P. 1
Cititorul Din Pestera

Cititorul Din Pestera

|Views: 334|Likes:
Published by account up

More info:

Published by: account up on Sep 11, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/07/2014

pdf

text

original

CITITORUL DIN PESTERA RUI ZINK Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani.

Părinţii mei tocmai terminaseră divorţul, lucru de care nu-mi păsa prea mult, în afară de faptul că, în toiul micului lor război personal, aveau încă şi mai puţin timp ca de-obicei ca să mă piseze. Eu umblam de colo-colo cam pierdut şi, când m-am regăsit, eram membrul unei bande de mici găinari în zona cheiului, lângă estuar, unde fluviul şi marea se întâlnesc ca să-şi încheie socotelile cu viaţa. Ţara copilăriei mele era o miniatură într-o sferă de sticlă, din cele care produc zăpadă de polistiren dacă le scuturăm, dar în care, dacă nu le scuturăm, nu se întâmplă nimic. Ei bine, pe vremea aceea exista pe acolo un târg în fiecare sâmbătă, iar hoţomanii de noi profitam de învălmăşeală ca să şterpelim niscai portofele, fructe, plăcinţele şi alte produse de pe urma cărora ne alegeam şi noi cu câte ceva. Totul mergea de minune până ce, într-o dimineaţă în care adunaserăm o sumă bunicică, au apărut în piaţă soldaţii Regelui. Ca să facă o razie - şi să ridice tot ce se putea ridica. Trebuie să spun că arta furtişagului nu-i chiar atât de rea cum se zice. La urma urmelor, e o activitate de schimb comercial ca oricare alta şi, mai întotdeauna, este departe de a merita faima pe care din nefericire o are. Se zice în popor că în spatele unei mari averi se află un furt mare - doar că asta nu e valabil numai pentru spatele marilor averi materiale - cele mici, ba chiar şi cele spirituale nu scapă de această umilă geneză. Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vândut) de către însuşi stăpânul său, ceea ce de altfel mulţi dintre noi fac cu destulă plăcere şi, aş spune eu, la un preţ suficient de modic. Evident, aşa vorbeşte un hoţ. Dacă aş fi o persoană cinstită aş spune poate că esenţa societăţii este virtutea şi că nu există virtute mai frumoasă decât respectul pentru proprietatea semenului. Unde ajunsesem? A, da, la razia gărzilor regale. Umbla vorba că un mare hoţ dăduse una dintre loviturile acelea de care doar o fire îndrăzneaţă şi imprudentă e capabilă, iar autorităţile fuseseră informate de prezenţa lui în împrejurimile pieţei de lângă chei. Nimeni nu umbla în căutarea unor puştani ca mine, dar eu de unde era să ştiu? Tinereţea are întotdeauna mania enervantă de a se ridica în vârful picioarelor, aşa că m-am comportat ca furnicuţa care, pe şosea, cocoţată pe spinarea elefantului, exclama, mândră nevoie mare: „Ia te uită ce de praf am stârnit noi doi!" Fie-vă milă şi nu uitaţi că, în delăsarea părinţilor mei, încă pierduţi în camera cu oglinzi a ranchiunii lor, îmi pica tare greu să fiu dispreţuit până şi de garda regală. În definitiv, eram şi eu un hoţ şi, chiar dacă furam miniflecuşteţe, dacă hoţ căutau, de ce să nu mă fi căutat pe mine? Să fiu eu oare mai puţin important decât ceilalţi? Însă, îndată ce i-am văzut pe soldaţi, m-a cuprins un atac de panică fericită şi am şters-o cât am putut de repede. Ceilalţi din bandă, aşijderea. La momentul acela mi s-a părut că-i totul un fel de cadril: încercam să mă strecor sub o tejghea: acolo se afla deja Gineto; o ştergeam prin spatele unui căruţ: Licas mi-o luase înainte; mă furişam între două grămezi de legume, adăpostul era deja plin de pehlivani. Şi acum, pe unde să fug? Eram într-un mare buculc. Să fiu într-un mic buculc ar fi însemnat să dorm într-un pat frumos şi toate astea să nu fi fost decât un vis. Dar nu, eram chiar la mare buculc. Pe vremea aceea habar n-aveam de unde vine expresia, presupuneam că-i o chestie de-a oamenilor mari, poveşti legate de pat şi de înşelătorii şi de bărbaţi încornoraţi sau evadări epice din închisori folosind cearşafuri drept frânghii. În fine: ideea că întotdeauna există riscuri neaşteptate când te culci într-un pat care nu-i al tău. Am umblat aşa dintr-o parte într alta, şi învălmăşeala era mare, pentru că piaţa gemea de şarlatani cu conştiinţa încărcată, iar eu eram departe de a fi singurul care se temea că e ţinta zelului gărzii regale, fiindcă muschetele lor aveau faima că trag mai întâi şi-ntreabă abia după aceea. Începusem să ameţesc de atâta alergat în zigzag... Până ce m-am trezit suspendat în gol, peste apă. Am dat cât am putut din braţe încercând cu disperare să-mi regăsesc echilibrul, dar la nimic nu mi-au servit efemerele aripi. Şi aş fi căzut în apele întunecate, dacă o frânghie groasă, aproape mai groasă decât braţul meu, nu m-ar fi prins la jumătatea drumului. Mai târziu aveam să aflu că marinarii detestă să li se spună frânghiilor frânghii: dintr-un motiv care-mi scapă, preferă să li se zică parâme. M-am agăţat, aşadar, de o parâmă mai groasă decât braţul meu. Nu ştiu în ce măsură asta schimbă ce s-a întâmplat: am rămas atârnat de frânghie (de parâmă) cu braţele şi picioarele, cu capul în jos; şi cu capul în jos am avansat până la tambuchiul prin care m-am strecurat în ambarcaţiunea ancorată acolo. Dintre toate relele, cel mai mic. Găsisem o ascunzătoare din care naveam să ies înainte de căderea nopţii, din următoarea cauză: dacă aş fi ieşit era semn rău, semn că m-ar fi prins. Aşa stând lucrurile, m-am aranjat cât am putut mai bine şi, deşi nu ştiam pe ce vas mă aflam, doar prost să fi fost să nu-mi dau seama că eram în cambuză. Am luat o pară mălăiaţă si am muşcat din ea, ca să-mi înşel mai curând spaima decât foamea, fredonând în gând un cântec în vogă la epoca aceea: Dunele-s ca si divane

Indiscrete paravane Na-na-na... Na-na-na... de catran murdar Tolăniţi pe dune, rozând de cactuşi şi izmă rupte... mere... M-am deşteptat cu capul greu, cum se întâmplă când dormi prea mult sau te trezeşti dezvelit şi îţi dai seama că frigul pe care-l simţiseşi în somn era frigul pe care îl suferea corpul tău cu adevărat. Astăzi ştiu că niciodată nu trebuie să dispreţuim relaţia dintre ce e în capul nostru şi ce e în corpul nostru, chiar şi numai pentru faptul că acest cap se naşte prins bine de corp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau neglijenţă, îl vom deşuruba. Aş putea spune acum câteva cuvinte frumoase despre strania legănare pe care o simţeam, dar nu e nevoie, nu-i aşa? Înainte de a vedea ştiam deja, ieşiserăm în larg. Am privit prin tambuchi şi ceea ce am văzut nu era deloc liniştitor: nimic, nimic, decât un imens orizont albastru, un albastru indistinct, de sus până jos, dintr-o parte în cealaltă, doar albastru, o imensitate albastră, un balans albastru. Aş minţi dacă aş spune că mam întrebat unde mă aflam, fiindcă, odată trecută toropeala, mi-am amintit imediat tot ce se întâmplase: piaţa, zarva cu gărzile regale, aproape căderea mea în apă, vasul. Tinerii pot să nu aibă multe calităţi, dar un cap limpede au întotdeauna. Problema mea era alta: cum să ies de acolo? După câteva minute am înţeles că aveam o problemă încă şi mai mare: cum să nu ies de acolo? Dacă mă găseau, aveau să mă pună să sar de pe trambulină, spre bucuria rechinilor? Speram că nu aveau să mă arunce peste bord, dar... — Ia te uită, ce-avem noi aici? Hei, maistre, ai văzut ce şoarece ne-a apărut în cală? Haiti, mă găsiseră. Eram toţi pe covertă, marinarii aşezaţi în jurul meu, cu mutre nu foarte prietenoase. Cel căruia îi spuneau maistru, despre care am descoperit în final că era contramaistru, a mârâit: — De unde ai apărut, măi drace? Când voiam, reuşeam să fiu mai ascuns decât un perete fals: — Am căzut de pe chei, bunul meu domn, m-am agăţat de o frânghie şi... — Pe vapor nu există frânghii, băi, musule! mi-a tăiat-o o voce răguşită. Doar parâme. Au făcut un fel de cărare. Căpitanul umbla sprijinit într-o cârjă, dar o făcea cu multă autoritate. S-a uitat la mine cu severitate, o calitate care, avusesem deja ocazia să aflu, rima în general cu autoritatea. — Ai înţeles, musule? — D-da, bunul meu domn, am bâiguit. — Ai noroc, musule, a mugit căpitanul, în alte vremuri, ai fi stat legat de catarg până la sfârşitul călătoriei sau te-am fi aruncat la rechini. Nu ştiam în ce parte să mă întorc. Marinarii se împărţeau între cei care râdeau pe înfundate şi cei cu mutre nu foarte prietenoase. Din fericire, nu era prima oară când încasam o săpuneală. Din nefericire, era prima oară când n-aveam pe unde să fug. Căpitanul nu avea un cârlig în locul nici unei mâini, dar se sprijinea într-o cârjă, semn de picior rănit – sau poate chiar lipsă. Mi-am încercat norocul: — Dacă, prea excelenţii mei cavaleri, m-aţi putea duce înapoi acasă... v-aş rămâne îndatorat. Răspunsul la rugămintea mea a fost un hohot de râs general. De altfel, nici nu făcusem sugestia cu multă convingere. Îmi displăcea să fiu luat în râs, dar raţionamentul meu era mai mult sau mai puţin următorul: mai bine batjocorit decât mort. Căpitanul a părut să ia o decizie. — Bine, de vreme ce tot eşti aici, o să ne fii de folos. Pe nava mea nu e loc pentru puturoşi. Mi-am luat poziţie de drepţi ca un soldat: cerul începea să mi se însenineze. — Da, domnule căpitan! — „Da, căpitane” e de ajuns. „Domn” e pentru papiţoi. Vezi vreun papiţoi pe-aici, musule? M-am uitat în jur cu coada ochiului. Feţele, în pofida râsetelor, erau aspre şi brăzdate. — Nu, bunul meu do... Nu, căpitane. — Bine, gata, că se face târziu. Musule, urcă pe platforma gabiei şi evaluează orizontul. Am hotărât să mă arăt zelos: — Ca să caut pământ, căpitane? — Pământ? a tunat căpitanul. Pământ?!! Ştiu eu bine că tineretul de azi e deosebit de avariat la cap, dar nu găseşti un puţintel ţintel ţintel idiot să plece cineva pe mare ca să caute pământ? Dacă voiam să găsim pământ n-ar fi fost mult mai înţelept, ca să nu spun chiar logic gic gic, să rămânem pe uscat? Căpitanul a dat din cap şi s-a îndepărtat, sprijinit în cârjă: „Pământ, auzi!” — Atunci ce caut, căpitane? am strigat, tot în poziţie de drepţi. El s-a întors, cu un rânjet urât:

