Sunteți pe pagina 1din 33

ARISTOTEL

(384 – 322 î. Hr.)

Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate, în Antichitate şi în


Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful,
considerându-se, deci, că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei.
Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se
datorează, în primul rând, înnoirilor fundamentale pe care el le-a
determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. El este
considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor
tipurilor, ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale, dar are şi
reflecţii deosebit de pertinente asupra artei, moralei, educaţiei, religiei,
politicii etc.

1. Repere biografice
Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi
el este numit uneori Stagiritul), în nordul Greciei continentale, în
peninsula Chalcidică, în vecinătatea graniţei cu Macedonia, ca fiu al lui
Nicomach, medic al curţii macedonene, şi al soţiei sale Phaistis.
Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi, fiind crescut de
un unchi, profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale
spirituale, trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii, în
special al celor biologice.
După copilăria, petrecută, probabil, la Pella, capitala regatului
macedonean, la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în
Academia platoniciană, unde rămâne circa 18-20 de ani, mai întâi ca
discipol şi apoi ca profesor. În această perioadă personalitatea
proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra
universului său spiritual, Aristotel devenind în scurt timp cel mai
strălucit discipol al lui Platon.
Cu toate acestea între ei au apărut de timpuriu o serie de
dezacorduri, care se vor accentua cu timpul. Ele se referă, în special,
la dezinteresul manifestat de Platon pentru studiul fenomenelor naturii
în favoarea filosofiei şi matematicii. Aceasta este probabil şi explicaţia
faptului că bătrânul Platon, când a trebuit să numească un succesor la
conducerea Academiei nu la numit pe Aristotel, aşa cum era firesc, ci
pe propriul său nepot, Speusip, care era un filosof destul de obscur.
Platon s-a temut, probabil, că dacă i-ar fi încredinţat conducerea
Academiei lui Aristotel, acesta şi-ar fi impus după moartea sa în
programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică,
eliminând-o pe cea platoniciană. Platon voia să asigure astfel
perpetuarea filosofiei sale în posteritate.
Afectat de această decizie, Aristotel a părăsit nu numai
Academia, ci şi Atena, imediat după moartea lui Platon, dacă nu chiar
înainte. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite
cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. Se va stabili
pentru câţiva ani în Assos, unde va deschide o filială a Academiei, ceea
ce însemnă că nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei
platoniciene. Tot în această perioadă, Aristotel a făcut o serie de
cercetări de biologie marină la Mytilene, în insula Lesbos, ale căror
rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare.
Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede
celebră, Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea
şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al
Macedoniei să se ocupe de educaţia fiului său Alexandru, viitorul rege
Alexandru Macedon. Vreme de câţiva ani, Aristotel i-a format tânărului
Alexandru o solidă educaţie grecească, astfel încât se poate aprecia că
cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i
se datorează dascălului său. Datorită morţii subite a tatălui său,
Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani,
abandonându-şi studiile.
Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l
luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la
Atena. Aici decide să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică, în afara
cetăţii, nu departe de Academia platoniciană. Şcoala a fost organizată
într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios.
În cinstea zeului, Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Şcoala va
mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi peripatetici (gr. peripatein
– a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul
plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii
în care funcţiona şcoala.
Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel, Liceul devine repede
celebru, întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un
declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga
lume grecească.
Devenit rege, Alexandru a continuat campania începută de tatăl
său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul
macedonean, devenit în scurt timp imperiu prin cucerirea unor întinse
zone din Europa, Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia,
întreaga Grecie continentală, insulară şi microasiatică, desfiinţând,
practic, imperiul persan, care constituise o permanentă ameninţare
pentru greci, cucerind India şi proclamându-se faraon al Egiptului!).
Deşi mulţi greci îl admirau, Alexandru avea şi numeroşi duşmani, în
special la Atena, care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-
un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei.
Aristotel a fost, cel puţin până la un punct, un partizan al politicii de
expansiune a lui Alexandru, întrucât era conştient de faptul că în noul
context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nici o şansă de
supravieţuire, iar grecii nu erau dispuşi să renunţe la fărâmiţarea lor
politică tradiţională.
În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi
conducerea Liceului şi şi-a elaborat o mare parte a operei, începută
încă din perioada în care se afla la Academie. El a continuat să
întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege
şi apoi s-a proclamat împărat, iar Alexandru chiar l-a sprijinit în
realizarea unor cercetări. Datorită acestor relaţii, Aristotel şi-a făcut
numeroşi duşmani la Atena, care-l considerau trădător, cu atât mai
mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Atâta vreme cât a trăit
Alexandru, nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel.
Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon, la numai 33 de
ani, în 323 î.Hr., Aristotel a rămas fără protecţie. Imediat după
moartea lui Alexandru, naţionaliştii atenieni, în frunte cu oratorul
Demostene, i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate.
Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte
destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului,
motivându-şi fapta, nu tocmai onorabilă, prin afirmaţia că n-a vrut să
dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască, încă o dată, împotriva
filosofiei.
Peste numai un an la vârsta de 62 de ani, în 322 î.Hr. în plină
putere creatoare, Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase, la
Chalcis, în insula Eubeea. L-a ajuns răzbunarea Atenei, s-a îmbolnăvit,
a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit
să răspundă încă satisfăcător.

2. Opera aristotelică
Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii,
fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. Cea
mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu.
Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri
exoterice, care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării, şi
cursuri ezoterice, care se adresau iniţiaţilor, fiind elaborate într-o
formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a
cunoştinţelor elementare despre domeniile respective. Cea mai mare
parte a cursurilor exoterice – adevărate tratate – s-a pierdut, dar cele
ezoterice, adevărate tratate, s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în
întregime.
Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie,
adoptând nu numai o serie de teme şi motive platoniciene, pe care le
va repudia ulterior (teoria Ideilor, concepţia platoniciană asupra
sufletului etc.), ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a
discursului filosofic. Astfel, în această perioadă el a scris lucrări de
retorică (Gryllos sau Despre retorică), filosofie (Eudem, Despre
filosofie), etică (Despre iubire, Despre bogăţie, Despre nobleţe etc.),
teorie politică (Despre regalitate) etc. Cea mai mare parte a acestor
lucrări s-a pierdut.
Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au
parvenit sunt:
• Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod
sistematic concepţia filosofică. Această denumire a lucrării nu i-a
fost dată de Aristotel, ci de către editorul operei sale, Andronicos
din Rodhos, care a trăit în sec. I î.Hr. şi a fost ultimul conducător al
Liceului. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică, el a
constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel, al cărei titlu se
pierduse, a fost scrisă după lucrarea Fizica, numind-o „Cea care
este după fizica” (Metafizica). Această denumire, mai degrabă
accidentală, s-a dovedit inspirată, întrucât ea sugerează că filosofia
studiază problemele care se află după sau, mai corect, dincolo de
lucrurile fizice. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să
devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia, în special teoria
principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii, se mai numeşte
şi metafizică).
• Organon (gr. – instrument) – este lucrarea monumentală în care
Aristotel şi-a expus teoria logică, datorită căreia el este considerat
fondatorul logicii clasice. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre
interpretare, Analiticile prime, Analiticile secunde, Categoriile,
Topica şi Respingerile sofistice. În Organon Aristotel a expus
principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. Această
lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în
aprecierea meritelor filosofilor), care scria în prefaţa la ediţia a II-a
a Criticii raţiunii pure că ceea ce este impresionant la logica
aristotelică este faptul că de când a fost elaborată n-a trebuit să
facă nici un pas înapoi. Şi mai impresionant, adaugă Kant, este însă
faptul că de când a fost creată, această logică n-a putut să mai facă
nici un pas înainte. Kant sugerează că am avea de-a face cu
singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost
fundamentată şi elaborată de un singur individ.
• Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie
mecanică asupra universului. El a fost preocupat în special de
problematica mişcării corpurilor fizice, pe care o explicat-o prin
impulsuri mecanice din aproape în aproape. Principiile acestei teorii
fizice vor fi preluate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi
Galilei pentru fundamentarea mecanicii clasice.
• Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de
astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l
va inspira în secolul al II-lea d.Hr. pe Claudius Ptolemeu la crearea
modelului geocentric asupra universului.
• Despre generare şi distrugere
• Meteorologia
• Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice;
• Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de
psihologie;
• Etica nicomahică
• Etica eudemică
• Marea etică
• Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor
politice
• Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica
• Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor
• Istoria animalelor
• Părţile animalelor

3. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate


Analiza raporturilor dintre Platon şi Aristotel este esenţială
pentru înţelegerea premiselor filosofice de la care a pornit discursul
aristotelic, care, deşi s-a arătat adesea foarte critic la adresa lui
Platon, s-a raportat în permanenţă la el. El şi-a motivat, de altfel,
atitudinea faţă de moştenirea dascălului său prin faimosul dicton: „Mi-
e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Voi examina, mai
întâi, aspectele de continuitate şi discontinuitate dintre cei doi filosofi
în diferite compartimente ale sistemelor lor: presupoziţii culturale,
concepţiile asupra cunoaşterii, ontologia, teologia etc.
Presupoziţia culturală de fond, prezentă în ambele concepţii,
specifică întregii mentalităţi greceşti clasice, este convingerea implicită
a inteligibilităţii realităţii, care apare perfect transparentă gândirii, o
realitate care are o ordine internă, un logos, integral accesibil
capacităţii cognitive a omului. Atât Platon cât şi Aristotel manifestă un
viguros optimism gnoseologic, care se reflectă în convingerea lor că
înţeleptul (filosoful), în momentul în care descoperă esenţa raţională a
realităţii, îi surprinde şi propria plenitudine, semnificaţia fundamentală
a existenţei ei. Nu este întâmplător faptul că ambii gânditori, ca şi cea
mai mare parte a culturii antice greceşti – cu excepţia tragediei – nu
au fost deloc sensibili la problematica răului, deşi l-au considerat
constitutiv structurii realităţii, dar dificil de gestionat, rămânând în
interiorul discursului raţional.
Această presupoziţie culturală comună condiţionează concepţiile
despre cunoaştere ale ambilor gânditori. Adevărata cunoaştere este
numai cea a universalului, tocmai deoarece în particular subzistă
întotdeauna un reziduu de iraţionalitate (materia). Cei doi filosofi
concordă şi în identificarea esenţei cunoaşterii, care este în mod
fundamental cunoaşterea prin cauze, capacitatea de reducere a
realităţii la cauzele sale apropiate şi, în ultimă instanţă, la cauza sa
primă. Datorită acestui fapt, atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel,
cunoaşterea veritabilă se află în concept şi nu în sensibilitate. A
considera realitatea inteligibilă înseamnă în fond a considera că
gândirea are capacitatea să parcurgă toate etapele prin intermediul
cărora realitatea derivă din fiinţă.

