundar ,specialist şi primar O. R. L .

A obţinut şi titlul de doctor în medicina şi a publicat numeroase lucrări medicale atât

în ţară cât şi în străinătate. Decesul prematur a întrerupt o carieră universitară care promitea mult,atât în practica medicală cât şi în cercetarea ştiinţifică.

Prof. Dr. MARINA OVIDIU

S-a născut într-o localitate vâlceană(?). Este fiul preotului paroh al bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicul Vâlcea, Justinian Marina cel care avea să ajungă Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A făcut studii superioare la Facultatea de Medicină din Moscova ( U.R.S.S.).După absolvire s-a întors în ţară , a susţinut doctoratul în medicină şi a obţinut postul de asistent universitar la catedra de chirurgie experimentală din Institutul Medico – Farmaceutic din Bucureşti. Cu timpul a promovat ca şef de lucrări, conferenţiar, apoi profesor universitar, şef al clinicii de chirurgie experimentală din spitalul,,Panduri” din Bucureşti. În urmă cu câţiva (?) ani a decedat ȋn Bucureşti.

Prof. Dr. NAUMESCU VALENTIN

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1970 ,unde a urmat şi şcolile primară şi liceală, după care a intrat la Facultatea de Medicină la Cluj – Napoca. Tot în Cluj s-a specializat în endocrinologie (clinică şi cercetare Ulterior pe primul plan al activităţilor sale au trecut preocupările pentru istorie, diplomaţie şi politologie, devenind profesor asociat la catedra de politologie a Universităţii din Cluj– Napoca. Apoi a predat aceiaşi disciplină în Germania, Belgia, Olanda .

A publicat numeroase lucrări medicale,dar şi unele de politologie,atât în ţară cât şi

în străinătate.

Prof. Dr. POSTELNICU CICERONE

S-a născut în comuna Stoileşti din judeţului Vâlcea în anul 1931. A urmat şcoala primară în localitatea natală apoi,a început Liceul Militar în Craiova, iar după desfiinţarea acestuia , s-a transferat la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicul Vâlcea, pe care l-a absolvit printre fruntaşii promoţiei sale, în anul 1950.

A urmat apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti .Este doctor în medicină şi medic

primar în specialitatea psihiatrie. A parcurs toate treptele ierarhice în învăţământul universitar medical din Institutul Medico – Farmaceutic din Iaşi, ajungând profesor universitar în clinica de psihiatrie din Spitalul

Clinic ,,Socola” din Iaşi. În prezent este pensionar.

Prof. Dr. POPESCU GRIGORE

S-a născut în Râmnicul Vâlcea (?) . A decedat în urmă cu câţiva ani în Bucureşti. A urmat liceul in Râmnicul Vâlcea,apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti, obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie.Ca specialitate medicală a optat pentru alergologie, devenind medic primar alergolog. Iniţial ,, a cochetat ” cu disciplina universitară denumită pe atunci ,,ştiinţe sociale, pentru ca ulterior să urce treptele universitare: asistent ,şef lucrări, conferenţiar şi profesor universitar,şef al clinicii de alergologie din Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Prof. Dr. POPESCU (CIOROIANU) SANDA

S-a născut în Râmnicul Vâlcea . Este fiica doctorului Cioroianu, cel care a fost medic director al Spitalului T. B. C. din acelaşi oraş,care era situat vis- a vis de Liceul Alexandru Lahovari,clădire care a fost apoi demolata în vederea sistematizării oraşului ; ulterior spitalul T.B. C. s-a redeschis în comuna Mihăieşti, în fostul conac al familiei Brătianu). A urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti ,acolo unde s-a mutat cu familia sa. Tatăl său ,dr. Cioroianu a lucrat în Bucureşti la spitalul T.B.C. ,,Pantelimon”, dar după puţin timp a fost numit Şef al Direcţiei Anti-T. B. C. din Ministerul Sănătăţii. După absolvirea facultăţii d-na dr. Sanda Popescu fostă Cioroianu a intrat prin concurs, ca preparator ,apoi ca asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar şi in final profesor universitar, şef de clinică dermato –venerologică din spitalul ,,Colentina” din Bucureşti. Este doctor în medicină. A publicat câteva lucrări de specialitate (volume,monografii ) şi numeroase articole în presa medicală din ţară şi din străinătate.

Prof. Dr. PRODESCU VICTOR

S-a născut în comuna Oteşani din judeţul Vâlcea în anul 1919 şi a decedat în anul (?) in Bucureşti.

A urmat cursul primar în comuna natală,cursul liceal în Râmnicul Vâlcea, după care a mers în Bucureşti,pentru a studia la Facultatea de Medicină . Absolvă facultatea în anul 1945, după care devine la început doctor în medicină ( 1966 ) iar mai târziu, în anul 1972, doctor docent. Prin concurs a promovat de la funcţia de medic secundar la cea de specialist şi în final la cea de medic primar în chirurgie generală. Concomitent a promovat şi în învăţământul universitar ,de la preparator până la profesor universitar, şef de clinică de chirurgie din spitalul Brâncovenesc (actualmente demolat ) din Bucureşti , spital pe care intr-o anumita perioada l-a si condus, în calitate de medic – director. Pe lângă faptul că a fost un reputat chirurg ,a fost şi un cercetător de frunte din

medicina românească. A publicat monografii şi tratate medicale (singur sau în colaborare) dar si numeroase articole cu rezultatele cercetărilor sale , pe care le-a publicat atât în ţară cât şi în străinătate. Pentru merite profesionale şi ştiinţifice a fost ales membru al unor societăţii medicale din ţară (,,Societatea de Chirurgie’’, ,,Uniunea Medicală Balcanică’’ ) sau din străinătate (,,Societatea Franceză de Chirurgie’’, ,,Societatea Internaţională de Gastroenterologie’’, ,,Societatea Europeană de Reumatologie’’ ).