Printre marinari era unul. îmi spuneau să cobor şi mă schimba alt mus. pe înnoptate. Părea un vals: coborârea şi umflarea velelor.. schiopătatul lui parcă rupeabalansul navei. în fond. Bine. Când marea era mai agitată. înainte de a urca la postul meu. învârtirea cârmei. De acolo. Crezi că ai să reuşeşti să faci asta.. Avusesem norocul să mă îmbarc pe o corabie a nebunilor. aruncarea năvoadelor. Pe urmă m-am obişnuit.. şi eu eram gata să-l cred. Dacă te vede aici căpitanul e în stare să se răzgândească şi să te pună în fiare. Marinarii au o predispoziţie nemaipomenită pentru jocurile de noroc. dar am văzut la timp cum i-a făcut conframaistrului cu ochiul. precum gărzile regale când se încrucişau cu nobili de alt calibru: — Da. am avut ameţeli. toti ceilalţi erau împinşi dintr-o parte în alta. Căpitanul era un bărbat meticulos. norii. cum eram mic. spălarea punţii. încotro mergem? — Hai. în iad. timonierul era legat de cârmă. planul lui Keequog era sortit eşecului. o calitate esenţială pentru a fi căpitan. urcă. cerul. două. pentru a nu fi luat de valuri în caz că ar fi ajuns pe punte. — Serios. sau barca. scrutând marea.mai rea era ochirea mea neîndemânatică. Am ezitat.. Şi ghiceşte unde am Cântarea Cântărilor. Era mai puţin decât o coajă de nucă . musule? a spus contramaistrul. chiar îmi ziceam că asta este. ci de şmecheria unei fragile fiinţe omeneşti.— Nu cauţi nimic. Marinarii erau impresionaţi de agilitatea mea: — O adevărată maimuţă. — Fiindcă până şi cel mai mic loc e bine folosit. sau caravela. mă distram urmărind mişcarea de pe vas. drăcuşorul de puşti! — Ai crede că are mâini în loc de picioare! După câteva zile. Pe urmă am ajuns să aflu că şi o poveste despre o balenă era înscrisă pe corpul lui . în sine. am insistat. Acolo sus mă plictiseam pentru că n-aveam nimic de făcut. Pântecele tău este un pahar rotund. Era ciudat să vezi că doar el umbla drept în acel carusel neîncetat.. că mai bine să spună pas. Uneori îi zăream mâna sprijinită pe o hartă de culoare pământie. ci şi pentru că avea trupul acoperit de tatuaje.în ce parte a corpului nu ştiu. — Pe inimă! a exclamat Keequog. avea însă enervanta manie de a crede că nu se înşală niciodată şi de a nu avea decât rareori îndoieli. aproape toţi mi-erau prieteni. În lipsă de ceva mai bun. Niciodată nu povestea cum îşi pierduse piciorul . doar printr-o minune nefiind aruncaţi peste bord. mărturisesc că mi-a fost greu. Căpitanul arar ieşea din cabina lui. dar el spusese că până şi cel mai mic spaţiu fusese folosit. a râs el. — Încotro mergem? am îndrăznit într-o zi să întreb. Ideea nu era rea . Mai probabil. ca nişte bile de popice. iar cel mai nebun dintre toţi era cel care conducea fragila coajă de nucă într-o misiune ce mi se părea absurdă. Ideea lui era ca eu să spionez jocul adversarilor şi să-i fac semne indicând cum stăteau ceilalţi. de ce? Într-acolo mergem? — Într-acolo sau în iad. degetele-i bătând darabana lângă un pahar cu vin. ingenios. probabil. Cât timp eşti sus pe gabie. care se distingea nu numai după capul ras. vertijuri. şi toţi au râs în hohote. nici nam vrut să ştiu. Din păcate. — Da. ne înţeleseserăm ca eu să-i transmit mesajul scuipând. Asta-i ce ai de făcut. mi s-a lăudat Keequog. de sus. Păi tu undecredeai. Când venea la prora.. căpitane! Şi astfel am început să-mi duc zilele singur pe platforma gabiei. Şi am descoperit că. fiindcă adversarul era bine alimentat cu aşi. Eu nu ştiam prea bine de ce . de unde nu lipseşte vinul mirositor. Prima dată când m-am urcat pe catarg mi-a fost greu. — Am înscrise pe corp şase sute douăzeci şi şase de poeme şi trei romane. nu încurci pe nimeni aici jos. popi şi dame. minunile sunt pâinea noastră cea de toate zilele. — Pe corpul tău e loc pentru toate astea? m-am minunat. Un scuipat rapid era semn să pluseze. un joc de noroc cu elementele şi furiile divine.Keequog spunea că-i fusese smuls de o balenă albă. Căpitanul nu era om rău. Keequog. Cum el nu-si putea răsuci tot timpul gâtul în sus. pe lângă factorul . Pe atunci.era o coajă de nimic pe imensitatea imensului albastru. a încercat să mă pună în slujba lui organizând partide de cărţi chiar sub catarg. căpitane! La ordinele dumneavoastră. — Vezi norii ăia din fund. arta marinărească este. musule? Mi-am dus palma desfăcută la frunte. Să nu încurci pe nimeni aici jos. numit Keequog. în largul mării. Din clandestin devenisem mascota ambarcaţiunii. greţuri. până ce. era imposibil să nu observi cât de mică era ambarcaţiunea.poate fiindcă. deja cu un picior pe scara de frânghie. — Cântarea cui? — Versetele de amor ale regelui Solomon pentru regina din Saba. Era posibil?. măi pun-gaşule? Era un echipaj bun ăsta. sau galera. cu riscul de a face un torticolis (sau de a trezi suspiciuni). Astăzi nu mai gândesc aşa. poate fiindcă nu era vorba de o minune.

— L-am văzut pe căpitan uitându-se la hartă. — Eşti sigur? — S-au făcut rapoarte. că până şi tatuajele lui au părut să se contracte şi literele să fie mai mici. a murmurat printre dinţi. Căpitanul ştie. fiindcă nu se vedea ţipenie. am întrebat alt marinar care dormea în hamac. de supărare: — N-are nici o legătură. Dar care să fie cei care conţineau cartofi? Am desfăcut unul şi pe dată s-au prăvălit sumedenie de cărţi. o fi vreun capriciu de-al căpitanului . îngrămădiţi unii peste alţii. a încetat să mai fie secret. ţinea în mână o hartă înfăşurată ca o vergea.. legate între ele ca nişte canale irigându-se unul pe altul. Keequog s-a uitat într-o parte şi-n alta. Eu (lucru propriu vârstei. băiete? — De-aia. Anibalectorul chiar există. gata să mi-i frângă: — Am vorbit prea mult. Şi. Marea Frigului. Când am avut ocazia. Asta pentru noi e mai mult decât suficient. Acum toată lumea ştia că eu ştiam că ne duceam în căutarea lui Anibalector. Marea Marginală. Marea Seninătăţii. eu nu ştiu. Marea Fecundităţii. ca toate secretele. alături de urcioare. Numele se schimbau . denumirile. temându-mă să nu fiu scalpat. — Ce fel de animal? Keequog m-a apucat de umeri. doar dacă nu cumva cartofii încetaseră să fie rotunzi! Mi s-a părut foarte ciudat şi am continuat să pipăi până ce am dat în fine de sacul pe care mă trimiseseră să-l caut. — Căpitanul are o hartă. — Pe cine? — Pe Anibalector. Şi. — Da' mergem să vânăm vreo lighioană? — De ce spui asta. ci prin mai multe. simţind că.peşte sau pasăre . vreo diferenţă o fi fost. Eu nu vedeam cine ştie ce deosebire. în fine. ştia. decât pe platforma gabiei. ajungând la limitele răbdării. El m-a privit pieziş: — Sst! Numele ăsta aduce ghinion. m-am dus să cercetez ceilalţi saci. am dat peste zeci de saci. Când am coborât.în urmărirea căreia se repezeau toţi gură-cască. Oricâte mile parcurgeam. — Aţi văzut vreodată harta? i-am provocat eu. — Pentru ce sunt toate cărţile alea? am insistat. Uneori. ceea ce de asemenea nu era de mirare. dar. 1-am întrebat pe Keequog: — Ştiai de cală că e plină de cărţi? Keequog şi-a văzut mai departe de treabă. şi Marea Crizelor. alteori. Nu-i puteam desface pe toţi. şase: toti păreau să fie plini cu cărţi. lăzi. iar uneori ameninţătoare (şi sărată). a adăugat contra-maistrul. pe atât de feroce. Keequog. mai ales atunci când bucătarul arunca afară resturile de mâncare.. Au trecut mai multe săptămâni. presupun) eram mai degrabă în nori. dacă o vrea Dumnezeu. a spus. Nu mai erau cartofi în cambuză. vom fi primii care vor rămâne în viaţă după ce lau văzut.deşi nu-l văzusem niciodată citind. — Încotro ne ducem? El a fost încă şi mai evaziv decât Keequog: — Ştie căpitanul. se succedau: după Marea Liniştii a venit Marea Ploilor. Până ce mi-au explicat că nu navigam printr-o singură mare. Iar când îl vedeam. iar contramaistrul m-a trimis să caut un sac în cală. Am auzit vorbindu-se de un monstru numit Anibalector. câte o înşiruire de aripi dorsale se alinia lângă pupă. dacă aveau nume diferite. musule. . delfinii săreau într-un vesel concurs cu noi. Marea Aburilor. lângă mine. dar mi-am dat osteneala să pipăi vreo cinci. Nu cumva e momentul să te urci pe gabie? Mai târziu. butoaie. Ceea ce voia să spună că. fiindcă cea mai mare parte din timp stătea închis în cabină. ele. Din curiozitate.vânt: i-am nimerit de mai multe ori pe toţi ceilalţi decât pe Keequog. Dar tu n-ai aflat asta de la mine. vorba ceea. Timp de aproape o săptămână nici n-am coborât de pe gabie. nici va să lase calul măcar să miroasă: — Hei. da. Iar marea părea să n-aibă sfârşit. Marea Cunoaşterii. — Ce anume? — E vorba de un animal pe cât de fantastic. asta n-o fi cam ca vânarea lui Snark? (Snark. — Ca să-l atragem pe Anibalector. Şi deşi apa mi se părea mereu plictisitoare.culoarea apelor. parcă eram mereu în acelaşi loc. era un soi de vietate imaginară .. Secretul. Cărţi? O expediţie maritimă transporta cărţi? În fine. mi se explicase.. câinele şade pe fân: nici mănâncă. nicicum.) Keequog şi-a luat o mutră atât de ofensată.