Pe această premisă gnoseologică comună se altoiesc apoi


diferenţele antropologice dintre cei doi gânditori, care îi conduc spre
soluţii diferite.
Platon, poate mai „înţelept”, tinde să conceapă cunoaşterea ca o
ştiinţă unitară (şi totală) a suprasensibilului, în timp ce Aristotel, mai
„savant” şi, drept urmare, mai atent la lumea fenomenală, propune o
cunoaştere articulată într-o pluralitate de ştiinţe particulare, cu
finalităţi şi cu strategii metodologice specifice.

Nici din concepţiile ontologice ale celor doi filosofi nu lipsesc


elementele comune: în ambele sisteme, chiar dacă neîndoielnic mai
puternic în gândirea lui Platon, se resimte o profundă aspiraţie a
sensibilului spre ideal, a lumii naturale spre realitatea suprasensibilă.
Atât Platon cât şi Aristotel sfârşesc prin a propune o „scară a
existenţelor”, care de la nivelul său cel mai de jos şi mai puţin
inteligibil (materia) ajunge la cel mai înalt (Ideea de Bine la Platon şi
Mişcătorul Nemişcat la Aristotel).
În aceste circumstanţe divinul, idealul, atrage spre sine toate
celelalte existenţe (astfel, Aristotel vorbeşte despre divin drept cauză
finală a lumii).
Deşi nuanţele cu care această convingere comună este transpusă
în termeni teoretici vor fi sensibil diferite, şi deoarece la Aristotel, în
special în faza maturităţii, se fac mai puţin simţite presupoziţiile orfico-
pythagorice, ambii tind să prezinte dimensiunea suprasensibilă ca cea
a adevăratei „plenitudini” a fiinţei.

Desigur, în momentul determinării concrete a structurii realităţii


suprasensibile, între cei doi gânditori apar mari diferenţe; comună
rămâne numai convingerea conform căreia cauza adecvată a lumii
sensibile trebuie să constea în mod necesar într-o realitate
suprasensibilă. Aristotel acceptă deplin, la nivel de principiu, strădania
lui Platon de legitimare a realităţii suprasensibile, dar supune teoria
Ideilor unei severe, dar constructive critici, punându-i în evidenţă
aporiile de fond.

În cadrul acestor diferenţe ale modului de structurare a lumii


suprasensibile, îşi află locul şi conceperea diferită a divinului de către
cei doi filosofi. În timp ce Platon concepe Ideea de Bine drept entitatea
cea mai inteligibilă, Aristotel va demonstra că Mişcătorul Nemişcat
(Divinitatea) este cu precădere entitatea cea mai inteligentă.

Sunt diferite, de asemenea, şi viziunile antropologice ale celor


doi filosofi; la ambii înţeleptul este animat de o puternică tensiune
existenţială ce are drept obiectiv cunoaşterea, dar la Aristotel, cel
puţin în etapa de maturitate, este mai puţin prezentă propensiunea
mistică a lui Platon, sensibilitatea acestuia faţă de problema destinului
postum al sufletului.
Desigur, şi pentru Stagirit tensiunea spre divin este o constantă
a întregii realităţi, dar el nu pare a avea acea mare „rezonanţă
interioară” pentru problematica umană, care se simte în întreaga operă
a lui Platon; în această diferenţă se manifestă deosebirea dintre două
tipuri umane diferite, dintre o mai mare sau mai mică sensibilitate faţă
de destinul uman.
O a doua deosebire antropologică dintre cei doi filosofi constă în
modul diferit de concepere a raportului dintre suflet şi trup; în timp ce
la Platon subzistă un clar dualism în problema raporturilor dintre suflet
şi trup, Aristotel corelează mai bine cele două realităţi, subliniind că
sufletul ar fi „forma” corpului.

Opţiunile antropologice diferite ale celor doi filosofi determină şi


strategii metodologice diferite. Cu certitudine, la ambii este vădit
efortul de elaborare a unei viziuni globale asupra realităţii, coerentă în
părţile sale constitutive, în care articularea diferitelor momente din
care teoria se compune (ontologia, gnoseologia, antropologia, etica,
teologia etc.) răspunde aceloraşi criterii, dar la Aristotel este prezentă
o utilizare mult mai rafinată a procedeelor logice şi lipseşte cu totul
apelul la mit.

Prin tradiţie această deosebire se exprimă prin afirmaţia că


Platon ar fi prototipul filosofului-poet, în timp ce Aristotel al filosofului-
savant, dar această afirmaţie mai mult ascunde decât explică rădăcina
deosebirilor metodologice dintre ei.
În concluzie, apare cât se poate de clar că este discutabilă
considerarea lui Aristotel ca „depăşire” a lui Platon; este vorba mai
degrabă de două modele metafizice complementare în care se exprimă
valorile fundamentale ale culturii greceşti clasice. Cu această
convingere este posibil să începem acum examinarea filosofiei lui
Aristotel.

4. Filosofia aristotelică
Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv.
Filosoful german Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles trei
mari etape ale elaborării creaţiei aristotelice:
1. etapa platonismului fervent, care corespunde perioadei în care
Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de
filosofia platoniciană. În această etapă el a aderat la principalele
motive ale filosofiei platoniciene, în special la teoria Ideilor şi la
metempsihoză. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările
Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. În
aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon,
ci şi forma literară a operei platoniciene. Ca şi lucrările lui Platon
aceste opere sunt scrise sub formă de dialoguri.
2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii
Academiei în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică
expusă în lucrarea Metafizica. Această concepţie este în mod
programatic opusă celei platoniciene.
3. etapa naturalistă, care corespunde perioadei în care Aristotel
a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a
lucrărilor ştiinţifice.
În concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe
filosofia platoniciană. El şi-a motivat această atitudine faţă de
concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon, dar mai
prieten îmi este adevărul”.
Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una
demolatoare, ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile
ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi
eliminarea celor pe care le considera eronate. Este semnificativ în
acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează
sintagma „noi platonicienii”, ceea ce înseamnă că se considera
platonician, deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său.
Procedând astfel, Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon
care şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie.
Aristotel a criticat, în primul rând, nucleul filosofiei platoniciene,
adică teoria Ideilor. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei
în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el, cum am
văzut, lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum
să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile, când ele
alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că
Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face
o metaforă poetică”. De aceea el va plasa esenţa lucrurilor în ele însele
şi nu în afara lor, cum procedase Platon. Dacă Platon considera că
esenţa lucrurilor este transcendentă acestora, pentru Aristotel ea le
este imanentă.
În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său,
Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia
singur, cum ar fi fost de aşteptat. Cele două principii sunt:

1. materia (gr. – hylé), care reprezintă în concepţia lui Aristotel


substratul tuturor lucrurilor. Materia este concepută de Aristotel ca
fiind pasivă, inertă şi informă. Ea ar fi un fel de material brut şi inert
din care sunt constituite lucrurile. Aristotel afirmă că materia ar exista
numai ca potenţă, ca posibilitate. Materia ar fi, de exemplu, blocul
inform de marmură din care va fi cioplită o statuie.

2. forma (gr. – morphé), care ar reprezenta un principiu formativ


şi dinamizator, de natură spirituală al tuturor lucrurilor. Forma este act
şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă, făcându-le să devină
ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. Conceptul aristotelic de
formă prezintă similitudini cu conceptul platonician de Idee. În
Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu
materia. Forma ar fi, de exemplu, chipul zeului reprezentat de statuie.

Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate


indisolubilă. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic, prin
analiză raţională. În realitate n-ar exista materie informă sau formă
goală, lipsită de conţinut material, cu o singură excepţie, Divinitatea,
considerată formă pură şi numită forma formelor. Unitatea dintre
materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de
substanţă (gr. – ousia). Lucrurile concrete, individuale sunt deci
substanţe, adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme
determinate. Substanţa ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus,
statuia ca atare.

Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii, cu ajutorul


căreia a încercat să explice mişcarea. El distinge patru tipuri de cauze:

• cauza materială, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi


construit un templu;
• cauza formală, reprezentată, de exemplu, de proiectul templului ce
urmează a fi construit;
• cauza eficientă, reprezentată, de exemplu, de acţiunea efectivă de
modelare a pietrei pentru a deveni templu;
• cauza finală, reprezentată de scopul pentru care este construit
templul.
Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi
aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. Cea
mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor
sau a primului impuls, prin care Aristotel considera că a reuşit şi
legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii.
Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale, Aristotel a fost nu
numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor, ci şi un
mare savant, fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor
fundamentale. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat
distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. Până la el totalitatea cunoştinţelor
despre lume – atât cele cu caracter general, cât şi cele specializate –
erau înglobate în filosofie. Deşi unele ştiinţe (matematica, astronomia
etc.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe, ele nu fuseseră
încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili,
mai întâi, criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de
cele ştiinţifice. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei
este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca
totalitate), cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi
manifestări particulare ale existenţei.
Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea globală a ştiinţei de
filosofie, ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. El a
propus următorul sistem al ştiinţelor:

• ştiinţele teoretice, care includ:


• metafizica (numită de el filosofie primă);
• fizica (numită de el filosofie secundă);
• matematica.
• ştiinţele practice, care includ:
• politica;
• economia;
• etica.
• ştiinţele poetice (creatoare), care includ:
• poetica;
• retorica.

Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că:


- pe de o parte, criteriul clasificare propus de el este subiectiv,
deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate
sufletească distinctă:
• contemplatoare (ştiinţele teoretice);
• practică (ştiinţele practice);
• creatoare (ştiinţele creatoare).
- pe de altă parte, deoarece fiecare tip ştiinţă circumscrie un
anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei, există şi un
temei subiectiv al delimitării lor.
Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul
timpului modificări fundamentale, Aristotel a fost cel care a abordat-o
pentru prima dată, iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată
de nici o tentativă semnificativă de soluţionare a sa.

5. Teoria social-politică
Ca şi Platon, Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică
a societăţii. El nu mai este însă interesat de regimul politic ideal, cum
făcuse dascălul său, ci de cel care poate asigura o gestiune eficientă a
problematicii vieţii sociale. Doctrina sa social-politică, expusă în
Politica, lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice,
conţine mult mai elemente realiste în raport cu cea platoniciană. Este
semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii
analiza monografică a constituţiilor a peste 150 de regimuri politice din
lumea grecească. Din păcate, lucrările respective s-au pierdut,
neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în
lucrarea Statul atenian. El a prelucrat şi sistematizat în Politica o bază
empirică impresionantă.

Aristotel distinge două tipuri de constituţii:

• bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură


instaurarea regimurilor politice pure;
• rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc
la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate.

Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice:


• regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de
guvernământ:

• monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un


singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui
general;
• aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un
grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru
promovarea binelui general;
• democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de
întregul popor (mai precis, de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată
pentru promovarea binelui general.

Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de


guvernământ ar fi superioară celorlalte, ci că toate sunt legitime în
măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea
binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată
de tradiţii, mentalităţi, particularităţi locale etc.

• regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea


următoarele forme de guvernământ:
• tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea
politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său
interes;
• oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea
politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor
bogaţi;
• demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea
politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor.

Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale


filosofiei: teoria cunoaşterii, estetică, etică, retorică, economie etc.

AUTOEVALUARE

A. Întrebări
1. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui
Aristotel?
2. Care au fost principalele cauze ale neînţelegerilor dintre
Platon şi Aristotel?
3. De ce consideraţi că Platon nu i-a încredinţat lui Aristotel
conducerea Academiei?
4. Ce influenţă consideraţi că a exercitat Aristotel asupra lui
Alexandru Macedon?
5. De ce credeţi că a revenit Aristotel la Atena după ce Alexandru
a devenit rege?
6. Care sunt cele mai importante lucrări exoterice ale lui
Aristotel?
7. Care sunt cele mai importante lucrări ezoterice ale lui
Aristotel?
8. Care sunt principalele etape pe care le-a parcurs creaţia
teoretică aristotelică?
9. Care sunt cele mai importante aspecte de continuitate şi de
discontinuitate dintre creaţia
teoretică platoniciană şi cea aristotelică?
10. Care sunt principalele tipuri de ştiinţe deosebite de Aristotel
şi care sunt criteriile delimitării lor?
11. Care sunt principalele semnificaţii ale termenului metafizică
în filosofia aristotelică?
12. Care sunt tipurile de cauze necesare, potrivit filosofiei
aristotelice, pentru explicarea
satisfăcătoare a realităţii şi care este rolul fiecăreia dintre
ele?
13. Ce este fiinţa şi care sunt principalele sale ipostaze în
filosofia aristotelică?
14. Care sunt modalităţile esenţiale în care poate fi predicată
fiinţa în filosofia aristotelică?
15. Care sunt trăsăturile definitorii şi principalele ipostaze ale
substanţei în filosofia aristotelică?
16. Ce este Mişcător Nemişcat şi cum a demonstrat Aristotel
necesitatea existenţei sale?
17. Care sunt principalele carenţe ale demonstraţiei aristotelice
a Mişcătorului Nemişcat?
18. Care sunt trăsăturile Mişcătorului Nemişcat în filosofia
aristotelică?
19. Ce este fizica aristotelică şi care este domeniul său de
studiu?
20. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra mişcării, spaţiului şi
vidului.
21. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra timpului.
22. Care sunt principalele coordonate ale astronomiei
aristotelice?
23. Ce este eterul în filosofia aristotelică?
24. Care sunt principalele coordonate ale biologiei aristotelice?
25. Ce este entelehia în biologia aristotelică?
26. Care sunt părţile sufletului şi ce rol îndeplinesc ele în filosofia
aristotelică?
27. Care sunt coordonatele principale ale eticii aristotelice?
28. Precizaţi distincţia dintre virtuţile etice şi cele dianoetice în
etica aristotelică.
29. Ce este virtutea şi cum poate fi ea atinsă potrivit eticii
aristotelice?
30. Care sunt coordonatele principale ale teoriei politice
aristotelice?
31. Care este criteriul de clasificare a regimurilor politice în
teoria social-politică aristotelică?
32. Care sunt principalele tipuri de regimuri politice distinse de
Aristotel şi care sunt trăsăturile lor definitorii?
33. Care sunt cele mai importante limite ale teoriei social-politice
aristotelice?
34. Care este statutul artei în ansamblul ştiinţelor poetice în
concepţia aristotelică?
35. Ce este mimesis-ul aristotelic şi prin ce se deosebeşte el de
cel platonician?
36. Ce este catharsis-ul în estetica aristotelică?
37. Cum defineşte Aristotel frumosul?
38. Ce este retorica aristotelică?
39. Cum se numeşte tipul de argumentare specific retoricii şi în
ce constă el?
40. Care este statutul logicii în teoria aristotelică asupra
cunoaşterii?
41. Ce este Organon-ul aristotelic şi care este structura sa?

B. Teme pentru dezbatere în seminar, pentru referate sau


eseuri
1. Aristotel – om al epocii sale sau om universal?
2. Platon şi Aristotel – continuitate şi discontinuitate.
3. Virtuţi şi limite ale metafizicii aristotelice.
4. Fizica aristotelică: filosofie a naturii sau ştiinţă a naturii?
5. Doctrina aristotelică a cauzalităţii.
6. Sistemul aristotelic al categoriilor.
7. Mişcătorul Nemişcat dincolo de contradicţia în termen.
8. Astronomia aristotelică şi doctrina eterului.
9. Biologia aristotelică şi doctrina entelehiei.
10. Etica aristotelică şi doctrina virtuţii.
11. Virtuţi şi limite ale teoriei social-politice aristotelice.
12. Estetica aristotelică: mimesis, catharsis, kalos.
13. Statutul teoretic al retoricii aristotelice.
14. Logica aristotelică.

TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE

1. Repere biografice
1.1. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,
V, 1-35. „Aristotel, fiul lui Nicomachos şi al soţiei acestuia, Phaistis, s-a
născut la Stagira…Aflăm din cartea lui Timotheo atenianul, Despre
vieţi, că vorbea peltic. Avea pulpele slabe, după cum se spune, ochii
mici şi avea deosebită grijă de îmbrăcăminte, inele şi felul de a-şi tăia
părul. După spusele lui Timotheos, a avut un fiu numit tot Nicomach,
de la concubina sa, Herpyllis. S-a despărţit de Academie încă de pe
când trăia Platon… În momentul în care Xenocrates deveni şeful
Academiei, Aristotel era absent, fiind ambasadorul Atenei la curtea lui
Filip. La întoarcere văzând şcoala sub o nouă conducere alese un loc
de plimbare publică în Lykeion, unde se plimba… filosoful cu discipolii
săi… De aici a numele de peripatetic… A stat la curtea lui Filip, în
Macedonia, unde a avut ca elev pe fiul lui Filip, pe Alexandru… A ţinut
lecţii la în Lykeion timp de treisprezece ani; pe urmă s-a retras la
Chalcis şi a murit de boală la vârsta de şaizeci şi trei de ani…”.

2. Opera aristotelică
2.1. GHEORGHE VLĂDUŢESCU, Filosofia în Grecia veche, Editura
Albatros, Bucureşti,1984, p. 305. „(Aristotel) ar fi scris 145 de cărţi,
după lista lui Diogenes Laertios. Se pare însă că opera îi va fi fost încă
mai bogată, sau oricum de câteva ori mai bogată, decât vremea a
păstrat pentru cei mai dinaintea noastră, pentru noi şi pentru cei ce
vor veni după noi. Căci o bună parte din ea, cea publicat, exoterică s-a
pierdut. Soarta a făcut însă ca lucrările acromatice (àkromatikoi lógoi),
«cursurile» ţinute în şcoală, în celebrul său Liceu (Lykeion) să fie
păstrate, după câte se pare, aproape în întregime”.

3. Concepţia filosofică şi ştiinţifică


3.1. Proteptic, fr. 2 (ed. W.D. Ross). „Trebuie să filosofezi sau nu
trebuie să filosofezi; dacă trebuie să filosofezi, trebuie să filosofezi, iar
dacă nu, pentru a arăta că nu trebuie să filosofezi, trebuie să
filosofezi”.

