Sunteți pe pagina 1din 77

ADMINISTRAŢIA PARLAMENTARĂ

APARATUL ADMINISTRATIV AL PARLAMENTULUI


STRUCTURĂ, ROL, PRINCIPII
DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

1. Ca orice altă instituţie publică, parlamentul are nevoie de o anumită


structură administrativă şi de un personal specializat, precum şi de resurse
financiare, necesare organizării şi funcţionării sale ca organism de reprezentare
naţională. Constituţiile statelor europene cuprind fie dispoziţii cu caracter
general, de principiu, fie prevederi concrete referitoare la organizarea
administrativă a forurilor legiuitoare. Regula generală privind organizarea şi
funcţionarea adunărilor legislative constă în deplina lor autonomie, care
decurge din principiul separaţiei celor trei puteri în stat. Deşi între cele trei
puteri există un anumit grad de interferenţă, de colaborare, mai flexibilă sau
mai rigidă, în funcţie de caracterul parlamentar sau prezidenţial al regimului
politic, organizarea lor internă este, în principiu, autonomă. De pildă, art.64 din
Constituţia României prevede în alin.(1) că „organizarea şi funcţionarea fiecărei
Camere se stabilesc prin regulament propriu”. Acelaşi text prevede, de
asemenea, că „resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele
aprobate de acestea”.
2. Cele două texte cuprinse în art.64 alin.(1) din Consti-tuţie stabilesc
două principii generale privind Camera Deputaţilor şi Senatul, şi anume:
a) autonomia organizatorică şi funcţională a celor două corpuri
legislative;
b) autonomia financiară a Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Prevederi similare cuprind şi alte constituţii. De pildă, Constituţia Namibiei
prevede în art.52 că în concordanţă cu preve-derile legale referitoare la
serviciul public şi cu hotărârile Parla-mentului (Adunarea Naţională),
preşedintele acestuia va numi o persoană în calitate de secretar al Adunării,
care va îndeplini funcţiile şi sarcinile prevăzute în Constituţie sau stabilite de
preşedinte. Art.112 din Constituţia Poloniei prevede că organizarea internă şi
conducerea activităţii Seimului sunt stabilite în regulamentul acestuia.
Art.184 din Constituţia Portugaliei prevede că activitatea Adunării şi cea a
comisiilor sale permanente sunt sprijinite de un personal parlamentar
permanent (tehnic şi administrativ), precum şi de specialişti numiţi sau
temporar angajaţi, numărul acestora fiind stabilit de preşedintele Adunării.
Potrivit art.72 alin.1 din Constituţia Spaniei, Camerele legislative îşi
stabilesc propriile reguli de organizare şi funcţionare, îşi aprobă în mod
autonom bugetele şi, de comun acord, reglementează statutul personalului
parlamentului (Cortesurile Generale). Alineatul 3 al aceluiaşi articol precizează
că preşedinţii Camerelor exercită în numele acestora toate prerogativele
administrative şi autoritatea de poliţie în interiorul Camerelor.
Constituţia Franţei nu conţine reglementări speciale privind autonomia
sau administrarea Adunării Naţionale şi a Senatului. Regulamentul Adunării
Naţionale prevede, însă, în art.14 alin.1 că Biroul acesteia deţine întreaga
putere privind organizarea şi conducerea tuturor serviciilor. Art.14 alin.2 din
acelaşi regulament prevede, de asemenea, că Adunarea se bucură de
autonomie financiară, în condiţiile stabilite de art.7 al Ordonanţei nr.58-11.00
din 17 noiembrie 1958 referitoare la funcţionarea adunărilor parla-mentare.
Serviciile financiare şi administrative ale Adunării Naţionale se află sub
autoritatea chestorilor acesteia. Anual, chestorii sunt descărcaţi de gestiune.
Potrivit art.17 din Regulamentul Adunării Naţionale, Biroul acesteia
stabileşte prin regulamente interne organizarea şi funcţio-narea serviciilor,
precum şi statutul personalului, şi raporturile între administraţia Adunării şi
organizaţiile profesionale ale personalului parlamentar.
Autonomia organizatorică, funcţională şi financiară a cor-purilor legislative
are la bază principiul separaţiei puterilor în stat, potrivit căruia există o netă
demarcaţie între puterea legislativă, pute-rea executivă şi cea judecătorească.
Deşi cele trei puteri colaborează şi se interferează, în procesul de conducere,

2
cât priveşte organizarea proprie, fiecare dintre acestea se organizează şi îşi
angajează personalul de specialitate, potrivit unor reglementări proprii.
Este deja o tradiţie ca membrii Parlamentului să fie asistaţi de un personal
calificat şi specializat în cele mai diverse domenii de activitate, organizat în
structuri administrative cum ar fi departamente, direcţii generale, direcţii,
servicii, birouri, oficii etc. În afara acestui personal de specialitate, care
îndeplineşte funcţii de conducere şi de execuţie, în serviciul parlamentarilor se
află secretare, curieri, aparat tehnic. Rolul întregului personal constă în principal
în asigurarea şi realizarea activităţii de secretariat, de expertiză legislativă, de
docu-mentare şi informare, achiziţii etc., necesare parlamentarilor pentru a-şi
exercita mandatul1.
În general, personalul parlamentar face parte din corpul funcţionarilor
publici sau are un statut propriu, care nu este, însă, substanţial diferit de
statutul funcţionarilor publici. Acesta, deşi este elaborat de parlament, se
aplică, de regulă generală, funcţionarilor din administraţia publică.
Funcţionarii parlamentari pot fi cuprinşi în două categorii şi anume:
personalul care lucrează direct cu un parlamentar, fiind un colaborator apropiat
al acestuia sau care îşi desfăşoară activitatea în cadrul grupurilor politice. Aceşti
funcţionari, deşi sunt angajaţi pe criterii de competenţă, prin concurs, se
deosebesc de restul funcţio-narilor prin faptul că au apartenenţă politică. Restul
funcţionarilor parlamentari sunt încadraţi în compartimentele secretariatului
general, nefiind afiliaţi politic niciunui partid. Neutralitatea politică şi imparţia-
litatea sunt două cerinţe fundamentale pe care aceştia din urmă sunt datori să
le respecte cu scrupulozitate.
Structurile (oficiile) administrative se constituie într-o ierarhie piramidală,
în fruntea căreia se află un înalt funcţionar public, cunoscut generic sub
denumirea de secretar general.
Un regim aparte îl are cancelaria preşedinţilor Camerelor, care este
formată din consilieri, experţi, director de cabinet, secretare ş.a. Persoanele
încadrate în acest compartiment nu sunt obligate for-mal, ca o condiţie de

1
Vincent Tocanne, Les structures administratives des parlements. Perspectives compa-ratives.
Revue française d’administration publique, no.68/1993, p.505

3
angajare, să fie afiliate politic partidului al cărui membru este preşedintele
Camerei sau, după caz, al parlamentului. Aceasta deoarece, în general, se cere
o conduită imparţială şi echidistantă din partea preşedintelui forului legislativ,
îndeosebi când prezidează dezbaterile parlamentare, indiferent de caracterul
legisla-tiv sau politic al acestora.
Nimic nu poate să împiedice preşedintele unei adunări să-şi recruteze
consilierii sau alţi funcţionari din categoria personalului parlamentar neafiliat
politic. Aceştia capătă, însă, un statut special, dacă nu de drept, cel puţin de
fapt. Această schimbare de statut depinde fie de regulamentele parlamentare,
fie de cutuma existentă. În orice caz, funcţionarul respectiv nu va putea să
cumuleze calitatea sau funcţia de consilier al preşedintelui Adunării, cu postul
pe care îl ocupa anterior într-un anumit compartiment funcţional.
Administraţia parlamentară face obiectul reglementării unor reguli
speciale de organizare şi funcţionare, stabilite, în primul rând, de adunările
legislative sau de autorităţi publice desemnate să adopte astfel de
reglementări2. Reglementările legale privind organi-zarea administraţiei
parlamentare nu fac parte nici din dreptul consti-tuţional, chiar dacă unele
constituţii conţin dispoziţii referitoare la această materie, nici din dreptul
parlamentar. Desigur, nu se poate susţine că ar exista un „drept al
administraţiei parlamentare”, ci numai reglementări privind acest domeniu.
Administraţia parlamentară nu face parte nici din ceea ce numim administraţia
publică. Dispoziţiile la care ne referim au ca sursă principală regulamentele
parlamentare, alte acte interne ale organelor de conducere ale Adunărilor
repre-zentative, şi în unele situaţii şi acte normative speciale privind îndeosebi
statutul sau componente ale statutului personalului parla-mentar (ex.
salarizarea). Alături de ceea ce numim în general dreptul scris, se aplică şi
cutume, în special în state unde prin tradiţie se admite aplicarea cutumei
constituţionale.
Există o legătură conceptuală între specificul, îndeosebi rolul
administraţiei parlamentare, înţelegând prin aceasta structura
compartimentelor aparatului administrativ ce deservesc Camerele legislative şi
2
Idem, p.505

4
reglementările care le stabilesc organizarea şi atribuţiile, precum şi statutul
personalului parlamentar3.
2. Din definiţiile date conceptului general de administraţie rezultă legătura
existentă între aceasta şi funcţia executivă sau acti-vitatea executivă. Noţiunea
de administraţie induce ideea de instru-ment prin care se aplică un ansamblu
de prevederi legale adoptate într-un anumit domeniu. În acest sens, activitatea
desfăşurată de guvern, ministere, autorităţi administrative autonome pentru
aplicarea legilor, are caracter administrativ. Constituţiile folosesc termenul de
administraţie publică locală înţelegând prin aceasta autorităţile publice învestite
pe plan local cu anumite competenţe. De pildă, Constituţia României foloseşte
noţiunea de administraţie publică locală pe care o circumscrie la consilii locale,
primari - autorităţi publice alese -, la consilii judeţene, dar şi la prefecţi, care
sunt reprezentanţi ai Guvernului pe plan local.
Din punct de vedere instituţional, Constituţia României reglementează sub
titlul generic „Administraţia publică”, problematica structurii şi înfiinţării
ministerelor şi autorităţilor administrative auto-nome, care formează
administraţia publică centrală de specialitate, precum şi administraţia publică
locală.
Există, însă, şi un alt sens al conceptului de administraţie, care se
circumscrie structurii piramidale a unei autorităţi publice, constituită din
compartimente funcţionale, prin care autoritatea propriu-zisă îşi desfăşoară
rolul şi funcţiile4.
Guvernul, de pildă, Administraţia Prezidenţială, ministe-rele, consiliile
locale ş.a. au o structură organizatorică şi un personal de specialitate care se
constituie într-o administraţie internă a autori-tăţilor respective.

3
În sensul instituţional cel mai general, noţiunea de administraţie se circumscrie unor structuri
organizatorice însărcinate cu realizarea unui ansamblu de activităţi necesare îndeplinirii unui
serviciu public, sau a unor funcţii care implică autoritatea statului (Vezi şi Olivier Duhamel, Yves
Mény, Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., Paris, 1992, p.9). Într-o altă formulare, s-a spus că
administraţia nu este decât un ansamblu de mijloace materiale şi umane aflate în serviciul puterii
executive care dispune de o autoritate executivă şi deplină asupra acesteia. (Ibidem).
4
Analizând conceptul de administraţie, un dicţionar politic apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea
preciza că nu există un cuvânt mai mult folosit şi ale cărui semnificaţii precise sunt mai puţin
cunoscute, decât noţiunea de administraţie (A se vedea Maurice Block, Petit dictionnaire politique
et social, Perrin et Cie, Libraires-Editeurs, Paris, 1896, p.6)

5
Asemenea structuri organizatorice ce sunt înfiinţate nu numai de către
autorităţi ale puterii executive, dar şi de parlamente, precum şi de instanţele
judecătoreşti, fără ca această competenţă atribuită ultimelor două categorii de
autorităţi publice să fie socotită ca o imixtiune a lor în activitatea puterii
executive. Există parlamente în structura cărora intră forţe de poliţie pentru
organizarea pazei insti-tuţiei respective, precum şi pentru apărare ordinii
publice în incinta acestora, care se subordonează direct preşedintelui Adunării.
Acest fapt nu transferă forului legislativ rolul unei unităţi de poliţie.
Utilizarea unei multitudini de sensuri acordate noţiunii de administraţie
este de natură să întreţină o anumită confuzie asupra conţinutului şi naturii
acestui concept, care este utilizat nu numai de că-tre instituţii ale puterii executive,
dar şi de către corpurile legislative şi de instanţele judecătoreşti, deşi în cazul
acestora din urmă atribuţiile cu caracter administrativ sunt net separate de cele
de natură legislativă, şi, respectiv, de cele jurisdicţionale.
Pentru personalul care este încadrat în administraţie şi care are rolul
principal de a realiza anumite atribuţii cu caracter executiv se utilizează
denumirea generică de funcţionar public, căruia îi corespunde termenul
englezesc “civil service”. Această expresie evocă neutralitatea şi imparţialitatea
agenţilor sau funcţionarilor statului, angajarea lor pe criterii profesionale,
stabilitatea postului sau a funcţiei, precum şi retribuirea lor de la bugetul de
stat5.
3. Compartimentele sau serviciile care formează adminis-traţia
parlamentară pot fi clasificate, în general, în două mari categorii:
departamentele cu caracter legislativ şi departamente administrative propriu-
zise6. În afara acestora există un serviciu de studii şi infor-mare parlamentară,
în structura căruia poate să intre Biblioteca7. Din structura administrativă a unui
parlament nu poate lipsi serviciul de arhivă, care păstrează şi conservă
documentele interne ale organis-melor de conducere şi de lucru ale forurilor
legislative, colecţia publi-caţiilor oficiale (“Gazeta Oficială”, “Jurnalul Oficial”,

5
Olivier Duhamel, Yves Mény, op.cit., p.146
6
Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlementaire, Montchrestien, Paris, 1988, p.58
7
Paul Silk, How Parliament works, Longman, London, 1992, p.30

6
“Monitorul Oficial” etc.), în care se tipăresc în primul rând legile şi celelalte acte
norma-tive ale autorităţilor centrale, precum şi dezbaterile parlamentare.
Structura organizatorică a aparatului Adunării Naţionale a Parlamentului
Franţei, de pildă, este condusă de doi secretari generali: secretarul general al
Adunării şi al Preşedinţiei şi secretarul general al Chesturii. În subordinea
primului secretar general se află serviciile legislative, iar în subordinea celui de-
al doilea se află compartimentele administrative.
Cât priveşte numărul personalului aparatului parlamentar, acesta variază
în funcţie de numărul mandatelor, de complexitatea activităţii parlamentare
desfăşurate, precum şi de alţi factori. Astfel, Camera Deputaţilor a
Parlamentului României cuprinde aproximativ 1.000 de salariaţi, Bundestagul
cuprinde 2.500 de angajaţi, Camera Deputaţilor din Parlamentul italian are
aproximativ 1.900 angajaţi, Adunarea Naţională a Franţei 1.200 de funcţionari
iar Senatul francez 1.0508.
Analiza comparativă a sistemelor de organizare şi funcţio-nare a
administraţiei parlamentare din diferite foruri legislative, pre-cum şi a statutului
personalului parlamentar, arată faptul că dincolo de deosebirile existente între
parlamente, există şi aspecte comune, cât priveşte specializarea
compartimentelor sau serviciilor care asigură condiţiile materiale, logistice,
expertiza necesară legislatorilor, şi chiar statutul personalului încadrat
permanent şi al colaboratorilor personali ai deputaţilor şi senatorilor9.
Aceste asemănări se datorează exclusiv rolului şi funcţiilor forurilor
legislative care sunt, cu nesemnificative diferenţe, aceleaşi, şi anume: funcţia
legislativă şi funcţia de control parlamentar.
4. Deşi unul dintre principiile fundamentale ale statutului personalului
parlamentar constă în neafilierea şi imparţialitatea poli-tică a funcţionarilor
parlamentari, conducerea compartimentelor şi ser-viciilor secretariatelor
generale ale parlamentelor se asigură de birourile permanente ale acestora –
organisme care reflectă configuraţia politică a forurilor legislative, sau de
preşedinţii acestora. Această regulă este generală şi o regăsim în toate statele

8
Vincent Tocanne, op.cit., p.506
9
Idem, p.507

7
democratice, deşi nu are o justificare de principiu. Într-un minister, de pildă,
structura serviciilor, ştatul de funcţii - cu referire la personalul de execuţie -
rămân, în principiu, stabile. În cadrul parlamentului serviciile sunt conduse de
organisme colective, în care sunt reprezentate toate grupurile parlamentare. S-
a optat pentru această formulă pentru a se evita, probabil, ca personalul
parlamentar să nu intre în sfera de atracţie a grupului politic majoritar sau să
nu deservească mai mult un grup decât alt grup. Această “teamă” poate fi însă
înlăturată prin stabilirea precisă a unui anumit statut al funcţionarilor, care să-I
oblige la imparţialitate şi care, în acelaşi timp, să le garanteze imparţialitatea şi
echidistanţa.
Dacă în cele mai multe parlamente ale lumii conducerea
compartimentelor funcţionale revine birourilor permanente ale aces-tora,
înseamnă că organismele respective desfăşoară, din acest punct de vedere, o
activitate de natură administrativă. De pildă, Biroul permanent al Camerei
Deputaţilor din Parlamentul României are, pe lângă atribuţii cu caracter
legislativ şi atribuţii administrative.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că în exercitarea atribuţiilor
respective, Biroul permanent ar trebui să facă abstracţie de interesele politice
pe care le reprezintă membrii acestora. Dacă în privinţa atribuţiilor referitoare
la procesul legislativ, Biroul permanent acţionează ca organism politic, în
privinţa prerogativelor cu caracter administrativ, Biroul permanent ar trebui să
facă abstracţie de ponde-rea sa politică. În Parlamentul României, Biroul
permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii cu caracter
administrativ:
a) aprobă ştatul de funcţii şi regulamentul serviciilor Came-rei Deputaţilor;
supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
b) conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor;
c) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoa-nelor în sediul
Camerei Deputaţilor.
Biroul permanent al Senatului exercită aceleaşi atribuţii administrative, la
care Regulamentul acestuia adaugă competenţa de a exercita controlul
financiar-contabil şi de a lua hotărârile ce se impun în acest domeniu.