Mai târziu. ci a celorlalţi. băiete!” Mai întâi m-am gândit că cerneala se ştersese .. Am făcut cum a spus. dar asta nu i-am mai spus. Mi-amintesc că în acel moment mi-am zis. oricât ar susţine că o preferă pe cealaltă. Pentru prima oară am făcut această tristă constatare: oamenii spun că le place noutatea. M-a surprins reaua-credinţă a camarazilor mei. Gideşte mult. nu-i aşa? Căpitanul m-a lovit cu palma pe umăr. dar n-am şovăit o clipă şi m-am aruncat după hartă.. Dar ar da o poveste frumoasă.. — Din cauza lui „b” şi „d”. Două zile mai târziu eram în Lacul Morţii. musule? a murmurat căpitanul. da-i cam greu. mănâncă o ceapă. — Om la apă! Om la apă! — Aruncaţi o parâmă! — Pregătiţi o barcă! Când m-au ridicat. În Marea lui Humboldt. căruia îi dau nubele de Anibal Lector. că harta aceea mai mult ne pierdea decât ne călăuzea. m-a chemat la el în cabină. numai aventura nu. Între libertate şi mica lor siguranţă. cu harta înfăşurată în mână.Căpitanul era mulţumit. N-am priceput care era legătura dintre ceapă şi hartă. emoţionat: „Bine jucat.” Când căpitanul s-a întors în cabină. aproape că nu mai vorbeam. mai curând nişte inscripţii scrijelite cu cuţitul pe o bucată dură de piele.. În dimineaţa următoare. mai mult ca sigur din cauza piciorului bolnav . denumirile deveneau mai sinistre: într-o dimineaţă ceţoasă am lunecat în Marea Şerpilor. aveam să aud asta în alt fel: când i se scot cătuşele... Pe masă. un naufragiat curajos şi-a folosit propria piele. Din ziua aceea.. scrijelind-o cu o piatră ascuţită. Când am intrat în Mlaştina Epidemiilor. nu ştiu dacă din vinovăţie sau de frustrare (văzând truda atâtor luni cum dispare în valuri). contra-maistrul însuşi mi-a pus o pătură pe umeri. — P-p-piele? De oaie? — Piele de om.. învecinat cu Lacul Viselor. şchiopătând. nu-i aşa? — Asta. pe măsură ce ne apropiam de destinaţie. Anibal Lector e un anibal îngrozidor care are drept brincibală galitate viciul giditului. singura legătură era că ambele . Sau. „Dagă veţi gjdi această gartă.. musule. Am decojit ceapa şi am muşcat din ea.. era. — Cred că ţi-ai câştigat dreptul să citeşti ce ai salvat. înfrigurat. transformată într-o pasăre neputincioasă. pentru a face harta asta. — Ceapa îţi dă vitamine. nimeni n-ar fi fost socotit laş: doar soarta ne împiedicase să mergem înainte. să-i vorbească timonierului. Toţi au rămas paralizaţi văzând acea formă dreptunghiulară cum planează în aer în direcţia apei.am văzut ostilitate în unele priviri. de fapt. în Barea Uidării. dar când a spus asta . în loc să ne cufundăm în disconfort. înfăşurat în pătura pe care mi-o puseseră pe umeri. desfăşurată. încebând de la baralela 112. dar nu mai puţin curioşi. cu buzele vinete. Şi cu ochi plângăcioşi. Ai fost straşnic. e semn că aţi dezgoberit drumul spre bârlogul unui ciudat anibal. La confort. Propria piele? Găsesc că-I cam exagerat. ne-am fi înapoiat. ajută la evitarea scorbutului. Eu revin peste o jumătate de oră. tremurând de frig.harta şi ceapa .dar nu era cerneală pe hârtie. mai bine zis. primul lucru pe care-l face prizonierul e să se plângă că-i e frig la încheieturi.şi harta a fost luată de vânt. Nu din partea lui Keequog sau a contramaistrului.Puţin câte puţin. m-a întrebat: — Ei? Ai reuşit să citeşti? — Da. Căpitanul mi-a înţeles nedumerirea şi a explicat că. nu era nici o legătură. rotind 36 grade. numită aşa pentru vreun motiv oarecare.că datorită mie continua aventura . Cât despre mine. dar am sfârşit prin a onţelege: dacă nu aş fi recuperat harta. — Ce crezi că-i asta. o aleg întotdeauna pe a doua. şoptind. lângă un coş cu ceapă. numită aşa pentru. dar de fapt le place orice. harta. şi pentru asta ai să fii răsplătit. Asta e portugheză veche? . numai viciul giditului a debăşit abeditul lui Anibal Lector. a explicat. Pielea unui tovarăş de suferinţă? Da. iar negura încercuia nava. — Îhî. căpitanul şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. în loc să mă trimită pe platforma gabiei. — Ştii să citeşti? Am făcut semn că da. Mănâncă şi simte-te ca acasă. Inzula se află la o zută douăzeci de bile spre Sud. am început să citesc harta scrijelită pe piele de om. în loc să ne aventurăm în necunoscut. Imediat mi s-au umplut ochii de lacrimi. Dar iată că. Ştiam să citesc mai mult sau mai puţin. — C-chiar i-adevărat? am bâlbâit. Stai jos. Datorită ţie ne putem continua aventura. Ne-am fi întors la cele cunoscute.erau un premiu pentru vitejia mea din ziua precedentă. căpitanul a alunecat. Se zice că. căpitanul a venit. la o deviere neaşteptată. Dar mai întâi. şi subiectul ar fi rămas închis. după micul dejun. în fine.

masa corpului va absorbi curara fără probleme. Mai văzusem.. Pare portugheză. de vreme ce autorul hărţii nu l-a identificat cu numele nici unei vietăţi cunoscute. cred fără nici o îndoială că există. căpitane? Căpitanul a ezitat o clipă. altfel mă mai trezesc cu vreo revoltă pentru tratament preferenţial acordat unui clandestin. Curara. acum ţi-ai mâncat ceapa. enormă în faţa mea.. — Dar. ca o gigantică anacondă. Ideea. mi-ai văzut harta. — Anibalector.. Anibal Lector. Tocmai făceam asta.. a spus căpitanul. Animalul Cititor nu. cum vă gândiţi să-l capturaţi.. — Şi chiar credeţi asta. dacă ar fi fost deja inventat. am fi folosit cloroform. care papagalicesc cuvinte fără să ştie ce spun.. dar e cam ciudată.. Căpitanul a ordonat să se strângă velele. — Şi dacă ar fi chiar un monstru. precaut. Şi la fel şi animalul. Anibal Lector nu disbreţuieşte garnea de om.. Ştii cum stau lucrurile. Trebuie să fie un soi de maimuţă uriaşă ce are o slăbiciune pentru cărţi. Dar despre insulă. marea şi cerul au decis să arate cine conducea de fapt lumea. era răgit! — Răgit? — Răcit! Căpitanul a scos un hohot mare de râs. Încearcă să citeşti cu voce tare. o formă fluidă. adică Cititor. urcioare asemănătoare. ca să evite ruperea catargelor. Căpitanul şi-a frecat mâinile. Iar eu eram vânăt de frică. — Şi dacă iese rău? — Dacă el va fi chiar atât de mare cum o indică relatările. cu febră. Poate pentru că e scrisul vechi. necum un animal pierdut într-o insulă pierdută. gelatinoasă. Urcă pe platforma gabiei. — Vechi. contrazicând legile gravitaţiei... chiar dacă nu e mâncarea lui faborită. — Ştii ce-i asta.. O fi mai curând precum cacaduul sau gaiţa. mai mult pentru el însuşi decât pentru mine. am mărturisit. Timpul a părut să încremenească. Marea însăşi era vânătă. Bun. Era prima dată că-l vedeam râzând. evident. a adăugat căpitanul. Anibalector vrea să spună doar. agăţat de plasă. Şi ciudat animal trebuie să fie.. — Insula există. iar contramaistrul mi-a făcut semn să cobor de pe gabie.. printr-o mie şi . musule.” — Ei? — Nu ştiu. La sfârşitul după-amiezii. cu tot timpul de pe lume ca să ne strângă în inelele ei mortale. când l-am simţit înfăşurându-se lent în jurul meu..a sosit abrupt ca o întoarcere a paginii.. — Animal Lector. în cambuză. dar fără să înţeleg. când descopăr. pe naiba. că peretele acela lunecos era cel mai mare talaz pe care aveau să-l vadă vreodată ochii mei. aproape solidă. O otravă inventată de indienii brazilieni. Sărmanul care a scris rândurile astea era evident rebegit de frig. otravă? — Nici mie nu-mi place ideea. mulţumit să am un pretext ca să-mi mişc buzele în timp ce citeam: „Anibalul Lector e un anibal foarte mare şi de aceea are nevoie de multă alibentaţie. Doar asta: o brută păroasă care citeşte. Şi aşa am făcut. practic nu mai citeşte nimeni.. a spus căpitanul. N-a fost timp să se işte vreo revoltă în echipajul care ar fi fost gelos pentru oarece tratament special acordat bietului dumneavoastră clandestin. mai degrabă: bur şi simblu bortughcză. şi o mai fi încurcat lucrurile. înaintând în tăcere către mine. Mai mult decât cenuşiu. — Insula există. Otravă? — Atunci. am înţeles că poate era ultima mea viziune înainte de moarte: o mare purpurie. Poate mirosul hârtiei. Dar nu putem risca nimic. — Dar. Şi. fiindcă un naufragiat e mereu expus umezelii şi intemperiilor. înţelegând.. Diferitele tentative eşuate de a-l vâna sunt dovada că trebuie să fim pregătiţi să înfruntăm o vietate de o forţă neobişnuită. — O să-l omorâm? — Sper că nu. dacă o să întâlnim acest Animal Hector. E momentul să te duci la treabă. verticală. E cababil să deboreze o gireadă de boi şi. am repetat. Are patru bâini la cabătul labelor. Mă dem chiar că îmi bine şi mie rândul. că de citit. de parâme) şi am rămas neînfricat. — Atunci. eu stăteam agăţat de scara de frânghie (mă rog.. apoi a scos un urcior de metal din dulap. Foarte răgit! Ceea ce e normal. de citit.. Din clipa aceea parcă am fost supt printr-o spirală a timpului. Singura explicaţie e următoarea: omul care a scris asta.— Eu aş zice.. Furtuna ne-a luat prin surprindere . simţindu-mă ca un idiot. cerul era vânăt. Ce naiba. musule? Căpitanul n-a aşteptat să-i răspund. — Dar clar că e un animal care citeşte. căpitane? — Un animal cititor? Da şi nu. — Bortugheză? — Nu vezi? a râs căpitanul. este să-l capturăm viu.