Prof. Dr. STĂNESCU VASILE

S-a născut în Comuna Goleşti din judeţul Vâlcea în anul 1933 .Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală ,iar liceul în Râmnicul Vâlcea , absolvindu-l printre fruntaşii promoţiei 1952. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj – Napoca, după care prin concurs a intrat în învăţământul medical veterinar ca asistent universitar ,şef de lucrări,conferenţiar, apoi profesor universitar, şef de clinică veterinară în Cluj-Napoca. În ultima perioadă a activităţii sale medicale universitare s-a transferat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, unde a continuat activitatea până în momentul pensionării. Prof. Dr. STOICA CORNEL

Nu cunoşteam locul şi data naşterii sale. Ştim în schimb că a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti în perioada anilor 1948-1954. A fost repartizat în mediul rural ca medic de circumscripţie în fostul Raion Drăgăşani din Regiunea Argeş, mai exact din anul 1954 a fost medic de circumscripţie sanitară rurală în comuna Ştefăneşti din sudul actualului judeţ Vâlcea. A părăsit comuna Ştefăneşti şi a intrat prin concursul de secundariat în urologie şi totodată şi în învăţământul medical ca asistent universitar în clinica de urologie din Facultatea de medicină din Târgul Mureş. Concomitent a obţinut şi titlul de doctor în medicină,dar şi-a continuat şi ascensiunea profesională, trecând prin etapele de şef lucrări,conferenţiar şi profesor universitar la clinica de urologie , unde a lucrat până la pensionare.

*

* De prof. dr. Cornel Stoica mă leagă o serie de amintiri atât din perioada studenţiei noastre comune în Bucureşti, cât şi din stagiul său şi al meu în raionul Drăgăşani din Regiunea Argeş,(astăzi din judeţul Vâlcea) ceeace justifică includerea sa în rândul vâlcenilor,,prin adopţie’’ într-o perioadă de 5 ani. Tocmai de aceea îmi place să evoc câteva din amintirile care ne leagă.

În anul III de facultate am fost repartizat, aleatoriu, în căminul studenţesc, în cameră cu un coleg mai mare, Cornel Stoica, student din anul VI. Repartiţia noastră împreună am considerat-o atunci nepotrivită, deoarece era o regulă nescrisă ca studenţi din acelaşi an să locuiască

*

împreună în aceiaşi cameră de cămin. Nerespectarea acestei cutume mi- a creat o stare de nemulţumire, şi poate că în sinea lui şi colegul mai mare simţea la fel. Abia spre sfârşitul anului universitar am reuşit să înţeleg cât de benefică a fost pentru educaţia mea generală şi medicală prezenţa mea lângă un student mai mare, care era ,,aproape medic”. Acest coleg de cameră,era poreclit ,,Coţcarul'' de către colegii săi de an, dar nu şi de către mine, care eram mai mic şi–l respectam pentru anii în plus de facultate, pentru deosebita inteligenţă nativă pentru perspicacitatea şi memoria prodigioasă. Îmi era deci mult superior nu numai prin capacitatea sa intelectuală, dar şi printr-o serie de calităţi fizice deosebite, care-i permiteau să practice un sport de performanţă cum este rugby- ul . Era înalt, robust (cântărea peste 80 de kg) cu o masă musculară impresionantă, dobândită şi întreţinută prin numeroasele antrenamente pe care le făcea în vederea susţinerii meciurilor de rugby din Divizia Naţională A (a jucat la echipele divizionare Sănătatea, apoi la Constructorul Bucureşti ). Pentru că viaţa de student de atunci te obliga la o serie de privaţiuni alimentare, părinţii mei încercau,pe cât puteau să-mi îndulcească ,,viaţa de căminist’’. Aşa se făcea că primeam din provincie, de regulă de sărbătorile de Paşti şi de Crăciun şi rareori şi între acestea, pachete cu alimente şi chiar cu ceva băuturi alcoolice naturale ( vin şi ţuică, pentru că veneam din Vâlcea, regiune viticolă dar şi pomicolă, recunoscută ca patrie a ţuicii de prună). Legea nescrisă a studenţiei ne obişnuise ca pachetele primite să le desfacem şi să le consumăm cu colegii de cameră sau şi cu alţi studenţi căminişti care ne erau mai apropriaţi. Funcţiona deci între noi o solidaritate şi o prietenie demnă de admirat şi atunci şi pe care o admir şi acum, când cu nostalgie îmi amintesc de aceea perioadă . Întotdeauna desfăceam pachetul şi puneam ,,la bătaie” tot ceeace era în el şi cu pofta de mâncare creată la vederea şi mirosul acelor bunătăţi, treceam la ,,devorarea” lor,ca nişte hămesiţi. Şi bineînţeles că la masă se respecta proporţionalitatea nevoilor de hrană. Eu mai mic şi mai firav la trup, mâncam mai puţin, dar Cornel,cu nevoile nutritive crescute ale sportivului de performanţă, nu se juca; mânca mult şi cu poftă. âncam pe săturate, iar dacă mai aveam şi alţi invitaţi,întregul pachet se consuma la o masă ; din când în

când eram deci sătui şi fericiţi. Rareori mai rămâneau din atâtea bunătăţi câte ceva şi pe acelea le consumam a doua Fie din cauza ,,educaţiei spartane” a lui Cornel, fie din cauza nevoilor materiale de acasă, el nu primea –din câte îmi amintesc–chiar niciodată pachete.