8
Nu poate fi contestat dreptul forului legislativ de a aproba structura
serviciilor acestuia, întrucât această competenţă exprimă autonomia sa
organizatorică şi funcţională. Este, însă, discutabilă atribuţia Biroului permanent
al Camerei Deputaţilor de a conduce serviciile sale, în timp ce secretarului
general al acestuia îi revine doar atribuţia de a conduce personalul serviciilor
respective. Dacă Biroul permanent al Camerei Deputaţilor conduce serviciile
acesteia, iar secretarul său general conduce personalul, acesta nu are, practic,
nici o putere de decizie administrativă, el însuşi aflându-se la confluenţa
intereselor politice existente în Birou. Biroul permanent al Senatului are doar
atribuţia de a controla aceste servicii. În schimb, atribuţia acestui organism de
a exercita un control financiar-contabil excede, după părerea noastră, rolului pe
care trebuie să şi-l asume în calitate de organ de conducere al Senatului.
Potrivit art.200 din Regulamentul Senatului, serviciile acestuia sunt conduse de
secretarul general al acestuia.
În afara Birourilor permanente, conducerea serviciilor Camerelor poate fi
încredinţată preşedinţilor acestora. Pentru conducerea compartimantelor cu
profil economic pot fi desemnaţi membri ai Birourilor permanente, care să
coordoneze sau să controleze activitatea acestora. Astfel, în Adunarea Naţională
fran-ceză, secretarul general al Chesturii care conduce serviciile administrative
este subordonat unui număr de trei chestori10.
Opinia generală a specialiştilor privind implicarea directă a organelor de
conducere ale forurilor legislative în coordonarea şi controlul activităţii
compartimentelor administrative este că această implicare trebuie să fie
minoră. În fond, compartimentele de specia-litate sunt conduse şi controlate de
secretarul general al parlamentului - cel mai înalt funcţionar public al acestuia -,
aflat el însuşi în subordinea organismului de conducere al Adunării.
Unii autori ţin să remarce că rolul organismelor politice este în mod
deosebit important în administrarea adunărilor parla-mentare, întrucât permite
în fapt să se manifeste pluralismul politic şi, prin aceasta, se asigură ca o

10
În Camera Deputaţilor din Parlamentul României, secretarul general al acesteia angajează
colaboratori externi, la propunerea preşedinţilor comisiilor permanente, cu avizul unuia dintre
chestorii Biroului permanent

9
decizie administrativă să reflecte toate tendinţele politice existente în
parlament11.
În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim acest punct de vedere, întrucât, în
ultimă instanţă, decizia administrativă se adoptă cu votul majorităţii membrilor
Biroului permanent sau al adunării, şi reflectă voinţa politică a majorităţii
respective.
Regulamentele parlamentare, ca şi studiile tematice, ocolesc să abordeze
problematica “culorii politice” a secretarului general al adunării. Cutuma
parlamentară arată însă că partidul care deţine puterea în forul legislativ îl va
numi pe secretarul general. Nu este cunoscut un exemplu în istoria
parlamentară când postul de secretar general a fost deţinut de opoziţie12.
Această cutumă con-verteşte dispoziţia legală privind numirea secretarilor
generali într-o decizie politică, ceea ce nu corespunde cu principiile funcţiei
publice, între care se regăseşte şi regula stabilităţii. O dată cu schimbarea
configuraţiei politice a adunării, în urma alegerilor parlamentare şi formarea
noului for legislativ, şeful administraţiei parlamentare din parlamentul anterior
este revocat din funcţie, urmând ca în locul său să fie numit un nou secretar
general, care este “agreat” de putere. Oricum ar fi caracterizată o asemenea
revocare, ea rămâne în ultimă instanţă o revocare politică, fiind, prin urmare,
nestatutară.
Într-o astfel de situaţie se impune o întrebare legitimă: dacă secretarul
general, şi poate o parte din conducerea compar-timentelor funcţionale sunt
înlocuiţi din raţiuni politice, cei care vor fi numiţi în funcţiile respective vor fi
imparţiali politic, echidistanţi servind instituţia, sau vor fi instrumentele
executive ale partidului majoritar13? Este de neconceput ca secretarul general al
unei adunări parlamentare să fie supus presiunilor politice din partea grupului
majoritar, obligat în fapt să se supună “orbeşte” unor lideri politici. În fond,
Camerele legislative îşi adoptă prin vot regulamente interne referitoare la
administraţia parlamentară, Secretarul general fiind obligat să respecte
11
Vincent Tocanne, op.cit., p.507
12
Alexander Lotorev, The powers of the secretary general of the Parliament in respect of the
chairman of the Parliament, Inter-Parlamentary Union ASGP, Santiago du Chili, 2003, p.3
13
Ibidem

10
dispoziţiile acestora, şi nu “ordinele” primite din partea conducerii personale
sau colective a Camerei, care reflectă interese de partid şi raporturile existente
între majoritate şi opoziţie. Secretarul general fiind un înalt funcţionar care
îndeplineşte un serviciu public trebuie să fie independent politic şi echidistant.
Iată de ce este necesar ca independenţa politică a secretarului general al
adunărilor legislative să fie garantată prin lege, aşa cum este necesar ca şi
preşedintele adunării să fie imparţial, din momentul numirii sale, deşi aparţine
partidului politic care deţine cele mai multe mandate. Democraţia parlamentară
impune independenţa şi echidistanţa preşedintelui adunării, precum şi a
conducerii administrative a acesteia. Numai pe această cale se poate asigura
profesionalismul întregii administraţii parlamentare.
În condiţiile în care în toate adunările parlamentare se numeşte un
secretar general, iar acesta este responsabil pentru activitatea desfăşurată de
compartimentele de specialitate, modul de organizare şi funcţionare a acestora
ar trebui scoase de sub influenţa factorului politic. Această cerinţă nu se
regăseşte însă, în practică, întrucât organismele de conducere ale adunărilor
legislative ţin să controleze în mod direct modul de administrare a acestora. De
pildă, preşedintele Bundestagului german reprezintă, potrivit art.7 alin.1 din
Regulamentul acestei Camere, autoritatea ierarhică supremă a funcţionarilor
parlamentari. El numeşte şi angajează funcţionarii, potrivit dispoziţiilor legale,
şi îi poate demite. Totodată, preşedintele Bundestagului angajează şi demite
persoanele care nu au calitatea de funcţionari parlamentari.
5. În literatura de specialitate au fost puse în evidenţă tipuri diferite de
raporturi între conducerea politică a adunărilor parla-mentare şi
compartimentele de specialitate ale acestora. Aspectul comun al acestor
raporturi îl constituie asumarea de către conducerea forurilor legislative a
competenţei de organizare şi de control asupra serviciilor respective, fie că
această competenţă este exercitată în exclusivitate de preşedintele adunării, de
către acesta împreună cu Biroul permanent al adunării, sau de preşedinte
împreună cu Biroul permanent şi chestori14.

14
Vincent Tocanne, op.cit., p.508-509

11
În Danemarca, de pildă, preşedintelui Folketingului îi revine în
exclusivitate competenţa de a stabili organizarea internă a acestuia, ca şi a
serviciilor de specialitate. Preşedintele se consultă, însă, cu vicepreşedinţii
Parlamentului.
Potrivit art.72 lin.3 din Constituţia Spaniei, preşedinţii Camerei
Deputaţilor şi Senatului exercită în numele acestora întreaga autoritate
administrativă, inclusiv prerogative de poliţie în interiorul Camerelor. Şi
preşedintele Bundestagului deţine prerogative de poliţie, extinse la toate
clădirile afectate acestei Camere, inclusiv terenurile administrate de Bundestag.
Art.7 din Regulamentul Bundestagului acordă preşedinte-lui acestei
adunări autoritatea deplină, ierarhia superioară asupra administraţiei
parlamentare. În exercitarea prerogativelor sale de conducere, preşedintele
Bundestagului este asistat de un organsim compus din vicepreşedinţii adunării
şi 25 de deputaţi având o experienţă parlamentară îndelungată. În Portugalia,
preşedintele parlamentului exercită conducerea administraţiei, fiind asistat de
un organism cu rol consultativ, constituit din şapte deputaţi aparţinând
grupurilor parlamentare15.
În parlamentele altor state, administraţia parlamentară este organizată
sub autoritatea birourilor permanente sau a aşa-numitelor “conferinţe ale
preşedinţilor”16. În Parlamentul italian, proiec-tul de buget al fiecărei Camere
este aprobat în mod automat de către acestea. Serviciile de specialitate ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului italian sunt conduse şi îşi desfăşoară
activitatea corespunzător unor regulamente de ordine interioară, aprobate de
birourile permanente ale celor două Camere legislative.
În Marea Britanie, modul de organizare a administraţiei parlamentare este
asemănător în cele două adunări: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. În
Camera Comunelor conducerea personalului parlamentar este încredinţată
secretarului general (“Clerk of the House of Commons”), iar funcţiile sale
datează din secolul al XIV-lea. Din punct de vedere formal, personalul Camerei

15
Ibidem
16
Organisme de conducere formate din preşedintele adunării, membrii birourilor permanente,
preşedinţii comisiilor permanente şi, în unele cazuri, liderii grupurilor parlamentare

12
se află sub directa subordonare a unei comisii, înfiinţată în 1978 şi care este
compusă din cinci membri ai Camerei. În componenţa comisiei, care este
prezidată de Speaker, intră şi ministrul pentru relaţia cu Camera Comunelor
(“Leader of the House”). Ceilalţi trei membri ai comisiei reprezintă formaţiunile
politice reprezentate în Cameră (un repre-zentant al majorităţii, unul al
opoziţiei şi unul al Partidului Liberal). Această comisie asigură, ca organism
ierarhic superior, conducerea activităţii administrative şi financiare a Camerei
Comunelor17.
În Camera Lorzilor, conducerea administrativă se asigură de o comisie
compusă din 30 de membri ai acesteia, deşi conducerea efectivă este asigurată
de secretarul general (“Clerk of the Parliaments”).
6. Analiza comparată a modurilor de organizare şi funcţio-nare a
adunărilor reprezentative pune în evidenţă două niveluri de conducere a
administraţiei parlamentare:
a) o conducere ierarhic superioară, exercitată de orga-nisme politice
(preşedinte, birou permanent);
b) o conducere administrativă efectivă, exercitată de cel mai înalt
funcţionar parlamentar, denumit generic “secretar general” al adunării.
În privinţa conducerii ierarhic superioare exercitată de autorităţi politice,
aceasta se concretizează, îndeosebi, în stabilirea regulamentelor sau a regulilor
de organizare şi funcţionare a servi-ciilor parlamentare şi a atribuţiilor acestora,
precum şi în controlul exercitat asupra lor. De asemenea, autorităţile politice au
un rol im-portant în procedura de numire sau de desemnare a secretarului
general.
7. În toate adunările parlamentare autoritatea adminis-trativă care
conduce efectiv administraţia parlamentară are o legătură specială cu partidul
care deţine majoritatea, fiind interlocutorul privilegiat al puterii18. Cel care
conduce efectiv serviciile care formează administraţia parlamentară a unui for
legislativ este secretarul general al acestuia. Legătura privilegiată care există
între secretarul general şi majoritatea parlamentară trebuie înţeleasă, însă, prin

17
Vincent Tocanne, op.cit., p.510
18
Idem, p.511

13
raportare la conceptul de opoziţie şi la statutul acesteia în parlamentele statelor
cu o democraţie consolidată. În aceste state, între majoritate şi opoziţie nu
există un climat tensionat, conflictual, aşa cum din păcate mai este înţeles în
unele state care au trecut de la un regim politic totalitar la un regim întemeiat
pe democraţia constituţională şi pe principiile statului de drept.
În statele occidentale, legătura dintre conducerea efectivă a administraţiei
parlamentare şi puterea politică nu se bazează pe obedienţa factorului
administrativ faţă de cel politic, deşi este numit de acesta sau cu contribuţia sa.
Din momentul numirii în funcţie, secre-tarul general devine un înalt funcţionar
public, având un statut permanent, el fiind echidistant şi neutru din punct de
vedere politic faţă de reprezentanţii partidelor parlamentare.
Secretarul general reprezintă legătura între factorul politic reprezentat de
preşedintele adunării sau, după caz, de biroul perma-nent al acesteia şi
administraţia parlamentară. Nici un alt funcţionar nu se situează atât de
aproape de cei care exprimă voinţa legislativă sub forma legii, care este
principalul instrument al politicii19. Ca şef şi reprezentant al administraţiei
parlamentare, secretarii generali au atribuţia de a conduce serviciile de
specialitate însărcinate prin norme interne şi cutume parlamentare să furnizeze
asistenţă celor aleşi de popor pentru ca aceştia să-şi poată exercita mandatul.
În condiţiile în care parlamentul intră în anumite raporturi constituţionale
cu alte autorităţi publice de natură constituţională, cum ar fi guvernul şi şeful
statului, şi secretarul general al adunării parlamentare întreţine raporturi
administrative cu serviciile administrative ale autorităţilor publice menţionate.
De modul în care secretarii generali ai parlamentelor colaborează cu
administraţia guvernului, ori cu cancelaria sau cu alte servicii de specialitate
care îl deservesc pe şeful statului, depind, în ultimă instanţă, raporturile
constituţionale dintre autorităţile menţionate.
Pe plan intern, prezintă o importanţă decisivă raporturile pe care le are
secretarul general cu preşedintele adunării.
Aceste raporturi pot fi analizate pe două planuri, şi anume:

19
Dirk Brouër, Le rôle de gestionnaire du secrétaire générale, Union Inerparlementaire, A.S.G.P.,
Santiago du Chili, 2003, p.1

14
a) raporturi oficiale, ce decurg din regulamente interne;
b) raporturi de natură personală.
Cele mai importante raporturi sunt cele de natură perso-nală, pentru că
de ele depinde, de fapt, modul în care vor colabora cele două persoane.
Relaţiile existente între secretarul general şi preşedintele “său” influenţează în
decisiv rolul pe care secretarul îl poate avea20. Dacă între aceştia nu există o
încredere deplină, o sus-ţinere reciprocă, o colaborare permanentă, o unitate de
concepţie privind activitatea parlamentară, rezultatele administraţiei parlamen-
tare vor fi la un nivel scăzut, vina în acest caz purtând-o nu numai secretarul
general, dar şi preşedintele adunării. Se mai impune a fi relevat un aspect:
politica fără ştiinţă nu valorează nimic. Nu se poate cere preşedintelui unei
adunări parlamentare - care este un om politic - să fie un specialist în toate
domeniile, mai ales în dreptul parlamentar. Acesta este motivul pentru care
serviciile de specialitate ale aparatului administrativ al adunărilor legislative
sunt datoare să acorde asistenţă preşedintelui acestora pentru conducerea
lucrărilor adunării respective. Secretarul general va coordona acordarea asis-
tenţei de specialitate, dar va rămâne imparţial şi echidistant din punct de
vedere politic. În acest fel, va câştiga încrederea atât a majorităţii
parlamentare, cât şi a opoziţiei. Un secretar general care “sprijină” grupul
politic majoritar în detrimentul grupurilor aflate în opoziţie va fi înlocuit la
începutul fiecărei legislaturi cu o altă persoană, “agreată” de partidul
parlamentar majoritar. Prin această schimbare, poate fi afectată în mod grav
continuitatea activităţii administrative, cu repercusiuni asupra activităţii
parlamentare propriu-zise. În schimb, dacă secretarului general îi sunt impuse
şi respectate echidistanţa politică şi imparţialitatea, acesta devine un înalt
funcţionar de carieră, statutul său nedepinzând de schimbările politice ce pot
avea loc în conducerea adunărilor legislative datorate alternanţei la guvernare21.
În Bundestagul german, secretarul general al acestuia este consilierul principal

20
Ibidem
21
Pe timpul întregii perioade de funcţionare a Bundestagului – Camera superioară a Parlamentului
R.F.G. -, administraţia parlamentară a acestei Camere a fost condusă numai de cinci secretari
generali

15
al Preşedintelui, în special în probleme de aplicare şi inter-pretare a procedurii
parlamentare şi a regulamentului22.
Ca şef al administraţiei parlamentare, secretarul general trebuie să se
bucure de o reală autonomie în anumite probleme (angajarea personalului de
execuţie, conducerea departamentelor funcţionale, administrarea spaţiilor de
interes parlamentar ş.a.). Sunt anumite domenii de activitate în care secretarul
general trebuie să ţină seama de opinia factorilor politici (stabilirea listei de
achiziţii de bunuri şi servicii, angajarea în posturi de conducere, investiţii,
politica de personal, diplomaţia parlamentară ş.a.).
Este necesar ca prin regulamente interne să se stabi-lească cu exactitate
modul de subordonare al secretarului general, atribuţiile şi, în mod special,
instrumentele pe care le are la dispoziţie pentru a-şi îndeplini îndatoririle fără
nici o imixtiune din partea factorului politic. Numai procedura de numire şi de
revocare din funcţie a secretarului general ar trebui să aibă un caracter politic.
În rest, secretarul general trebuie să beneficieze de un înalt grad de
autonomie.
Statutul său ar trebui să fie echivalent celui de ministru şi să fie
subordonat exclusiv preşedintelui adunării. În Senatul polonez, de pildă,
secretarul general al acestuia (cancelar) are rang de ministru şi este subordonat
direct Mareşalului Senatului23.
De modul concret în care este desemnat, mai precis de autoritatea care îl
numeşte, va depinde şi poziţia sa, puterile şi responsabilităţile sale în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Enunţarea câtorva exemple de modele de
numire a secretarului general al adunărilor legislative poate fi utilă. Astfel, de
pildă în Belgia, Suedia şi în Senatul S.U.A. secretarul general este numit de
către adunare. În Franţa, numirea secretarului general se face de către Biroul
Adunării Naţionale şi, respectiv, de Biroul Senatului. În Italia şi Spania
secretarul general al adunărilor legislative24 este numit de către birou, la
propunerea preşedintelui adunărilor (care este, totodată, şi preşe-dintele
22
Idem, p.2
23
Structura organizatorică a Cancelariei Senatului este stabilită de Cancelar. Tot acesta are dreptul
de numire şi revocare din funcţie a şefilor compartimentelor de specialitate ale Cancelariei
24
În Italia şi Spania, parlamentul este bicameral

16
Biroului). Secretarul general al Bundestagului este numit de preşedintele
acestuia, cu acordul vicepreşedinţilor adunării respec-tive. În Danemarca,
secretarul general este numit de preşedintele parlamentului, cu acordul comisiei
pentru regulament25.
În Marea Britanie, secretarul general al Camerei Comu-nelor este numit
de Regină, la propunerea Primului-ministru, făcută după consultarea
Preşedintelui Camerei. Acesta poate consulta Camera Comunelor cu privire la
propunerea iniţiată de Primul-ministru26. Secretarul general al Camerei Lorzilor
este numit, de asemenea, de Regină, la propunerea Primului-ministru.
În Parlamentul României procedura de numire a secre-tarilor generali ai
celor două Camere legislative este similară: secretarul general este numit şi
eliberat din funcţie de către plenul fiecărei Camere, la propunerea preşedintelui
acesteia. Potrivit unei cutume, propunerea preşedintelui este adusă la
cunoştinţa grupului parlamentar din care face parte preşedintele Camerei, care
îşi va exprima acordul cu propunerea făcută, care urmează să fie supusă
plenului spre aprobare. După această fază informală, preşedintele aduce la
cunoştinţa Biroului permanent propunerea, după care, cu avizul informal al
acesteia, o supune aprobării Camerei.
Secretarul general al Dumei de Stat a parlamentului rus este numit şi
demis din funcţie prin ordin semnat de Preşedintele Dumei, cu avizul Consiliului
Dumei (Biroul permanent). Înainte de semnare, ordinul de numire sau de
demitere este adus la cunoştinţa comisiei parlamentare pentru Regulament şi
organizarea activităţii Dumei de Stat.
În Suedia, secretarul general al adunării legislative este ales de către
adunare pentru întreaga durată a legislaturii şi nu poate fi demis din funcţiile
sale decât dacă este inculpat de Comisia pentru Constituţie şi judecat de un
tribunal, dacă se face vinovat de o infracţiune comisă în exercitarea mandatului
său27.