. De asta citesc.. poate că aşa ar fi. întreb: — Ci-cine eşti? De unde vii? Unde te duci? Sunt poetul Bocage. salvând harta confecţionată din piele de om. ar fi transportat cărţi. şi cu totul altceva să te afli chiar în faţa animalului. Iar silueta se înclină în direcţia mea. Ce eşti tu? Trebuie să aveţi înţelegere faţă de mine. a doua oară. Aaah! Ţipătul îmi rămâne sechestrat în gâtlej. în noaptea aceea nu puteam fi un bun partener de tenis. Dacă aş fi fost mai în vârstă. răspândite pretutindeni.. Oase şi cărti. din bolta căreia picură şiruri de stalactite. Totuşi. dacă se poate vorbi de o frică împanicată. Se prea poate ca din cauza acelui în groapa sură. cărţi şi iar cărţi. pe jos se află ceva foarte diferit de ceea ce ar fi de aşteptat într-un sanctuar: sute.. Nici nu ştiu cum. dar eu. Era mult mai rău decât un mit: era un monstru real. — Tu. dacă ar avea chef. proeminentă. dar una era să te gândeşti la existenţa lui în confortul corăbiei. pesemne.. Nu ştiu de ce.. băiete. hârci. preschimbate în mătănii de ceară. panica mea era oricum.. Unul dintre pereţii peşterii are o enormă cocoaşă. tu vorbeşti? Chiar vorbeşti? — Păi. confirmând că nu. Hotărât. în loc de aur negru. de înălţimea a trei etaje.. Monstrul a scos ceea ce. Tu nu vorbeşti.una de circumvoluţiuni. nu-i aşa? Te-am auzit vorbind în somn. e o siluetă. doar ciudată. marea se săturase să mă aştepte şi hotărâse să vină chiar ea după mine.. stânca se mişcă. precum încărcătura revărsată a unui petrolier... Cărţi. Atunci cum o fi în picioare? Un monstru care ar putea să mă facă bucăţele. nu era un mit. nu-i aşa? — T-tu? Tu eşti Anibalector? Nemăsurata făptură a făcut semn că da. Ştiam că plecaserăm să-l vânăm pe Anibalector. cum ar spune Tennessee Williams. sunt mai puţin nemângâiat când recit tare aceste două versuri. cu bunăvoinţă. pare să facă ecou. Vocea acelei stânci vorbitoare este profundă şi cavă. nu e o stâncă. numai iraţională nu. remarc cu groază.Nu. te-ai trezit. . poate mii de oseminte. Sau asta sau... aş fi căzut chiar acolo./în groapa sură. Părea să stea aşezat. Oi fi auzit bine? Tremurând. O siluetă nemăsurată.. Depind mai puţin de bunătatea străinilor. Insula Mă trezesc într-o peşteră imensă.. dacă. Clarul de lună se oglindeşte scurt în ceea ce ghicesc a fi ochii. am bâiguit. E. În schimb. fulgerat de un teribil infarct. Sau vei fi nimerit aici din întâmplare? Te duceai la cinema şi ai încurcat strada. — Ce te miri atâta? a întrebat monstrul.. o stâncă neagră. — Tu eşti portughez. din căpăţână. Aminteşte parţial de un cântăreţ de jazz care şi-ar controla vocea ca să nu provoace un cataclism cu vibraţiile laringelui. Dacă tunetele ar avea voci. Eu sunt om! . Deodată. deadevăratelea: — Aaaaaaaaaaaaaah! Silueta răsare parţial din umbră.... Numai că accentul mi se pare. acum. După cum se vedea. o gaură neagră. vin de la cafeneaua Nicolo şi plec în lumea de dincolo dacă tragi cu pistolul. agăţat de o frânghie. inima ameninţă să-mi sară din piept şi să explodeze în toate direcţiile. De două ori reuşisem să scap de setea nesătulă a apelor . pare o catedrală preistorică. dar îmi adun suficient curaj ca să strig. ciudat. Rămân mut de uimire. aproape că m-am înecat.. Dar. plină. cărţi. O voce groasă gâfâie: — În sfârşit. O macabră maree a depozitat acolo rămăşiţele pământeşti a sute de oameni. cu mâinile atingându-i picioarele. cărţi şi oase.. simt mereu că la mine se referă.. băieţaş? — Bine. Făptura m-a privit cu o oarecare curiozitate. E mai autonom. Era chiar foarte raţională. sau grota.. Şi cărţi. cărţi. Deşi nu mă cheamă Bocage. Tibii... — Nu. Nu e propriu-zis dezagreabilă. Nu-ţi place Bocage? — Ce-ce anume? — Eu ador mai ales sonetul acela care începe aşa: Bocage eu nu mai sunt!. judecând după osemintele care se amestecau printre cărţi. fără parteneri n-are prea mult haz. — P-poftim? — Bocage. eram cuprins de cea mai totală panică.. O mare de oase. — Mă întrebi cine sunt? Ce sunt? Credeam că ştii.prima oară pe chei.. în clipa aceea. Nu. — Ce-ce. Ca bomboana de pe colivă.. clavicule.. — Şi. Nu. Peştera.tu vorbeşti? am repetat. în care se reflectă lumina lunii. s-ar putea lua drept un oftat: — Dar vorbitul e ca tenisul.

sigur. şi stă aşezat ca să vadă petrecându-se lucruri. fiu de târfă. dar m-am străduit să vorbesc. am minţit. Stânca a părut să chibzuiască la cuvintele mele. o gorilă? O gorilă de dimensiunea a zece elefanţi. Asta-i bună! Monstrul s-a domolit până la urmă. — Rău.. aş fi fost furios... Iar el a continuat: — Ascultă. fireşte. Eu nu voiam decât să mă ascund.El m-a măsurat cu privirea. telenovelele.. eram confuz. am răspuns.. Colosul şi-a încruntat fruntea.unul din noi intra în flagrant delir. nemernic..... am ezitat. Doar nările aveau suficientă lăţime ca să încapă acolo un om. M-am temut că putea să-mi cadă în cap o stalactită şi să mă tragă în ţeapă peste osemintele semenilor mei. — Telenovelele? a urlat monstrul... nu. mai mare decât o poartă. poate că uita să-mi facă la fel ca celorlalţi. Nu stai să te zgâieşti la un perete vorbitor! Monstrul a lăsat să-i cadă lăboaia jos.. — Şaptesprezece? m-a luat el în râs. Tu nu? — Da.. Câţi ani ai? — Şa. ca să se scobească în dinţi. Răgetul lui a răsunat în peşteră. Cine mă urăşte îmi dă numele cele mai rele: ticălos. Mai scurte. dar este exact contrarul.. Cine mă iubeşte îmi spune altfel. dar n-a ieşit aşa. — Vreau să spun. chiar prefer nuvelele în locul romanelor. — Dumnezeu. Se dau multe jocuri la televizor. — Televizorul.. asta ar însemna că maimuţa ar fi creată după chipul şi asemănarea Lui. Eu sau universul întreg. Tu cunoşti Biblia? — Sigur că o cunosc. Cât timp îl îndemnam să vorbească. eu? Ha! Ha! Ce idee prostească! Uită-te la mine. Şi novelele. cu o oarecare uşurare. Aveţi şi voi nişte idei. şaptesprezece. Altul să fi vorbit aşa cu mine. de exemplu. ... animal scârbos. — Dacă aş fi ce ai spus. Eu sau universul . — — Tu. sper. fireşte.. Razele lunii i-au luminat faţa. — Da. Mai sunt concursurile. o cunosc. Nu. Asta-i viaţa. Dar n-am zis nici pas. — Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău.... — Tu. Şi chiar a râs: — Dumnezeu. — Atunci ce eşti? Cum de vorbeşti? Cum de ştii să citeşti? — Ce sunt depinde. — A! Asta-i altceva. E ceva care. voiam să spun. Îţi dau doisprezece şi e şi-aşa prea mult.. pierdut. respingător şi josnic. Monstrul a făcut o strâmbătură oribilă care se poate să fi fost rudă îndepărtată a vreunui zâmbet: — A. de-ar fi fost asta singura mea temere. — Să vadă petrecându-se lucruri? Ce anume s-a întâmplat ca să facă să se întâmple lucruri? — Păi. a mârâit... băieţaş? — Tu...... — Nu mă refer la asta. chiar citit. Simţeam că aveam febră. spulberând prin aer o sumedenie de oase. Şi a ieşit din umbră. Cu siguranţă auzise deja de aparatele electrocasnice. Acum aproape nimeni nu mai citeşte. Altă întrebare? — Cum vorbeşti? — Cum vorbesc? Straşnică întrebare. În fine.. şi nu. domniilevoastre. cum spune cartea cea bună.Vreau să spun. — Nu citiţi? Atunci ce faceţi? Cum vă petreceţi timpul? — Păi. băiete. Eu. dacă se poate numi faţă masa aceea enormă şi neagră. Omul ia loc cu telecomanda în mână. — Eu aş zice mai curând puştan. aplecată spre mine. dar n-o cunosc. pentru că aveam deja cincisprezece ani şi el acum părea dispus să mă jignească.. Cu gura. părinţii tăi ştiu că umbli pe-aici la ora asta? — Sunt orfan.. Poate să pară acelaşi lucru. celorlalţi ale căror rămăşiţe erau răspândite prin peştera enormă. Mi-aduc aminte că mi-am spus. nici cititul nu e. Acea stranie făptură era vag asemănătoare cu. dar mai comode. nuvelele. Tu eşti Dumnezeu? Sau vreun soi de zeu. Ai citit-o sau n-ai citit-o? — De citit.. privindu-i gura enormă şi rugându-mă să nu-i treacă prin gând să-mi ceară cu împrumut vreun braţ. de cel care mă vede.. aproape împingându-mă în prăpastie cu forţa plămânilor săi.. Monstrul a clătinat din cap... fiindcă manifesta mai degrabă supărare decât surpriză. că mai bine cu privirea decât cu o lăboaie.