De altfel,despre el nu ştiam prea multe, pentru că nu m-i se destăinuia ; nu ştiam nici despre problemele lui familiale,în timp ce el ştia despre mine aproape totul. În calitate de coleg de cameră trebuie să recunosc că mai marele meu coleg Cornel, îmi era superior în absolut toate privinţele. În medicină este de înţeles de ce,dar şi în discuţiile despre muzică,literatură,în sport sau chiar şi în unele jocuri de noroc pe care le încingeam câte odată şi la care el era mai mereu câştigătorul. Pentru mine era absolut imbatabil în orice privinţă şi poate şi de aceea mă persifla adesea şi mă trata cu o superioritate şi o severitate pe care mărturisesc,că le suportam cu greu, chiar dacă-i recunoşteam meritele . Era în general un nonconformist şi un independent,,perfect”. În acest sens un exemplu este edificator. În acea perioadă,cu ocazia sărbătorilor de 1Mai şi 23 August toţi studenţii care locuiam în cămin eram obligaţi să ne trezim la orele 5. Serveam repede micul dejun pentru că la orele 6 30 să ajungeam la Facultatea de Medicină din Cotroceni. De acolo plecam încolonaţi către locul în care se desfăşura defilarea, denumită pe atunci Piaţa Stalin (actuala Piaţă Charles de Gaulle).

De fiecare dată trezirea studenţilor de pe cele şase etaje ale căminului studenţesc o făcea paznicul nostru de noapte,un om cu un uşor handicap psihic. Dar cum credeţi că o făcea? Avea un piston de motor de maşină pe care, în liniştea orei 4 30 –5,îl trântea şi-l rostogolea pe culoarul etajului care avea mozaic pe jos. Crea astfel un adevărat infern. Zgomotul produs dintr-o dată era de nedescris, aşa încât nu cred că exista vreun student care să nu se trezească speriat,să se îmbrace repede şi să coboare la masă. Şi acest zgomot infernal se repeta la intervale de câteva minute de şase ori,atâtea câte etaje avea clădirea, pentru că el îşi îndeplinea această responsabilitate cu sârguinţă, urcând sau coborând de la un etaj la altul . Eu mă conformam imediat acestui original mod de deşteptare şi mobilizare, mă îmbrăcam şi plecam la defilare. El, Cornel, a ridicat capul de

pe pernă şi mi- a spus să-l las în pace să doarmă mai departe,iar eu când plec să încui uşa pe dinafară şi să predau cheia la panoul de la poartă, pentru că el mai are o altă cheie. Şi mi– a sugerat să spun celor care organizau plecare noastră că nu mai este nimeni în cameră. M -am conformat, dar cu oarecare teamă şi sper că este uşor de înţeles de ce. Astfel de situaţii prin care să –mi dau seama că el era mai altfel decât mine, au mai existat şi am mai avut prilejul să–i constat de mai multe ori temperamentul vulcanic şi uşor rebel . Adeseori mă persifla până la disperare. Dar nu numai pe mine. Avea însă şi multe calităţi, colegul meu mai mare. Nu ştiu cum se făcea dar,era mai tot timpul la antrenamente,la meciuri ,la o plimbare sau la o bere cu colegii ,prietenii şi prietenele de ocazie, aşa încât nu-l prea vedeam studiind pentru facultate. O făcea doar în sesiunea de examene şi probabil că o făcea foarte bine, pentru că examenele le promova numai cu note foarte bune. Am reţinut din rarele sale destăinuiri că-i plăcea chirurgia şi că în timpul liber mergea prin clinicile de chirurgie pentru ,,a-şi face mâna de chirurg”, aşa cum procedau majoritatea studenţilor care doreau să se formeze în această nobilă şi grea specialitate medicală. După ce a absolvit în acel an Facultatea de Medicină, a plecat în provincie, dar nu am ştiut atunci unde anume , pentru a-şi efectua stagiul obligatoriu în mediul rural. La acel timp nu ştiam unde anume a fost repartizat dar mai târziu am aflat. Exact după trei ani de atunci, am fost repartizat şi eu la o circumscripţie sanitară rurală – Creţeni – din raionul (pe atunci) Drăgăşani din fosta regiune Argeş. Acolo am fost mobilizaţi noi – medici cei noii sosiţi în mediul rural – la o şedinţă cu tot personalul medical din raion. Cu reticenţa obişnuită a celui care soseşte într-o colectivitate umană nouă şi necunoscută am luat loc şi eu mai în spatele sălii de şedinţe,când,de odată mă aud strigat pe nume,cu o voce gravă, tunătoare. Mă uit spre sursa de unde sosea apelarea mea şi am rămas surprins să-l văd apropriindu- se de mine pe Cornel ,fostul meu coleg de cameră din anul III de facultate,devenit doctorul Cornel Stoica. Ne îmbrăţişăm cu plăcerea firească a revederii după atât timp, el spunându-mi :

- Dragă Octave, mă bucur că ne revedem în atare condiţii şi vreau să te asigur că te vei simţi bine la noul tău loc de muncă pentru că şi şefii noştri,

dar şi sătenii din această zonă sunt oameni de treabă. Să fii însă atent la ei în perioada ce urmează culesului viilor, când datorită vinului se petrec multe evenimente neplăcute, cu o violenţă uneori extremă. Şi continuă:

-Uite,eu sunt de trei ani în comuna Ştefăneşti şi am la îndemână telefonul primăriei, aşa că dacă–ţi pot fi de folos cu ceva sună–mă şi te asigur că poţi conta pe sprijinul meu,. Vei avea cu siguranţă nu odată, ci de mai multe ori nevoie de un ajutor de la mine sau de la medicul nostru şef de raion, dr. Cornel Bordeainu, care este un ardelean minunat şi care ştie că noii veniţi de pe băncile facultăţilor sunt puşi de multe ori în situaţii dificile de rezolvat. Auzindu-l vorbind şi sfătuindu-mă de bine mi-a îndepărtat sfiala cu care intrasem în acea şedinţă şi mi-a dat o oarecare linişte spunându-mi că voi putea apela ,în caz de nevoie la sprijinul său. Chiar m-am mirat că era atât de binevoitor, mai ales că îl credeam mai dur,infatuat şi mai indiferent cu cei din jur.