25
Vincent Tocanne, op.cit., p.511
26
J.A.G. Griffith, Michael Ryle, Parliament. Functions, Practice and Procedures, Sweet and
Maxwell, London, 1989, p.153
27
Anders Forsbey, Le rôle du Secrétaire générale dans l’assurance de conformité avec la constitution
et les règles de procédure parlementaire. A.S.G.P., Santiago du Chili, Avril, 2003, p.2

17
În fruntea administraţiei parlamentare se poate afla un singur secretar
general. În unele parlamente, în afara acestuia, este numit, de asemenea, unul
sau mai mulţi adjuncţi.
Secretarul general al Bundestagului este asistat de trei directori generali,
fiecare având statutul unui secretar general adjunct. În Senatul italian,
secretarul general are patru adjuncţi. În Adunarea Naţională a Franţei, în afara
secretarului general al acesteia este numit un secretar general al Chesturii. În
parlamentul elveţian, secretarul general al Adunării federale are doi adjuncţi,
toţi fiind numiţi de autoritatea executivă, căreia îi revine competenţa de a numi
în funcţii administrative. Tot doi adjuncţi ai secretarului general al Adunării
pentru Republică sunt numiţi în Portugalia28.
Potrivit art.12 alin.3 din Regulamentul Camerei Deputaţilor a
Parlamentului italian, secretarul general al acesteia este numit de Biroul
permanent (”Ufficio di Presidenza”), la propunerea preşedintelui Camerei.
Mandatul secretarului general al Camerei Deputaţilor este de cinci ani. În afara
acestuia, Biroul permanent al Camerei alege, potrivit aceloraşi reguli, un
secretar general asociat, învestit cu atribuţii de natură administrativă.
Secretarul general şi secretarul general asociat deţin aceeaşi poziţie ierarhică29.
Secretarul general al Senatului italian este numit de Biroul permanent al
Senatului (“Consiglio di Presidenza”), la propunerea preşedintelui Senatului30.
Un caz special îl constituie Parlamentul francez, format din Adunarea
Naţională şi Senat. Administraţia parlamentară a fiecărei Camere este condusă
de doi secretari generali, dintre care unul este învestit exclusiv cu prerogative
administrative şi financiare. Între cei doi secretari există o independenţă
ierarhică, secretarul general al Chesturii subordonându-se unuia dintre chestori,
în timp ce secretarul general al Adunării Naţionale, precum şi cel al Senatului,
sunt subordonaţi, fiecare, preşedintelui adunării respective.
O situaţie asemănătoare există în Camera Lorzilor, precum şi în Camera
Deputaţilor a Parlamentului României. În Camera Lorzilor, secretarul general

28
Vincent Tocanne, op.cit., p.512
29
Idem. P.513
30
Art.12 alin.1 din Regulamentul Senatului

18
este însărcinat cu conducerea serviciilor cu profil propriu-zis parlamentar, în
timp ce un alt înalt funcţionar (“Gentleman Usher of the Black Rod”) are, în
special, atribuţii pentru păstrarea ordinii, răspunde de respectarea regulilor
pentru vizitele publicului ş.a31.
În parlamentele unde sunt numiţi unul sau mai mulţi adjuncţi ai
secretarului general, fiecare dintre aceştia coordonează şi răspunde de
activitatea anumitor departamente sau servicii de specialitate.
8. În ciuda bicameralismului şi a autonomiei depline a fiecărei adunări
parlamentare, există unele foruri legislative care, în afara aparatului lor propriu,
au unele compartimente care deservesc simultan cele două Camere ale
parlamentului bicameral. În Elveţia, de pildă, serviciile administrative ale
Consiliului Naţional şi ale Consilului Statelor sunt comune32. În Congresul
S.U.A., Serviciul de cercetări deserveşte atât Camera Reprezentanţilor, cât şi
Senatul. De asemenea, Biblioteca juridică a Congresului are un oficiu care
furnizează informaţii legislative din alte ţări, membrilor Congresului, fără a se
face distincţie între senatori şi membrii Camerei Repre-zentanţilor. Aceste cazuri
sunt însă excepţii.
Regula în parlamentele bicamerale este separarea servi-ciilor de
specialitate. Există însă compartimente care ar putea furniza informaţii sau
acordă asistenţă de specialitate membrilor ambelor Camere. De pildă,
biblioteca, departamentul de informare şi docu-mentare, serviciile de
informatică, chiar şi serviciul de registratură ar putea fi comune. În ceea ce
priveşte salarizarea personalului, cheltuielile pentru dotare, întreţinere ş.a. ar
putea fi acoperite prin bugetele fiecărei Camere. Chiar şi numirea personalului
de conducere a acestor servicii ar putea fi făcută de birourile permanente sau
de secretarii generali ai celor două Camere.
Orice administraţie parlamentară deţine anumite funcţii, care îi sunt
conferite, în general, prin regulamentele parlamentare:
O primă funcţie este cea de a asigura înregistarea şi circuitul tuturor
documentelor transmise corpurilor legislative sau elaborate de acestea. Cele

31
Paul Silk, op.cit., p.28
32
Vincent Tocanne, op.cit., p.514

19
mai importante documente sunt proiectele de lege, care parcurg etape
obligatorii pentru a fi transformate în legi. De pildă, proiectul de lege se
înregistrează la un serviciu care deser-veşte secretariatul Biroului permanent.
Un alt serviciu urmăreşte examinarea şi definitivarea proiectului de lege de
către o comisie permanentă. În fine, un alt compartiment oferă comisiilor
expertiză pentru examinarea proiectului de lege. Dezbaterea proiectului în
şedinţă plenară este urmărită de o altă direcţie. După votarea proiec-tului de
lege, acesta este transmis prin grija secretarului general al Camerei, celeilalte
Camere, în vederea reluării procedurii legislative.
Poate cea mai importantă funcţie o constituie furnizarea unei expertize
legislative de specialitate. Această funcţie este asigurată de personalul având
funcţii de execuţie, care lucrează efectiv cu parlamentarii în cadrul comisiilor.
O altă funcţie a administraţiei parlamentare constă în furnizarea de
informaţii legislative, studii de specialitate, documentare, rapoarte ş.a. Această
funcţie este deservită, în general, de compartimente de studii şi documentare,
care sunt compuse din centre de studii, servicii pentru legislaţie străină,
bibliotecă, servicii de arhivă. Problematica complexă a integrării europene şi a
armonizării legislaţiei interne cu legislaţia europeană, poate face obiectul de
activitate al unor compartimente specializate.
Administraţiei parlamentare îi revine şi funcţia de a asigura relaţiile
bilaterale cu alte parlamente, precum şi relaţiile multilaterale cu organizaţii
internaţionale parlamentare sau de interes parlamentar.
O funcţie importantă a administraţiilor parlamentare constă în asigurarea
unei transparenţe a activităţii parlamentare în cadrul stabilit prin lege, precum
şi prin hotărârile forurilor legislative. Pentru realizarea acestei funcţii,
secretariatele generale îşi înfiinţează servicii de presă, precum şi oficii care
oferă publicului interesat informaţii cu caracter legislativ (agenda de lucru şi
programul Camerelor, copii ale iniţiativelor legislative ş.a.).
Întrucât forurile legislative au şi un rol educativ, de formare a unui civism
politic al cetăţenilor, secretariatele generale ale acestora cuprind în organigrama
lor oficii sau servicii responsabile pentru acţiuni de publicitate, de la organizarea
de vizite în incinta clădirilor parlamentului până la întocmirea şi difuzarea unor

20
broşuri şi pliante care conţin date generale privind procesul legislativ,
organizarea Camerelor, statutul membrilor parlamentului ş.a.
O funcţie importantă a administraţiei parlamentare constă în gestionarea
fondurilor alocate pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii parlamentare.
În fine, o ultimă funcţie este asigurarea securităţii şi a ordinii publice în
sediile în care se desfăşoară activitatea parlamentară.
Toate funcţiile pe care le deţine administraţia parlamen-tară şi care pot să
prezinte aspecte speciale de la o adunare la alta, sunt subsumate unui unic
scop: să asigure cele mai optime condiţii de exercitare a mandatului de către
aleşii poporului, de la aspecte ale procesului legislativ şi ale controlului
parlamentar, până la probleme de protocol.
În principiu, aceste funcţii sunt realizate cu sprijinul perso-nalului
parlamentar neafilitat politic şi care se subordonează adminis-trativ şi exclusiv
secretarului general al adunării parlamentare. Personalul afiliat grupurilor
parlamentare, precum şi consilierii care lucrează direct cu membrii Biroului
permanent - în forurile legislative unde se practică acest sistem - au sarcini
speciale, trasate direct de cei cu care lucrează.
9. Compartimentele şi serviciile de specialitate care consti-tuie împreună
administraţia parlamentară sunt înfiinţate potrivit unor prevederi interne,
stabilite fie de conducerile politice ale adunărilor sau chiar de către acestea.
Fiecare dintre compartimentele respective sunt unite prin legături ierarhice,
care se concentrează la secretarul general, acesta la rândul său subordonându-
se fie preşedintelui Camerei legislative, fie Biroului permanent al acesteia.
Legăturile existente între compartimentele de specialitate ale
administraţiilor parlamentare formează o structură organizatorică ilustrată
printr-o organigramă. Fiecare Cameră legislativă sau parla-ment îşi aprobă
organigrama aparatului de specialitate pornind de la funcţiile administraţiei
parlamentare. În raport cu aceste funcţii se pot distinge două sau trei
componente principale:
a) servicii legislative;
b) servicii de studii şi informare parlamentară;

21
c) servicii administrative33.
Desigur, pot fi făcute şi alte clasificări, în funcţie de alte criterii, şi anume:
a) servicii legislative;
b) servicii de studii şi documentare parlamentară;
c) servicii specializate în gestiunea financiară şi controlul de
gestiune (auditul intern);
d) servicii pentru relaţia cu publicul (oficiul de presă şi biroul
pentru relaţia cu cetăţenii);
e) servicii administrative propriu-zise (servicii de întreţinere,
pază, ordine internă).
În sistemul parlamentar francez, organigrama serviciilor parlamentare
ţine seama de rolul pe care îl au chestorii la nivelul conducerii politice a
Camerelor legislative. Potrivit art.14 alin.1 din Regulamentul Adunării Naţionale
a Parlamentului francez, Biroul deţine puterea deplină de a organiza şi conduce
toate serviciile Adunării, în timp ce chestorii, sub înalta conducere a Biroului,
sunt însărcinaţi cu serviciile financiare şi administrative (art.15 alin.1 din
Regulamentul Adunării Naţionale).
Departajarea prerogativelor administraţiei parlamentare la nivelul
conducerii politice a Adunării Naţionale are ca efect direct structura
organigramei serviciilor acesteia în două componente principale:
a) servicii subordonate secretarului general al presidenţei,
acestea având o legătură nemijlocită cu funcţia legisla-
tivă şi de control parlamentar a Adunării;
b) servicii subordonate secretarului general al chesturii, care
gestionează probleme administrative şi financiare.
În Camera Deputaţilor a Parlamentului italian, secretarul general
coordonează serviciile legislative, în timp ce secretarul gene-ral asociat pe cele
cu caracter tehnic, serviciile de personal, trezorerie ş.a. În parlamentul belgian,
în Camera Reprezentanţilor măsurile administrative ordonate de chestori sunt
puse în aplicare de un director general al serviciilor administrative, care este, în

33
Vincent Tocanne

22
acelaşi timp, subordonat ierarhic secretarului general34. În Senatul belgian intră
în sfera de competenţă a chesturii, între altele, relaţiile externe parla-mentare
(bilaterale şi multilaterale), protocolul, serviciul de informa-tică, direcţia pentru
resurse umane, oficiul juridic ş.a. În schimb, pro-blemele legislative sunt
coordonate de secretarul general („greffier”), ajutat de un secretar general
adjunct. În sfera de competenţă a acestora sunt cuprinse departamentele al
căror personal lucrează cu membrii comisiilor permanente, direcţia de studii,
direcţia responsa-bilă cu organizarea şedinţelor în plen, oficiul de arhivă.
În Camera Lorzilor, o parte din servicii (cele cu caracter parlamentar
propriu-zis) intră în competenţa secretarului general („Clerk of Parliaments”),
care conduce un departament special („Parliament Office”), compus din servicii
specializate (financiare, legislative, personal, probleme cu caracter judiciar,
stenograme, multiplicarea documentelor legislative, arhivă).
Serviciile administrative însărcinate cu menţinerea ordinii, organizarea şi
desfăşurarea vizitelor publicului, cu paza clădirii, sunt conduse de Gentleman
Usher of the Black Rod.
În organigrama Camerei Comunelor intră şase unităţi administrative, de
serviciile cărora beneficiază în mod special membrii obişnuiţi ai Camerei.
Preşedintele Camerei Comunelor are la dispo-ziţia sa un serviciu special
(„Speaker Office”) cu rol de cancelarie şi care este formată din consilieri,
experţi şi alţi colaboratori ai săi.
În Parlamentul portughez serviciile parlamentare specia-lizate sunt
conduse de directori. În număr de trei, aceste servicii asigură expertiza
legislativă la nivelul comisiilor parlamentare, organi-zarea şedinţelor în plen,
documentarea membrilor parlamentului şi furnizarea de informaţii legislative,
rezolvarea problemelor administra-tive şi economico-financiare.
În Spania, în Congresul Deputaţilor (Camera inferioară) organigrama
aparatului cuprinde şapte departamente care acoperă atât problematica
legislativă, cât şi pe cea administrativă.

FUNCŢIA PUBLICĂ PARLAMENTARĂ


34
Vincent Tocanne, op.cit., p.516

23
1. În general, prin funcţie publică se înţelege situaţia juridică a persoanei
fizice - învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi
publice - ce constă în ansamblul dreptu-rilor şi obligaţiilor care formează
conţinutul juridic complex între persoana fizică respectivă şi organul care a
învestit-o35. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici conţine o
definiţie legală a funcţiei publice, cu valoare normativă. Potrivit art.3 alin.1 din
Legea nr.188/1999, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii,
în scopul realizării competenţelor sale.
Persoana care este învestită într-o funcţie publică contribuie prin
realizarea atribuţiilor ce le deţine în această calitate, la înfăptuirea unui serviciu
public. În ceea ce priveşte noţiunea de serviciu public, prin acesta se înţelege o
activitate prevăzută expres la nivelul statului, sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, pusă la dispoziţia publicului, în scopul de a satisface regulat şi
continuu nevoi cu caracter general, care nu ar putea fi soluţionate deplin şi în
permanenţă prin iniţiativă particulară36.
Legea privind Statutul fucţionarului public parlamentar adoptată de
Camera Deputaţilor a Parlamentului României în şedinţa din 3 octombrie 2000,
a cărui procedură legislativă a fost întreruptă de Senat în legislatura 2000-
2004, prevede în art.1 alin.2 că serviciul public, în sensul legii respective,
cuprinde ansamblul activităţilor de asistenţă de specialitate specifică, de
asigurare, de către funcţionarii numiţi în funcţii publice în serviciile Camerei
Deputaţilor şi ale Sena-tului, denumiţi în continuare funcţionari publici
parlamentari, a condi-ţiilor organizatorice, tehnico-materiale şi a altor activităţi
specifice, necesare Parlamentului pentru îndeplinirea prerogativelor sale ca or-
gan reprezentativ al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării.

35
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.1, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.561
36
Paul Negulescu, Romul Boilă, George Alexianu, Codul administrativ adnotat, Bucureşti, 1930,
p.435. Într-o altă definiţie, serviciul public este orice activitate creată pentru satisfacerea unor
interese colective, care se realizează după procedura specială a dreptului public, la nevoie cu
concursul forţei publice (A se vedea şi M.Văraru, Tratat de drept administrativ roman, Bucureşti,
1928, p.94)

24
În privinţa noţiunii de funcţie publică, aceeaşi lege prevede că aceasta
reprezintă ansamblul atribuţiilor, drepturilor, obligaţiilor, răspunderilor,
interdicţiilor şi incompatibilităţilor stabilite pentru funcţio-narii parlamentari, în
vederea realizării serviciului public specific parlamentului. În acest înţeles,
funcţia publică este considerată o funcţie de carieră şi autonomă.
Noţiunile de serviciu public şi funcţie publică sunt legate de conceptul de
funcţionar public. Într-o accepţie comună, funcţionarul public este persoana
fizică învestită în mod legal, prin actul unilateral de voinţă al unei autorităţi
publice, sau al corpului electoral, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau
nedeterminat a unei funcţii publice, în vederea realizării competenţei organului
din struc-tura căruia face parte funcţia respectivă37.
Unele constituţii conţin principiile fundamentale aplicabile funcţiei publice
în sens larg, care sunt detaliate şi dezvoltate în diferite legi şi regulamente38.
Dacă în privinţa administraţiei publice integrarea europeană a impus unele
reguli de armonizare a legislaţiei naţionale în materie, cu cea comunitară,
administraţia parlamentară rămâne în afara acestei integrări datorită
suveranităţii de care se bucură reprezentanţele naţionale. Armonizarea legislativă
nu afectează caracterul suveran al adunărilor parlamentare. Parlamentele nu vor
ceda competenţa lor Uniunii Europene.
Art.5 alin.1 din Tratatul de instituire a unei constituţii pen-tru Europa
prevede expres că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale
membre în ceea ce priveşte structurile lor funda-mentale politice şi
constituţionale. În acelaşi Tratat se prevede, totodată, că au prioritate faţă de
dreptul statelor membre Constituţia europeană şi dreptul adoptat de către
instituţiile Uniunii Europene în exercitarea competenţelor ce au fost conferite
acesteia. Organizarea internă a administraţiei parlamentare va fi reglementată,
însă, de parlamentele naţionale. Este, însă, posibil ca anumite principii sau
reguli de reglementare a statutului funcţionarului public parlamentar să se
armonizeze cu reglementări comunitare privind, de pildă, neutralitatea politică a

37
Antonie Iorgovan, op.cit., p.563-564
38
Danielle Bossaert şi alţii, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece. Noi tendinţe şi evoluţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.40.

25
funcţionarilor parlamentari, condiţii de recrutare şi promovare în funcţia publică
parlamentară, pregătirea profesională, drepturi şi obligaţii sau aspecte privind
răspunderea acestora.
Atunci când ne referim la funcţia parlamentară, avem în vedere ansamblul
de competenţe şi atribuţii ce revin forurilor legislative şi care sunt detaliate în
constituţie, legi speciale şi regulamente ale adunărilor reprezentative. Funcţia
publică parlamen-tară reprezintă ansamblul atribuţiilor de specialitate, de
natură admi-nistrativă ce revin acelei categorii de funcţionari publici care
asigură din punct de vedere tehnic exercitarea mandatului aleşilor poporului.
Asigurarea din punct de vedere tehnic a desfăşurării activităţii parla-mentare
implică acţiuni şi măsuri de ordin profesional şi material, fără nici o legătură cu
voinţa politică exprimată de parlamentari.
Dacă funcţia parlamentară este bine cunoscută de public, asociată de
acesta parlamentelor, funcţia publică parlamentară rămâne, practic,
necunoscută publicului larg şi ignorată de acesta39. Ceea ce face ca din când în
când, aspecte ale funcţiei publice parla-mentare să iasă în evidenţă, are o
legătură directă cu aşa-numitul acces la informaţii publice al presei. În statele
cu o democraţie consolidată, presa nu îşi manifestă un interes special faţă de
funcţionarii parlamentari sau faţă de activitatea profesională a acestora. Nu
aceeaşi situaţie o întâlnim în statele care au trecut sau trec încă printr-un
proces tranzitoriu de la un regim politic totalitar la un regim democratic. În
cazul acestora, presa în general, sau unele mijloace de presă, conţin
comentarii, de regulă negative, privind modul de administrare a parlamentului,
interesul pentru publicarea sau difuzarea comentariilor respective nefiind legat
întotdeauna de “cerinţa informării corecte a publicului”, ci de interese politice,
cum ar fi punerea într-o lumină defavorabilă a unui anumit partid politic, mai
ales în campania electorală.
Între parlamentari şi funcţia publică parlamentară există o legătură
directă şi indisolubilă: aleşii poporului nu îşi pot exercita mandatul fără ajutorul
unui corp de tehnicieni, specializaţi în domeniul legislaţiei, al documentării de

39
Bernard Moreau, Autonomie et carrière: le statut des fonctions publiques parlementaires, Revue
française d’administration publique, no.68/1993, p.521

26
specialitate, a unei birocraţii care are misiunea de a asigura organizarea
lucrărilor şi a activităţii comisiilor parlamentare, a plenului grupurilor
parlamentare ş.a. Aceste sarcini cu caracter tehnic, de specialitate nu pot fi şi
nu trebuie să fie realizate de cei care deţin mandatul de parlamentar40.
Întrucât serviciile şi asistenţa de specialitate furnizată legislatorilor de
către funcţionarii parlamentari au un caracter emina-mente tehnic, fără
implicarea lor politică, acestea trebuie să-şi păstreze neutralitatea politică şi să
fie echidistante faţă de grupurile parlamentare.
Funcţia publică parlamentară, deşi presupune efectuarea unor acte
administrative, executarea unor prevederi legale, luarea unor măsuri de natură să
pună în aplicare dispoziţii regulamentare - activităţi care au un conţinut
executiv, nu face parte din categoria funcţiilor aşa-zise guvernamentale.
Fiind o funcţie de specialitate, funcţia publică parlamen-tară poate fi
departajată în numeroase categorii, deservite de funcţionari publici şi angajaţi
obişnuiţi. Numărul acestora diferă de la un parlament la altul, şi are o anumită
legătură cu numărul aleşilor. De pildă, în Adunarea Naţională franceză lucrează
aproximativ 1.200 de persoane care deservesc 577 deputaţi. Bundestagul, care
este format din 662 deputaţi, are 2.500 de angajaţi, în timp ce parlamentul
spaniol, format din 558 de deputaţi şi senatori, are la dispoziţie un personal de
680 de persoane41.
Acestui personal trebuie să i se asigure un statut special, bazat pe
anumite principii, între care menţionăm îndeosebi: stabilita-tea, independenţa,
neutralitatea politică, imparţialitatea şi echidis-tanţa.
Teoretic, nimic nu împiedică ca funcţionarii parlamentari să fie supuşi
regimului comun de reglementare stabilit pentru func-ţionarii guvernamentali.
Totuşi, specificul funcţiei publice parlamen-tare a impus în unele state ca
persoanele angajate în cadrul par-lamentului să aibă un statut special. În ceea
ce ne priveşte, consi-derăm că statutul special al acestei categorii de personal
decurge, în primul rând, din cerinţele pe care trebuie să le întrunească aceştia,
de responsabilităţile ce li se impun, de specificul activităţii parlamentare.