3.2. Metafizica, I, 1, 980a-982a. „Toţi oamenii au sădită în firea


lor dorinţa de a cunoaşte… Celelalte vieţuitoare trăiesc călăuzite de
reprezentările lor şi de imaginile prinse în memorie… numai neamului
omenesc îi e hărăzită arta şi reflexiunea…
În practică, se pare că experienţa nu se deosebeşte de loc de
ştiinţă, ba chiar observăm că cei ce se bazează pe experienţă îşi ajung
mai degrabă scopul decât cei care, posedând ştiinţa, sunt lipsiţi de
experienţă. Pricina stă în aceea că experienţa se ocupă de cazul izolat,
pe când ştiinţa constă în cunoaşterea generalului, iar activitatea
practică şi rezultatul ei au loc întotdeauna în domeniul individualului.
Căci medicul nu tratează pe om în general sau doar în calitatea lui de
om, ci pe Callias sau pe Socrate sau pe alt individ.
Astfel că, acela care posedă teoria fără experienţă, cunoscând
generalul fără a cunoaşte particularul subsumat lui, va fi expus să
greşească… Şi, totuşi, suntem încredinţaţi că cunoaşterea şi priceperea
sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai
învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii cu practică, întrucât
ştiinţa e în funcţie de cunoaştere, pentru că cei dintâi cunosc cauza, iar
cei de pe urmă nu… Afară de aceasta, noi nu socotim senzaţia ca fiind
ştiinţă, măcar că aceste senzaţii sunt instrumentul de căpetenie prin
care ajungem la cunoaşterea particularului… Senzaţiile însă nu ne spun
care sunt cauzele lucrurilor, cum de pildă ne spun numai că focul e
cald, dar nu şi de ce e cald. Încât e uşor de înţeles că cel dintâi om
care a făcut o născocire practică ce depăşea priceperea comună a
ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa
era folositoare… Când au fost puse la punct toate aceste născociri, s-a
ajuns la descoperirea ştiinţelor pure…, iar această descoperire s-a
înfăptuit mai întâi în ţările unde oamenii aveau mai mult timp liber la
îndemână…
Scopul problemei pe care o tratăm aici e să arate că, după
părerea generală, ştiinţa numită iubire de înţelepciune are ca obiect
primele cauze şi principiul”.

3.3. Metafizica, I, 2, 982a-983a. „Deoarece aceasta este ştiinţa


pe care o căutăm, trebuie să vedem care sunt cauzele şi care
principiile care constituie obiectul filosofiei. Poate dacă luăm în seamă
mai întâi opiniile privitoare la filosof, ajungem mai repede la un
răspuns la problema ce ne interesează. Mai întâi, să numim filosof pe
cel ce posedă totalitatea cunoştinţelor, fără a ştiinţa fiecărui lucru în
parte. Apoi, este filosof cel ce ajunge la cunoaşterea lucrurilor care mai
anevoie pot fi desluşite… În al treilea rând, este filosof cel care
cunoaşte cauzele cu mai multă precizie şi care ştie să-i înveţe pe alţii
cu mai multă pricepere. În fine, este filosof cel ce alege ştiinţa care
este cultivată pentru ea însăşi, ştiinţa cea mai elevată care este şi cea
mai filosofică dintre toate.
Din cele spuse reiese că denumirea pe care o avem în vedere se
aplică la una şi aceeaşi ştiinţă: filosofia, ea fiind aceea care se ocupă
cu primele cauze şi principii. Că această ştiinţă nu este una poetică
(creatoare, artizanală) se vede din activitatea celor vechi. Căci, cei de
demult ca şi cei de azi au fost determinaţi la filosofare de uimire…
Acela care descoperă anumite dificultăţi şi care se miră, recunoaşte
prin aceasta că nu ştie. De aceea şi iubitorul de mituri este, în
oarecare măsură, un iubitor de înţelepciune (filomýthos – filosófos),
căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. Aşa că
oamenii, întrucât s-au îndeletnicit cu filosofia pentru a scăpa de
neştiinţă, e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a şti iar nu în
vederea unui scop utilitar.
Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce
oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la
satisfacerea nevoilor… au început să umble după acest fel de speculaţie
mai înaltă”.

3.4. Metafizica, I, 3, 983a. „Trebuie să ne însuşim cunoaşterea


primelor cauze, căci numai atunci putem spune că cineva cunoaşte un
lucru când suntem încredinţaţi că şi-a însuşit cunoaşterea primei lui
cauze…”

3.5. Metafizica, XI, 3, 1060b-1062a. „Ştiinţa filosofului are ca


obiect fiinţa ca fiinţă, considerată în chip universal, nu într-una din
părţile sale… Cât despre fizică (filosofia secundă), am putea să-i
atribuim studiul fiinţei nu întrucât fiinţează, ci mai degrabă numai în
măsura în care fiinţa particulară participă la mişcare”.

3.5. Metafizica, IV, 1, 1003a. „Există o ştiinţă care consideră


Fiinţa ca fiinţă, cât şi proprietăţile ei esenţiale…”.

3.6. Metafizica, III, 3, 1005b. „E adevărat că şi fizica este o


ştiinţă, dar ea nu este filosofia primă”.

3.7. Metafizica, IV, 2, 1003b-1004a. „Despre fiinţă se vorbeşte,


în multe sensuri… dar totdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu.
Astfel, unor lucruri le zicem fiinţe, pentru că sunt substanţe, altora
pentru că sunt însuşiri ale substanţei, apoi altora pentru că sunt doar
posibile ca substanţă, ori ceea ce reprezintă pieirea, privaţia… Spunem
doar şi despre Nefiinţă că este Nefiinţă”.

3.8. Metafizica, V, 7, 1017a-1017b. „Despre fiinţă se vorbeşte


sau în sensul de fiinţă prin accident sau în sensul de fiinţă în sine. În
chip accidental, de pildă, când spunem că omul drept este cult sau că
omul este cult sau că cel cult este om…
Fiinţa în sine se ia în atâtea accepţii câte feluri de categorii sunt.
Căci sensurile fiinţei sunt tot atât de numeroase ca aceste categorii.
Deoarece, aşadar, dintre categorii una indică substanţa, alta calitatea,
alta cantitatea, alta relaţia, alta acţiunea sau pasiunea, iar celelalte
locul şi timpul, urmează că Fiinţa înseamnă acelaşi lucru ca fiecare din
aceste categorii…”.

3.9. Metafizica, VII, 3, 1028a-1029b. „Substanţa, ceea ce nu e


predicatul vreunui subiect, ci ea este aceea pe lângă care celelalte
joacă rolul de predicate. Dar nu trebuie să ne mulţumim doar cu
aceste lămuriri, care nu sunt suficiente. Nu numai că ele nu sunt clare,
dar pe baza lor s-ar putea confunda materia cu substanţa. Într-adevăr,
dacă nu e totuna cu substanţa nu vedem ce altceva ar putea fi
substanţa; căci dacă înlăturăm toate celelalte atribute, evident că nu
mai rămâne nimic altceva. Aceste celelalte atribute sunt modalităţi,
acţiuni şi potenţialităţi ale corpurilor, pe când lungimea, lăţimea şi
adâncimea sunt nişte cantităţi, iar nu substanţe; căci nu cantitatea e o
substanţă, ci mai degrabă substanţa e substratul prim, faţă de care
celelalte joacă rolul de predicate. Dar dacă înlăturăm lungimea,
lăţimea şi adâncimea nu mai rămâne decât ceea ce era determinat de
aceste calităţi, ceea ce face ca, din acest punct de vedere, materia să
apară în chip necesar ca singura substanţă.
Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e nici determinat,
nici o cantitate oarecare, nici nu are vreunul din predicatele prin care e
determinată Fiinţa. Ea e una despre care se afirmă toate aceste
predicate, dar care de dincolo de ele toate. Celelalte categorii, toate,
afară de aceea a substanţei, formează predicate ale substanţei, iar
substanţa ea însăşi e un predicat al materiei. Aşa că ultimul substrat în
sine nu e ceva determinat, nici o cantitate, nici altceva”.

3.10. Metafizica, VII, 8, 1033a-1034a. „Ceea ce devine, devine


prin ceva şi din altceva, iar prin aceasta nu se înţelege privaţiunea, ci
materia… Ceva devine, de pildă, o sferă sau un cerc sau indiferent
orice alt lucru. Iar cum factorul care produce ceva nu produce nici
substratul, să zicem arama, tot aşa el nu produce nici sfera, decât
numai prin accident… Căci a produce un lucru înseamnă, plecând de la
un subiect luat în sensul plin al cuvântului, să produci un lucru
determinat. Prin aceasta înţeleg că a face aramă rotundă nu înseamnă
a produce rotunjimea sau sfera, ci înseamnă altceva, adică a produce
forma în altceva. Dacă producem forma, o producem din ceva
deosebit… De pildă, a face o sferă de aramă înseamnă a face din
cutare lucru, care e arama, cutare alt lucru, care e sfera…
Forma sau oricare ar fi numele ce trebuie să dăm figurii realizate
în materia sensibilă nu e supusă devenirii, nici nu se naşte, ca şi în
cazul esenţei, căci ea, adică forma, e aceea ce ia naştere în alt lucru,
datorită naturii sau meşteşugului sau altei putinţe… Dar ceea ce se
face este, de pildă, o sferă de aramă, căci e făcută din aramă şi din
forma sferică. Forma a fost realizată din cutare material, iar produsul e
o sferă de aramă. Dar dacă va exista, în genere, un proces de devenire
al esenţei sferei, atunci va trebui ca ceva să provină din altceva, căci în
mod permanent obiectul provenit astfel va trebui să fie divizibil, şi ca o
parte din el să fie cutare lucru, iar cealaltă parte cutare alt lucru, adică
o parte să consiste din materie, iar cealaltă din formă…”.

3.11. Fizica, I, 6, 189a-190a. „Dacă principiile sunt două, trei


sau mai multe. Nu este cu putinţă să existe unul singur, pentru că
contrarul nu este unul; nici nesfârşite, pentru că astfel existenţa n-ar
putea fi inteligibilă… Deoarece principiile sunt în număr finit, a nu
considera decât două principii are o oarecare raţiune… Unii presupun
mai multe principii, din care deduc natura lucrurilor… Cercetând
argumentele…, am putea spune că trei sunt elementele şi că mai mult
de trei nu există…”.
3.12. Fizica, I, 7, 190a-191b. „Tot ce devine este compus; există
pe de o parte lucrul care este generat, pe de altă parte cel care devine
prin generare şi aceasta în dublu sens: căci sau este subiectul sau
opusul subiectului. Eu zic că neinstruit este opus, iar subiect omul; şi
că opuse sunt lipsa de formă, lipsa de ordine, lipsa de figură, iar
bronzul sau piatra sau aurul sunt subiecte. Aşadar este evident că,
dacă există cauze şi principii ale existenţelor din natură…, atunci orice
lucru devine dintr-un subiect şi dintr-o formă. Într-adevăr, omul
instruit este compus din om şi din instruit. Căci noţiunile lucrului se pot
descompune în noţiunile elementelor sale… Ceea ce devine, devine din
materie, mai degrabă prin esenţă decât prin accident. Dimpotrivă,
privaţiunea şi contrarietatea sunt accidente. Forma este însă una, cum
este ordinea sau muzica…
De aceea, se poate spune că două sunt principiile, dar şi că într-
un fel sunt trei… Materia este deci un principiu… Dar este una aşa cum
este gândirea, iar alta este corespunzătorul formei şi în plus, contrariul
acesteia este privaţiunea… Căci după cum există un raport între statuie
şi bronz sau între pat şi lemn, sau între alte lucruri dintre cele care au
o formă şi materia lor, şi aceste lucruri au lipsa de formă mai înainte
de a primi şi de a intra în posesia formei, tot aşa există un raport între
materie, substanţă, individ, existenţă”.