Recomandarea de a-l suna la telefon ori de câte ori se ivesc situaţii delicate în activitatea mea medicală şi să-i cer sfatul mi-a surâs,dar ideea nu s-a dovedit benefică pentru mine deoarece la circumscripţia sanitară Creţeni nu aveam telefon,iar primăria comunei la care aş fi putut apela pentru folosirea telefonului era la distanţă de 3- 4 km . În anul care a urmat ne–am văzut doar de câteva ori la şedinţele lunare ,,de la raion”, pentru că el a plecat destul de curând prin concurs de secundariat într-un centru universitar şi într-o specialitate necunoscute mie, atunci, fapt ce mi- a confirmat părerea că cel puţin în privinţa discreţiei în care i se derula viaţa, nu se schimbase deloc. De atunci şi până prin anii ’80 nu am mai ştiut nimic despre el şi despre cariera sa. Abia atunci am aflat că a ajuns profesor la clinica de urologie din Facultatea de Medicină de la Târgu Mureş. Cel care mi-a relatat acest lucru – un medic din judeţul Mureş – îmi vorbea în cei mai buni termeni despre calităţile profesionale ale celui care mi-a fost coleg de cameră şi care a ajuns o figură reprezentativă a Urologiei româneşti. De aceea la auzul acestor aprecieri laudative despre un coleg cu care am împărţit camera de cămin timp un an de zile, desigur că m-am bucurat nespus. În final închei această relatare parafrazând o celebră maximă a Împăratul Napoleon Bonaparte după care ,,Ȋn raniţa oricărui soldat poate sta bastonul de Mareşal'' cu o aşa zisă maximă adaptată la condiţiile vieţii de

student: ,,În fiecare student medicinist zace un viitor academician, profesor universitar sau un medic practician de mare valoare

5. CONFERENŢIARI UNIVERSITARI,DOCTORI ÎN MEDICINĂ

Conf .Dr. DIMITRIU VIOREL (Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în Galaţi în anul 1933 şi a decedat în anul 1980 în Bucureşti . A făcut şcoala în oraşul natal, apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti, absolvită în anul 1958. După absolvire,împreună cu soţia sa Virginia –fostă colegă de facultate - a fost repartizat iniţial în mediul rural în judeţul Vâlcea, apoi el a ocupat postul de medic şef al Secţiei Sanitare a Sfatului Popular raional Râmnicul Vâlcea. După 4 ani , prin concurs a intrat ca medic –asistent universitar la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, la catedra de anatomie. Ulterior a obţinut titlul de doctor în medicină şi promovarea de la statutul de asistent universitar la cel de lector şi apoi la cel de conferenţiar universitar. În afara profesiei era pasionat de literatură şi în deosebi de poezie, dar şi de publicistică. Numele său a apărut pe numeroase lucrări de literatură beletristică şi pe articole publicate în reviste periodice sau în gazete cotidiene cu profil cultural.

Conf. Dr. DUMITRESCU NISTOR (Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în (pe atunci ) comuna Horezu în anul 1899 şi a decedat în anul 1951 în Bucureşti. A urmat şcoala primară în localitatea natală ,liceul la Râmnicul Vâlcea, iar Facultatea de Medicină în Bucureşti,obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie în anul 1924 , specializându- se în laborator clinic. A lucrat iniţial în spitalul orăşenesc din Piteşti. Prin concurs a ocupat postul de şef de lucrări şi apoi de conferenţiar universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, concomitent cu aceasta îndeplinind şi funcţia de şef de lucrări la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din capitală. A desfăşurat o susţinută activitate de cercetare medicală soldată cu redactarea a peste 70 de titluri de articole publicate în revistele de specialitate : ,,Revista ştiinţelor medicale ”, ,,Achives roumanies de pathologie experimentale et microbiologie”, ,, Annales de L’Institute Pasteur”, ,,Analele Academiei Române” etc. A contribuit şi la elaborarea unui tratat de Fiziopatologie .

Conf. Dr. LĂZĂRESCU ARTUR ROMULUS ( Medic primar,doctor in medicina )

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1923 . A fost coleg de şcoală şi de bancă,dar şi de facultate cu Acad. prof. dr. Mircea Angelescu ( prezentat în paginile precedente) . După absolvirea şcolii primare , a gimnaziului şi a liceului în oraşul natal, a urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti,devenind doctor în medicină şi chirurgie. Prin concurs a

intrat în învăţământul universitar, promovând cu timpul de la funcţia de preparator la cea de

asistent universitar, apoi şef de lucrări şi în final la cea de Conferenţiar universitar la Clinica Medicală din Spitalul ,, Dr. C. I. Cantacuzino ” din Bucureşti. În anul 1979 s- a stabilit în R. F .Germania, unde a profesat timp îndelungat ca medic primar de boli interne. După pensionare s- a mutat în Franţa, unde a şi decedat.