ştii foarte bine că-i aşa. N-ar mai fi existat niciodată pelerin pentru nimeni. s-a nimerit. Ei bine.. s-a nimerit.. dacă mai sunteţi pe-aici. pe urmă a grifonilor şi a himerelor. Să înveţi să citeşti singur. ce pot să-ţi zic? Sunt un individ care are nevoie de multă hrană. fire”... — Dar vorbeşti foarte bine portugheza. — N-nu.— Ştiu. fără nimeni cu care să vorbeşti. Imoral? Imoral e să le faci celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie. Dar am avut timp şi răbdare. nu face pe prostul. Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci. dar cu mine aşa stau lucrurile: vreţi să mă vânaţi? Foarte bine.. Timp şi răbdare. — Găseşti că e frumos să veniţi aici.. nu-i aşa? — Am fost. până s-a isprăvit... ca în rusă. vrea ca totul să fi rămas la fel. Nu fi atât de susceptibil. dar mi sa acrit de refrenul ăsta. Cât priveşte limba ta. — Păcat.. .. rusa.. nu i-a spus nimeni că Făcută-i lumeantreagă din schimbare Şi zilnic are-o nouă însuşire1 Nările lui Anibalector au sforăit cu atâta forţă că mai. ştiu. ce facem mai întâi? Şi întâmplarea face că am câştigat până acum întotdeauna eu: capete. mă capturaţi.. ebraica. Radian. mă descurc şi în kirghiză. atât cantitativ. Sonete. Univers. — Dar asta se numeşte canibalism! Monstrul şi-a schimonosit buzele în ceea ce am presupus a fi un zâmbet cinic: — Caniba.. mai să cad jos. că-ţi face rău la bilă. Ajunsesem să cred că încetaserăţi să mai existaţi. Iar când prind nemţi. Vrei să ştii cum am învăţat să vorbesc. împreună. Uneori. îmi place mult Garrett al vostru. Se vedea că era stânjenit. — Păi. Dar în ultima vreme a început parcă să se mai rărească. — De-adevăratelea? Chiar mănânci? — Îmi place mai mult decât orice limba portugheză. să-ţi explice măcar cărui sunet îi corespunde fiecare literă. Cap sau pajură. am răspuns. şi cele ale cărţilor care. Mi-am dus dosul palmelor la gură. — Nu ştiu despre ce vorbeşti. imoral. tr.. O să-mi ruginească limba.şi P era R. Cine eşti tu. Tu chiar mănânci oameni? Făptura a luat un aer modest: — Păi.) după mine. cum procedaţi voi de atâţia lustri? O. cât şi (jur că nu spun asta ca să te flatez) calitativ. uite. mandarina. de exemplu. mai întâi vă mănânc şi pe urmă. — Ascultă. pelerinule? Nimeni! Mai ales mă irită fantastic soţul care se întoarce după douăzeci de ani şi. sluga dumneavoastră. — Şi nu se găseşte nimeni să-i dea o pereche de scatoalce bărbatului ăstuia. umbundo. care se-ntoarce numai ca să le facă tuturor viaţa amară? Dacă era 1 Vezi sonetul „Se schimbă toate: vremi. poloneza. ajung pe coastă.. I-am spus delicat omului de la bucătărie Că le preferam calde Fiindcă măruntaiele (gătite după reţeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci. traducere de H. olandeza. asta pot să-ţi garantez. Mai întâi aţi pornit în căutarea oamenilor fără cap. micuţule. îngrozit: — Tu. Sau poate mai curând indignat. poemul meu favorit e unul de Álvaro de Campos2: Într-o zi. Şi mai sucit. maghiara şi islandeza. să naibă cine să-ţi lămurească un dubiu. într-un timp era ce-mi ajungea cel mai mult. pe urmă a unicornilor. De exemplu. Ştii că e foarte greu să nu ai o bibliotecă publică pe-aproape. Şi. mă trezesc că citesc pentru a n-a oară aceleaşi cărţi. sârbo-croata.R. eu sunt foarte prietenos. 43. p. Uite. dar vreau şi eu ceva: vreau să am ce mânca la prânz.tac! şi se încheia socoteala. să încercaţi să mă vânaţi. fac drob.. Mulţi ani am crezut că O era L . Dumnezeule. l-am lăudat. în afara spaţiului şi a timpului.. i-aş fi smuls capul dintr-o muşcătură . — Mulţumesc.. se întâmplă uneori. Dar pesemne că nu mai sunteţi o ţară de marinari. engleza. linguşitor. N-a fost destul că aţi dus un rinocer la ambasadă Papei sau un biet indian în dar reginei. Bucureşti. desigur. La mine a fost invers.. (N. Aşadar.. voinţă. Mai vorbesc destul de rezonabil suedeza. Şi a mea. mă gândesc că voi învăţaţi să vorbiţi înainte de a învăţa să citiţi. 1974. — Mă bucur să aud asta. Vorbesc limbile naufragiaţilor care se varsă pe insula asta. Evident. într-un restaurant. cum?! — Canibalism! Să-ţi devorezi chiar semenul. încă mai existăm. două lucruri care. tâmpitul. Ed. după aceea. din volumul Luis de Camões. nu te supăra. mai preţioase pentru mine decât dublonii de aur sau colierele de diamante. fac aproape cât inteligenţa.3 — Dar asta-i imoral! — Imoral. trebuie să-l mai şi arătaţi în circurile voastre pe subsemnatul.

— Cu uşurinţă? — D-ddda.. din volumul Fernando Pessoa. barem? — Ş-ştiu. Chiar şi aşa. în sânge. de o maliţioasă bonomie.... — Va trebui să te străduieşti ceva mai mult decât mai mult sau mai puţin. — Sultan? — Ţi-aş fi recunoscător să nu mă mai întrerupi. iar la sfârşitul fiecăreia să-l menţină pe . cu enervarea.. — Eşti dispus să schimbi nişte idei cu mine pe o temă? — Sunt.. 289. Sau de o bonomă maliţie: — Dar eu nu sunt semenul vostru! Asta-mi mai lipsea. frica. este inginer naval şi admirator al lui Whitman. Pe cât posibil. argumentam. iar el. Anibalector s-a uitat la mine cu o privire neîncrezătoare. Spune-mi atunci ce ştii să faci? — Să fac? — Ca să devii util.)3 Vezi „Măruntaiele după reţeta din Porto”. pot să vânez. n-am nevoie de cineva care să-mi spună poveşti.2 Un heteronim al lui Fernando Pessoa. trebuia să scap de încăpăţânări. era un zâmbet. Am descoperit că sultanul la care se referea era cel din O mie şi una de nopţi. Bucureşti 2002. Mă aflam în faţa teribilului Anibalector. — P-pot să gătesc! — Mie îmi place carnea crudă. presupun. Am decis să fiu la fel de brutal şi direct ca el: — Ai să.. — Şi. p..) Da. — Foarte bine. căruia o anume Şeherezada trebuia să-i spună câte o poveste în fiecare noapte. — Foarte bine. Ai să mă omori? Anibalector s-a uitat la mine cu ceea ce s-ar putea desemna drept curiozitate: — Vrei să te omor? M-am indignat: — Ce întrebare e asta? — Da sau nu? a mugit el.. Aşa nu ajungeam nicăieri. Uneori Keequog sau contramaistrul povesteau anecdote. iar el nu se gândea decât la un singur lucru. Eram furios. se poate şti? Ce era atât de nostim? Şi atunci am înţeles. Cu toată conversaţia. am mărturisit. — Foarte bine. Fapt e că nu se putea vorbi cu el! Şi nemernicul continua să râdă... mă făcuse să uit de frică. îmi pierise. — Mmm. dacă se poate spune. traducere de Dinu Flămând.. cu duelul de cuvinte. Dar simt nevoia de cineva cu care să discut. seara. aproape blând. red. Un zâmbet. Mai mult sau mai puţin. n-am nevoie de cineva care să-mi spună poveşti. Cineva care să-mi spună: Măi băiete. În fine. nu ştiu.. Atunci poate n-o să te omor. — Ştiu. Tu ce spui? — Păi. Nici asta. — Poate? — La fel nu ai vrea să-ţi smulg un picior ca să ciuglesc ceva de probă. — Sigur că nu! am exclamat. a strigat cu răceală An&alector. ar fi bine să schimbăm nişte idei pe această temă. Ştii să citeşti. — Atunci stăm rău. tu? — Le-am făcut pe plac. de ce să continui să mint? — Nu ştiu să spun poveşti. Şi aşa am început să citesc în timpul zilei cărţile pe care Anibalector mi le indica şi pe care. Ed. M-am înfiorat: — Nu. Atunci.. (N. — Ş-ştiu .. Anibalector a mârâit: — Ştii să spui poveşti? Mi-am amintit de nopţile pe corabie. Să râdă de ce. După cum spuneam. teribilul Anibalector.. le comentam împreună. — Fiindcă am prins deja unii care mă rugau să-i omor. În biografia pe care i-o alcătuieşte... — Eu nu vreau să mă omori. Nici eu nu sunt un sultan.. Odă maritimă şi alte poeme. tr. Am încremenit.. Univers. (N. descurajat. Ce idiot! Eu argumentam.