3.13. Fizica, I, 9, 192a-192b. „Noi zicem că altceva este materia


şi altceva privaţiunea, că materia este non-existenţă prin accident, iar
cealaltă, privaţiunea, este non-existenţă prin sine… Materia este
distrusă şi devine într-un sens, dar în altul nu. Într-un sens, ea se
distruge în sine, pentru că partea distrusă în ea este privaţiunea;
considerată însă ca potenţialitate, materia nu se distruge în sine, ci în
mod necesar este indestructibilă şi negenerată în sine. Căci dacă s-ar
genera în sine, ar trebui mai întâi să subziste o materie din care să fie
generată materia; or aceasta este natura materiei, ca să existe mai
înainte de a fi generată. Căci eu spun că materia este primul substrat
care stă la baza fiecărui lucru…”.

3.14. Fizica, II, 3, 194b-196a. „Aceste lucruri fiind determinate,


trebuie să cercetăm cauzele, ce fel sunt şi câte la număr…, fiindcă
studiul nostru este făcut în vederea cunoaşterii, iar noi spunem că
ajungem să cunoaştem un lucru numai atunci când putem spune
despre ceea ce există de ce există, adică atunci când cunoaştem cauza
primă…
Într-un fel, cauza se numeşte lucrul din care se face ceva…, aşa
cum este bronzul pentru statuie şi argintul pentru cupă, ca şi genurile
acestora; iar în acest fel, cauza este forma sau modelul… În alt sens,
cauza este lucrul din care porneşte primul început al mişcării şi al
repausului… Şi, în sfârşit, mai este şi scopul cauză, adică lucrul pentru
care se face ceva, cum este sănătatea cauză pentru plimbare…
Cam în aceste sensuri deci sunt luate cauzele; dar se întâmplă
uneori ca, datorită pluralităţii de sensuri ale cauzelor, multe sunt
cauzele aceluiaşi lucru.
Toate cauzele pe care le-am menţionat intră, foarte vădit, în
patru clase… Acestea şi atâtea sunt cauzele în ceea ce priveşte specia;
modalităţile cauzelor sunt multe la număr, dar rezumându-le sunt
puţine şi ele. Cauzele sunt luate în multe sensuri; astfel în ceea ce
priveşte cauzele de aceeaşi specie, unele sunt anterioare, iar altele
posterioare… cum sunt clasele pentru indivizi… Unele sunt înţelese ca
fiind când potenţiale, când în act, cum este de pildă pentru construcţia
unei case constructorul sau constructorul construind…
Apoi, genurile sunt cauze ale genurilor, iar cauzele particulare,
ale lucrurilor particulare…”.

3.15. Metafizica, XII, 1, 1969a-1969b. „Obiectul cercetării


noastre este substanţa, pentru că noi pornim în căutarea principiilor şi
cauzelor substanţelor. Într-adevăr, dacă Universul este un tot, atunci
substanţa este prima parte…, iar după ea vine calitatea şi cantitatea”.

3.16. Categoriile, 5, 2a-4b. „Substanţa, în cel mai însemnat, cel


mai originar şi cel mai propriu înţeles al cuvântului, este aceea ce nici
nu este enunţat despre un subiect, nici nu este într-un subiect… Dar
numim speciile secunde speciile în care substanţele prime se cuprind,
şi tot aşa şi genurile care cuprind speciile. De exemplu, omul ca individ
este cuprins în specia om, iar genul căruia îi aparţine specia om şi
genul animal, sunt denumite substanţe secunde…
Dintre substanţele secunde, specia este mai cu adevărat
substanţă decât genul fiind mai aproape de substanţa primă… Pe lângă
acestea (substanţele secunde), substanţele prime sunt mai propriu
numite substanţe în virtutea faptului că ele sunt subiectul tuturor
celorlalte, şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele, ori sunt în
ele…
Este o caracteristică comună a oricărei substanţe că ea nu este
niciodată într-un subiect. Căci substanţa primă nu este nici într-un
subiect, nici nu este enunţată despre un subiect; pe când substanţele
secunde se vede bine… că ele nu sunt într-un subiect. Om este enunţat
despre un anumit om, dar nu este în vreun subiect, pentru că omul
însuşi nu este în omul individual…
Este caracteristica substanţelor şi a diferenţelor că, în toate
cazurile, ele sunt enunţate sinonim. Căci toate propoziţiile de acest fel
au ca subiect individul sau specia. Este adevărat că substanţa primă,
întrucât nu este enunţată despre ceva, ea nu poate niciodată forma
predicatul unei propoziţii. Dar la substanţele secunde, specia este
enunţată despre individ, iar genul atât despre specie cât şi despre
individ…
Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat. În
cazul substanţei prime, aceasta este necontestat adevărat; căci lucrul
este indivizibil şi numeric o unitate. În cazul substanţelor secunde…
dăm impresia că indicăm de asemenea ceva strict determinat, dar
impresia nu este adevărată, pentru că o substanţă secundă nu este
ceva unic, ci o calificare. În adevăr, ea nu este una, ca substanţa
primă; cuvintele om şi animal sunt enunţate despre mai multe
subiecte.
O altă caracteristică a substanţei este că ea nu are contrar. Care
ar putea fi contrarul unei substanţe prime, cum este un anumit om sau
un anumit animal? Nu există nici unul…
Substanţa, de asemenea, nu poate să admită o variaţie de grad.
Nu înţeleg prin aceasta că o substanţă nu poate fi mai mult ori mai
puţin substanţă decât alta, ci că nici o substanţă nu admite variaţii de
grad în esenţa ei. Bunăoară, o substanţă particulară, om, nu poate să
fie mai mult ori mai puţin om, nici faţă de sine, nici faţă de alt om…
Cel mai caracteristic semn distinctiv al substanţei pare să fie că,
deşi este numeric una şi aceeaşi, totuşi primeşte calităţi contrarii…
Astfel, un anumit om este o dată alb, altă dată negru, o dată cald, altă
dată rece, o dată bun, altă dată rău, deşi este unul şi acelaşi…”.

3.16. Metafizica, V, 13, 1020a. „Cantitate se numeşte ceva ce


este divizibil în două sau mai multe elemente, dintre fiecare este, prin
firea sa, unul şi determinat”.

3.17. Categoriile, 6, 4b. „Cantitatea este de două ori discretă ori


continuă… Exemple de cantităţi discrete sunt numărul şi vorbirea; de
cantităţi continue, liniile, suprafeţele, solidele şi, pe lângă acestea,
timpul şi locul…
Părţile unui număr nu au o limită comună prin care ele se
alătură… De aceea numărul este o cantitate discretă.
O linie, dimpotrivă, este o cantitate continuă… Spaţiul şi timpul
aparţin şi ele acestui fel de cantitate. Timpul – trecut, prezent şi viitor
– formează un tot continuu. Şi tot aşa spaţiul este cantitate
continuă…”.

3.18. Categoriile, 8, 8b. „Prin calitate, înţeleg aceea datorită


căreia spunem că ceva este într-un fel sau altul…”.

3.19. Metafizica, V, 14, 1020b-1021a. „Calitate se numeşte, într-


un sens, deosebirea substanţei… În alt sens se ia acest cuvânt când e
vorba de obiectele matematice nemişcătoare. Astfel, numerele sunt
calitativ determinate… Calitatea se mai aplică proprietăţilor
substanţelor în mişcare, cum e căldura şi răceala… În sfârşit, calitatea
se aplică virtuţii şi viciului şi, în genere, binelui şi răului”.

3.20. Metafizica, V, 14, 1020b-1021b. „Relativ se spune, pe de o


parte, despre un raport ca, de pildă, acela dintre dublu şi jumătate
sau dintre triplu şi a treia parte, şi, în genere, despre raportul dintre
multiplu şi o fracţiune, cât şi despre acela dintre ceea ce depăşeşte şi
ceea ce e lipsă; pe de altă parte, despre raportul dintre ceea ce
produce căldură şi ceea ce primeşte căldură; dintre ceea ce se poate
tăia şi ceea ce poate fi tăiat şi, în genere, dintre activ şi pasiv. Relativ
se mai numeşte şi raportul dintre ceea poate fi măsurat şi unitatea de
măsură, dintre cognoscibil şi ştiinţă, dintre obiectul senzaţiei şi
senzaţie…”.

3.21. Categoriile, 7, 6a-b. „Se cheamă relative acele lucruri care


sunt concepute în comparaţie cu altele, sau prin raportare la alte
lucruri…”.