*

* De conf.dr. Romulus Artur Lăzărescu mă leagă câteva amintiri din studenţia mea şi din totodată perioada debutului său în cariera universitară medicală. Prin anul 1955 când am intrat ca student în clinica medicală din spitalul ,,Dr. C.I. Cantacuzino’’ din Bucureşti,la salonul de bolnave la care am fost repartizat am constatat că medicul de salon şi asistent universitar era un doctor foarte tânăr, drăguţ, amabil şi uimitor de delicat în comportament şi cu noi studenţii,dar mai ales cu bolnavele din salon. La vizita zilnică pe care o efectua în salon avea pentru fiecare pacientă vorbe de încurajare şi de susţinere a moralului pe care unele paciente poate că-l pierduseră din cauza bolii. Se bucura şi se vedea pe faţa lui compasiunea pe care o manifesta atunci când evoluţia unei paciente nu era bună sau bucuria pe care o exprima atunci când o pacientă se simţea bine şi aştepta să părăsească spitalul vindecată. Din aceste considerente era stimat şi chiar adorat de pacientele de toate vârstele, pentru că era cu adevărat un medic cu har profesional şi un bărbat cu ,,şarm’’. După patru ani de la absolvirea facultăţii, eu fiind pentru câteva luni medic detaşat în staţiunea Govora am primit misiunea de a pregăti o întâlnire ,,a unui mare şi cunoscut profesor universitar medic din Bucureşti cu locuitorii şi cu pacienţi sosiţi din staţiune’’, pe teme bineînţeles medicale. Am pregătit totul,,aproape’’ bine,iar la ora anunţată pentru întâlnirea care urma să se desfăşoare în splendida sală a cinematografului din staţiune - un fost cazinou - am avut o mare surpriză. În loc să văd că intră în sală renumitul profesor care deţinea şi o înaltă funcţie în Ministerul Sănătăţii din acea vreme, văd că apare jovial şi foarte elegant fostul meu asistent universitar, Dr. Romulus Lăzărescu. M-am bucurat nespus de acest moment,l-am salutat cu căldură iar el mi-a răspuns cu aceiaşi amabilitate şi bunăvoinţă. După ce am schimbat câteva cuvinte prin care mi-a explicat că dintr-un motiv de forţă majoră a fost nevoit să-l înlocuiască pe titularul întâlnirii care devenise între timp indisponibil din motive medicale. S-a îndreptat apoi către scena sălii. L-am însoţit şi eu şi făcând oficiul de gazdă l-am prezentat publicului, cerându-i scuze auditoriului pentru modificarea de program survenită din motive obiective. A urmat un splendid Justinian Marina. expozeu pe teme medicale făcut cu o artă oratorică desăvârşită cu care a câştigat atenţia şi interesul publicului destul de eterogen din sală. După expunere, care a durat aproximativ 40 minute au urmat întrebări din partea celor prezenţi şi răspunsurile invitatului special. Şi trebuie să vă mărturisesc că în special publicul feminin a fost cel care l-a acaparat pe orator, iar această întâlnire s-a prelungit cu 2-3 ore peste timpul programat spre satisfacţia celor prezenţi. După terminarea întâlnirii am mai stat câteva minute la taclale, după care vorbitorul,destul de obosit s-a grăbit să prindă cursa I.R.T.A. spre Bucureşti

*

A fost şi ultima dată când l-am văzut,pentru că după mai mult timp am auzit un zvon şoptit că dr. Romulus Lăzărescu,care devenise între timp conferenţiar universitar a părăsit ţara şi s-a stabilit în Germania Federală.

Conf. Dr. MĂRGINEANU CONSTANTIN ( Medic primar radiolog ,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1926 în comuna Tetoiu din judeţul Vâlcea. A urmat şcoala primară în comuna natală,a început liceul în Drăgăşani l-a terminat în oraşul Orăştie. In anul 1945 intră în Facultatea de Medicină din Bucureşti pe care o absolvă în anul 1951. Se specializează în radiologie şi obţine titlul de doctor în medicină in anul 1970. A lucrat ca medic radiolog în spitalul din Slănic Prahova ,iar din anul 1959 la spitalul de Copii ,,Grigore Alexandrescu” din Bucureşti. In anul 1962 s-a transferat la Clinica de radiologie din spitalul,,Dr. Carol Davila” din Bucureşti, parcurgând treptele ierarhice de la asistent universitar,şef de lucrări şi până la cea de conferenţiar universitar (cu delegaţie), pensionându-se în anul 1985. A publicat volume întregi sau doar unele capitole în tratatele de radiologie şi peste 30 lucrări de specialitate în revistele medicale din ţară şi din străinătate.

Conf. Dr. MĂRGINEANU NICOLAE ( Medic primar radiolog,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1912 în comuna Tetoiu,din judeţul Vâlcea şi a decedat în anul 2000 în Timişoara. A urmat şcoala primară în comuna natală ,liceul în oraşul Oraştie judeţul Timişoara, iar Facultatea de Medicină în Cluj, în anul 1938. Mult mai târziu,în anul 1967 a obţinut titlul de doctor în medicină, în specialitatea radiologie. După absolvirea facultăţii a lucrat ca medic de circumscripţie sanitară în comunele

Sineşti, apoi Grădiştea din judeţul Vâlcea. Ulterior a urmat specializarea în radiologie, în Bucureşti,după care a lucrat ca medic specialist radiolog într- o clinică de radiologie din Timişoara. A intrat prin concurs în învăţământul universitar promovând de la funcţia de asistent universitar la cea de sef de lucrări , apoi la cea de conferenţiar universitar , lucrând in acest post până în momentul pensionării.