40
Ibidem
41
Bernard Moreau, Idem, p.522

27
Mai mult decât funcţionarul guvernamental, cel parlamen-tar lucrează
într-un mediu “ostil”, situându-se prin sarcinile sale profesionale, la confluenţa
confruntărilor între majoritate şi opoziţie. Tocmai de aceea, pentru a fi pe deplin
obiectiv, trebuie să i se asigure independenţa şi stabilitatea postului. Raporturile
ierarhice existente între funcţionarul parlamentar şi conducerea adunării
legislative tre-buie să fie reglementate diferit faţă de raporturile funcţionarului
guver-namental cu şefii săi. Funcţionarii parlamentari se subordonează,
evident, şefilor ierarhici, dar tipul de subordonare este specific. Acestora nu li
se pot impune în mod imperativ sarcini care să le afecteze imparţialitatea şi
echidistanţa. De pildă, un funcţionar parla-mentar nu poate fi obligat de şeful
său ierarhic să întocmească un proiect de lege sau să elaboreze amendamente
la un proiect de lege, care să fie ulterior preluate de un parlamentar şi
introduse de acesta ca o iniţiativă legislativă personală.
Este o cerinţă esenţială ca statutul funcţionarilor parla-mentari să-i
protejeze pe aceştia împotriva oricăror presiuni, amenin-ţări, intimidări din
partea parlamentarilor.
În ultimele două decenii, activitatea palamentară a căpătat un plus de
complexitate, determinată de rolul forurilor legislative în procesul de integrare
europeană, de dezvoltare globală, de explozia informatică, multiplicarea
problemelor ce sunt supuse dezbaterii şi deliberării în corpurile legiuitoare.
Amplificarea activităţii parlamenta-rilor a impus creşterea numărului
funcţionarilor parlamentari, îmbună-tăţirea pregătirii lor profesionale, întărirea
adaptabilităţii lor la noile condiţii de muncă, adoptarea unui nou stil de lucru şi de
management.
S-au produs schimbări şi la nivelul pregătirii psiho-profesionale,
funcţionarii parlamentari trebuind să facă dovada că au capacitatea să facă faţă
noilor provocări ale revoluţiei informative.
Acestor schimbări trebuie să le facă faţă toţi funcţionarii parlamentari,
indiferent de gradul lor de implicare şi de formele acestei implicări (directe sau
indirecte) în procesul de acordare a unei asistenţe şi expertize calificate
acordată parlamentarilor. În fond, nu numai colaboratorilor direcţi ai acestora li

28
s-a impus adaptarea la condiţiile moderne ale desfăşurării activităţii
parlamentare, ci şi funcţionarilor de carieră.
Pe de altă parte, aceştia din urmă trebuie totuşi să beneficieze de un
statut separat, distinct de cel al colaboratorilor direcţi ai legislatorilor, cu toate
că expertiza lor glisează pe un teren îngust între aspectele politice şi cele
profesionale ale sarcinilor la care sunt chemaţi să răspundă.

FUNDAMENTELE JURIDICE ALE STATUTULUI FUNCŢIONARILOR


PUBLICI

1. În general, statutul funcţionarilor publici este regle-mentat în acte


normative emise de autorităţile care îndeplinesc un anumit serviciu public,
realizat de către o categorie determinată de funcţionari publici. Regulile
fundamentale aplicabile funcţiei publice sunt stabilite fie în constituţii, fie în
reglementări specifice consacrate anumitor categorii de personal42. În multe
ţări, prin constituţie sunt stabilite principii generale de organizare a
administraţiei publice apli-cabile funcţionarilor statului43. Astfel, Constituţia
Portugaliei prevede în art.269 că în exercitarea funcţiilor lor, personalul
autorităţilor publice, precum şi alte categorii de personal ale statului sau ale
altor instituţii publice servesc exclusiv interesul public. În art.103, Constituţia
Spaniei prevede, ca un principiu general, că administraţia publică serveşte
interesul general cu obiectivitate, şi că statutul funcţionarilor publici va fi
reglementat prin lege. Art.103 din Constituţia Greciei prevede că funcţionarii
publici realizează voinţa statului, servesc poporul şi datorează supunere
Constituţiei şi loialitate patriei. Constituţia Germaniei prevede în art.33 alin.5 că
dispoziţiile serviciului public trebuie să fie reglementate potrivit principiilor
tradiţionale ale statutului de funcţionar public.
Analiza manierei constituţionale în care este concepută problematica
funcţiei publice şi, implicit, statutul funcţionarilor publici în statele membre ale
Uniunii Europene - care constituie sursă de inspiraţie pentru reglementarea

42
Danielle Bossaert şi alţii, op.cit., p.40
43
Ibidem

29
funcţiei publice parlamentare şi a sta-tutului personalului parlamentar din alte
state - permite enunţarea a trei modalităţi prin care este abordată la nivel
constituţional funcţia publică în statele din Occidentul Europei. După modul în
care reglementează funcţia publică în constituţie, statele occidentale pot fi
cuprinse în trei categorii principale:
- Prima categorie se compune din Belgia, Luxemburg şi Italia. Constituţiile
primelor două state stabilesc principiile de bază referitoare la funcţia publică la
diferite niveluri (egalitatea de acces la funcţia publică sau puterea de a numi
funcţionari), fără să consacre nici o reglementare majoră referitoare la funcţia
publică. Articolul 97 din Constituţia italiană stipulează că numirile în posturile
din administraţia publică se fac doar pe bază de concurs.
- A doua categorie, cuprinde Danemarca, Franţa, Olanda, Spania, Suedia,
Finlanda, Germania. Constituţiile acestor ţări cuprind principiile formale sau
concrete care relevă importanţa fundamentală acordată funcţiei publice. În
virtutea faptului că articolul 33 alin.5 al Legii fundamentale germane
reglementează funcţia publică, mai mult de 12 principii concrete sunt transferate
către domeniul legii speciale. Art.34 alin.3 din Constituţia Franţei stabileşte că prin
lege specială se stabilesc garanţiile funamentale acordate funcţionarilor civili şi
militari ai statului.
- A treia categorie, din care fac parte Grecia (art.103-104 din Constituţie)
şi Portugalia (art.266-271), este caracterizată de regle-mentări exhaustive şi
detaliate referitoare la funcţia publică. Consti-tuţia Grecei stipulează un “ordin
administrativ” prin care se enunţă nu doar pincipiile de bază ale funcţiei publice,
ci şi diverse dispoziţii detaliate despre acest subiect44.
În general, reglementările detaliate sunt date de către legile şi textele
juridice formulate de către guvern. În Belgia, Germania şi Austria, alte texte
sunt adoptate de către parlamentele şi guvernele locale. La fel este cazul
regiunilor portugheze autonome Azores şi Madere. În alte state membre ale
Uniunii Europene dispoziţiile fundamentale sunt stipulate într-o “Lege
referitoare la administraţia publică” sau într-un “Cod al funcţiei publice”. Acesta
este cazul Danemarcei, Germaniei, Franţei, Austriei, Greciei, Irlandei, Italiei,
44
Idem, p.40

30
Spaniei, Luxemburgului şi Olandei. Trebuie să remarcăm mai ales cazul Italiei,
care s-a angajat într-un proces de reformare a dispoziţiilor legale referitoare la
administraţia publică, începând cu Decretul din 3 februarie 1993 referitor la
reforma funcţiei publice, urmat de Legea nr.59/127 din 15 martie 1997, pentru
reforma şi sim-plificarea administraţiei.
Constituţia irlandeză nu abordează tema funcţiei publice, Legea din 1924
referitoare la miniştrii secretari irlandezi reprezintă legislaţia fundamentală în
materie de clasificare a funcţiilor din administraţie. Este vorba de cadrul de
bază pentru organizarea funcţiei publice.
În Franţa, administraţia publică este organizată pe baza regulilor generale
referitoare la funcţia publică (Legea din 13 iunie 1983), precum şi pe baza altor
trei legi care determină respectiv poziţia juridică a funcţionarilor în stat, funcţia
publică teritorială (municipalităţi, departamente şi regiuni) şi funcţia publică
spitali-cească. Magistraţii, forţele armate şi funcţionarii adunărilor parla-
mentare fac obiectul unor legi speciale. În Germania, legea referitoare la funcţia
publică federală enunţă regulile general aplicabile serviciilor de drept public.
Funcţionarii danezi sunt angajaţi de către stat, comitate şi municipalităţi.
Statutul juridic al funcţionarilor este fixat prin Legea din 1969 referitoare la
funcţia publică. Statutul juridic al funcţionarilor comitatelor şi municipalităţilor
este fixat prin regle-mentări adoptate de autorităţile regionale şi locale. În
acelaşi timp, principalele dispoziţii ale legii funcţiei publice şi reglementările
regionale şi locale sunt identice. Agenţii publici sunt angajaţi în baza unei
convenţii colective. Ei se supun Dreptului muncii. Reglementările esenţiale
aplicabile funcţionarilor olandezi sunt enunţate de legea referitoare la funcţia
publică, iar în ceea ce priveşte funcţionarii de stat, în reglementarea generală a
serviciilor publice de stat45.
În Marea Britanie, unde funcţia publică rămâne o exercitare a
“prerogativelor regale”, situaţia este diferită. Decretul din 1995 referitor la
serviciile publice dă ministrului funcţiei publice dreptul să formuleze
reglementări şi să dea instrucţiuni privind managementul “Home civil service” şi
puterea de a prescrie condiţiile serviciului. Legea din 1992 referitoare la funcţia
45
Idem, p.41

31
publică (funcţia de conducere) permite ministrului funcţiei publice să autorizeze şi
alţi reprezentanţi ai Coroanei să exercite puteri de conducere asupra “Home civil
service”46.
2. Funcţionarilor parlamentari li se aplică regimuri juridice distincte faţă
de cele aplicabile experţilor sau funcţionarilor guvernamentali sau ai
autorităţilor administrative. Diferenţa dintre cele două categorii de reglementări
juridice se limitează, însă, la aspecte de detaliu. Se cuvine subliniat că
reglementări importante, cum ar fi încadrarea pe bază de concurs,
răspunderea, condiţii de pensionare, promovare în funcţii, grade, sunt în bună
măsură asemănătoare.
În privinţa funcţionarilor parlamentari, menţionăm că statutul lor este
reglementat de propriile adunări.
Un număr limitat de Constituţii conţin referiri detaliate privind regimul
juridic intern al adunărilor parlamentare şi, cu atât mai mult, la funcţionarii
acestora47. Art.72 alin.1 din Constituţia Spaniei prevede că cele două Camere
legislative stabilesc propriile regula-mente şi îşi adoptă autonom bugetele şi, de
comun acord, regle-mentează statutul personalului Parlamentului (“Cortesurile
gene-rale”)48. Art.65 alin.6 din Constituţia Greciei prevede că regulamentele
parlamentare vor stabili organizarea serviciilor parlamentare. Cum aceste
servicii sunt deservite de funcţionari publici, reglementarea statutului acestora
va face obiectul regulamentelor parlamentare.
Tot astfel, art.60 din Constituţia Belgiei stipulează principul autonomiei
administrative a celor două Camere, prevăzând că fiecare Cameră stabileşte
prin regulamentul propriu modul în care îşi stabileşte atribuţiile. Conform
acestui principiu, art.109 din Regula-mentul Camerei Reprezentanţilor prevede
că angajaţii serviciilor Camerei sunt numiţi de preşedintele acesteia, precum şi
de vice-preşedinţi, secretari şi chestori. Asupra întregului personal parla-
mentar, secretarul general al Camerei Reprezentanţilor are întreaga autoritate,
pe care o exercită în numele Biroului permanent.
46
Ibidem
47
Bernard Moreau, op.cit., p.523
48
Statutul personalului parlamentar în Spania este aprobat de cele două Birouri permanente ale
Camerei Deputaţilor şi, respectiv, al Senatului, la 26 iunie 1989

32
Dacă unele Constituţii se limitează să fiexeze dispoziţii cu caracter de
principiu, referitoare la statutul funcţionarilor parlamentari, în alte state acesta
face obiectul reglementării legislative, din partea Parlamentului.
În Franţa, de pildă, Ordonanţa nr.58-1100/17.11.1958 referitoare la
funcţionarea adunărilor parlamentare prevede în art.8 alin.3 că funcţionarii
titulari sunt consideraţi funcţionari ai statului, al căror statut şi regim juridic de
pensionare se stabilesc de Biroul adunării, cu avizul organizaţiilor sindicale
reprezentante ale persona-lului. În Marea Britanie statutul funcţionarilor
Camerei Lorzilor datează din 1928, şi a fost stabilit prin legea care a
reglementat statutul secretarului general (Clerk of Parliaments Act). Pentru
funcţionarii parlamentari ai Camerei Comunelor se aplică o reglementare din
1978 (House of Commons Administrative Act) referitoare la regulile de
organizare şi funcţionare ale acestei Camere.
În Portugalia, s-a optat pentru reglementarea mai amă-nunţită prin lege a
modalităţilor de stabilire a statutului funcţionarilor parlamentari.
În alte ţări, reglementarea statutului personalului adună-rilor se face prin
regulamentele parlamentare sau prin alte acte cu caracter intern. În Senatul
belgian, de pildă, regimul juridic al utilizării funcţionarilor parlamentari este
stabilit de Biroul acestuia, dar şi prin regulamentul Camerei respective.
În majoritatea parlamentelor lumii, dispoziţiile legale pri-vind funcţionarii
parlamentari şi, în general, personalul care este angajat de acestea sunt
stabilite de Biroul permanent al fiecărei adunări. Regulamentele aprobate de
acestea sau diferite alte acte adoptate de Birouri care conţin prevederi
referitoare la personalul parlamentar, au în acest fel un caracter normativ. În
Adunarea Naţională a Parlamentului francez se aplică un regulament interior
privind organizarea serviciilor competente pentru statutul personalului Adunării,
aprobat de Biroul permanent al acesteia în 1983, precum şi un regulament al
Oficiului de pensii şi securitate socială de care beneficiază acelaşi personal,
aprobat în 1996. În Camera Deputaţilor a Parlamentului italian, Serviciul pentru
resurse umane este organizat şi funcţionează potrivit unui regulament interior,
aprobat de Biroul permanent al acesteia. O reglementare similară, dar mult mai

33
com-plexă, se aplică personalului parlamentar care îşi desfăşoară acti-vitatea în
cele două Camere ale Cortesurilor generale49 (Parlamentul spaniol).
Un aspect important al statutului funcţionarului parla-mentar îl constituie
dreptul acestuia de a se plânge pe o cale ierarhic administrativă, dar şi
contencioasă, în cazul în care drepturile ce i se cuvin în calitatea sa de
funcţionar public sunt încălcate sau nu i se recunosc. Acest aspect al
raporturilor între adunările legiuitoare şi propriul personal are o legătură directă
cu respectarea statutului de care acesta beneficiază. În privinţa recurgerii de
către personalul parlamentar la o procedură contencioasă pentru a obliga
adunarea să-i recunoască drepturile, se constată tendinţa recunoaşterii
posibilităţii acestuia de a urma aceeaşi procedură care se aplică personalului
administraţiei guvernamentale, şi aceasta în ciuda faptului că sursele juridice
ale statutului acestora şi reglementările propriu-zise în acest domeniu sunt
diferite50.
În Marea Britanie, de pildă, recursul contencios la care poate apela
personalul celor două Camere legislative, este cel de drept comun 51. În
Parlamentul spaniol se aplică o procedură obişnuită de sesizare pe care
administrativă, dar numai împotriva hotărârilor luate de Birourile permanente
ale adunărilor. Acestea trebuie să fie sesizate şi pe calea recursului prealabil,
chiar împotriva propriilor decizii, înainte de declanşarea acţiunii contencioase52.
În Franţa, datorită existenţei unei autorităţi publice cu com-petenţă
generală în materie de contencios administrativ - Consilul de Stat -, s-a
recunoscut iniţial (prin Ordonanţa nr.58-1100 din 17.11.1958) aplicarea
regulilor de drept comun în materie de contencios, la care aveau dreptul de a
recurge funcţionarii parla-mentari. Aceştia se puteau adresa Consilului de Stat
împotriva deciziilor administrative luate de autorităţile parlamentare. Art.8 din
Ordonanţa nr.58-1100 din 17.11.1958, modificat prin Legea nr.2003-700 din
01.08.2003, prevede că jurisdicţia administrativă este competentă în privinţa
oricăror litigii cu caracter personal în care este parte un funcţionar parlamentar.
49
Bernard Moreau, op.cit., p.525
50
Idem, p.525-526
51
Idem, p.526
52
Ibidem

34
Autorităţile cu competenţă adminis-trativă se pronunţă potrivit principiilor
generale de drept şi garanţiilor fundamentale recunoscute funcţionarilor publici. În
Parlamentul italian, litigiile de ordin profesional sunt supuse jurisdicţiei unei comisii
parla-mentare constituită din deputaţi având pregătire juridică de specialitate53.
3. Motivaţia principală a instituirii unor regimuri juridice speciale pentru
reglementarea funcţiei publice parlamentare şi a statutului personalului
adunărilor reprezentative este asigurarea independenţei depline a acestora faţă
de puterea executivă. În mod corespunzător, funcţionarii adunărilor trebuie să
beneficieze de un statut asemănător în raporturile acestora cu personalul
administrativ. De aceea, adunările legiuitoare sunt competente să reglementeze
de sine stătător situaţia juridică a propriului personal.
În virtutea autonomiei lor organizatorice şi financiare, adunările
legiuitoare îşi stabilesc ele însele necesarul de personal, specializările pe care
trebuie să le deţină acesta, drepturile salariale şi celelalte drepturi ce i se cuvin
acestuia.
Independenţa personalului parlamentar nu înseamnă, însă, că acesta va fi
scutit de a dovedi formal, precum şi în activităţile pe care le desfăşoară, că
deţine un anumit nivel de competenţă profesională, că respectă un anumit nivel
de integritate morală şi că este pe deplin fidel instituţiei în care lucrează54. De
asemenea, statutul de independenţă şi specificul activităţii parlamentare, nu
trebuie să-l reducă pe funcţionarul parlamentar la un robot birocratic.
4. Cât priveşte recrutarea personalului parlamentar, regula de bază este
concursul. Există puţine parlamente în care angajarea funcţionarilor publici
parlamentari se face fără concurs. Lipsa con-cursului nu înseamnă, însă, că nu
există nici o formă de evaluare profesională a candidaţilor pentru aceste funcţii.
În Bundestagul german, de pildă, evaluarea se face de către o comisie
constituită din conducătorii unor compartimente de specialitate (directorul
Serviciului de resurse umane, un reprezentant al salariaţilor parlamentari ş.a.),
şi constă dintr-un interviu cu persoana în cauză. În cele două Camere ale

53
Ibidem
54
În unele parlamente, funcţionarii parlamentari beneficiază de sporuri salariale pentru păstrarea
secretului profesional, precum şi pentru fidelitatea dovedită faţă de parlament

35
Parlamentului României angajarea directorilor generali se face după evaluarea
dosarului personal al candidaţilor de către membrii Birourilor permanente,
propunerea fiind făcută de secretarii generali ai Camerelor respective. Cu
acordul membrilor Biroului permanent, secretarul general numeşte în funcţie
candidaţii admişi.
În privind procedurii de recrutare, se utilizează două modalităţi, şi
anume: recrutarea prin concurs şi procedura de numire.
Concursul se organizează de servicii specializate ale adunărilor. Un caz
special îl constituie Parlamentul britanic, în care angajarea funcţionarilor, adică
a specialiştilor care urmează să lucreze în departamente cu profil legislativ, se
face prin concurs organizat de un organism unic, căruia îi revine competenţa de
a recruta personalul necesar tuturor autorităţilor administraţiei publice centrale.
După ce sunt admise în urma concursului, persoanele respective urmează un
stagiu de pregătire, după care susţin ade-vărata probă de admitere în faţa unei
comisii din care face parte un înalt funcţionar parlamentar. În unele parlamente,
din comisia de exa-minare a candidaţilor face parte un membru al Camerei
respective. În Spania, de pildă, comisiile de concurs sunt prezidate de un parla-
mentar, din comisie putând face parte încă unul sau doi parlamentari. În Franţa,
din componenţa comisiei de concurs fac parte, de regulă, specialişti din afara
Adunării Naţionale sau Senatului.
Procedura de numire se foloseşte, îndeosebi în privinţa secretarilor
generali. În procedura de angajare prin concurs rolul principal revine factorilor
administrativi din cadrul adunărilor, cu rare excepţii în situaţia în care comisia
de concurs are în componenţa sa şi unul sau doi parlamentari. În privinţa
procedurii de numire, competenţa revine factorului politic. În general,
autoritatea învestită cu puterea de numire revine preşedintelui adunării. În
Franţa, puterea de numire revine Preşedintelui Adunării Naţionale, respectiv al
Senatului, pentru posturi cu profil legislativ şi chestorilor pentru posturi
administrative.
O situaţie similară întâlnim în parlamentul spaniol, portughez şi belgian.
În Bundestagul german, preşedintele numeşte funcţionari cu grad superior, în
timp ce directorul Serviciului de personal numeşte restul personalului. În