dacă eu spun da. întrebi tu? Eu n-aş fi atât de radical..pe care lam petrecut în peştera lui Anibalector. Nu zic că trebuie să ne supunem. — De ce? — De ce. Şi mă enervam pe mine: cum e posibil ca un. Am citit poveştile cu ciomăgeli la bâlciurile din O Malhadinhas. ştiam că nu eram la înălţime. a se lăsa dus de curent. De ce s-ar cădea ca eu să încetez a fi eu numai pentru că-l aud pe altul cum gândeşte? Şi cum aş putea eu să încetez a fi eu. El voia pe cineva cu care să vorbească despre cărţi şi ce puteam eu să fac (spre binele meu) decât să mă străduiesc să fiu la înălţime? Între timp însă.. era de nepreţuit. un paragraf. dacă ea spunea poveşti.. deşi mie mi se păruse mai curând cronica unor copii care.. chiar dacă aş vrea? Să se fi inventat oare deja chirurgia plastică pentru spirit? Totuşi. Şi . de ce. Mai lung. era rege. L-am citit pe Jules Verne şi al săuOcolul pământului în 80 de zile. Unele cărţi îmi plăceau mai mult decât altele. pierdut pe o insulă la capătul lumii. de un oarecare Rubem Fonseca. Sigur e că adora să dueleze cu mine . Anibalector. în ţara mea. — Cărţile sunt ale dumitale? m-am hotărât să-l provoc. alături de un monstru de erudiţie.! Tot aşa am aflat şi că Ar fi bine să schimbăm nişte idei pe această temă era titlul unei cărţi a unui oarecare numit Mário de Carvalho.. chiar.de exemplu. Şi aşa am început să citesc câte puţin din toate. — Te autorizez să subliniezi cărţile pe care le vei citi aici. La fel mi se întâmpla să mă întreb dacă Anibalector voia un interlocutor sau un discipol. Să fi câştigat eu atâta încredere în el? N-ar fi fost mai înţelept să mă tem că nu eram altceva decât o jucărie (un divertisment) pe care Anibalector ar strivi-o de îndată ce ar înceta să-l mai distreze? Poate. reuşeau totuşi să fie copii ..ceea ce.sultan suspendat în aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple în continuare.Că-Acuş-Ai-Să-Bei mi-a trezit dorul de ţara natală. deşi maltrataţi ca bărbaţi. nu-mi mai provocau repulsie sau frică.. sunt ale mele.. e aproape ca şi cum ai citi dublu. este doar titlul Şi din mijlocul lumii prostituate miam păstrat iubire doar pentru trabuc. Ce pot să spun? Chiar şi poezie am început să citesc. acele momente de descurajare nu erau decât asta: momente. Poate fiindcă cheia lecturii se află chiar în cartea pe care o citim. Nu ştiam că le-ai cumpărat. careţi spune ceva. povestea unor bărbaţi care n-au fost niciodată copii.sau să mă folosească pentru a duela cu sine însuşi. Tocmai făceam un lucru pe care. o carte era o întâlnire între două voci: a noastră şi a cărţii. aveam un mare stimulent: la fel ca în cazul Şeherezadei.. ce să fac. El probabil că nu vedea deosebirea. e semn că ai întâlnit un pasaj. Acum ne revine nouă să mulţumim pentru amabilitate şi să facem un pas către carte. cea a altuia care a fost omorât tocmai pentru că. dar nu mă gândeam la asta. dar am învăţat să apreciez.— Un cititor trebuie să se menţină neutru faţă de cartea pe care o citeşte. din câte îmi aminteam. Pentru Anibalector. nu ştiu.. prin faptul că este scrisă.mi se păreau mai complicate şi niţeluş cam. un animal. şi acolo exista un Gineto. la început. N-am citit în viaţa mea cât am citit în timpul acela săptămâni? luni? mai mult? . În anumite momente mă simţeam doar puţin mai mult decât o cutie de rezonanţă. e adevărat că cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii. trudiseră şi se jucaseră cu limba mea? Din fericire. A vorbi limba cărţii şi a se abandona în voia melodiei ei. un al doilea pasaj. la fel ca oamenii. am citit. Nimic nu-l poate face pe un adolescent să uite de problemele lui decât gândul că este singur pe o insulă pierdută. oamenii lucraseră. sultanul i-ar fi tăiat capul ... iar neînfricatul erou Plângi. nu era mulţumit când îi lipseau cuvinte sau argumente. în fine. Sigur. aşa că. Şi eu care credeam că acel „continuarea în episodul următor” fusese inventat pentru telenovele. ce avea să se întâmple oare când Anibalector se plictisea de mine? Cu diferenţa că. după el. nu-l făcusem niciodată la şcoală: învăţam. — Păi.. ciudat. deoarece când n-ar mai fi avut poveşti. E aproape ca şi cum ai fi găsit.. cea a altcuiva care a înnebunit devenind rege. pe Julio Cortázar şi al său Ocolul zilei în 80 de lumi. după cum stătea scris acolo. au ajuns chiar să-mi placă şi cele care.. în loc să-şi risipească forţele vâslind contra mareei. Şi să faci sublinieri într-o carte nu este nimic rău.. pe lângă alte inconveniente.. Şi o carte pe care a trebuit s-o citesc într-ascuns pentru că m-a făcut să plâng numită Esteiros. a făcut deja un pas mare către noi: e un dar.. am citit Cei trei muşchetari şi Aventurile lui Tom Sawyer şi Fraţii Karamazov şi Crimă şi pedeapsă şi Oraşul şi muntele şi Dinozaurul excelentisim şi Aventurile lui lonică-Fără-Frică. ar fi lăsat-o fără un loc unde să-şi atârne cerceii. o frază. dar trebuie să fim disponibili. Anibalector a arătat spre osemintele care. deşi erau ale semenilor mei. le poţi mâzgăli după bunul tău plac. Cartea. Am citit povestea unui bărbat care se credea rege. pe gratis. eu le citeam şi nu mi-era uşor să pricep întotdeauna care din cele două activităţi ar fi mai pretenţioasă. Ele nu aparţin nici unei biblioteci publice. iar asta. să ştie mai bine ca mine felul în care.

. tot carnivore. ca nu cumva să aibă larve . Ţiaminteşti de sonetul acela al lui Luís Vaz Camões pe care l-am citit zilele trecute? Nu cel cu schimbarea. şi te cufunzi din nou în versuri într-o altă zi oarecare. Stând şi reflectând bine. Având în mine partea mult dorită.. nimic. Să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi . În unele ocazii. Să ne cufundăm în picaj şi să încercăm să înşfăcăm prada. pe naiba. iar când ajungi acolo te loveşti cu nasul de un zid. Material de citit nu lipsea. mi-amintesc. — „Hm”. Să învăţ să nu-mi fie frică să citesc poezie. lasă-mă să-ţi spun. Să învăţ că uşile astea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate. E în stare să transporte un miel prin văzduh. treceau. nu-ţi bate capul.. sau nu.uneori atâtea câte pagini avea cartea. Chiar dacă nătărăul e convins că aşa a făcut. — Cum găseşti asta? mă provoca el. alteori. Iar dacă n-ai să înţelegi ce spune. — După cum vedem. Să plece şi să se întoarcă în altă zi. Un cititor. Cheia a rămas acolo. Nu întotdeauna e bine să ne apropiem de el cu o vocişoară suavă şi ochişori de amorez de mahala. aproape că s-ar putea spune că întreaga insulă era carnivoră. — Chiar?! — Aşa trebuie să ne purtăm noi cu poemul. în jungla aceea deasă şi periculoasă.. Niciodată să n-ai încredere în virtuţi prea abstracte. după unii. asta e partea în care el repetă ce-a fost învăţat. plante carnivore. ascultă doar ce spune poemul. Dar pe acestea Anibalector le dispreţuia. mai încerci altă dată.simţeam ceva şi mai straniu: îmi plăcea să învăţ. — Să nu-mi bat capul? Să nu-mi bat capul. nici chiar atât. Iar ceea ce a fost învăţat era: că amorulaşacumtrebuiesăfie trebuie să fie platonic.da. Autorul n-a plecat cu ea în buzunar. Tu înţelegi fetele? — Nu. — Si asta vrea să spună ce? —Doar atât: că până şi cel mai pur gând are nevoie de niţeluş corp. ei bine. nu ştiu dacă nu şi lunile. — Asta nu te împiedică să le găseşti interesante. cheia e ascunsă sub un preş sau un ghiveci... chiar intra în casă. n-a luat-o. am admis. până şi eu eram carnivor. Pur şi simplu.) — Nu-ţi bate capul cu ce vrea să spună poemul. — E o pasăre de pradă. Să învăţ că. nu-i aşa? — Între timp. Una e un text care intrigă. existau primejdii pe insulă pe care nu eram pregătit să le înfrunt: dinozauri carnivori.. şi alta unul încuiat mai ermetic decât o centură de castitate. Anibalector mă punea să citesc lucruri care mai-mai să mă facă să-i invidiez pe cei ale căror oseminte zăceau pe solul cavernei. Unele cărţi erau mai curând ca acele picturi ce imită uşi şi ferestre... chiar din cea din care nu se înţelege nimic. — În cel mai rău caz.. Alteori. tot atâtea câte rânduri avea. lumea încăpea toată într-o simplă literă. Uneori trebuie să fim precum condorul. M-am dus de câteva ori la vânătoare cu Anibalector... — Şi dacă nu reuşesc să înşfac prada? — Dacă nu reuşeşti şi ea fuge şi turma se risipeşte. celălalt: Transformă-se amantu-n preaiubită Prin vrerea multei sale-nchipuiri. e-n regulă. să te aeriseşti. Dar e acolo. fiindcă. — Hm. cum adică? — Te duci să dai o raită. Anibalector îrni aducea mai cu seamă fructe. — Hm. chiar ca să vadă dacă a înţeles cum trebuie. insecte carnivore. Aşa-ncât nu mai am altă dorinţă. — Da. Anibalector îmi sugera să nu mă îndepărtez mult de peşteră. ca să vadă dacă de astă dată merge mai bine. a spus. în unele ocazii n-are altceva de făcut decât să aibă răbdare. Zilele. chiar dacă nu mă împiedica să le citesc. şi mai erau şi alte forme de petrecere a timpului decât să-mi risc viaţa.. Trăieşte în Cordiliera Anzilor. poţi să fii sigur. lilieci carnivori. dar asta nu-i pentru el. — Ştii ce-i un condor? — Nu chiar. El nu mă ţinea prizonier. acolo pe piscuri. Cu toate acestea. pe care eu trebuia să le cercetez cu atenţie înainte de a muşca din ele. Amorul viu şi pur din care-s plămădit Precum materia simplă-şi caută forma. Şi dacă tot n-o să înţeleagă nici aşa? — Să înţelegi nu-i cel mai important. săptămânile. deşi în ultimul timp nu mi-am exersat prea mult această calitate. ca de exemplu asta: În labirintul unui labirintodont stă un gigant păzind un pont (Şi astăzi mă mai întreb ce-o fi vrând să însemne. Doar că după aceea replica lui este: da. — Dar. aidoma unui prădător.