A elaborat peste 180 lucrări (articole,capitole în diverse cursuri şi tratate de

specialitate) publicate în ţară şi în străinătate. Conf. Dr. POPESCU EMIL (Medic primar ,doctor in medicina)

S-a născut în anul 1932 în Bucureşti ,unde a şi decedat în anul 2005. Şcoala primară şi liceul le-a urmat în Râmnicul Vâlcea, după care a urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1956. După absolvire a intrat în învăţământul universitar ca preparator, apoi ca asistent universitar la Catedra de Farmacologie a Institutului Medico

Farmaceutic din Bucureşti. Concomitent a profesat ca medic secundar şi apoi ca specialist internist. După susţinerea doctoratului în medicină în anul 1968 ocupă postul de şef de lucrări la spitalul clinic ,,Colţea”, apoi pe cel de conferenţiar universitar (cu delegaţie), şef al Clinicii de medicină internă din Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. A publicat, ca unic autor sau a colaborat la redactarea unor tratate de farmacologie şi de medicină internă, dar şi numeroase articole apărute în revistele de specialitate din ţară sau din străinătate. A fost timp de mai mulţi ani secretar de redacţie la revista ,, Viaţa medicală ” din Bucureşti .

Conf. Dr. POPESCU GHEORGHE (Medic primar,doctor în medicină)

S-a născut în oraşul Horezu (?) din judeţul Vâlcea ,unde a urmat atât şcoala primara cât şi liceul. Facultatea de Medicină a urmat-o în Bucureşti, după care a profesat ca medic secundar ,specialist şi apoi primar ortoped şi în paralel asistent universitar. După ce a obţinut titlul de Doctor în Medicină a promovat în funcţia de şef de lucrări şi apoi în cea de conferenţiar universitar în Clinica de Ortopedie din Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti .

Conf. Dr. PREDOIU VICTOR ( Medic primar,doctor in medicina)

S-a născut în anul 1933 într-o comună (?) din judeţul Vâlcea; a decedat în Bucureşti în anul 2004 (?). A făcut şcoala primară în localitatea natală,apoi a început Liceul Militar în Craiova,

dar după un an ,prin desfiinţarea acelui liceu s- a transferat la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicul Vâlcea. A urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti pe care a absolvit-o în anul

1958.

După absolvirea facultăţii, prin concurs a intrat în învăţământul universitar ca preparator, apoi ca asistent universitar ,iar după susţinerea şi obţinerea titlului de doctor în medicină a devenit şef de lucrări şi apoi conferenţiar universitar la Clinica de chirurgie generală din spitalul ,,Pantelimon ” şi în ultima parte a vieţii sale, la ,,Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti ”. A publicat sau a participat cu unele capitole la redactarea unor tratate de chirurgie

generală.

A participat cu lucrări originale la unele simpozioane şi congrese medicale ţinute în Germania, acolo unde a urmat şi cursuri postuniversitare de perfecţionare în chirurgia generală. A decedat încă înainte de a se pensiona în anul 2004.

Conf. Dr. ZEANA D. CORNELIU ( Medic primar cardiolog,doctor în medicină )

S-a născut în Râmnicul Vâlcea in anul 1939. Este fiul renumitului medic chirurg D. Zeană care a condus propriul sanatoriu particular de chirurgie din anul 1930. Şcoala primară

şi liceul le-a făcut în oraşul natal. A urmat Facultatea de Medicină în Cluj – Napoca, pe care a absolvit-o în anul 1961. În anul 1973 şi- a susţinut şi obţinut titlul de doctor în medicină.

A început practica medicală în circumscripţia sanitară rurală din comuna Muiereasca

din Judeţul Vâlcea. De remarcat că a fost primul medic instalat permanent în această comună. După stagiul efectuat în mediul rural, prin concurs a intrat ca secundar în medicină internă la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi tot prin concurs a promovat în funcţiile de medic specialist şi medic primar în boli interne,apoi şi ca medic primar cardiolog. Concomitent cu specializarea în medicina internă şi în cardiologie a intrat, tot prin concurs în învăţământul medical universitar ca preparator,asistent universitar,şef de lucrări,iar în prezent este conferenţiar universitar în Clinica de medicină Internă din Spitalul de urgenţă Floreasca din Bucureşti.

In activitatea profesională a dovedit de la început competenţă şi comportare o deontologică faţă de pacienţi,dar şi un interes pentru cercetare în mai multe domenii medicale:medicină internă, cardiologie, farmacologie, toxicologie , organizare sanitară, imunologie. În aceste domenii a elaborat numeroase lucrări ale căror rezultate s-au finalizat prin publicarea unor articole sau tomuri medicale, atât în ţară cât şi în străinătate. Recunoaşterea sa internaţională s-a soldat cu alegerea ca membru al ,,European Society of Toxicology ” şi al ,,Uniunii Medicale Balcanice”. Dr. Corneliu Zeana a dat dovadă de erudiţie nu doar în ştiinţele medicale, ci şi în cultură. A publicat numeroase eseuri filozofice ,articole de educaţie pentru sănătate,istorie a medicinii, proză scurtă,epigrame,jurnale de călătorii. S-a preocupat mult de înfiinţarea revistei ,,Cugetarea europeană ” în Bucureşti, al cărui fondator şi totodată preşedinte este. Este membru fondator şi al ,,Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România’’ şi al Cenaclului de epigrame ,,Cincinat Pavelescu ” din Bucureşti.

Este un spirit pragmatic ,cu simt tehnic – inventiv,deţinând două brevete de invenţie în domeniul practicii medicale. Mulţi vâlceni au apelat în diverse situaţii medicale la amabilitatea şi la competenţa

sa profesională, fie în medicina ambulatorie, fie intraspitalicească, în cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca ,unde lucrează de peste 30 ani. Desigur ca mulţi vâlceni l-au cunoscut din copilărie sau din tinereţe ; cu cei mai mulţi dintre ei continuă şi astăzi o prietenie sinceră, toţi aceştia constatând că pe lângă calităţile profesionale are numeroase şi rafinate calităţii umane. Chiar dacă a plecat de mult din Râmnicul Vâlcea şi s- a stabilit în Bucureşti nu şi –a uitat colegii,prietenii,vecinii şi rudele rămase în urbea natală.