3.22. Fizica, V, 1, 225a-225b. „Pentru că orice schimbare se face


din ceva în ceva, ceea ce se schimbă s-ar putea schimba în patru
sensuri: sau dintr-un subiect într-un subiect sau dintr-un subiect într-
un ne-subiect sau dintr-un ne-subiect într-un subiect sau dintr-un ne-
subiect într-un ne-subiect; iar eu numesc subiect ceea ce se arată
printr-o afirmaţie pozitivă. Din cele spuse se vede că, în mod necesar
există trei schimbări: una dintr-un subiect într-un subiect, a doua
dintr-un subiect într-un ne-subiect, iar a treia dintr-un ne-subiect într-
un subiect. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect nu este
cu adevărat schimbare, pentru că nu există contrarietate nici
contradicţie.
Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un subiect este o generare…
Iar schimbarea dintr-un subiect într-un ne-subiect este distrugere…
Dar pentru că orice mişcare este o schimbare oarecare, iar
schimbările amintite sunt trei la număr şi schimbările după generare şi
distrugere nu sunt mişcări, ci sunt schimbări după contradicţie, în mod
necesar numai schimbarea de la subiect la subiect este mişcare.
Subiectele sunt sau contrarii sau intermediare… Dacă deci toate
categoriile s-au deosebit după substanţă, calitate, loc, timp, cantitate,
acţiune sau pasiune, în mod necesar există trei mişcări: a calităţii, a
cantităţii şi a locului”.

3.22. Fizica, V, 2, 225b-226a. „După substanţă nu există


mişcare, pentru că nu există nici un lucru din cele arătate contrare
substanţei. Nu există nici a relaţiei, căci se admite că dacă se mişcă
una dintre relaţii, cealaltă nu se mişcă… Nu există nici mişcare a
agentului sau a pacientului şi nici a lucrului mişcat sau a motorului
(prim), pentru că nu există nici mişcarea mişcării, nici generarea
generării, nici schimbarea schimbării…
Dar pentru că nu există mişcare nici a substanţei, nici a relaţiei,
nici a acţiunii, nici a pasiunii, rămâne că există mişcare numai după
cantitate, după calitate şi după loc pentru că fiecare dintre aceste
categorii are un contrar. Rămâne deci stabilit că schimbarea după
calitate este alterare… Iar mişcarea după cantitate… este creştere şi
descreştere. Mişcarea după loc n-are nume… Să-i dăm numele comun
de transport…Din cele spuse rezultă că nu există decât aceste trei
mişcări. Dar nemişcatul este absolut cu neputinţă să se mişte…”.

3.23. Fizica, VIII, 5, 256b-257a. „În mod necesar, există trei


lucruri: lucrul mişcat, motorul şi lucrul prin care acesta pune în
mişcare. Lucrul mişcat se mişcă cu necesitate, dar nu este necesar să
pună în mişcare; însă lucrul prin care pune în mişcare, în mod necesar
pune în mişcare şi este mişcat…, dar motorul este nemişcat…”.

3.24. Fizica, VIII, 6, 258a-259a. „Pentru că este necesar ca în


continuu să existe mişcare, în mod necesar există un lucru veşnic care
pune în mişcare cel dintâi, fie unul, fie mai multe lucruri, iar Primul
motor este nemişcat…”.

3.25. Metafizica, II (a), 1, 993b-994a. „Adevărul nu-l putem


cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza… Cel mai adevărat lucru e acela
care e pricina adevărului şi a celorlalte lucruri provenite din el. De
aceea principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare parte de
adevăr. Căci ele n-au însuşirea de a fi doar în chip temporar adevărate,
iar temeiul adevărului nu stă în afară de ele, ci doar ele sunt temeiul
adevărului celorlalte lucruri. Aşa că fiecare lucru participă la adevăr în
măsura în care participă la fiinţă”

3.26. Metafizica, IX, 10, 1051b-1052a. „Dacă există lucruri ce


sunt întotdeauna unite şi pe care este peste putinţă să le despărţim
sau dacă, pe de altă parte, sunt altele ce se prezintă despărţite şi pe
care nu le putem uni nicicum; dacă mai sunt unele care admit ambele
cazuri, prezentându-se când unite când despărţite, atunci a fi
înseamnă a fi unit şi unu, iar a nu fi înseamnă a nu fi unit, adică a fi
multiplu. Aşadar, când e vorba de lucruri ce sunt susceptibile de
ambele contrarii, aceeaşi opinie şi aceeaşi judecată ajunge să fie
adevărată sau falsă şi se poate ca ea să fie adevărată sau falsă…”.
3.27. Metafizica, VI, 4, 1027b-1028a. „Adevărul este afirmaţia
despre ceea ce în realitate e unit şi negaţia despre ceea ce în realitate
este despărţit, iar falsul constă în opoziţia faţă de această afirmaţie
sau negaţie”.

3.28. Analiticile secunde, II, 19, 99b-100a. „Este evident că nici


nu avem înainte de a ne naşte cunoaşterea principiilor, nici nu am
dobândit-o dintr-o totală ignoranţă şi fără o anumită facultate. Aşadar,
este necesar să dispunem de o facultate de a cunoaşte, care însă nu e
superioară principiilor cunoscute.
În ce priveşte această facultate experienţa ne mărturiseşte că
este o însuşire a tuturor animalelor. În adevăr, acestea posedă de la
natură facultatea de a deosebi, pe care o numim percepţie.
În timp ce facultatea de a percepe este sădită în toate animalele,
la unele din ele se produce o imagine sensibilă care persistă, la altele
nu. Acolo unde nu are loc o imagine persistentă, animalele nu au o altă
cunoaştere decât percepţia. La animalele care sunt capabile să
păstreze în suflet o urmă a percepţiei, mai observăm încă o deosebire,
dacă imaginea persistentă s-a repetat; uneori din imaginile persistente
se produce o noţiune, alteori, nu.
Din percepţie, aşadar, ia naştere amintirea, cum numim
imaginea persistentă; din amintirea care s-a repetat adesea se naşte
experienţa, căci amintirile în număr mare duc la o experienţă unitară.
În sfârşit, din experienţă sau din orice general care persistă în suflet –
generalul este unul alături de multiplu, care este totuşi unul în toate
cazurile particulare – rezultă principiul artei şi al ştiinţei, al artei când e
vorba de devenire, al ştiinţei când este vorba de existenţă. Astfel,
facultăţile în discuţie nici nu sunt gata înnăscute în suflet, nici nu sunt
dobândite din alte facultăţi mai puternice, ci îşi au originea în senzaţie
(percepţie). Procesul de cunoaştere se aseamănă cu o luptă în care toţi
fug, dar dacă unul se opreşte, se opreşte apoi altul şi tot aşa un altul,
până ce s-a restabilit ordinea de la început…
Când un fenomen individual care însă nu este distinct în specia
sa persistă, atunci sufletul are un prim caracter general. Căci deşi
percepem individualul, percepţia însăşi se îndreaptă către general, de
exemplu spre om, nu spre omul Callias. Apoi are loc printre aceste
caractere generale prime o nouă persistenţă până ce ajunge la
individual şi la general (universal)… Este deci evident că trebuie să
cunoaştem primele principii cu ajutorul inducţiei. Căci în acest chip
senzaţia ne dezvăluie adevărul.
Deoarece printre facultăţile intelectului, cu ajutorul cărora
cunoaştem adevărul, unele sunt adevărate, iar altele sunt supuse
erorii, de pildă opinia şi raţionamentul, în timp ce ştiinţa şi intelectul
intuitiv sunt întotdeauna adevărate, deoarece nici o altă facultate, în
afară de intelectul intuitiv nu este mai exactă decât ştiinţa, urmează că
nu există o ştiinţă a principiilor. De asemenea, trebuie să avem în
vedere că principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstraţiei şi
că orice ştiinţă se fundează pe principii. Deoarece totuşi numai
intelectul intuitiv este mai adevărat decât ştiinţa, principiile sunt
obiectul intelectului intuitiv. Aceasta este adevărat şi din motivul că
demonstraţia nu este principiul demonstraţiei, deci nici ştiinţa nu este
principiul ştiinţei. Dacă în afară de ştiinţă nu posedă nici o altă
facultate de a cunoaşte adevărul, intelectul intuitiv trebuie să fie
principiul ştiinţei. Astfel intelectul intuitiv este principiul principiului
ştiinţei, întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător
cu totalitatea lucrurilor.

3.29. Analiticile secunde, I, 1, 71a-71b. „Cunoaştem oare înainte


de a face o inducţie ori de a face un silogism? Trebuie să spunem că
poate într-un sens ştim, în altul însă nu. Dacă, în sensul absolut al
termenului a cunoaşte, nu cunoaştem existenţa acestui triunghi, cum
am putea oare să ştim în sens absolut că unghiurile lui sunt egale cu
două unghiuri drepte? Nici într-un chip. Este evident că cunoaşterea nu
are decât un singur înţeles; anume să ştim, în general, dar nu în chip
absolut…”.

3.30. Analiticile secunde, I, 2, 71b-72b. „Suntem de părere că


avem o cunoaştere absolută despre un lucru… când credem că am
cunoscut cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui şi nu a
altuia şi apoi când am înţeles că este imposibil ca el să fie altfel decât
este. Este evident acum că cunoaşterea ştiinţifică este de acest fel…
Noi cunoaştem şi prin demonstraţie. Prin demonstraţie înţeleg un
silogism ştiinţific, adică un silogism a cărui posesiune este însăşi
ştiinţa. Admiţând acum că definiţia noastră a cunoaşterii ştiinţifice este
corectă, cunoaşterea demonstrativă trebuie să rezulte din premise
adevărate, prime, nemijlocite, cunoscute mai bine şi mai înainte decât
concluzia ale cărei cauze sunt. Fără îndeplinirea acestor condiţii,
principiile a ceea se demonstrează nu vor fi potrivite concluziei.
Premisele trebuie să fie adevărate, pentru că ceea ce nu există nu
poate fi cunoscut… Premisele trebuie să fie prime şi nedemonstrabile,
altfel ele vor avea nevoie de demonstraţie ca să fie cunoscute…
Premisele trebuie să fie cauzele concluziei, mai bine cunoscute decât
ea şi anterioarele ei; cauzele ei, întrucât noi avem cunoaşterea
ştiinţifică a unui lucru numai atunci când cunoaştem cauza lui;
anterioare, pentru că sunt cauze; cunoscute mai înainte, nu numai ca
simplă înţelegere a sensului lor, ci şi ca luare de cunoştinţă de
existenţa lor. Acum anterior şi mai bine cunoscut sunt termeni cu două
înţelesuri, pentru că există o diferenţă între anterior şi mai bine
cunoscut în ordinea naturii şi ceea ce este anterior şi mai bine
cunoscut faţă de noi. Înţeleg prin anterioare şi mai bine cunoscute în
ordinea naturii acele care sunt mai îndepărtate de simţire. Tocmai cele
mai universale cauze sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri, pe când
cauzele particulare sunt cele mai apropiate de simţuri… Când zic că
premisele unei cunoştinţe trebuie să fie prime, înţeleg că ele trebuie să
fie principii potrivite, întrucât premisa primă şi principiu sunt tot una…”.

