Peretii se zguduie. Camera tremura din temelii. Ferestrele vibreaza turbate.

Lacrimile se scurg de pe fata mamei mutilate de durere pe podeau ce sta sa colapseze sub noi. Mama imi acopera cu mana ei protectoare ochii. Incearca sa-mi ascuda realitatea din fata mea, sa ma protejeze. Imi repeta cu voceai plansa, tremurada Totul o sa fie bine! Ai sa vezi puiule!... O sa se termine imediat. Iti promit! O sa fie bine,.. ai sa vezi Vreau sa o cred din tot sufletul. Dar stiu ca nu are cum sa ma salveze de furia ce sta sa ma-nghita. Nu are cum sa-mi ascunda peretii din jurul meu, paravanele ce-ar trebui sa ne asigure siguranta. Sa-mi ascunda tencuiala care crapa si clantanitul ferestrelor care s-ar putea sparge dintr-o clipa in alta sau scartaitul lemnului. Nu are cum sa-mi promita ca o sa fie bine Ascuns sub pragul usii ne rugam sa se termine o data. (Avem senzatia ca cutia de beton ne va salva, cand ea insasi va fi ghilotina noastra. Nimeni nu poate promite nimic. Viata nu are contururi bine trasate. Nebunia nu-i altceva decat fluxul vointei reprimat de dictatura ratiuni care se revarsa peste noi.)