reuşeam deja să citesc. nici nu-ţi plăcea. — Îţi place? — Da. Dacă o prăjitură chiar nu-ţi place. când.. până şi zgomotele junglei de afară. despre care Anibalector a spus că ar fi bine să le păstrez pentru bătrâneţe. am crezut că o să mă bată .nici nu voiai să-i cunoşti ieşirea. rătăcit.. când se trezeşte. romane. de Proust. Mi-am potrivit mira pe arborii din curte. mă simţeam ca puştii care aruncă într-ascuns legumele la gunoi şi pe urmă spun că au mâncat tot. dar că dimensiunea implica densitate. era formă. Dar şi lui îi plăcea să-mi întindă curse. Ba chiar ştiam şi că. o mănânci totuşi? Răspunsul e: depinde. ştii? A fi disponibil înseamnă şi a fivigilent. deşi erau în locul picioarelor.. Toată ziua fac asta. Era nevoie de multe liane.. ca de obicei.. Doar că n-am aruncat cartea pe jos. — A. Acum câtva timp nici nu înţelegeai.. credeam că-l păcălisem. mi-a întors spatele şi a plecat. de multe pagini. Şi a adăugat. cititul serveşte la ce? Anibalector a ridicat una din lăboaiele lui cât casa care. — Ce părere ai? Am ridicat din umeri: — Pare nostim.. O clipă. Eu găsesc căi de neînghiţit. Care-i cartea? — Nu-i o carte. Până când am explodat: — Dar..— G-găsesc că e bine. ca să capeţi încredere în gustul tău. — Nu pari foarte entuziasmat.. pe sub rigolă. După un timp. — Nu trebuie să-ţi placă totul. cu un zâmbet pişicher: — Norocul tău e că ai un profesor bun. are surpriza să. — Sunt pur şi simplu uimit cum de-ţi poate plăcea asta. Şi pe ea erau scrise doar următoarele cuvinte: Când s-a trezit. Rezultatul e că. vei învăţa că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cele care nu servesc la nimic.vreau să zic. tinere şi descreierat amic. pentru a avea senzaţia că te-ai vârât într-un labirint căruia nu-i cunoşteai .fără să pricep nici o iotă din ce spunea: Canonadă. E doar o pagină. volum înseamnă calitate. cu ochii de n-arfi. băieţaş. . dar contrarul nu era nici el exclus.. — Tot e un progres. S-a înapoiat abia a doua zi şi niciodată n-am mai abordat subiectul. Dar nu. tocmai din tinereţe. nici o problemă.. şi eu. spre deosebire de zicală. O picătură de apă a căzut dintr-o stalactită. dar n-am rezistat: — La nimic? Ce tâmpenie! Anibalector a rămas cu ochii la mine. Capul tău nu-i o ladă de gunoi în care arunci cărţi. Iar eu. trebuie mai întâi să ţi-l educi. Anibalector a spus doar: — Într-o zi. de asta nu mă mai îndoiam. oricât m-aş fi forţat. Eu ştiam că trebuia să tac.. Anibalector m-a păcălit: — Ascultă. poţi să-mi spui ce părere ai despre povestirea asta? — Sigur. Ca să nimeresc. tot nu ştiu sigur la ce serveşte o carte. Dar cred că ştiu ce ar spune Anibalector dacă ar fi aici: Cu atât mai bine. da? P-perfect. De acolo au venit să mă cheme.. aveau şi policari. Împuşcăturile pe care le-aţi auzit au fost din cauza unei certe nu de om. Cauza unui miel: un miel alb. după atâţia ani. mândru. Supărat. Doamne păzeşte. să mă strivească. cu plăcere. la urma urmei. încercam să citesc o carte a unui brazilian numit Guimarães Rosa . dinozaurul era încă acolo. îmi place. Un moment... părea că totul încremenise. Dar într-o zi. Sau. dar eram deja destul de măricel ca să mă lupt cu cele o mie de pagini din Război şi pace al domnişorului Tolstoi şi rândurile dese din AnnaKarenina deja răsunau pe-acolo.. — Îmi place. Omul visa un dinozaur şi. A venit o zi când aproape că mi-am pierdut răbdarea. Nu era vorba numai de romanele-fluviu. — Foarte bine. pentru că era ceva ce-l înfuria cel mai rău pe Anibalector. În acele ocazii. era doar un gest dramatic. Şi-a unit celelalte degete cu degetele mari. Ca să-ţi creezi gustul. — Păi. lectura era de neînghiţit. Era o micropovestire a unui guatemalez pe nume Augusto Monterroso sau cam aşa ceva. dar nu înţeleg foarte bine. de romanele-junglă. — De plăcut chiar îmi place. Faptul de a fi voluminos nu era în sine o calitate. Se întâmpla să fie adevărat că începuse să-mi placă.dacă nu mă înşel Marele Sertão: Cărări . ofta Anibalector. Anibalector mi-a întins foaia. Fiecare le ştie pe-ale lui. Încă nu mă aventurasem în cele şapte volume din În căutarea timpului pierdut. În fine. le-a fluturat prin faţa mea şi m-a mustrat: — La nimic.

— Nici un „păi”. Marea diferenţă e că poezia se preface că prelucrează mai mult cuvântul. am răspuns mândru de mine. băieţaş. să luăm un roman. — Nu ştii? Eu să ştiu pentru tine? — Păi. Care rest? — Restul povestirii. dialoguri bogate. aprobator: — Pare. după atâtea progrese tehnologice. sper să nu fie chiar aşa. doar două versiuni ale aceleiaşi lumi....... parcă în căutare de păduchi. N-am înţeles: — Poate? — Asta nu serveşte la nimic. Chiar într-o zi când avea stabilită o luptă cu un tiranozaur („O poveste veche care se rezolvă astăzi”. iar romanul se preface că prelucrează mai mult realitatea. că nu sunt două lumi. în timp ce-şi pocnea degetele: — Acum că ai mai citit câte ceva. Pare incomplet. — Nu-i rău deloc. Anibalector a scos un zgomot surd din gât. — Ce spui? am făcut eu.Eu eram deja deprins ca Anibalector să-mi ceară altă lectură a aceluiaşi text.. — Nu există nici un rest. — Bine. Are gust de pui de găină. — E ceva ciudat. dar descoperă că. Dar într-o zi trebuie să. auzi. Anibalector m-a privit cu milă: — Măi băiete. a ripostat cuvânt cu cuvânt Anibalector. melodie. — Provizii pentru o săptămână. Anibalector a zâmbit. Îmi plac toate cărţile. mai există lucruri prin care încă mai suntem în epoca de piatră. Aveam impresia că nu era întotdeauna foarte mulţumit de mine. — Ca în poezie? — Chiar aşa. Nu ştiam ce să mai spun. Aud bine? — Auzi. — Poate. oarecum. să mă scarpin în cap. Şi restul? — Restul? Anibalector a făcut pe nevinovatul. Ia spune-mi. plin de sânge. Până acum e adevărat că ţi-am dat eu câte un brânci.. Povestirile cu adevărat valoroase sunt întotdeauna ca jocurile acelea pentru copii unde trebuie să unim punctele şi ni se cere să completăm noi înşine desenul. ascuţite. Mă tot gândesc la chestia aia cu cărţile care nu-mi plac. dacă romanul nu are ritm. ca să nu cazi de pe bicicletă? — Se întâmplă că mie. Dar rezultatul e acelaşi.. Doar n-o să porţi toată viaţa rotiţe laterale. cum făcea el de obicei. de exemplu. a spus Anibalector. — Ştiu. Aşa că am răspuns imediat: — Sau omul s-a trezit în secolul ăsta.. Anibalector a mai avut totuşi timp să-mi plaseze o problemă. ce cărţi nu-ţi plac? — Nu ştiu. Până şi o carte de proză trebuie să aibă un ritmcert. dar cu nişte braţe aşa micuţe unde voia s-ajungă? — O să mâncăm carne de tiranozaur? — Seamănă cu carnea de şarpe. — Şi? — Păi. dar cu un zâmbet de triumf pe mandibule. începem să ne apropiem de partea cu adevărat bună: cea în care tu eşti cel care comanzi. L-am imitat pe Anibalector şi am început. — Poate? . şmechereşte. — Poate. dar nu mai mult decât un roman de trei sute de pagini. Ceea ce face ca romanul să fie bun e o intrigă solidă. — Doar atât? — Poate să mai însemne şi că nu există o adevărată deosebire între realitate şi vis. S-a înapoiat pe seară. nu-i aşa? — Bogate? — Dinamice. — Acum am înţeles. vioaie.. a spus). — Doar asta? — Doar. Trebuie să recunosc că tipul avea ditamai dinţii. personaje credibile. m-a liniştit Anibalector.. — Desenul? — E un fel de-a spune. Ţâra după el carcasa tiranozaurului. Tocmai ai citit toată povestirea.