36
Camera Comunelor puterea de numire revine comisiei pentru administraţia
Camerei, iar în Camera Lorzilor, numirile se fac de secretarul general.
Secretarii generali sunt numiţi fie de biroul adunării (în Franţa, Italia şi
Spania), fie chiar de adunare în şedinţă publică55. Cât priveşte durata pentru
care sunt aleşi secretarii generali, în Camera Deputaţilor a Parlamentului italian
secretarul general este numit pentru o perioadă de 5 ani, mandatul fiind reînnoibil.
În majoritatea parlamentelor, secretarul general nu este numit pentru o anumită
perioadă.
5. Regulamentele interioare ale Camerelor prevăd obliga-ţiile şi drepturile
funcţionarilor parlamentari. Obligaţiile personalului parlamentar sunt
asemănătoare celor ce revin, de regulă, funcţio-narilor publici din administraţia
guvernamentală. Datorită specificului activităţii parlamentare, care presupune
raporturile între majoritate şi opoziţie, obligaţiile personalului parlamentar au
caracteristici speci-fice. Între acestea, menţionăm neutralitatea politică şi
discreţia profe-sională56. Există incompatibilitate între funcţia publică
parlamentară şi cea guvernamentală. Funcţionarilor parlamentari li se impune o
independenţă faţă de interese private, ca şi faţă de interese publice care nu au
o legătură directă cu activitatea parlamentară. Funcţia parlamentară poate fi
cumulată cu activităţile didactice, publicistice şi de cercetare ştiinţifică.
Referitor la carieră, se aplică regulile generale în această materie. În
primul rând, trebuie subliniat că există o diversitate de situaţii, în funcţie de
tradiţiile fiecărei ţări. Există parlamente în care persoana încadrată într-un
anumit compartiment nu se poate transfera într-o altă direcţie. În alte ţări, cum
este Franţa, de pildă, un funcţionar parlamentar are posibilitatea să se transfere
de la un departament la altul. În parlamentul englez, transferul de la un
compartiment la altul constituie o excepţie, întrucât regula generală este
desfăşurarea activităţii în compartimentul sau servicul în care s-a făcut iniţial
încadrarea. Profesii cum este cea de stenograf sau de şofer, curier, uşier etc. nu
pun probleme de transfer. În parlamentul spaniol posturile vacante pot fi
ocupate de persoane angajate ca funcţionari parlamentari, în funcţie de

55
Bernard Moreau, op.cit., p.529
56
Idem, p.530

37
vechimea pe care o au aceştia, dacă ocuparea unui astfel de post nu presupune
o promovare.
Promovarea în funcţie se face pe trepte sau grade ierarhice, sau după
criteriul vechimii într-un anumit post.
Funcţionarii parlamentari se bucură de stabilitate în funcţia pe care o
deţin. Încetarea funcţiei poate interveni prin demisie, transfer într-o agenţie
guvernamentală sau demitere, ori prin revocarea numirii. Funcţia publică
parlamentară încetează, de asemenea, prin pensionare.
Personalul parlamentar beneficiază în unele parlamente de drepturi de
natură sindicală.
Printre drepturile de care dispune personalul parlamentar este şi dreptul
de asociere sindicală. Acest drept este inclus fie în acte normative speciale (ex.
în Franţa, Ordonanţa nr.58-1100 din 17.11.1958; în Spania, în Statutul
personalului Cortesurilor generale; în Italia, în dispoziţiile Regulamentului
Camerei Deputaţilor referitoare la statutul personalului; în Camera Comunelor
din Parlamentul britanic, dreptul sindical de care beneficiază funcţionarii
parlamentari este recunoscut de comisia parlamentară pentru administraţie)57.
Asociaţiile sindicale au un rol important în recrutarea şi promovarea
personalului parlamentar, în răspunderea disciplinară a acestuia. În Adunarea
Naţională franceză se constituie o comisie de bune oficii sau de împăciuire,
compusă din chestori, conducătorii unor departamente administrative şi
reprezentanţii sindicatului, a cărei sarcină constă în examinarea şi soluţionarea
problemelor profesio-nale curente. Organizaţiile sindicale au un rol important ca
instanţe de negociere asupra problemelor sau condiţiilor de muncă. Sindicatele
sunt implicate şi în procedura răspunderii disciplinare a personalului
parlamentar.
6. Regula de bază în privinţa carierei funcţionarului parla-mentar este
stabilitatea. Stabilitatea postului are, în primul rând, raţiuni materiale, întrucât
regimul general al salarizării şi al celorlalte sporuri materiale, depăşeşte de
regulă regimul material al funcţio-narilor angajaţi în ministere sau în autorităţi
ale administraţiei centrale. Stabilităţii funcţiei astfel motivată, îi corespunde din
57
Idem, p.531

38
partea funcţio-narilor parlamentari dovada unei depline disponibilităţi în ceea ce
priveşte îndeplinirea îndatoririlor ce le revin şi a unei independenţe totale faţă
de organismele executive58. Aceasta nu include, însă, încetarea funcţiei publice
parlamentare din diferite motive.
Aşa cum am mai arătat, funcţia publică parlamentară este incompatibilă
cu funcţii sau activităţi similare în administraţia guver-namentală. De regulă, se
exclude chiar cumulul unor funcţii similare sau diferite în aparatul administrativ
al Camerelor legislative ale unui parlament bicameral. Nu avem în vedere
exemplul spaniol, unde serviciile de specialitate ale celor două Camere sunt
comune şi deservesc fără distincţie atât deputaţii, cât şi senatorii. Nu sunt
cunoscute cazuri în care funcţionarii parlamentari să fie detaşaţi temporar în
servicii ale administraţiei guvernamentale. Aceasta nu împiedică constituirea
unor comisii tehnice, de specialişti provenind din cadrul aparatului parlamentar
şi al celui guvernamental, care să pregătească în comun diverse materiale,
inclusiv proiecte de acte normative. Regulamentele parlamentare nu interzic o
astfel de colaborare.
Stabilitatea nu împiedică mobilitatea. În privinţa statutului funcţiei publice
europeană, mobilitatea, experienţa profesională diversă, adaptabilitatea la
funcţii publice conexe, capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Carierele de
succes în domeniul administraţiei publice depind în măsură considerabilă de
experienţa acumulată în cât mai multe sectoare, ca şi de pregătirea
profesională interdis-ciplinară. Administraţiile parlamentare trebuie să fie
deschise mobili-tăţii cadrelor, permiţând ca pentru perioade scurte de 6 -12
luni, experţi parlamentari să poată lucra printr-un raport juridic de detaşare
într-un birou parlamentar, sau la cabinetul unui ministru, ori în servicii cu profil
apropiat în aparatul guvernamental.
Legislaţia românească permite detaşarea, care este astfel aplicabilă şi
pentru administraţia parlamentară.
Încetarea definitivă a funcţiei parlamentare se produce datorită unor
cauze diferite. Acestea pot fi: împlinirea termenului pentru care s-a făuct
angajarea; împlinirea vârstei de pensionare, încetarea unilaterală din iniţiativa
58
Idem, p.533

39
funcţionarului parlamentar, aplicarea sancţiunii disciplinare a desfacerii
contractului de muncă.
În privinţa pensionării, vârsta de pensionare şi, în general, regimul
pensionării pot fi diferite de cele prevăzute pentru posturile din administraţia
guvernamentală.

REGIMUL FINANCIAR AL ADUNĂRILOR PARLAMENTARE

1. Regimul juridic aplicabil adunărilor parlamentare în domeniul financiar


decurge din principiul separaţiei celor trei puteri în stat59. Parlamentele sunt
autonome atât organizatoric, cât şi financiar, deşi cheltuielile necesare
întreţinerii şi funcţionării lor sunt făcute din bugetul întocmit şi administrat de
Guvern. Regula de bază în acest domeniu este dreptul adunărilor de a-şi stabili
în mod independent, de sine stătător, bugetul propriu, fără nici o ingerinţă din
partea executivului, care va fi cuprins în bugetul de stat. Cu alte cuvinte, ţine
de suveranitatea parlamentului să-şi stabilească necesarul de cheltuieli şi să le
repartizeze pe sectoare distincte. În unele state autonomia financiară a forurilor
legislative este garantată expres. Astfel, art.7 din Ordonanţa Guvernului francez
nr.58-1100 din 17 noiembrie 1958 prevede textual că “fiecare adunare
parlamentară se bucură de autonomie financiară”.
Respectarea principiului suveranităţii parlamentului im-pune ca adunările
legislative să se bucure pe deplin de dreptul exclusiv de a administra în mod
autonom activitatea proprie. Nici puterea executivă, nici cea judecătoească nu
au dreptul de inter-ferenţă în ceea ce priveşte gestionarea probemelor interne
ale adu-nărilor. Această interdicţie este generală şi decurge din principiul
separaţiei celor trei puteri în stat. Trebuie subliniat că interdicţia de interferenţă
a Executivului în activitatea organizatorică şi financiară a adunărilor priveşte

59
Michel May, Le régime financier des assemblées parlementaires en France, Revue française
d’administration publique, nr.68/1993, p.537

40
toate aspectele, inclusiv cele referitoare la politica de personal. Ar constitui o
ingerinţă a Executivului în activitatea internă a Parlamentului, dacă Guvernul ar
solicita, de pildă, o reducere de personal din aparatul unei adunări legislative.
În cazul în care Parlamentul este bicameral, fiecare Cameră va avea un
drept suveran de a-şi calcula şi gestiona propriul buget, independent de
Guvern, şi, totodată, independent de cealaltă Cameră. Sunt rare cazurile când
în bugetul unei Camere sunt cuprinse sume de bani, cheltuieli de care urmează
să beneficieze, în ultimă instanţă, cealaltă Cameră. Un exemplu în acest sens îl
constituie Parlamentul României. O lungă perioadă, în bugetul Camerei
Deputaţilor au fost prevăzute cheltuieli pentru investiţii necesare amenajării
spaţiilor din Palatul Parlamentului destinate mutării Senatului în incinta
acestuia. S-a optat pentru o astfel de soluţie, întrucât Palatul Parlamentului se
află în administrarea Camerei Deputaţilor60.
Referitor la independenţa financiară a forurilor legiuitoare, se impune
precizarea că aceasta priveşte trei paliere principale, şi anume:
a) stabilirea veniturilor bugetare;
b) modul de gestiune a fondurilor alocate prin bugetul propriu;
c) verificarea conturilor.
Autonomia financiară a adunărilor parlamentare nu înseamnă, însă,
deschiderea unei căi spre abuzul de putere finan-ciară. Tocmai pentru curmarea
unei astfel de posibilităţi se recurge la verificarea anuală a conturilor. În
România, această activitate se realizează de către Curtea de Conturi. În Franţa,
însă, adunarea este cea care poate dispune controlul asupra modului de
executare a bugetului propriu. În această ţară, autonomia financiară a
adunărilor se manifestă sub trei aspecte:
a) pregătirea bugetului;
b) executarea bugetului;
c) controlul executării bugetului61.

60
A se vedea H.G. nr.372/1993 şi Legea nr.333/2003
61
Hélène Ponceau, L’autonomie administrative et financière des Assemblées parle-mentaires, ASGP,
Santiago du Chili, Avril 2003, p.5

41
Procedura bugetară utilizată de Camerele legislative pentru elaborarea
proiectului de buget, precum şi pentru dezbaterea şi votarea sa, este prevăzută
în regulamente proprii. Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor a
Parlamentului României, Biroul permanent al Camerei prezintă plenului acesteia
proiectul de buget şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar. Camera
Deputaţilor aprobă bugetul propriu înaintea dezbaterii bugetului de stat şi îl
înaintează Guvernului în vederea includerii acestuia în bugetul de stat.
Includerea cheltuielilor de capital în bugetul propriu se face cu consultarea
Guvernului. Această ultimă dispoziţie reprezintă o derogare de la principiul
autonomiei financiare a Camerei. De regulă, prin Legea bugetului de stat se
aduc corecţii la sumele prevăzute iniţial de Camerele legislative în bugetele
proprii.
Elaborarea proiectului de buget cade în sarcina compar-timentului
financiar al adunărilor. Proiecţia bugetului se face sub auto-
ritatea chestorilor adunării. În Franţa, competenţa chestorilor de a
coordona activitatea de elaborare a proiectului de buget decurge direct din lege.
De aceea, chestorii au o libertate extinsă în această privinţă, nefiind “legaţi” nici
de preşedintele Adunării, nici de Biroul acesteia. Desigur, chestorii consultă atât
Biroul permanent al adunării, cât şi pe preşedinte cu privire la estimările
bugetare, dar nu se subordonează acestora.
Nimic nu împiedică ca pe parcursul executării bugetului general, să apară
nevoia unor corecţii suplimentare ale bugetului unei adunări parlamentare,
datorată fie unor cheltuieli care nu puteau fi prevăzute iniţial, sau depăşirii
excepţionale a cheltuielilor deja aprobate prin buget. Aceste corecţii pot fi
făcute prin rectificări bugetare, în funcţie de modul în care fiecare guvern
abordează problematica unei astfel de proceduri. De obicei, se recurge la
adoptarea unor legi rectificative, fără ca în acest fel să se afecteze autonomia
financiară a adunării, dar nici să nu se abuzeze de rezervele bugetare ale
Guvernului. Astfel de rectificări trebuie să fie foarte bine fundamentate şi
susţinute de o comisie parlamentară special înfiinţată pentru acest scop.
În Franţa, elaborarea proiectului de buget se face pentru fiecare adunare
(Adunarea Naţională şi Senat) de către secretarul general al chesturii, sub

42
autoritatea chestorilor. Propunerile privind sumele preconizate pentru dotări
necesare funcţionării adunărilor şi celelalte cheltuieli sunt prezentate unei
comisii comune, compuse din chestorii adunărilor şi prezidate de un preşedinte
de secţie al Curţii de Conturi, asistat de doi magistraţi ai acestei Curţi, care nu
dispun de drept de vot. Chestorii sunt cei ce deţin în comisie dreptul de vot
deliberativ62. În practică, cele două adunări îşi stabilesc autonom bugetul,
ţinând totuşi seama de imperativele economice şi financiare ale statului în anul
bugetar respectiv, în sensul că o creştere nejustificată a nivelului cheltuielilor de
către oricare adunare va fi percepută cu rezerve63. Creditele stabilite de comisie
sunt înscrise în bugetul general al statului. De remarcat este faptul că ministrul
finanţelor nu are dreptul de a rectifica proiectul de buget al adunărilor sau de a-
l respinge. Comisia comună întocmeşte un raport explicativ cu privire la
proiectul de buget. Cele două documente se publică în gazeta oficială. După ce
sumele prevăzute în proiectul de buget sunt înscrise în bugetul general şi votate
o dată cu acesta, sumele respective sunt puse la dispoziţia adunărilor, la
începutul exerciţiului bugetar. Adunările utilizează liber de sumele respective.
Potrivit Regulamentului Adunării Naţionale, repartizarea pe capitole de
cheltuieli a sumei alocate este stabilită de către chestori, care autorizează
angajarea cheltuielilor. Regulile aplicabile contabili-zării acestora sunt stabilite
printr-un regulament interior, aprobat de Biroul adunării.
Din principiul separaţiei celor trei puteri în stat, şi din cel al autonomiei
financiare a adunărilor legislative decurge o consecinţă logică şi anume:
caracterul inaplicabil pentru adunările parlamentare a dispoziţiilor de natură
financiară şi contabilă care se aplică ca drept comun autorităţilor administraţiei
de stat. Fără a deroga de la principiile generale în materie de finanţe şi
contabilitate, este necesar ca organismele legiuitoare să se conducă după reguli
proprii privind nu numai elaborarea bugetului, ci şi executarea sa. Activitatea
parlamentară are un specific aparte faţă de organismele puterii executive.
Principiul suveranităţii parlamentului impune reglementarea unui regim special

62
Xavier Roques, Sur l’autonomie du Parlement en termes de gestion interne par rapport à
l’Exécutif, ASGP, Santiago du Chili, Avril, 2003, p.4
63
Ibidem

43
în materie financiară şi contabilă, un regim special de achiziţii şi de dotări, fără
a se neglija existenţa controlului modului în care se cheltuieşte banul public şi
transparenţa necesară în acest domeniu.
Dacă adunările parlamentare sunt autonome financiar, este ilogic să li se
aplice dreptul comun în materie de executare a bugetului şi de audit financiar.
Altfel, autonomia financiară îşi pierde conţinutul. Instituţia chestorilor este pe
deplin acoperitoare pentru punerea în aplicare a regulilor de autonomie
financiară. Potrivit art.16 alin.4 din Regulamentul Adunării Naţionale franceze,
Biroul acesteia stabileşte prin regulament intern regulile aplicabile în materie de
contabilitate. O dispoziţie asemănătoare conţine şi Regulamentul Senatului
francez64.
Funcţiile de gestiune financiară ar trebui transmise chestorilor chiar dacă
secretarii generali sunt ordonatori principali de credite. Eventual, din punct de
vedere financiar, secretarul general ar putea să fie subordonat chestorilor65.

64
Michel May, op.cit., p.543
65
Ibidem

44
ASISTENŢA DE SPECIALITATE
ACORDATĂ PARLAMENTARILOR ÎN
EXERCITAREA MANDATULUI ACESTORA

1. Se poate vorbi de o asistenţă materială, logistică, de care beneficiază


fiecare parlamentar în parte, şi adunările legislative în ansamblu, necesară
îndeplinirii mandatului. Ne referim, în acest sens, la dotările materiale puse la
dispoziţia membrilor parlamentului, în circumscripţiile electorale (birourile
parlamentare), precum şi la sediul Camerelor legislative şi anume: birotică,
telefoane, informatică, mijloace de transport, telecomunicaţii, bibliotecă etc. În
afara acestei asistenţe materiale, membrii Parlamentului au la dispoziţie nu
numai colaboratori personali, dar şi servicii de specialitate, care compun în
ansamblul lor aparatul de specialitate al secretariatelor generale ale adunărilor
reprezentative. Aceste servicii speciale furnizează parla-mentarilor şi comisiilor
expertiză de specialitate cu caracter legislativ sau necesară desfăşurării
activităţii parlamentare propriu-zise. Alte compartimente din structura
secretariatelor generale acordă asistenţă membrilor parlamentului în domeniul
financiar, salarizării, decontării, achiziţiilor de bunuri etc. Alte compartimente
sunt utilizate de ordo-natorii de credite pentru îndeplinirea atribuţiilor lor
specifice (auditul intern, biroul contencios, serviciul de casări etc.).
În condiţiile în care activitatea legislativă sporeşte în volum şi în
complexitate, membrii parlamentului resimt cerinţa unei asistenţe de
specialitate pe măsură. Acesta este şi motivul pentru care adunările
parlamentare au recurs constant la întărirea eficienţei structurilor lor
administrative66. În acelaşi timp, s-a acordat o atenţie sporită transparenţei
activităţii legislative, pentru ca societatea civilă, cetăţenii să fie cât mai bine
informaţi cu modul de exercitare a mandatului reprezentanţilor naţiunii.