A fost şi a rămas un oltean ,,pur sânge” cu o minte sclipitoare şi cu o inimă mare şi

bună. Această frumoasă apreciere nu aparţine unui bun prieten, ci unui confrate în ale medicinii,cel care s-a încumetat să aştearnă pe hârtia amintirilor câte ceva despre medicii vâlceni.

Cu dr. Zeana m-am cunoscut şi am stat faţă în faţă la scurte discuţii doar de câteva ori .I-am urmărit însă cu mare interes rezultatele cercetărilor întreprinse şi publicate de el şi de studenţii săi despre rolul magneziului în reglarea funcţiilor vitale ale organismului, despre unele modificări rar întâlnite în electrocardiogramă etc. Cu acelaşi interes i-am urmărit prezentarea

de cazuri clinice particulare publicate în gazeta de specialitate ,,Viaţa medicală ”. Cu şi mai mare interes i-am citit articolele din presa cotidiană şi emisiunile radio sau televizate în care aborda cu componenţa unele probleme privind viaţa medicală din România de astăzi,susţinându-şi cu argumente pragmatice pledoariile, chiar dacă unele păreri ale sale erau oarecum ,,contra curentului”, atunci când Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sau chiar alte organe şi organisme ale Statului doreau să impună măsuri neconforme cu părerile sale, care,trebuie să recunosc că erau corecte şi de multe ori erau convingătoare. Închei această scurtă prezentare cu o altă constatare pe care am făcut-o participând cu totul întâmplător la o oră de curs pe care conf. dr. Corneliu Zeană o preda studenţilor medicinişti din anul V de Facultate. Aşteptând pe coridoarele Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti obţinerea rezultatelor unor analize de laborator pe care le-am efectuat, am văzut grupurile de studenţii care se îndreptau spre amfiteatrul spitalului. Întrebându–i ce curs urmează să le fie predat, am aflat că era un curs de medicină internă pe care urmă să-l ţină conferenţiarul Zeana.

Ştiind că mai am mult de aşteptat până să primesc rezultatele analizelor mele am intrat în amfiteatru şi am întrebat o doamnă doctor , asistent universitar, care din obligaţie profesională îl asista pe conferenţiar la o oră de curs dacă mi se permite, medic fiind, să asist la ora de curs. Răspunsul a fost pozitiv, aşa că m-am aşezat în spatele sălii şi am urmărit cu interes atât predarea cursului, cât şi stilul interactiv de a discuta cu studenţii pe care-l adoptase cel de la catedră. După terminarea cursului au rămas cu impresia că am asistat la un curs universitar de înaltă ţinută,cu un conţinut bogat de noţiuni medicale, clar exprimate şi uşor de asimilat de studenţi cu momente care alternau cu mici paranteze pe teme medicale, dar care făceau şi mai atractivă ora de curs a studenţilor. Am admirat şi cultura medicală înaltă a retorului,dar şi modul său de comunicare cu studenţii , fapt care în ultimii ani a avut mult de suferit datorită pe de o parte diminuării prestanţei unora dintre cei de la catedră ,iar pe de alta datorită superficialităţii cu care tratează studenţii propria pregătire profesională. La sfârşitul cursului m-am retras discret din amfiteatru cu satisfacţia că un fost coleg de liceu ( nu şi de promoţie ) actualmente cadru universitar susţine nişte cursuri atât de interesante încât înţeleg de ce mai există printre colegii săi de breaslă şi unii clevetitori,care apelează la vechea zicală românească cu ,,capra vecinului” …. Cred că şi în cazul dr Corneliu Zeana este valabil dictonul latin al invidioşilor denumit ,,invidia medicorum pessima” ca şi în alte câteva cazuri de personalităţi medicale care nu au fost scutite de unele manifestări de invidie sau de persiflare din partea unor confraţi de profesie .

6. MEDICI DIRECTORI DE INSTITUŢII MEDICALE DIN RÂMNICUL VÂLCEA ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA

Dr. BRUCĂR ARMAND MIRON ( Medic primar chirurg, doctor în medicină, cercetător )

S-a născut în Bucureşti în anul 1921 şi a decedat în Râmnicul Vâlcea în anul 1990. Era fiul unui reputat filozof – Iosif Brucăr – care a obţinut Premiul ,,Herescu Năsturel ” al Academiei Române pentru opera sa filozofică.

A urmat şcoala,liceul şi Facultatea de Medicină în Bucureşti, obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie. Fiind preocupat de cercetarea ştiinţifică , a intrat prin concurs asistent universitar la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române din Bucureşti. Concomitent s-a specializat şi în chirurgie,iar după obţinerea titlului de medic primar chirurg a ocupat prin concurs un post corespunzător în spitalul din Râmnicul Vâlcea, unde a lucrat până la pensionare. Pentru o perioadă de timp a ocupat postul de medic şef adjunct al fostei regiuni Vâlcea,iar după desfiinţarea regiunii, postul de director adjunct al Spitalului judeţean Vâlcea. A fost şi profesor la Şcoala postliceală de asistenţi medicali din Râmnicul Vâlcea.

Pe lângă activitatea medicală,a avut şi preocupări publicistice, semnătura sa

apărând pe numeroase articole din publicaţiile periodice ,, Era nouă ” , ,,Semnalul ”,

,,Secera şi ciocanul ”, ,,Orizont ”, ,,Foaie pentru sănătate ” , ,, Revista sanitară

militară ”

Dr. CATRINA SERGIU

(Medic primar ,doctor în medicină )

S-a născut în comuna Costeşti din Judeţul Vâlcea .Medic primar balneo-fizioterapeut

la Policlinica Balneară din Olăneşti. A ocupat apoi postul de director al Sanatoriului Balnear 1

Mai din Olăneşti, care a aparţinut în trecut Gospodăriei de Partid a P C R , iar după 1989

Spitalului Clinic ,,Elias '' din Bucureşti.