3.31. Despre suflet, I, 1, 402a-402b. „Dacă preţuim ştiinţa…


atunci pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet
printre cele mai de seamă. Cunoaşterea lui pare să contribuie în mai
mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său, dar mai ales
la cunoaşterea naturii, căci sufletul este, oarecum, principiul
vieţuitoarelor…”.

3.32. Despre suflet, II, 1, 412b-413a. „(Sufletul) este o


substanţă, anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului. Aceasta
înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit, întocmai cum, de
pildă, dacă o unealtă ar fi un corp natural ar fi, să zicem, o secure.
Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei, iar sufletul ar fi aceasta…
Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului. Dacă ochiul ar
fi o vietate, văzul însuşi ar fi sufletul lui…”.

3.33. Despre suflet, II, 6, 418a-418b. „Despre fiecare simţ


trebuie să discutăm mai întâi considerând obiectele sensibile.
«Sensibil» se spune în trei înţelesuri, dintre care în două le afirmăm
sensibile «în şi prin ele însele», iar într-unul sensibile accidental. Dintre
cele două unul este sensibil specific fiecărui simţ, iar celălalt comun
tuturor. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt
simţ…”.

3.34. Despre suflet, III, 3, 427b-428a. „Reprezentarea e altceva


decât simţirea şi gândirea, dar ea însăşi nu ia naştere fără senzaţie…
Reprezentarea este facultatea despre care spunem că face să se nască
în noi o imagine; ea este o potenţă prin care noi discernem şi
adeverim, dar şi putem greşi. De acelaşi fel sunt: simţirea, opinia,
ştiinţa, intelectul. Dar că ea nu e senzaţie este evident din
următoarele: de bună seamă, senzaţia este sau o potenţă sau un act…,
dar e clar că reprezentarea are loc şi fără participarea vreunuia dintre
aceşti factori, ca, de pildă, în vise. Apoi, senzaţia este totdeauna
prezentă, pe când reprezentarea nu”.

3.35. Despre suflet, III, 5, 430a-430b. „De o parte există un


intelect de aşa natură încât să devină toate, iar de alta un altul, prin
care se îndeplinesc toate (este vorba de intelectul pasiv şi intelectul
activ – n.n.)… Iar acest intelect este separat, neafectabil şi
neamestecat, fiind prin natura sa act, activitate reală. Căci totdeauna
factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul
dominant asupra materiei.
Există identitate între ştiinţa în act şi obiectul ei. În schimb cea
virtuală este anterioară, în timp ce în fiecare individ, dar considerată în
general, nu este anterioară în timp. Totuşi câteodată gândeşte, iar altă
dată nu gândeşte. Însă separat fiind, el este numai ceea ce în realitate
este, şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic. Noi nu avem
memorie cu intelectul activ, deoarece el este neafectabil, pe când
intelectul afectabil (pasiv) este pieritor şi fără el fiinţa gânditoare nu
cugetă nimic.

3.36. Etica nicomahică, I, 1, 1094a-1095b. „Orice artă şi orice


ştiinţă, tot aşa şi orice acţiune pare a râvni un bine; de aceea s-a spus
că binele este ceva râvnit de toate. Dar vedem o deosebire a
scopurilor. Unele scopuri sunt activităţi, celelalte, pe lângă acestea,
încă şi anumite opere şi lucruri.
Există multe acţiuni, arte şi ştiinţe, există şi multe scopuri.
Scopul artei medicale este sănătatea, cel al construcţiei de corăbii,
corabia, cel al strategiei, biruinţa, cel al artei economice, bogăţia…
Dacă există un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru sine însuşi,
iar celelalte numai de dragul acestuia…, atunci e vădit că un atare scop
trebuie să fie binele şi cel mai mare bine. Cunoaşterea lui n-ar trebui
să aibă oare şi pentru viaţă o mare însemnătate înlesnindu-ne ca unor
ţintaşi care au o ţintă bună, să nimerim mai bine ceea ce trebuie?
Dacă e aşa, să încercăm a schiţa cel puţin acest scop, spre a arăta ce
este şi cărei ştiinţe sau cărei facultăţi îi aparţine.
După toate aparenţele, acest scop aparţine ştiinţei celei mai
stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles. Aceasta este fără
îndoială politica. Ea, anume, hotărăşte care ştiinţe sau arte şi meserii
se cuvine să existe în stat şi care şi în ce măsură trebuie învăţate de
fiecare individ. Mai vedem că cele mai preţuite îndeletniciri: strategia,
economia, retorica, îi sunt subordonate. Prin urmare, cum ea se
foloseşte de celelalte ştiinţe practice, prescriind prin legiferare ce este
de făcut şi ce este oprit, scopul ei fiind superior va trebui să cuprindă
scopurile celorlalte, iar acest scop al ei va fi deci cel mai înalt bine
omenesc”.

3.37. Politica, I, 1; 1, 6, 7, 8, 9, 10, 12. „Este clar că toate


asocierile năzuiesc spre un bine oarecare, iar scopul acestora îl
împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai
ales, acea care este cea mai desăvârşită dintre toate… Aceasta este
asocierea politică…
Din primele două întovărăşiri (căsătoria şi sclavia) ia fiinţă mai
întâi familia (casa)…
Iar întâia comunitate a mai multor case este satul, care în modul
cel mai firesc se poate socoti ca o colonie de familii…
Comunitatea formată din mai multe comune este statul, care
realizează ce mai mare independenţă a tuturor…
Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că
omul este prin natură o fiinţă socială, pe când antisocialul este ori
supraom ori fiară…
Este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi
orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Grai are
numai omul, deşi voce (deşi nearticulată) ca semn al durerii şi al
plăcerii au şi celelalte animale.
Mai este clar că din natură statul este anterior familiei şi
fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de
organe; şi suprimându-se corpul nu va mai exista nici picior, nici mână,
decât numai cu numele… Aşadar, este clar că statul este anterior
individului, căci întrucât individul nu-şi este suficient sieşi, el este faţă
de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta…”.

3.38. Politica, I, 2; 1,5, 7. „După ce s-a desluşit din ce părţi este


alcătuit statul, trebuie să vorbim acum despre economia domestică.
Căci orice stat se compune din case sau familii şi părţile economiei
domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa.
Însă orice casă este alcătuită din sclavi şi liberi…
Dacă orice unealtă ar putea, fie la poruncă, fie din presimţire,
să-şi îndeplinească lucrul său, precum se spune că făceau statuile lui
Daidalos (personaj legendar, căruia i se atribuie priceperea de a fi
făurit statui mişcătoare – n.n.) sau trepiedurile lui Hephaistos, despre
care poetul spune că «pătrundeau automat în ceata zeilor», dacă
suveicile ar ţese singure şi plectrul (instrument muzical grecesc antic –
n.n.) ar cânta singur, ce construiesc n-ar mai avea nevoie de lucrători
şi stăpânii de sclavi, de sclavi…”.

3.39. Politica, III, 1; 1-4, 8. „Când se studiază natura şi specia


particulară a deosebitelor forme de guvernământ, cea dintâi chestiune
este să se ştie ce se înţelege prin stat.
Nefiind decât un agregat de elemente trebuie să ne întrebăm în
mod vădit, mai întâi, ce este cetăţeanul, fiindcă cetăţenii în oarecare
număr sunt chiar elementele statului. Să cercetăm, mai întâi, cui i se
cuvine numele de cetăţean…
Cineva nu este cetăţean numai prin faptul domiciliului, căci
domiciliu au şi străinii şi sclavii…
Caracteristica adevăratului cetăţean este să ia parte la
funcţiunile de judecător şi de magistrat. De altfel, magistraturile pot fi
când temporare sau limitate, când generale şi fără limite, ca aceea de
jurat şi de membru al adunării publice…
Nicăieri aiurea decât în democraţie, nu există dreptul comun şi
nelimitat de a fi membru al adunării publice şi de a fi judecător… Deci,
evident, cetăţean este acela care poate avea în adunarea publică şi la
tribunal vot deliberativ, oricare ar fi statul al cărui membru este şi
înţeleg prin stat o mulţime de oameni de felul acesta, care posedă tot
ce-i trebuie spre a trăi în mulţumire.

3.40. Politica, III, 5; 1, 2, 4. „Guvernământul fiind puterea


suverană a cetăţii, trebuie în chip necondiţionat ca această putere să
se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o minoritate, ori din
masa cetăţenilor…
Când guvernământul unuia singur are drept obiect interesul
general se numeşte regalitate. Cu aceeaşi condiţie, guvernământul
minorităţii este aristocraţia… În sfârşit, când guvernează majoritatea în
interesul general, guvernământul primeşte numele de democraţie.
Deviaţiile acestor guvernări sunt trei: tirania, a regalităţii,
oligarhia, a aristocraţiei, şi demagogia, a democraţiei. Nici una dintre
aceste forme (degenerate) de guvernământ nu are în vedere binele
obştesc…”.

3.41. Politica, IV, 1; 1, 5. „Când studiem problema statului


perfect, trebuie să precizăm mai întâi care este genul de viaţă care
merită alegerea noastă… Dacă ignorăm acest lucru, trebuie să ignorăm
care este guvernământul cel mai bun; căci este normal ca un
guvernământ perfect să asigure cetăţenilor pe care îi guvernează
bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comportă condiţia lor…
Vom privi ca pe ceva absolut admis că fericirea este totdeauna în
proporţie cu virtutea şi cu înţelepciunea şi cu supunerea la legile lor…”.