66
Étienne Sallenave, Un renforcement des moyens d’action du Parlement, Revue française
d’administration publique, nr.68/1993, p.547

45
2. Activitatea parlamentară se desfăşoară la sediul adună-rilor legislative
şi în circumscripţiile electorale în care deputaţii şi, după caz, senatorii au fost
aleşi. Pe plan local, parlamentarii îşi constituie birouri parlamentare pentru a
întreţine o legătură permanentă cu ale-gătorii şi ceilalţi cetăţeni care locuiesc în
circumscripţia în care au fost aleşi. În aceste birouri, fiecare parlamentar îşi
organizează activitatea după cum crede de cuviinţă. Parlamentarii îşi pot angaja
experţi pe diferite domenii, secretare, şoferi, pe care îi plătesc din sumele puse
la dispoziţie în acest scop de către parlamente. La sediul adunărilor
parlamentare reprezentanţii naţiunii dispun de servicii de specialitate aflate sub
conducerea administrativă a secretarilor generali.
Sporirea facilităţilor şi a asistenţei furnizate parlamentarilor în exercitarea
mandatului se face pe două planuri:
a) întărirea structurilor administrative ale parlamentelor şi diversificarea
activităţilor acestora, de care beneficiază parlamentarii;
b) atribuirea directă parlamentarilor a mijloacelor de care aceştia au
nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile67.
În ceea ce priveşte primul plan, organismele secretaria-telor
generale cuprind o diversitate de departamente de specialitate. Ideea de bază
este ca parlamentul să beneficieze de un sprijin total, care să-i permită să-şi
exercite cu succes mandatul68. Accentul se pune pe un sprijin de specialitate, pe
acordarea de consultaţii de înaltă specializare, avându-se în vedere că nu este
necesar ca reprezentanţii naţiunii să fie de regulă extrem de performanţi în
domeniul lor de activitate, ei exprimând o voinţă politică, care trebuie, însă, să
fie bine întemeiată, justificată şi extrem de bine argumentată.
Serviciile de care beneficiază membrii adunărilor parla-mentare sunt
diverse şi acoperă o arie vastă de domenii şi anume:
a) domeniul legislativ propriu-zis;
b) informare şi documentare parlamentară;
c) registratură;

67
Idem, p.548
68
Ibidem

46
d) evidenţa iniţiativelor legislative şi a stadiului de examinare a
acestora;
e) multiplicarea şi difuzarea materialelor ce urmează a fi examinate în
comisii şi în plen;
f) arhivă;
g) bibliotecă;
h) cluburi parlamentare;
i) presă;
j) alimentaţie69;
k) diplomaţie parlamentară etc.
La acestea se adaugă servicii specializate în probleme de transport,
finanţe, contencios, resurse umane, salarizare, achiziţii, audit ş.a. De servicii
beneficiază, fără distincţie, parlamentarii care formează majoritatea
parlamentară, cât şi cei aflaţi în opoziţie. O importantă parte a personalului
parlamentar lucrează pentru comisii sau pentru Biroul permanent. Membrii
parlamentului pot avea şi colaboratori personali70.
În Camera Comunelor - Camera inferioară a Parlamen-tului britanic -
există următoarele departamente care furnizează servicii de specialitate
membrilor acesteia: departamentul secretarului general (Clerk’s Department),
departamentul responsabil pentru apă-rarea ordinii şi securităţii Camerei
(Sergeant at Arms Department), biblioteca (Library Department),
departamentul pentru înregistrarea dezbaterilor parlamentare (Department of
the Official Report), departamentul pentru alimentaţie (Refreshment
Department)71.
Aparatul Dumei de Stat a Parlamentului rus este foarte ramificat,
corespunzător specializărilor serviciilor aflate la dispoziţia deputaţilor.
Secretarului general i se subordonează patru adjuncţi, unul fiind primul-adjunct.
Fiecare dintre aceştia coordonează anumite departamente. Primul-adjunct al
secretarului general coordonează servicii logistice şi administrative. Un alt

69
Paul Silk, op.cit., p.28
70
Idem, p.33
71
J.A.G. Griffith, Michael Ryle, op.cit., p.152

47
adjunct este responsabil pentru departamentul juridic (legislativ),
departamentul pentru organi-zare, precum şi departamentul pentru
documentare şi arhivă. Tot sub coordonarea unui adjunct al secretarului general
al Dumei îşi desfă-şoară activitatea departamentul pentru informare şi analiză,
departa-mentul pentru relaţii interparlamentare, serviciul presă, biblioteca,
precum şi serviciul pentru protocol. Ultimul dintre adjuncţii secretarului general
coordonează departamentul pentru informatică şi tehnologie. Secretarul general
coordonează propriul secretariat şi departamentul pentru personal.
În Camera Deputaţilor a Parlamentului austriac funcţio-nează
departamente cu profil legislativ, organizatoric, de informatică, presă, relaţii
interparlamentare, economic, biblioteca, un institut parla-mentar, precum şi un
serviciu pentru resurse umane.
În Parlamentul grec, organigrama cuprinde direcţia gene-rală a activităţii
parlamentare, direcţia generală administrativă, direcţia generală pentru relaţii
internaţionale şi comunicare şi compartimentul serviciilor ştiinţifice. Toate
aceste servicii se află sub autoritatea preşedintelui.
3. Asistenţa materială furnizată membrilor adunărilor parla-mentare se
concretizează în:
- asigurarea condiţiilor de transport şi întreţinerea parcului propriu de
maşini;
- amenajarea spaţiilor (birourilor) alocate parlamentarilor;
- dotarea birourilor de la sediul adunării şi a celor din circumscripţiile
electorale cu birotică, linii de telecomunicaţii;
- punerea la dispoziţie a unui minim fond documentar cu caracter
legislativ;
- organizarea serviciilor de curierat, poştă, asistenţă medicală, presă;
- dotarea birourilor parlamentare cu servicii de internet şi intranet;
- organizarea serviciilor de înregistrare video a dezbaterilor parlamentare;
- înfiinţarea şi întreţinerea unor spaţii de recreere ş.a.
4. În cadrul asistenţei de specialitate acordate membrilor parlamentului
un rol important revine serviciilor de informare şi docu-mentare parlamentară şi

48
bibliotecilor cu care sunt dotate adunările legislative72. Aceste servicii
furnizează, la cerere, materiale docu-mentare, rapoarte, documentare cu
caracter legislativ, economic sau social-politic, soluţii ale Curţilor constituţionale
pe probleme de interes parlamentar, informaţii legislative din alte ţări etc. La
baza de informare şi documentare formată de aceste compartimente au acces
nu numai parlamentarii, ci şi funcţionarii parlamentului, diferite alte servicii din
cadrul acestuia.
În bună măsură, activitatea de documentare parlamentară şi cea de
cercetare şi informare legislativă sunt axate pe dreptul comunitar şi
jurisprudenţa comunitară.
O asistenţă specială în domeniul legislativ acordată mem-brilor adunărilor
parlamentare provine din partea experţilor grupurilor politice şi din partea
personalului de specialitate care îşi desfăşoară activitatea exclusiv în cadrul
comisiilor parlamentare. În primul caz, asistenţa este acordată numai
membrilor grupului respectiv. Perso-nalul acestuia poate fi angajat pe o durată
nedeterminată, fiind plătiţi din fondurile alocate prin bugetul adunării. Alte
persoane pot fi angajate temporar în calitate de colaboratori pentru efectuarea
unor lucrări sau materiale deosebit de complexe.
Experţii comisiilor acordă o asistenţă de specialitate cu caracter legislativ,
sprijinind pe membrii adunărilor parlamentare în examinarea iniţiativelor
legislative propuse de guvern sau de alţi parlamentari şi a diferitelor
amendamente. Această asistenţă acoperă întregul proces legislativ. De aceea
este o condiţie esenţială ca experţii care lucrează în comisiile parlamentare să
fie specialişti cu o profundă pregătire în domenii foarte variate. Nu este
neapărat necesar ca aceştia să fie în totalitate jurişti, deşi li se cere o anumită
pregătire în acest domeniu, măcar în ceea ce priveşte tehnica legislativă şi
cunoaşterea temeinică a regulamentelor parlamentare privind procesul
legislativ.

72
Étienne Sallenave, op.cit., p.550-551

49
În afara comisiilor, majoritatea parlamentelor şi-au înfiinţat servicii de
studii, care au o competenţă generală, dar care pot fi şi specializate în diferite
domenii de interes parlamentar73.
De un real interes în cadrul parlamentelor sunt oficii de analiză
economico-financiară, social-politică şi chiar statistică a impli-caţiilor pe termen
mediu şi lung a proiectelor de lege adoptate de parlament. Asemenea servicii
pun la dispoziţia parlamentarilor previ-ziuni referitoare la implicaţiile sociale ale
unei anumite legi, făcând posibile amendarea corespunzătoare a acestora,
înlăturarea unor consecinţe nedorite ale unei anumite reglementări. În Senatul
francez există un astfel de serviciu, care pune la dispoziţia senatorilor previziuni
economice, distincte de cele elaborate de organisme specializate ale guvernului.
Asemenea analize macroeconomice sunt prezentate anual Senatului74.
5. Membrii parlamentului primesc lunar o sumă forfetară pe care o
cheltuiesc pentru dotări suplimentare ale birourilor parla-mentare, pentru
angajarea unor experţi colaboratori, secretare ş.a. Fiecare parlamentar are o
libertate deplină asupra modului de utilizare a sumei forfetare sau a bugetului
personal care i se alocă de către Camera al cărui membru este. Evident,
parlamentarul prezintă o situaţie a decontării sau un raport, prin care acesta
face dovada modului de cheltuire a sumei primite.

ADMINISTRAŢIA PARLAMENTARĂ A CAMEREI DEPUTAŢILOR


ŞI SENATULUI ROMÂNIEI75

1. Structura organizatorică a Secretariatului general al Camerei


Deputaţilor este aprobată prin hotărâre de Plenul acesteia, iar modul de
organizare şi funcţionare al Secretariatului general face obiectul unui
regulament aprobat de Biroul permanent al acesteia. Prin acest regulament
sunt stabilite atribuţiile, răspunderile şi compe-tenţele tuturor compartimentelor
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor. Potrivit acestui regulament,
73
Idem, p.552
74
Ibidem
75
Întrucât structura organizatorică a Senatului este în bună măsură asemănătoare cu cea a Camerei
Deputaţilor, ne vom referi exclusiv la aceasta

50
activitatea Secretariatului general al Camerei Deputaţilor are ca scop
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor Camerei Deputaţilor şi este condusă de
secretarul general al Camerei Deputaţilor. Rolul acestuia constă în asigurarea
condiţiilor organizatorice, materiale şi asistenţa de specialitate pentru
pregătirea şi desfăşurarea activităţii parlamentare la sediul acesteia şi în
circumscripţiile electorale. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor conduce şi
controlează activitatea Secretariatului general al Camerei Deputaţilor.
Secretariatul general al Camerei Deputaţilor răspunde pentru îndeplinirea
sarcinilor stabilite, după caz, de Camera Deputa-ţilor, Biroul permanent al
Camerei Deputaţilor sau de Preşedintele Camerei Deputaţilor.
Compartimentele din structura Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor au următoarele atribuţii generale:
a) asigurarea asistenţei de specialitate şi întocmirea documentelor
specifice pentru examinarea iniţiativelor legislative în comisiile parlamentare şi
pentru dezbaterea acestora în plenul Camerei Deputaţilor sau în plenul celor
două Camere, după caz; asigurarea informării şi documentării membrilor
Camerei Deputaţilor; asigurarea lucrărilor de secretariat pentru structurile
Camerei Deputaţilor şi ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor;
b) elaborarea propunerilor de asigurare a resurselor şi distribuţia acestora
în conformitate cu hotărârile adoptate de Camera Deputaţilor şi Biroul
permanent, precum şi pe baza aprobărilor secretarului general, în calitate de
ordonator principal de credite, potrivit competenţelor; gestionarea resurselor şi
exercitarea controlului utilizării acestora în conformitate cu prevederile legale;
c) administrarea spaţiilor Palatului Parlamentului şi asigu-rarea serviciilor
auxiliare pentru buna funcţionare a acestora.
2. Secretariatul general al Camerei Deputaţilor desfăşoară următoarele
activităţi principale:
a) asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi desfăşurarea lucrărilor
parlamentare;
b) fundamentarea necesarului de resurse financiare, materiale şi umane
şi utilizarea lor, potrivit legii;

51
c) elaborarea propunerilor privind relaţiile cu autorităţile publice,
organizaţiile interne şi internaţionale şi executarea aprobă-rilor, potrivit
competenţelor;
d) exercitarea controlului intern;
e) administrarea bunurilor şi a serviciilor auxiliare.
Activitatea Secretariatului general al Camerei Deputaţilor privind
pregătirea şi desfăşurarea lucrărilor parlamentare se reali-zează prin:
a) pregătirea şi asigurarea condiţiilor pentru buna desfă-şurare a
şedinţelor Camerei Deputaţilor şi ale celor două Camere, după caz; asigurarea
evidenţei proiectelor de lege şi a altor docu-mente care se supun dezbaterii
Camerei Deputaţilor;
b) asigurarea asistenţei de specialitate privind dezbaterea proiectelor de
lege în plenul Camerei Deputaţilor sau în plenul celor două Camere, după caz;
procesarea sau întocmirea proiectelor de lege, respectiv a legilor pe baza
textelor adoptate de plenul Camerei Deputaţilor sau de plenul celor două
Camere ale Parlamentului, după caz; ţine evidenţa acestora;
c) asigurarea asistenţei de specialitate pentru activitatea comisiilor
parlamentare;
d) asigurarea asistenţei de specialitate şi a activităţii de secretariat a
Biroului permanent şi a Comitetului ordinii de zi;
e) asigurarea informării şi documentării pentru membrii Biroului
permanent, pentru grupurile parlamentare şi comisiile parla-mentare.
Activitatea de pregătire a lucrărilor parlamentare se înde-plineşte de către
Departamentul pentru activităţi parlamentare, Secretariatul tehnic şi direcţia
pentru informare parlamentară.
Fundamentarea necesarului de resurse financiare, mate-riale şi umane,
precum şi utilizarea lor raţională, potrivit legii, se realizează prin:
a) fundamentarea şi utilizarea resurselor financiare; conducerea corectă a
evidenţei contabile;
b) elaborarea de propuneri privind achiziţiile publice în vederea
aprovizionării şi distribuirii resurselor materiale conform deciziilor adoptate,
potrivit competenţelor;

52
c) fundamentarea volumului de investiţii, pregătirea şi urmărirea lucrărilor
la obiectivele de investiţii, potrivit legii;
d) asigurarea resurselor şi programelor informatice, pre-cum şi a
resurselor privind comunicaţiile;
e) asigurarea resurselor umane necesare compartimente-lor
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor, potrivit prevederilor statului de
funcţii aprobat, precum şi activităţii deputaţilor în cir-cumscripţiile electorale.
Resursele financiare se asigură atât pentru structurile Camerei
Deputaţilor, inclusiv pentru activitatea deputaţilor în circum-scripţiile electorale,
cât şi pentru Secretariatul general al Camerei Deputaţilor.
Fundamentarea necesarului de resurse financiare se îndeplineşte de
către: Direcţia pentru resurse umane şi salarizare, Direcţia pentru achiziţii
publice, Direcţia decontărilor pentru deputaţi, Direcţia financiar-contabilă,
Direcţia generală pentru dezvoltare şi Direcţia pentru informatică şi comunicaţii.
În Camera Deputaţilor s-a instituit un control intern, realizat prin:
a) controlul financiar preventiv exercitat de contabilul şef şi de persoane
special desemnate pe baza normelor specifice;
b) auditul public intern exercitat de Serviciul audit public intern, pe baza
normelor specifice;
c) controlul gestiunilor prin inventariere exercitat de un compartiment
specializat pe baza normelor specifice;
d) avizarea documentelor de către Biroul contencios;
e) controlul ierarhic exercitat de persoanele cu funcţii de conducere
asupra structurilor inferioare şi salariaţilor subordonaţi.
Administrarea bunurilor şi a serviciilor auxiliare se realizează prin:
a) întreţinerea şi repararea utilajelor şi instalaţiilor;
b) întreţinerea spaţiilor;
c) asigurarea ordinii interne şi paza bunurilor;
d) transportul şi reparaţiile auto;
e) organizarea conferinţelor şi expoziţiilor;
f) asigurarea şi organizarea serviciilor de alimentaţie.

53
3. Secretariatul general al Camerei Deputaţilor este orga-nizat pe baza
Hotărârii Camerei Deputaţilor nr.30/2001 privind struc-tura organizatorică a
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor76.
Nivelurile organizatorice ale structurii organizatorice a Secretariatului
general sunt:
a) departamente şi direcţii generale;
b) direcţii independente şi direcţii organizate în cadrul departamentelor şi
direcţiilor generale;
c) servicii, secţii, sectoare şi birouri organizate, de regulă, în cadrul
direcţiilor; structura organizatorică prevede unele structuri independente
compuse numai din personal de execuţie, organizate în cadrul direcţiilor,
conduse nemijlocit de directorii direcţiilor respective.
Numărul colaboratorilor angajaţi pentru activitatea din circumscripţiile
electorale, funcţiile şi atribuţiile acestora se stabilesc de către fiecare deputat;
colaboratorii sunt plătiţi din suma forfetară aferentă deputatului respectiv.
4. Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, Biroul permanent al
Camerei Deputaţilor conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor.
Vicepreşedinţii şi secretarii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor
coordonează unele domenii de activitate ale Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor, potrivit hotărârii Biroului permanent.
Chestorii exercită atribuţii de verificare şi control asupra activităţii
financiare şi bugetare, precum şi asupra gestionării patri-moniului.
Birourile şi preşedinţii comisiilor Camerei Deputaţilor exer-cită atribuţii de
conducere a activităţii personalului prevăzut la comisii.
Liderii grupurilor parlamentare conduc şi controlează acti-vitatea
personalului prevăzut la grupul parlamentar respectiv.
Structura de conducere a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor
este compusă din:
a) secretarul general, secretarul general adjunct;

76
Compartimentele structurii organizatorice a Secretariatului general al Camerei Deputa-ţilor sunt
cele prevăzute în anexa la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.10/2003 şi în anexa nr.1 la Hotărârea
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr.8/2003

54
b) directorii generali, directorii direcţiilor independente şi contabilul şef;
c) directorii direcţiilor din structura departamentelor şi direcţiilor
generale;
d) şefii de servicii, secţii, sectoare sau birouri.
Competenţele de aprobare ale persoanelor cu funcţii de conducere sunt
stabilite prin ordin al secretarului general.
5. Persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul Secretariatului
general al Camerei Deputaţilor au, în principal, următoarele atribuţii şi
răspunderi:
a) exercită în mod permanent funcţii de previziune şi pro-gramare,
organizare şi reglementare, asigurare şi repartizare a perso-nalului, precum şi
de motivare a acestuia, coordonare şi antrenare, decizie şi aprobare, control şi
evaluare a activităţilor asupra comparti-mentelor pe care le conduc, asupra
proceselor de muncă la care participă subordonaţii lor şi asupra salariaţilor
subordonaţi;
b) răspund de asigurarea condiţiilor pentru realizarea atri-buţiilor Camerei
Deputaţilor şi ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor în domeniile lor
de activitate, cu respectarea criteriilor de legalitate, regularitate, eficacitate,
economicitate şi eficienţă prin aplicarea unor proceduri şi reguli specifice
activităţilor respective;
c) exercită controlul permanent şi supravegherea continuă a activităţii
compartimentelor subordonate; au obligaţia să acţioneze corectiv, prompt şi
responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale normelor legale, regulilor,
procedurilor, instrucţiunilor, dispoziţiilor şi regulamentelor;
d) elaborează instrucţiuni, reglementări metodologice şi proceduri pentru
realizarea activităţilor şi atribuţiilor compartimentelor subordonate sau pentru
realizarea sarcinilor stabilite personalului de execuţie;
e) evaluează activitatea personalului din subordine; sanc-ţionează
disciplinar salariaţii din subordine potrivit prevederilor legale, în limita
competenţelor stabilite; propune sancţionarea salariaţilor din compartimentul
subordonat pentru abateri care nu sunt în competenţa de aprobare a acestora;

55
f) se preocupă de perfecţionarea pregătirii profesionale proprii şi a
salariaţilor din subordine;
g) stabilesc atribuţiile pentru serviciile, secţiile, sectoarele şi birourile din
structura direcţiilor.
Secretarul general este numit şi eliberat din funcţie prin hotărâre a
Camerei Deputaţilor, la propunerea Preşedintelui Camerei Deputaţilor, adoptată
cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Pe perioada în care funcţia de secretar
general este sau devine vacantă, atribuţiile, competenţele şi responsabilităţile
acesteia sunt preluate şi exercitate de secretarul general adjunct. Secretarul
general al Camerei Deputaţilor conduce activitatea Secretariatului general al
Camerei Deputaţilor şi răspunde de buna funcţionare a acesteia.
Secretarul general este ordonatorul principal de credite al Camerei
Deputaţilor şi are competenţele şi responsabilităţile stabilite de lege pentru
această calitate. Secretarul general îndeplineşte atribu-ţiile stabilite prin acte
normative, prin hotărâri ale Camerei Deputaţilor sau ale Biroului permanent.
Secretarul general, în calitate de ordo-nator principal de credite al Camerei
Deputaţilor, poate delega unele competenţe secretarului general adjunct şi unor
directori generali sau directori, după caz, potrivit legii.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, secretarul general emite ordine.
Competenţele de aprobare ale secretarului general sunt cele stabilite de
reglementările legale şi de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor.
Secretarul general aprobă sau respinge, după caz, docu-mentele
prezentate pentru aprobare de compartimentele Secretaria-tului general al
Camerei Deputaţilor sau de salariaţi. Documentele întocmite de
compartimentele din structura Secretariatului general al Camerei Deputaţilor
care urmează să fie prezentate spre aprobare Camerei Deputaţilor sau Biroului
permanent trebuie să fie însuşite, în prealabil, de secretarul general.
Secretarul general conduce personalul Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor. Personalul care îşi desfăşoare acti-vitatea la Cabinetul Preşedintelui
Camerei Deputaţilor, la cabinetele membrilor Biroului permanent, la
Secretariatul grupurilor parlamentare şi în corpul tehnic al comisiilor
parlamentare este subordonat secre-tarului general numai sub aspectul

56
pregătirii profesionale şi al respec-tării ordinii interioare. Secretarul general
poate sancţiona personalul pentru abateri sub aspectul pregătirii profesionale
sau al respectării ordinii interioare numai cu consultarea prealabilă a
coordonatorului său direct.
Numirea în funcţii a personalului Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor se face prin ordin al secretarului general, pe bază de concurs,
potrivit legii. Numirea directorilor generali se face cu avizul prealabil al Biroului
permanent. Numirea în funcţii a persona-lului la Cancelaria Preşedintelui se face
la recomandarea Preşedin-telui Camerei Deputaţilor. Numirea în funcţii a
personalului la cabine-tele membrilor Biroului permanent se face la
recomandarea fiecărui membru al Biroului permanent. Numirea în funcţii a
personalului la grupurile parlamentare se face la recomandarea liderului
grupului parlamentar respectiv. Numirea în funcţii a personalului la birourile
parlamentare din circumscripţiile electorale se face la propunerea deputatului
respectiv. Secretarul general încheie cu persoanele nu-mite în funcţie un
contract individual de muncă, potrivit prevederilor Codului muncii.
Eliberarea sau destituirea din funcţie a salariaţilor, precum şi transferul
acestora, se face prin ordin al secretarului general, potrivit prevederilor legale.
Secretarul general coordonează în mod direct următoarele
compartimente:
a) Cabinetul secretarului general;
b) Departamentul pentru activităţi parlamentare;
c) Direcţia Secretariatului tehnic;
d) Direcţia pentru informare parlamentară;
e) Direcţia financiar-contabilă;
f) Direcţia pentru resurse umane şi salarizare;
g) Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol;
h) Direcţia pentru comunicare, presă şi relaţii publice;
i) Direcţia decontărilor pentru deputaţi;
j) Biroul contencios;
k) Serviciul audit public intern.