Soţia sa ,de asemenea medic balneo-fizioterapeut a urmat acelaşi traseu

profesional cu soţul său.

Dr. Sergiu Catrina a publicat monografii ale staţiunii Olăneşti (,,Olăneşti - file de

istorie; ,,Ghidul balnear al Staţiunii Olăneşti ; ,, Apele minerale din Staţiunea Olăneşti ’’).

După mulţi ani petrecuţi în Olăneşti ,soţii Catrina au fost transferaţi în Bucureşti la

spitalul Elias( unde doctorul Sergiu Catrina a ocupat postul de medic director adjunct, până la

decesul din anul 1990)

DR.CEAPĂ TITUS

(Medic primar pediatru )

S-a născut în Curtea de Argeş în anul 1933. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul

natal. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1958. Odată cu repartizarea

guvernamentală în comuna Lădeşti din raionul Băbeni din fosta regiune Argeş a devenit ,,fiu al

Vâlcii ” unde se află şi în prezent ,ca un respectabil medic pensionar.

A lucrat ca medic de circumscripţia sanitară rurală în comuna Lădeşti ,iar după câţiva

ani a fost promovat, iniţial ca medic şef al Raionului Băbeni, apoi a fost transferat în funcţie

similară la raionul Râmnicul Vâlcea . După reforma administrativ –teritorială din 1968 a fost

promovat în funcţia de Director al Direcţiei Sanitare a judeţului Vâlcea.

Ulterior, până la pensionare a ocupat postul de medic primar în secţia de pediatrie a

spitalului judeţean Vâlcea.

Soţia sa, dr. Anicuţa Ceapă,colegă de facultate cu el ( dar şi cu mine) a lucrat la

Sanepidul Judeţean Vâlcea,ca medic primar în sănătatea publică, până la pensionare.

Dr. CERNĂIANU LAURENŢIU . (Medic primar pediatru )

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1931,oraş în care a urmat atât şcoala primară

cât şi liceul. A absolvit Facultatea de Pediatrie din Bucureşti în anul 1956. După absolvire a

lucrat ca medic primar pediatru şi director al Leagănului de copii din oraşul Băbeni din judeţul

Vâlcea,apoi a fost transferat în aceiaşi funcţie la Leagănul de copii din Râmnicul Vâlcea, unde

a lucrat până la pensionare. A fost un polisportiv de frunte al Liceului Alexandru Lahovari

afirmându-se atât pe plan local cât şi naţional, interşcolar. Decedat.

Dr. FRUMUŞANU CONSTANTIN ( Medic primar balneo-fizioterapeut,doctor în medicină la Paris)

S-a născut în Târgu –Jiu în anul 1866 şi a decedat în Călimăneşti în anul 1928.

A făcut studiile şcolare în oraşul natal ,apoi Facultatea de Medicină la Paris (Franţa).

Întors în ţară s-a stabilit în Călimăneşti şi a devenit primul director medical al staţiunii Călimăneşti – Căciulata unde a funcţionat până la deces.

A făcut şi cercetare medicală,dar a fost şi un prolific publicist,aşa încât articolele sale au

apărut în numeroase gazete din ţară.

Dr. HOZOC GH. ALEXANDRU (Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în anul 1882 în comuna Nicoreşti din judeţul, Tecuci şi a decedat în anul 1952 în Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala primară în comuna natală şi liceul în Piatra Neamţ, după care a urmat Facultatea de Medicină în Iaşi pe care o absolvă în anul 1908. În acelaşi an obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie. A făcut secundariatul în medicină internă,devenind medic specialist, apoi medic primar. A lucrat numeroşi ani în calitate de medic specialist în boli interne şi director în spitalul rural din Nicoreşti. Din anul 1920 se transferă la Râmnicul Vâlcea, ocupând postul de medic primar ,şef secţie medicină internă ,devenind ulterior şi director al acestei instituţii medicale. După pensionare a continuat să locuiască în Râmnicul Vâlcea până la decesul său, survenit în 1952,Pentru meritele sale profesionale deosebite în timp de pace, dar şi de război a fost răsplătit cu ,,Coroana României”, cu,, Steaua României” şi cu,,Virtutea militară ”.

A desfăşurat şi o activitate publicistică,colaborând la gazatele medicale ,,Spitalul ”,şi

,,Sănătatea ” dar şi la alte publicaţii periodice precum ,,Ţara'', ,,Patriotul''.

Din respect pentru medicul şi omul Alexandru Hozoc,o stradă din oraşul Râmnicul Vâlcea, în care a trăit şi a profesat medicină timp îndelungat, îi poartă astăzi numele.

Tot în semn de recunoaştere a

contribuţiei sale

asigurarea sănătăţii vâlcenilor, edilii

oraşului i-au ridicat un bust în curtea spitalului pe care l-a condus o bună perioadă de timp.

Dr. ILIESCU GHEORGHE (Medic primar oftalmolog ,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în comuna Vaţa din judeţul Olt în anul 1907 şi a murit în anul 1979 în Râmnicul Vâlcea.

A făcut şcoala primară în comuna natală, după care a făcut primele şase clase la liceul

,,I.C. Brătianu’’ din Piteşti iar ultimele două la Liceul de băieţi din Satul Mare. Examenul de bacalaureat îl susţine la Iaşi,după care susţine examenul de intrare în Facultatea de Teologie

din Cluj. După primul semestru al primului an de studii teologice primeşte o bursă pentru a urma Facultatea de Medicină din acelaşi oraş,pe considerentul că Mitropolitul Primat al României - Miron Cristea