3.42. Politica, IV, 2; 3. Statul perfect este evident acela care face
ca fiecare cetăţean să poată, graţie legilor, să practice cel mai bine
virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire”.

3.43. Politica, VI, 9; 3-10. „Statul cuprinde trei clase deosebite:


cetăţeni foarte avuţi, cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni cu oarecare
stare, care stau la mijloc între aceste extreme. Deoarece se
recunoaşte că măsura şi mijlocirea este tot ce este mai bine în toate
lucrurile, urmează că starea mijlocie este cea mai convenabilă dintre
toate.
Ceea ce trebuie cetăţii sunt fiinţele egale şi asemănătoare,
calităţi ce se găsesc mai lesne decât oriunde în starea mijlocie.
Aceste poziţii mijlocii sunt cele mai sigure pentru indivizi: ei nu
poftesc, ca săracii, la averea altuia şi averea lor nu este dorită de către
alţii. Se vieţuieşte departe de orice primejdie, într-o siguranţă adâncă…
Este evident că asociaţia politică este cea mai bună când ea este
alcătuită din cetăţeni cu avere mijlocie…”.

3.44. Etica nicomahică, I, 2, 1095a-1095b. „Să ne întoarcem


acum iarăşi la tema noastră şi întrucât orice cunoaştere şi voire
ţinteşte spre un bine, să arătăm ce trebuie să considerăm ca fiind
binele ce constituie scopul artei politice şi ce este binele cel mai înalt în
sfera acţiunii. Asupra numelui sunt aici cei mai mulţi de aceeaşi
părere: fericire o numesc mulţimea şi capetele cele mai subţiri, şi a
trăi bine şi a se afla bine înseamnă pentru dânşii tot ceea ce înseamnă
a fi fericit. Dar despre ce ar fi să fie fericirea, asupra acestei întrebări
părerile sunt împărţite”.

3.45. Etica nicomahică, I, 5, 1096a-1098a. „Vedem că în fiecare


activitate şi artă binele este totdeauna altul: altul în medicină, altul în
strategie. Ce este deci binele propriu al fiecăruia? Se vede că este ceea
ce reprezintă scopul pentru care în fiecare activitate se fac toate
celelalte. Aceasta ar fi în medicină sănătatea, în strategie biruinţa, în
arhitectură casa, în alte arte iarăşi altele, şi la toată acţiunea şi voirea
scopul. Pentru acestea se fac totdeauna toate celelalte. Dacă deci
pentru tot ce cade sub acţiunea omenească există o ţintă comună,
atunci aceasta este binele ce poate fi atins prin acţiune, chiar dacă
sunt mai multe acestea.
Cum scopurile sunt fără îndoială numeroase şi cum pe multe din
ele nu le vrem decât de dragul altor scopuri, de exemplu: bogăţie,
avere, şi în general unelte, e limpede că nu toate sunt scopuri finale,
pe când doar binele cel mai înalt trebuie să fie un scop final şi ceva
desăvârşit. Dacă există deci un scop final, atunci acesta trebuie
căutat… Ca scop final în înţeles cel mai înalt considerăm ceea ce e dorit
în sine faţă de ceea ce e dorit pentru altceva, şi ceea ce e voit atât
pentru sine cât şi pentru altceva… O asemenea însuşire pare să aibă
mai înainte de toate fericirea. Pe ea o vrem întotdeauna pentru sine,
niciodată pentru altceva…
Binele desăvârşit, el însuşi, trebuie să fie autarh. Înţelegem prin
acest termen o îndestulare nu numai pentru individ, care trăieşte
pentru sine, ci şi pentru părinţii săi, pentru copiii săi, pentru femeia sa,
prietenii şi concetăţenii săi, deoarece omul e menit de la natură pentru
comunitatea politică. Dar aici trebuie să tragem un hotar. Căci dacă am
vrea să întindem aceasta la nesfârşit, şi asupra străbunilor şi urmaşilor
nu am ajunge la nici un rezultat… Ca ceva autarh, aşadar, considerăm
ceea ce numai pentru sine face viaţa vrednică de râvnit, aşa că nu e
nevoie de nimic altceva. Aşa ceva credem că este fericirea, ba o
credem ca pe cel mai râvnit lucru…
Prin urmare fericirea se înfăţişează ca ceva perfect şi autarh, ca
fiind scopul din urmă al tuturor actelor noastre”.

3.46. Etica nicomahică, I, 10, 1099b-1100a. „Se iveşte


întrebarea: fericirea se dobândeşte prin învăţătură, obişnuinţă sau prin
alt fel de exerciţiu, sau se împarte omului printr-o intervenţie divină ori
prin întâmplare…?
Chiar dacă fericirea se dobândeşte prin virtute şi o anumită
învăţătură sau exerciţiu şi nu este hărăzită de către zei, ea pare să
facă parte din lucrurile cele mai divine; căci preţul şi ţinta virtuţii
trebuie să fie totuşi cel mai mare bun şi ceva divin şi fericit”.

3.47. Etica nicomahică, I, 13, 1102a-1103a. „Cum fericirea este


o activitate a sufletului potrivită cu virtutea desăvârşită, noi vom lua
virtutea ca obiect al cercetării noastre… Dintre virtuţi numim pe unele
dianoetice sau virtuţi ale intelectului, pe celelalte, virtuţi etice
(morale). Virtuţile intelectuale sunt înţelepciunea, inteligenţa şi
prudenţa; virtuţi morale, dărnicia şi cumpătarea”.

3.48. Etica nicomahică, II, 1, 1103a-1103b. „Virtuţile nu ne sunt


date nici de la natură, nici împotriva naturii, ci noi avem dispoziţia
naturală să le primim în noi; însă această dispoziţie vine prin
deprindere”

3.49. Etica nicomahică, II, 6, 1107a-1107b. „Virtutea este un


habitus al alegerii care ţine mijlocul stabilit pentru noi şi e determinată
de raţiune, aşa cum determină pe un om care judecă. Mijlocul este cel
între o obişnuinţă greşit înţeleasă din două puncte de vedere, din cel al
lipsei şi din cel al prisosului…”.

3.50. Etica nicomahică, X, 10, 1180a-1180b. „Dacă cel ce cultivă


virtutea trebuie să fie educat şi obişnuit să trăiască pentru străduinţe
nobile, n-are voie să făptuiască ceva rău nici fără voie nici cu voie,
aceasta s-ar putea înlesni desigur ca să trăiască după o anumită
raţiune şi după o anume rânduială potrivită care are totodată şi o
anume putere constrângătoare. Autorităţii părinteşti nu i se atribuie
silă şi constrângere… Legea însă are putere constrângătoare şi este în
acelaşi timp pornită din cunoaştere şi raţiune… Legea însă când
porunceşte ceva ce e drept nu este expusă nici unei uri…”.
3.51. Poetica, I, 1447a-1447b. „Mi-e în gând să vorbesc despre
poezie în sine, despre felurile ei; despre puterea de înrâurire a
fiecăruia dintre ele…”.

3.52. Poetica, IV, 1448b-1449a. „În general vorbind, două sunt


cauzele ce par a da naştere poeziei, amândouă cauze fireşti.
Una este darul înnăscut de a imita, sădit în om din vremea
copilăriei, iar plăcerea resinţită pe care o dau imitaţiile este şi ea
resimţită de toţi…”.

3.53. Poetica, IX, 1451b-1452b. „Datoria poetului nu e să


povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se
întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. Într-adevăr,
istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în
proză şi altul în versuri…, ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea
întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea şi e
poezia mai filosofică şi mai aleasă, decât istoria; pentru că poezia
înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă
particularul.
A înfăţişa universalul înseamnă a pune pe seama unui personaj
înzestrat cu o anumită fire vorbe şi fapte cerute de aceasta, după legile
verosimilului şi necesarului…
Din cele ce preced, reiese dar lămurit că plăsmuitorul care e
poetul căută să fie mai curând plăsmuitor de subiecte decât de stihuri,
ca unul ce-i poet întrucât săvârşeşte o imitaţie, iar de imitate imită
acţiuni…
Tragedia, nefiind imitaţia unei acţiuni întregi, ci a unor întâmplări
în stare să stârnească frica şi mila; acestea îşi vor vădi puterea lor de
înrâurire mai mult atunci când se vor desfăşura împotriva aşteptării,
dar decurgând totuşi unele din altele…”.

3.54. Poetica, IX, 1452b-1453a. „Tragedia este tocmai o imitare


a unor acţiuni în stare să inspire aceste sentimente (mila, frica).

3.55. Poetica, XIII, 1452b-1453a. „Ea însăşi (tragedia), imitaţia


unor întâmplări în stare să stârnească frica şi mila, trezirea lor e doar
propriul acestui fel de imitaţie…”.

3.56. Poetica, XV, 1454a-1454b. „În zugrăvirea caracterelor,


ca şi în înlănţuirea faptelor, ceea ce trebuie să urmărească poetul e
verosimilul şi necesarul”.

3.57. Poetica, XIX, XX, 1456a-1457b. „Rămâne să ne ocupăm


acum de grai…
Elementele graiului, în întregul lui, sunt următoarele: litera,
silaba, particula de legătură, numele, flexiunea şi propoziţia. Litera e
un sunet indivizibil, nu orice sunet însă, unul putând intra în alcătuirea
unui sunet inteligibil. Indivizibile sunt doar şi sunetele scoase de
animale, şi totuşi nici unul nu merită, după mine, numele de literă…
Silaba e un sunet lipsit de înţeles… Numele e un sunet compus,
înzestrat cu înţeles… Orice nume poate fi obştesc sau provincialism sau
metaforă, sa podoabă, sau plăsmuit…
Metafora este trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect,
fie de la gen la speţă, fie de la speţă la speţă, fie după analogie…”.

3.58. Poetica, XXII, 1458a-1458b. „Darul cel mai de preţ al


graiului este să fie limpede, fără să cadă în comun…”.