57
Regia Autonomă “Monitorul Oficial” îşi desfăşoară activi-tatea sub
autoritatea Camerei Deputaţilor, secretarul general al Camerei Deputaţilor
exercitând atribuţiile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru ministerul de
resort.
Secretarul general exercită controlul ierarhic asupra activi-tăţii
secretarului general adjunct şi asupra compartimentelor conduse în mod direct
de secretarul general adjunct, precum şi asupra acti-vităţilor îndeplinite de
aceste compartimente.
Secretarul general răspunde în faţa Camerei Deputaţilor şi a Biroului
permanent pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile ce îi revin.
Secretarul general adjunct este numit şi eliberat din funcţie prin
hotărâre a Camerei Deputaţilor, la propunerea Preşedin-telui Camerei
Deputaţilor, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Secretarul
general adjunct este înlocuitorul de drept al secretarului general. Secretarul
general adjunct coordonează în mod direct şi răspunde de activitatea
următoarelor compartimente:
a) Departamentul serviciilor administrative şi logistice;
b) Centrul Internaţional de Conferinţe;
c) Direcţia generală pentru dezvoltare;
d) Direcţia pentru informatică şi comunicaţii;
e) Direcţia pentru transporturi;
f) Direcţia pentru achiziţii publice.
Secretarul general adjunct organizează, coordonează şi răspunde de:
a) activitatea privind utilizarea fondului construit propriu sau aflat în
administrarea Camerei Deputaţilor; întreţinerea, dotarea şi paza sediului
Camerei Deputaţilor şi a celorlalte imobile în confor-mitate cu funcţiunile ce
sunt îndeplinite de acestea; încheierea şi derularea contractelor privind
utilităţile, respectiv asigurarea utilităţilor de apă, căldură, energie electrică,
telefonie etc.;
b) activitatea legată de programarea şi executarea lucră-rilor de
proiectare, construcţii-montaj şi dotări conform aprobării Biroului permanent şi
în limita resurselor prevăzute în buget, precum şi a condiţiilor contractuale;

58
c) activitatea privind accesul în incintă şi în Palatul Parlamentului, ordinea
în sediul Camerei Deputaţilor şi în celelalte imobile ale Camerei Deputaţilor;
d) activitatea de asigurare a resurselor informatice şi de comunicaţii;
e) activitatea Centrului Internaţional de Conferinţe privind organizarea
acţiunilor specific parlamentare sau pe baze contractuale desfăşurate în spaţiile
din Palatul Parlamentului;
f) activitatea de asigurare a serviciilor de alimentaţie;
g) activitatea de achiziţii publice;
h) activitatea de transporturi.
Secretarul general adjunct avizează documentele ce se prezintă
secretarului general, Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Biroului permanent al
Camerei Deputaţilor pentru informare sau aprobare privind probleme ale
compartimentelor pe care le coordonează.
Secretarul general adjunct este subordonat Biroului permanent şi
secretarului general al Camerei Deputaţilor şi răspunde în faţa acestora pentru
modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile ce îi revin.
În îndeplinirea atribuţiilor, secretarul general adjunct emite decizii şi
aprobă sau respinge documente supuse spre aprobare sau avizare.
6. Conducătorii compartimentelor Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor sunt directori generali, directori, şeful Servi-ciului audit public intern
şi şeful Biroului contencios.
Conducătorii compartimentelor, pe lângă atribuţiile şi răspunderile
comune ale funcţiilor de conducere, au şi următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) conduc compartimentele principale ale Secretariatului general al
Camerei Deputaţilor şi sunt factorii decizionali ai activităţii de conducere pentru
realizarea obiectivelor acestora;
b) răspund de realizarea sarcinilor Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor rezultate din acte normative, hotărâri ale Camerei Deputaţilor şi ale
Biroului permanent, din aprobări ale Biroului permanent şi ale Preşedintelui
Camerei Deputaţilor, din ordine, aprobări şi decizii ale secretarului general şi ale
secretarului general adjunct;

59
c) răspund de întocmirea şi prezentarea corectă şi la termenele stabilite a
documentelor solicitate de structurile superioare;
d) asigură însuşirea şi aplicarea de către personalul din subordine a
legislaţiei şi regulilor care reglementează activităţile compartimentelor
coordonate;
e) repartizează spre rezolvare problemele care intră în atribuţiile
compartimentului pe care îl conduc şi dau instrucţiunile necesare în vederea
rezolvării acestora în mod corespunzător şi în termenul stabilit;
f) răspund de respectarea riguroasă a procedurilor stabilite;
g) fac propuneri şi participă la elaborarea proiectului buge-tului de
cheltuieli al Camerei Deputaţilor aferent activităţii comparti-mentului pe care îl
conduc;
h) organizează activitatea compartimentelor şi a salariaţilor din subordine
în conformitate cu prevederile Regulamentului;
i) răspund în faţa secretarului general şi, după caz, a secretarului general
adjunct, pentru activitatea desfăşurată.
În îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, conducătorii com-partimentelor
independente emit decizii şi instrucţiuni, aplicabile în cadrul departamentelor pe
care le conduc.
7. Cancelaria Preşedintelui Camerei Deputaţilor este condusă de un
director general şi se compune din Cabinetul Preşedintelui Camerei Deputaţilor
şi grupul de consilieri.
Atribuţiile principale ale Cancelariei Preşedintelui sunt:
a) controlul şi coordonarea conform sarcinilor stabilite de Preşedintele
Camerei Deputaţilor;
b) pregătirea materialelor necesare Preşedintelui pentru conducerea
lucrărilor Camerei Deputaţilor;
c) stabilirea relaţiilor cu Guvernul, cu alte autorităţi şi insti-tuţii publice,
cu agenţii guvernamentale şi neguvernamentale, cu mass-media şi societatea
civilă, la solicitarea Preşedintelui Camerei Deputaţilor;
d) soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor adresate Preşe-dintelui Camerei
Deputaţilor;

60
e) informarea, analiza şi programarea activităţilor propuse pentru agenda
de lucru a Preşedintelui;
f) stabilirea relaţiilor cu structurile Camerei Deputaţilor şi cu structurile
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor;
g) elaborarea şi gestionarea politicii privind imaginea publică a
Preşedintelui Camerei Deputaţilor.
Activităţile care se desfăşoară la Cabinetele membrilor Biroului
permanent sunt:
a) pregătirea lucrărilor privind activitatea în plen şi în comisii a Camerei
Deputaţilor;
b) relaţiile cu guvernul, cu alte autorităţi şi instituţii publice, cu agenţii
guvernamentale şi neguvernamentale, cu mass-media şi societatea civilă, la
solicitarea vicepreşedinţilor, secretarilor sau ches-torilor, după caz;
c) soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor adresate vicepreşedintelui,
secretarului sau chestorului, după caz;
d) informarea şi redactarea informărilor şi referatelor;
e) relaţiile cu structurile Camerei Deputaţilor şi cu structurile
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor;
f) relaţiile cu partidul respectiv;
g) efectuarea lucrărilor de secretariat.
Activităţile ce se desfăşoară la secretariatele grupurilor parlamentare
se referă la:
a) pregătirea documentelor privind desfăşurarea lucrărilor parlamentare,
respectiv activitatea în plen şi în comisii;
b) relaţiile cu Guvernul, cu alte autorităţi şi instituţii publice, cu agenţii
guvernamentale şi neguvernamentale, cu mass-media şi societatea civilă, la
solicitarea liderilor grupurilor parlamentare;
c) soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor adresate grupului parlamentar;
d) informarea şi redactarea informărilor şi referatelor;
e) relaţiile cu structurile Camerei Deputaţilor şi cu struc-turile
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor;
f) relaţiile cu partidul respectiv;

61
g) efectuarea lucrărilor de secretariat.
Personalul angajat cu contract de muncă pe perioadă determinată pentru
activitatea deputaţilor în circumscripţiile electorale asigură efectuarea lucrărilor
aferente activităţii de secretariat; se ocupă de asigurarea serviciilor necesare
biroului parlamentar al deputatului sau deputaţilor, după caz, organizat în
circumscripţia electorală respectivă; răspunde de integritatea bunurilor cu care
este dotat biroul din circumscripţia electorală respectivă, precum şi de utilizarea
corespunzătoare a acestora. Atribuţiile persoanelor angajate în calitate de
colaboratori se stabilesc prin contractul civil încheiat cu fiecare colaborator,
potrivit reglementărilor legale.
8. Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realiza-rea
activităţii privind lucrările parlamentare sunt următoarele:
a) Departamentul pentru activităţi parlamentare;
b) Direcţia Secretariatului tehnic;
c) Direcţia pentru informare parlamentară.
Departamentul pentru activităţi parlamentare are în struc-tura sa
următoarele direcţii:
a) Direcţia legislativă;
b) Direcţia pentru organizarea lucrărilor în plen;
c) Direcţia pentru lucrări în comisii.
Departamentul pentru activităţi parlamentare desfăşoară, în principal,
următoarele activităţi:
a) pregăteşte desfăşurarea lucrărilor în plen ale Camerei Deputaţilor sau
ale celor două Camere, după caz; asigură evidenţa proiectelor de lege şi a altor
documente care se dezbat în plenul Camerei Deputaţilor, respectiv al celor două
Camere, după caz;
b) asigură asistenţa de specialitate privind dezbaterea proiectelor de lege
în plenul Camerei Deputaţilor sau al celor două Camere, după caz, precum şi a
hotărârilor sau a altor acte aprobate de acestea; procesează proiectele de lege,
respectiv legile pe baza textelor adoptate de plenul Camerei Deputaţilor sau de
cele două Camere ale Parlamentului, după caz; asigură evidenţa acestora;

62
c) pregăteşte lucrările privind activitatea comisiilor parla-mentare; ţine
evidenţa proiectelor de lege repartizate pe comisii pentru întocmirea raportului
comisiei sau pentru aviz;
d) asigură asistenţa de specialitate pentru activitatea comisiilor
parlamentare; întocmeşte raportul comisiei sesizate în fond pe baza textelor
adoptate de comisie; întocmeşte avizul comisiei sesizate pentru aviz în
conformitate cu textele adoptate de comisie şi îl transmite comisiei sesizate în
fond; execută lucrările rezultate din activitatea comisiilor de mediere; asigură
lucrările de secretariat ale comisiilor.
Direcţia legislativă are următoarele atribuţii principale:
a) asigură asistenţă pentru redactarea proiectelor şi propu-nerilor
legislative, cu respectarea normelor de tehnică legislativă;
b) întocmeşte note adresate comisiilor permanente care examinează în
fond proiectele de lege sau propunerile legislative, respectând prevederile
constituţionale şi normele de tehnică legisla-tivă; la cererea preşedintelui
comisiei personalul de specialitate cu atribuţii specifice participă la lucrările
acesteia;
c) participă la lucrările în plen ale Camerei Deputaţilor şi ale celor două
Camere, după caz, urmăreşte dezbaterea proiectelor de lege şi a propunerilor
legislative, asigură redactarea textului legii în mod riguros şi în conformitate cu
textele votate în plen; asigură dactilografierea şi colaţionarea acestora;
d) participă la lucrările comisiilor de mediere, stabileşte textele adoptate
în redactări diferite, urmăreşte modul de adoptare a rapoartelor comisiilor de
mediere şi redactează forma finală a legii în conformitate cu textele adoptate de
cele două Camere;
e) întocmeşte raportul asupra textelor rămase în diver-genţă după
mediere;
f) elaborează unele proiecte de hotărâre ale Camerei Deputaţilor;
g) redactează punctele de vedere ale Preşedintelui Came-rei Deputaţilor
cu privire la sesizările adresate Curţii Constituţionale în materie de
neconstituţionalitate;

63
h) întocmeşte, la cererea Biroului permanent, note privi-toare la
interpretarea legii;
i) asigură elaborarea formei republicabile a legilor pentru care Camera
Deputaţilor a fost ultima Cameră care a adoptat modificarea şi/sau
completarea, în cazul în care prin lege se dispune republicarea;
j) întocmeşte cererile de rectificare a actelor normative adoptate de
Parlament, în cazul unor erori materiale.
Direcţia pentru organizarea lucrărilor în plen are în componenţa sa
următoarele compartimente:
a) Serviciul pentru pregătirea lucrărilor;
b) Serviciul stenograme;
c) Biroul pentru evidenţa lucrărilor în plen.
Biroul pentru evidenţa lucrărilor în plen este condus în mod nemijlocit de
directorul direcţiei.
Direcţia pentru organizarea lucrărilor în plen are urmă-toarele atribuţii
principale:
a) înregistrează proiectele de lege, propunerile legislative, proiectele de
hotărâre ale Camerei Deputaţilor şi ale Parlamentului, care se supun pentru
dezbatere şi aprobare plenului Camerei Deputaţilor sau plenului celor două
Camere ale Parlamentului; ţine evidenţa circuitului acestora până la finalizarea
şi publicarea în Monitorul Oficial al României;
b) ţine evidenţa amendamentelor scrise primite de la Biroul permanent şi
le transmite comisiilor permanente sesizate cu avizarea acestora, precum şi a
interpelărilor, întrebărilor şi intervenţiilor personale ale deputaţilor sau ale
grupurilor parlamentare şi primeşte răspunsurile la acestea;
c) întocmeşte lista iniţiativelor legislative şi a altor lucrări care pot fi
înscrise pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor de către Biroul permanent şi
Comitetul ordinii de zi;
d) întocmeşte mapa de lucru pentru preşedintele de şedinţă în plen;
e) transmite la Senat, în vederea dezbaterii, proiectele de lege care au
fost adoptate de Camera Deputaţilor;

64
f) trimite legile adoptate de parlament pentru a fi promulgate de către
Preşedintele României, iar după promulgare le numerotează şi le trimite pentru
publicare în Monitorul Oficial al României;
g) asigură înregistrarea pe bandă magnetică, stenogra-fierea şi
verificarea transcrierii dezbaterilor din şedinţele Camerei Deputaţilor şi şedinţele
comune ale celor două Camere;
h) redactează sumarul şedinţelor Camerei Deputaţilor şi al şedinţelor
comune ale celor două Camere ale Parlamentului şi îl transmite împreună cu
stenogramele pentru publicare în Monitorul Oficial al României;
i) primeşte dosarele privind alegerea deputaţilor, le pune la dispoziţia
comisiei de validare şi asigură lucrările de secretariat pentru validarea
mandatelor deputaţilor;
j) asigură lucrările de secretariat pentru desfăşurarea şedinţelor Camerei
Deputaţilor şi ale celor două Camere ale Parla-mentului; asigură condiţiile
privind votul secret şi constatarea rezulta-tului acestuia;
k) multiplică proiectele de lege, propunerile legislative şi alte materiale
supuse spre dezbatere Camerei Deputaţilor, pe care le distribuie deputaţilor;
l) ţine evidenţa numerică şi nominală a deputaţilor şi a locurilor de
deputat rămase vacante, precum şi a schimbărilor survenite în activitatea
deputaţilor în timpul exercitării mandatelor; înregistrează prezenţa deputaţilor
la şedinţele în plen, iar listele de prezenţă le transmite Departamentului
economico-financiar; întoc-meşte situaţiile privind absenţele nemotivate pentru
a fi prezentate Biroului permanent;
m) urmăreşte depunerea declaraţiilor de avere ale deputaţilor şi ţine
evidenţa acestora;
n) elaborează necesarul de abonamente la publicaţiile legislative şi
asigură distribuirea acestora, conform aprobării.
Direcţia pentru lucrări în comisii are în componenţa sa Serviciul pentru
pregătirea lucrărilor comisiilor şi corpul tehnic al comisiilor parlamentare.
Mărimea şi structura corpului tehnic al comisiilor parlamen-tare se
stabilesc pentru fiecare comisie în parte prin statul de funcţii aprobat.
Corpul tehnic al comisiilor parlamentare are o dublă subordonare:

65
a) subordonarea directă faţă de preşedintele şi biroul comisiei respective;
b) subordonarea funcţională faţă de conducerea direcţiei şi a
departamentului.
Direcţia pentru lucrări în comisii are următoarele atribuţii principale:
a) execută lucrările de specialitate necesare constituirii comisiilor
permanente ale Camerei Deputaţilor şi alegerii birourilor acestora;
b) primeşte de la comisii rapoartele, avizele, sintezele şi procesele-
verbale întocmite de acestea după fiecare şedinţă de comisie şi prezintă
secretarului general nota cu proiectele de lege şi propunerile legislative care
îndeplinesc condiţiile cerute pentru a fi prezentate Biroului permanent în
vederea includerii lor pe ordinea de zi; întocmeşte şi ţine la zi situaţia
proiectelor de lege şi a propunerilor legislative aflate la comisii şi o prezintă
membrilor Biroului permanent şi liderilor grupurilor parlamentare;
c) prezintă, săptămânal, Preşedintelui Camerei Deputa-ţilor, secretarului
general al Camerei Deputaţilor şi ministrului pentru relaţia cu Parlamentul
situaţia privind activitatea comisiilor permanente şi situaţia proiectelor de lege
şi propunerilor legislative aflate în procedură de mediere;
d) la solicitarea membrilor Biroului permanent şi a secre-tarului general al
Camerei Deputaţilor, efectuează analiza activităţii comisiilor cu privire la gradul
de încărcare al acestora şi la activitatea consilierilor, experţilor şi
colaboratorilor;
e) informează Biroul permanent asupra proiectelor de lege, propunerilor
legislative şi altor documente care fac obiectul şedinţelor comune ale celor două
Camere ale Parlamentului.
Direcţia Secretariatului tehnic asigură pregătirea lucrărilor Biroului
permanent al Camerei Deputaţilor, ale Birourilor permanente ale celor două
Camere şi ale Comitetului ordinii de zi; urmăreşte îndeplinirea de către
compartimentele Secretariatului general a sarcinilor rezultate din hotărârile
Camerei Deputaţilor şi ale Biroului permanent, precum şi din dispoziţiile scrise
ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor.
Direcţia Secretariatului tehnic îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:

66
a) primeşte, înregistrează şi multiplică materialele pentru şedinţele
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, pentru şedinţele comune ale
Birourilor permanente ale celor două Camere şi pentru şedinţele Comitetului
ordinii de zi; pregăteşte mapele de şedinţă şi le difuzează la cabinetele
membrilor Biroului permanent şi la cabinetele liderilor grupurilor parlamentare,
după caz;
b) efectuează înregistrarea pe bandă magnetică, stenogra-fierea şi
verificarea transcrierii dezbaterilor şedinţelor Biroului perma-nent al Camerei
Deputaţilor, ale şedinţelor Birourilor permanente ale celor două Camere şi ale
şedinţelor Comitetului ordinii de zi; verifică stenogramele, comunică şi
urmăreşte realizarea măsurilor stabilite de Biroul permanent şi de Comitetul
ordinii de zi; asigură consultarea de către deputaţi a stenogramelor şedinţelor
Biroului permanent şi ale Comitetului ordinii de zi;
c) redactează şi procesează proiectele de hotărâre ale Biroului permanent
al Camerei Deputaţilor şi ale Birourilor permanente ale celor două Camere;
d) prezintă, în timp util, membrilor Biroului permanent, documentele
supuse aprobării acestuia;
e) înregistrează legile promulgate de Preşedintele României, moţiunile,
moţiunile de cenzură, hotărârile adoptate de Parlament şi de Camera
Deputaţilor, hotărârile Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi ale
Birourilor permanente ale celor două Camere, deciziile preşedintelui Camerei
Deputaţilor, ordinele emise de secretarul general al Camerei Deputaţilor şi
deciziile emise de secretarul general adjunct, precum şi mesajele, declaraţiile,
rezoluţiile şi alte acte politice adoptate de Parlament sau de Camera
Deputaţilor; comunică unele documente Direcţiei pentru informatică şi
comunicaţii, precum şi altor compartimente, pe baza unei note de difuzare
apro-bată de secretarul general;
f) ţine evidenţa rapoartelor prezentate de autorităţile şi instituţiile
statului, de organismele aflate sub autoritatea Parlamentului sau a Camerei
Deputaţilor, potrivit legii, precum şi a rapoartelor întocmite de comisiile speciale
şi de anchetă; ţine evidenţa mesajelor adresate Parlamentului de către
Preşedintele României;

67
g) efectuează operaţiuni de gestiune privind corespon-denţa civilă.
Direcţia pentru informare parlamentară efectuează studii şi cercetări
specifice şi asigură documentarea structurilor parlamentare.
Direcţia pentru informare parlamentară are următoarele atribuţii
principale:
a) efectuează studii, informări, întocmeşte buletine infor-mative şi
materiale documentare necesare activităţii parlamentare, din proprie iniţiativă
sau la cererea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor;
b) elaborează, la cererea Biroului permanent, studii şi informări de drept
comparat;
c) alcătuieşte materiale de analiză şi sinteză privind problemele de interes
internaţional pentru România;
d) acordă consultaţii pe probleme parlamentare, reali-zează, la cerere,
materiale documentare în sfera politicii externe pentru delegaţiile parlamentare
române care efectuează vizite oficiale în străinătate;
e) asigură preluarea şi utilizarea informaţiilor provenite din surse
electronice;
f) efectuează schimbul de informaţii cu alte centre de studii şi informare
din ţară şi străinătate, biblioteci, ambasade, centre culturale şi de documentare
străine din Bucureşti şi cu alte instituţii de profil;
g) asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţii bi-bliotecii
parlamentare; propune efectuarea achiziţiilor de carte şi de alte mijloace de
documentare; gestionează fondul de carte şi de informaţii parlamentare.
Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realizarea activităţii
privind utilizarea resurselor sunt:
a) Direcţia financiar-contabilă;
b) Direcţia decontărilor pentru deputaţi;
c) Direcţia pentru achiziţii publice;
d) Direcţia pentru resurse umane şi salarizare;
e) Direcţia generală pentru dezvoltare;
f) Direcţia pentru informatică şi comunicaţii.

68
Direcţia financiar-contabilă fundamentează şi elaborează, sub
coordonarea chestorilor Camerei Deputaţilor, proiectul bugetului Camerei
Deputaţilor, asigură evidenţa angajamentelor şi evidenţa contabilă sintetică şi
analitică a patrimoniului, efectuează plăţile în conformitate cu prevederile
bugetare, întocmeşte bilanţul contabil şi răspunde de înregistrarea corectă a
operaţiunilor patrimoniale.
Direcţia financiar-contabilă are următoarele atribuţii principale:
a) verifică şi avizează pentru control financiar preventiv, în faza de
angajare şi de ordonanţare, toate documentele care cuprind sau din care derivă
operaţii patrimoniale privind modul de constituire, administrare şi utilizare a
fondurilor prevăzute în bugetul Camerei Deputaţilor, evoluţia şi modul de
administrare a patrimoniului, utiliza-rea şi gospodărirea mijloacelor materiale şi
băneşti, cele din care derivă drepturi şi obligaţii faţă de persoane juridice sau
fizice; răs-punde de legalitatea şi regularitatea proiectelor de operaţiuni supuse
aprobării;
b) fundamentează şi elaborează proiectul bugetului Came-rei Deputaţilor,
având ca sursă de finanţare credite bugetare şi venituri extrabugetare, în
colaborare cu celelalte compartimente ale Secreta-riatului general al Camerei
Deputaţilor şi urmăreşte execuţia acestuia;
c) urmăreşte execuţia bugetului şi întocmeşte rapoarte periodice cu
privire la aceasta;
d) întocmeşte notele contabile ale operaţiunilor patrimo-niale bugetare şi
extrabugetare, precum şi balanţe de verificare sintetice şi analitice pentru
operaţiunile bugetare şi extrabugetare reflectate în contabilitate.
Direcţia decontărilor pentru deputaţi asigură mijloacele financiare şi
materiale aferente deputaţilor, în limita prevederilor buge-tare şi urmăreşte
utilizarea acestora potrivit normelor legale; asigură serviciile aferente activităţii
deputaţilor.
Direcţia pentru resurse umane şi salarizare are atribuţii şi răspunderi în
următoarele domenii de activitate:
a) în domeniul resurselor umane direcţia asigură resursele umane în
conformitate cu statul de funcţii aprobat, gestionează problemele privind

69
personalul încadrat la Secretariatul general al Camerei Deputaţilor şi la birourile
parlamentare ale deputaţilor din circumscripţiile electorale;
b) în domeniul salarizării aplică prevederile legale cu privire la sistemul de
salarizare, calculează şi acordă indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale
deputaţilor, salariile şi celelalte drepturi ale per-sonalului Secretariatului general
al Camerei Deputaţilor, precum şi alte operaţiuni privind drepturile deputaţilor şi
salariaţilor.
Atribuţiile principale ale Direcţiei privind domeniul resur-selor umane sunt
următoarele:
a) organizează concursurile sau examenele pentru selec-ţionarea
personalului şi ocuparea posturilor vacante şi întocmeşte ordinele de încadrare
şi contractele de muncă pentru candidaţii declaraţi admişi;
b) întocmeşte situaţia privind avansarea în funcţie, grad sau treaptă
profesională şi prezintă propuneri secretarului general;
c) organizează cursuri de perfecţionare profesională;
d) gestionează carnetele de muncă şi dosarele profesio-nale ale
salariaţilor Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi birourilor
parlamentare, în conformitate cu normele legale în vigoare.
Atribuţiile principale ale Direcţiei privind salarizarea sunt următoarele:
a) întocmeşte şi verifică statele de funcţii în conformitate cu structura
organizatorică aprobată, precum şi statele de funcţii nominalizate privind
încadrarea personalului pe funcţii, grade sau trepte de salarizare; actualizează
statele de funcţii în conformitate cu dispoziţiile legale;
b) gestionează fondul de salarii aprobat; întocmeşte docu-mentele
necesare calculului şi acordării drepturilor legale;
c) întocmeşte statele de plată pentru indemnizaţiile depu-taţilor, statele
de plată pentru salariile şi alte drepturi băneşti ale salariaţilor din Secretariatul
general al Camerei Deputaţilor şi statele de plată a indemnizaţiilor care se
acordă colaboratorilor.
Direcţia pentru achiziţii publice achiziţionează şi gestio-nează principalele
resurse materiale necesare Camerei Deputaţilor, în limita prevederilor bugetare
aprobate şi a programului anual de achiziţii aprobat.

70
Direcţia generală pentru dezvoltare gestionează activitatea de investiţii a
Camerei Deputaţilor şi răspunde de realizarea lucrărilor de investiţii la
obiectivele de investiţii, în concordanţă cu normele legale, utilizând fondurile de
investiţii alocate prin bugetul Camerei Deputaţilor, potrivit destinaţiilor aprobate
de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor.
Direcţia pentru informatică şi comunicaţii asigură resursele informatice şi
de comunicaţii şi elaborează proiectul sistemului infor-matic general (SIG) al
Camerei Deputaţilor, precum şi implementarea şi exploatarea acestuia şi a
subsistemelor SIG; asigură asistenţa şi pregătirea informatică a utilizatorilor
sistemului.
Direcţia pentru informatică şi comunicaţii are următoarele atribuţii
principale:
a) generează teme de proiect pentru componentele SIG; proiectează şi
implementează subsistemele din cadrul SIG al Camerei Deputaţilor;
b) implementează sistemul global şi subsistemele din cadrul SIG;
c) elaborează studii de dezvoltare tehnologică;
d) propune şi realizează interconectarea cu baze de date externe;
e) administrează şi gestionează infrastructura de comuni-caţii de date a
Camerei Deputaţilor, asigurând desfăşurarea activităţii în condiţii de protecţie şi
siguranţă;
f) administrează, gestionează şi întreţine componentele hardware ale
SIG;
g) asigură instalarea, configurarea şi întreţinerea pentru software-ul de
bază şi de aplicaţii din cadrul SIG;
h) acordă asistenţă tehnică pentru utilizatorii SIG; asigură pregătirea şi
perfecţionarea informatică a acestora;
i) efectuează exploatarea curentă pentru aplicaţii informa-tice din
domeniul economico-financiar.
Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realizarea activităţii
privind relaţiile cu autorităţile publice, organizaţiile interne şi internaţionale
sunt:
a) Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol;

71
b) Direcţia pentru comunicare, presă şi relaţii publice.
Unele activităţi privind relaţiile cu autorităţile publice, orga-nizaţiile
interne şi internaţionale se exercită şi de către Cancelaria Preşedintelui Camerei
Deputaţilor, corpul tehnic al Comisiei pentru politică externă şi cel al Comisiei
pentru cercetarea abuzurilor, co-rupţiei şi pentru petiţii, precum şi de către
personalul de la circum-scripţiile electorale; atribuţiile acestora se stabilesc de
conducătorii structurilor respective.
Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol întocmeşte lucrările
specifice pentru îndeplinirea activităţii privind relaţiile externe ale Camerei
Deputaţilor şi ale Secretariatului general al Camerei Deputaţilor.
Organizarea acţiunilor de relaţii externe şi efectuarea cheltuielilor
ocazionate de acele acţiuni se fac potrivit reglementărilor speciale aprobate de
Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului României.
Direcţia generală pentru relaţii externe şi protocol are în componenţa sa
următoarele compartimente:
a) Direcţia de relaţii parlamentare bilaterale şi cooperare
interparlamentară;
b) Direcţia de relaţii cu organizaţiile parlamentare şi integrare europeană;
c) Direcţia de protocol.
Direcţia de relaţii parlamentare bilaterale şi cooperare interparlamentară
are următoarele atribuţii principale:
a) întocmeşte proiectul programului anual de relaţii externe al
Parlamentului României, împreună cu compartimentul similar de la Senat, şi îl
supune aprobării Birourilor permanente ale celor două Camere; defalcă acţiunile
externe ale Camerei Deputaţilor din acest program şi îl comunică
Departamentului economico-financiar;
b) efectuează planificarea, execută coordonarea şi răs-punde de buna
desfăşurare a activităţilor de relaţii externe cu parla-mentele ţărilor europene şi
a celor din spaţiul extra european, potrivit programului de relaţii externe
aprobat;
c) urmăreşte evoluţiile politice din ţările europene şi din spaţiul extra
european în vederea promovării relaţiilor cu parlamentele acestor ţări;

72
d) întreţine raporturi cu structurile specializate ale parla-mentelor ţărilor
europene şi din spaţiul extra european pentru iniţierea, perfectarea şi derularea
acţiunilor de relaţii externe;
e) face propuneri privind oportunitatea acţiunii, perioada de desfăşurare,
programul activităţilor în cadrul unei acţiuni de relaţii externe, în România sau
într-o ţară europeană, precum şi în legătură cu participanţii la acţiune;
f) sprijină activitatea grupurilor parlamentare de prietenie în acţiunile cu
grupurile similare din parlamentele ţărilor europene şi din spaţiul extra
european;
g) întocmeşte materialele documentare necesare delegaţii-lor
parlamentare române care efectuează vizite în străinătate sau în legătură cu
delegaţiile străine care vizitează Camera Deputaţilor;
h) coordonează şi răspunde de buna organizare în România a acţiunilor de
relaţii parlamentare cu participare externă (reuniuni, conferinţe, sesiuni, vizite
de delegaţii etc.);
i) răspunde de organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de relaţii externe cu
parlamentele ţărilor europene şi din spaţiul extra european.
Direcţia de relaţii cu organizaţiile parlamentare şi integrare europeană are
următoarele atribuţii:
a) elaborează propunerile de acţiuni cu organizaţiile parla-mentare
internaţionale cuprinse în programul de relaţii aprobat sau care se efectuează în
afara acestui program;
b) urmăreşte evoluţia relaţiilor cu organizaţiile parlamen-tare
internaţionale, asigură condiţiile pentru întreţinerea contractelor cu respectivele
organizaţii şi derularea cooperării cu acestea;
c) pregăteşte materialele necesare delegaţiilor parlamen-tare permanente
care participă la acţiuni ale organizaţiilor parlamen-tare internaţionale sau în
cazul vizitelor în ţara noastră ale unor delegaţii ale organizaţiilor internaţionale;
asigură secretariatul delega-ţiilor Camerei Deputaţilor la aceste organisme;
d) gestionează relaţiile cu organismele parlamentare ale instituţiilor şi
structurilor de integrare europeană.

73
Direcţia pentru comunicare, presă şi relaţii publice asigură relaţiile
Camerei Deputaţilor cu mass-media şi acţionează pentru promovarea unei
imagini corecte a activităţii parlamentare, transmite prin mijloace specifice de
comunicare obiectivele şi mesajele forului legislativ asupra cărora acesta
doreşte să comunice, în interiorul şi exteriorul instituţiei, organizează
activitatea de audienţe şi relaţii cu publicul, furnizează societăţii civile informaţii
cu caracter public.
Controlul financiar preventiv intern este activitatea prin care se verifică
legalitatea şi regularitatea proiectelor de operaţiuni pe seama fondurilor publice
prevăzute în buget sau a patrimoniului public administrat, înainte de a fi supuse
aprobării, potrivit competenţelor.
Controlul financiar preventiv intern constă în verificarea sistematică a
proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acesteia din punct de vedere al:
a) legalităţii şi regularităţii;
b) încadrării în limitele angajamentelor, respectiv a aloca-ţiilor bugetare
aprobate, potrivit legii.
Nici o cheltuială nu poate fi aprobată fără viza prealabilă de control
financiar preventiv.
Persoanele desemnate să exercite controlul financiar pre-ventiv au
următoarele atribuţii principale:
a) analizează proiectele de operaţiuni prezentate de com-partimentele
Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi înre-gistrează documentele
respective în ordinea prezentării lor;
b) acordă viza de control financiar preventiv sau respinge acordarea vizei;
motivează în scris respingerea vizei;
c) îl informează pe secretarul general asupra proiectelor de operaţiuni
propuse spre aprobare care nu întrunesc condiţiile legale.
Activitatea de control financiar preventiv se organizează şi se desfăşoară
pe baza legilor şi reglementărilor specifice.
Serviciul audit public intern, pe baza unui plan şi a unei metodologii
specifice, realizează un diagnostic general al sistemului sub aspect tehnic,
managerial şi financiar-contabil; el efectuează auditul public intern asupra

74
activităţilor sau compartimentelor Secreta-riatului general al Camerei
Deputaţilor care, prin atribuţiile ce le revin, iniţiază şi execută operaţiuni de
utilizare a resurselor financiare, materiale şi umane, precum şi asupra
managementului acestor com-partimente. Serviciul audit public intern este un
compartiment inde-pendent, care nu poate fi implicat în activităţile pe care le
auditează. Serviciul audit public intern este subordonat nemijlocit secretarului
general al Camerei Deputaţilor.
Serviciul audit public intern are următoarele atribuţii principale:
a) certifică bilanţul contabil şi contul de execuţie bugetară, prin verificarea
legalităţii, realităţii şi exactităţii evidenţelor contabile şi ale actelor financiare şi
de gestiune;
b) examinează legalitatea, regularitatea şi conformitatea operaţiunilor,
identificând erorile, risipa, gestiunea defectuoasă şi frauduloasă; propune
măsuri şi soluţii pentru recuperarea pagubelor şi sancţionarea celor vinovaţi,
după caz;
c) examinează sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia ca principal
instrument de cunoaştere, gestiune şi control patrimonial; examinează şi
evaluează rezultatele obţinute;
d) examinează regularitatea sistemelor de fundamentare a deciziilor,
planificarea, programarea, organizarea şi coordonarea deci-ziilor, precum şi
urmărirea şi controlul îndeplinirii acestora;
e) efectuează evaluarea economicităţii, eficacităţii şi efi-cienţei cu care
sistemele de conducere şi execuţie ale Secretariatului general al Camerei
Deputaţilor sau ale unui proiect utilizează resur-sele financiare, umane sau
materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor stabilite;
f) identifică slăbiciunile sistemelor de conducere şi control, precum şi
riscurile asociate unor astfel de sisteme, ale unor proiecte sau ale unor
operaţiuni; propune măsuri pentru corectarea acestora şi eliminarea riscurilor,
după caz.
Biroul contencios exercită atribuţii de avizare şi control privind legalitatea
şi conformitatea ordinelor secretarului general al Camerei Deputaţilor şi a altor
documente stabilite de prezentul Regulament şi de secretarul general; respinge

75
în scris avizarea dacă documentele respective nu îndeplinesc condiţiile normelor
legale.
Compartimentele care exercită atribuţiile pentru realizarea activităţii
administrative sunt următoarele:
a) Departamentul serviciilor administrative şi logistice;
b) Direcţia transporturi;
c) Centrul Internaţional de Conferinţe.
Departamentul serviciilor administrative şi logistice admi-nistrează,
gestionează, exploatează şi întreţine Palatul Parlamentului, spaţiile, utilajele şi
instalaţiile acestuia, precum şi bunurile date în fo-losinţă pentru a asigura
condiţiile optime necesare activităţilor parla-mentare şi altor activităţi care se
desfăşoară în Palatul Parlamentului.
Departamentul serviciilor administrative şi logistice are în componenţa sa
următoarele direcţii:
a) Direcţia tehnică;
b) Direcţia administrativă;
c) Direcţia pentru ordine şi pază.
Direcţia tehnică are ca atribuţie principală organizarea activităţilor privind
exploatarea, în cadrul Palatului Parlamentului, a tuturor instalaţiilor tehnice.
Direcţia administrativă organizează şi răspunde de activi-tăţile privind
gestionarea bunurilor aflate în folosinţă în Palatul Parla-mentului, de
întreţinerea şi curăţenia spaţiilor din Palatul Parlamen-tului şi a spaţiilor
exterioare, precum şi de dotările aferente acestora.
Direcţia pentru ordine şi pază:
a) asigură măsurile necesare pentru accesul, circulaţia, protecţia
persoanelor şi răspunde de paza bunurilor şi valorilor din patrimoniul Camerei
Deputaţilor în Palatul Parlamentului;
b) răspunde de menţinerea ordinii necesare desfăşurării în condiţii
normale a activităţilor parlamentare şi extraparlamentare în Palatul
Parlamentului.
Direcţia pentru transporturi asigură mijloacele de transport necesare
structurilor Camerei Deputaţilor şi Secretariatului general al Camerei

76
Deputaţilor, răspunde de gestiunea parcului auto şi de utilizarea eficientă a
acestuia.
În cadrul Secretariatului general al Camerei Deputaţilor funcţionează şi
Centrul Internaţional de Conferinţe, căruia îi revine atribuţia de a organiza, în
spaţiile destinate acestuia, acţiuni specifice interne şi internaţionale şi de a
asigura serviciile de alimentaţie pentru deputaţi, salariaţi şi pentru acţiunile
organizate în cadrul Centrului Internaţional de Conferinţe. De asemenea,
Centrul Internaţional de Conferinţe coordonează activitatea de ambientare a
spaţiilor din Palatul Parlamentului.
Acţiunile specifice şi serviciile de alimentaţie se organi-zează în regim
extrabugetar.

77