Chiar nu înţelegeam: — Dinăuntru. decât o povestebinepovestită. dar m-am întors cu capul spart.. pe atât de julit.. de asemenea.. Tu eşti instrumentul tău de lucru.. — Ia ascultă. îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust. Nu ţi se pare? A doua zi. De fapt. răspunsuf meu este: depinde. ca să văd programe nostime. ceva care se citeşte. furios.. dacă vrem ca viaţa să fie asta. Uneori vocea naratorului are nevoie de spaţiu. televiziunea să rămânem gurăcască. am hotărât să merg şi eu la vânătoare. încurcat. un covor cu un desen care poate să fie mai mult sau mai puţin laborios. Mă căiam deja că deschisesem gura. puteam şi eu să fiu încăpăţânat. Sigur.pe jos. nu toţi trebuie să fie telegrafici. Tata cumpărase vreo două. Dar. nici mama nu trecuseră de copertă. mai mult haz decât a rămâne pe loc. aşa-s lucrurile bune din viaţă. — Nu vine la noi. se învaţă prin practică. nu. În schimb. cum adică? — Dinăuntrul tău. — Complicaţia e că ritmul cert nu vine din afară. Pesemne că-l iubiţi aproape la fel ca pe Fernando Pessoa. stimulator.Nu înţelegeam. misterios. Adineauri am spus ţesătura textului. fiindcă e acelaşi lucru. nu ştiam nimic. nu va fi mai mult de atât. nu-i aşa? Într-o zi am făcut prostia să-l întreb pe Anibalector cum de nu are televizor în peşteră. Cartea ne obligă să călătorim. să vadă până . — Păi află că o poveste prost povestită poate să prezinte mult mai mult interes. — Nu ştiu să-ţi spun mare lucru.. eşti idiot sau te prefaci? mi-a tăiat-o Anibalector. trei cărţi de-ale lui. hm. rezultat al unui salt imprudent în direcţia unei liane putrede. uneori fraza vrea să se întindă. în primul rând.. Am făcut prostia să-mi găsesc o scuză: — Nu-mi plac cărţile cu multe virgule. nici nu merita spus.. am înţeles. la nimic nu foloseşte telecomanda.. Când voiam. Cititul e ca patinatul.. La urma urmelor. după câte ştiam. Nici n-am încercat să fluier. Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. să călătorească. Noi trebuie să facem un pas. nu se mulţumeşte cu o frază măruntă. — Şi a călători are. spui? — Da. oricâte butoane ar avea. da. Bine. Singurul Nobel portughez. — Poveşti bine povestite. — Televizor? a răcnit. — Bun. Nu am înfruntat nici un monstru (am lăsat sarcina asta mai prozaică pe seama tovarăşului meu de vânătoare). din însăşi ţesătura textului.. Textul e o ţesătură şi ţesătura e un text. sens. o poveste prost povestită poate fi de milioane. o ediţie de buzunar din Orlando de Virginia Woolf . Şi ce înseamnă o poveste bine povestită se poate şti? — Păi. pentru a alcătui un covor de cuvinte. Dar Anibalector se ambalase: — Viaţa nu înseamnă să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva care să te scoată din toropeală. — Ei bine.dacă nu mă înşel. Şi la ce-ţi trebuie aşa ceva? N-ai cărţi destule? — Păi. O carte ne cere să mergem noi la ea. dar e o prostie. citeşte asta. Aşa e. lucrurile nu vin la noi de la sine. poate o să-ţi fie mai uşor să înţelegi cu un exemplu. nici el. ce-ţi place? Mi-am umplut pieptul cu aer: — Îmi plac poveştile bine povestite.. fluieră cartea. aproape întotdeauna.ritm. Şi. — Păi. sare şi piper. Citeşte asta şi pe urmă vorbim. am murmurat. dar nu mi se pare cel mai bun mod de a ne folosi de ea. cuvinte -. înainte de a verifica dacă îmi putea susţine greutatea. să vezi dacă vine la tine. — Dar nu se înţelege nimic din ce stă scris aici! — Atunci trebuie să inventezi altă formă de a citi sau de a vedea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii. Adică. O povestebine-povestită poate să fie lucrul cel mai nesărat de pe lume. eram pe cât de fericit.. Pricepi? — Ce să pricep? — La naiba! Uite. Uite. — Da. — Găseşti? Anibalector a aruncat o carte .. gust. — Dar Saramago îţi place? Tare mândri trebuie să fiţi. împletirea unor fire diferite . chiar îmi aminteam de una cu eticheta premiului pe copertă. nu-i aşa? Asta-i viaţa. ci dinăuntru. Nu-ţi plac cărţile cu prea multe virgule. înţelegi? — Mai mult sau mai puţin.

da. ca o sfântă apărându-i unui mic păstor) înţelege că uneori paginile unei cărţi trebuie chiar să facă tobogan cu vorbele şi dacă te opui. am mârâit. şi conţine cea mai bună definiţie a stilului pe care o cunosc. chiar gata. Am strâmbat din nas: — Eu sunt o piesă defectuoasă? — Şi ce-i de mirare? Uită-te la mine. hip hop. GATA SĂ RENUNŢE. ne obligă să ne stăpânim.) Şi aşa am mai învăţat că. am admis.. ca să citesc o carte. dar râde de noi. colac peste pupăză nici povestirea nu avansează. hip!. voce. spune chiar că majoritatea cititorilor renunţă. — Vasăzică acum sunt şi şchiop. nu exista ceva numit o povesteprostpovestită. voce proprie. al unor trupe de comando. Dar Anibalector nu voia să se lase terminat. dar încă nu suntem acolo. idiosincrazie. ne face să suferim. sau vocea devine un talaz care se aude treptat până ce bubuie. oale de noapte. Dar trebuie să găseşti o vocaţie. — Tocmai asta-i ideea.. — Dar eu n-am avut niciodată multă vocaţie pentru. hip hip hop. ce-I drept. Şi că o povestebinepovestită putea. dar eram la fel de departe de corabie ca de cea mai îndepărtată stea din galaxia noastră. a fost singurul comentariu al lui Anibalector. ca o orchestră cântând un vals din care la început aproape că nu se aude nimic. căni.) La un moment dat. naratorul încetineşte povestirea intenţionat. temperament. şi urcă.. Şi totuşi. (Cu convingerea unei oi transportate prin văzduh de un condor. ca de obicei. hop!. am spus eu. Iar. dute acasă. la fel ca în dragoste.. ne înţeapă. cum ar spune Galileo. să te laşi dus detorent. hip!. deseori. pentru Anibalector. Iar hârcile sunt foarte utile. caramba.unde poate merge. e o voce care ne vorbeşte ca un sergent la antrenamentul unor forţe speciale.. generaţia ta nici măcar nu ştie să dea denumiri lucrurilor. ca să termine odată. — Da. urcă. Ascultă: Toată lumea râde de şchiop dar de şchiop nu râde cine iubeşte fiindcă doar cine-l iubeşte pe şchiop cunoaşte graţia cu care şchiopul saltă când se duce la pat. lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie. spune că (dacă vrem) putem renunţa. când o vei găsi. singura soluţie e să te laşi dus. gata. te îneci. înţelegi? — Înţeleg. sau le-ar sălta o broască în gură. parcă ar sughiţa. să fie mult mai dezagreabilă decât o povesteprostpovestită. cu o neprefăcută plictiseală: — De sute de ori. cu un craniu. am lăsat tibia care-mi servea drept crosă şi mam apropiat de Anibalector: — Pot să-ţi pun o întrebare? . — Stil. Eu sunt şi mai şi. că până la urmă e totuna. şi cititorul e gata să renunţe. paragraful ocupă deja o pagină şi jumătate şi fraza încă n-a ajuns la capăt. mă învârt. — Eu. doar sigle. (Ce pot să spun? Nu exista nimic altceva care să servească drept minge. — Eu nu sunt. dute de-ţi cumpără unul dintre romanele acelea siropoase care sunt întoarce discul şi cântă la fel. intră instrumentele... — Să spunem că. hop!. am priceput. transformată în canoe coborând pe şuvoaie sau nimerind într-o cascadă şi contorsionânduse toată ca să nu se lovească de pietre. şi după această avalanşă cititorul se simte silit să renunţe. În după-amiaza următoare jucam golf. poţi să-i spui cum vrei. până şi muzica voastră e o rămânere în urmă a vieţii. lef al ătnâc iş lucsid ecraotnî nici asta nu mai pricepi pentru că nici măcar nu eşti de pe vremea discurilor serioase. iar sergentul ne şopteşte la ureche Măi băiete. şi tună. du-te şi aşază-te în faţa televizorului să vezi un concurs şi să bei până cazi jos doar pentru asta eşti bun renunţă dragul meu pagina asta nu-i pentru tine acum nici măcar virgulecârji nu mai ai ca să te sprijini o mare piţigoi e prea îmbibat cu litere pentru camioneta ta nici nu mai reuşeşti să te concentrezi asupra frazei ai pierdut ritmul nici nu ştii la ce rând ajunseseşi eşti terminat mai bine renunţă. să te laşi absorbit de vârtejul cuvintelor. nici măcar nu ştiu dacă-i chiar de el (dar de părut. — Cartea trebuie să aibă stil. Existau figuri făcute din cuvinte cu sau fără viaţă în ele. Dar şi cititorul trebuie să aibă stil. O carte valorează tot atât prin ceea ce spune ca şi prin felul cum o spune. multifuncţionale: se pretau ca mingi. muzică. promite că la capătul călătoriei există ceva răsplătitor. n-ai stofă pentru asta. anticipăm că ceva se va petrece. apoi. până ce (brusc. şi simţim o surescitare. va fi vocaţia ta. Asta-i bună! — Există şi lucruri mai rele.. nu nimeresc metrica. caracter. — Păi există un poem pe care nici nu ştiu să-l reproduc bine. pare). rafturi pentru cărţi. Şchiop? Aş fi putut în clipa aceea să-mi amintesc de căpitan. puţin câte puţin. şi explodează. trebuie să am stil? — Stil. în loc să stai tot timpul să te văicăreşti că vrei o carte cu mai puţine virgule. tu eşti mai mult după moda lui mp3. Ţi-am vorbit vreodată de Bocage? Am oftat. personalitate. faţa A şi faţa B.

cu un zâmbet imbecil pe botul lui grotesc de care eu. — Dar nu aşa cum ai tu nevoie.. Dacă cititorul a avut răbdare să ajungă până aici. Când sistemul meu nervos a reuşit să le comande picioarelor să pornească în fugă. fire. şi nici furios nu părea. parcă cherchelit. din nu ştiu ce motiv stupid. altfel ar fi provocat o surpare.. Când suntem bine dispuşi. Veneau să mă salveze! De ce nu eram mulţumit? Capul meu n-a avut timp să-i comunice gurii ceea ce Anibalector trebuia să ştie. Ar fi trebuit să fiu mulţumit. doar ieşit din minţi. s-a rostogolit afară. La început am presupus că era furios. am izbucnit: — De ce eşti uneori atât de enervant? — Enervant? Anibalector a făcut pe miratul: — Eu? — Da. . — Ei bine. Peştera se cutremura toată. jur că am încercat să-l avertizez. încercând să salveze puţinele cărţi care nu fuseseră încă mistuite de flăcări. Cred că dacă am fost enervant ieri e pentru că. Era mai rău: surescitat. apropiind torţa de cărţile de la picioarele lui. la pagina asta. dar adevărurile trebuie spuse: avea zâmbetul cel mai urât pe care l-am văzut vreodată în viaţă. Credinţă. era prea târziu ca să-l mai avertizez. — Cărţi! Cărţi proaspete! Sute de cărţi proaspete! C-cărţi proaspete? Am înţeles. cu tot corpul tatuat cu poveşti scrise în peste cincisprezece limbi. ca si orice înjghebare. Se schimbă toate: vremi. Anibalector înaintează. am protestat. cu o torţăîn mână. fiindcă tu ai categoric nevoie ca cineva să te enerveze. M-am simţit ciudat de descumpănit: — Aaa. se cufundă şi mai mult în capcană. bătând cu lăboaiele în pământ. jur că am înţeles chiar în clipa aceea. a bombănit. vedem doarrăul. Am rămas încremenit. dar nu ştia: că era vorba de o capcană. Ca ieri. Din fericire. acoperit doar cu o tanga. El îşi rotea ochii.. Anibalector aproape că nu-şi simte carnea rănită şi. atunci nu rămân decât eu. când nu mai tăceai din gură. jur că am încercat . Făcută-i lumea-ntreagă din schimbare Şi zilnic are-o nouă însuşire. Ce-aş fi putut face. La fel şi tot ce e rău. — Te înşeli.. în vârful unei enorme grămezi de cărţi . în fine. pe urmă îngrozit şi. au ţâşnit harpoanele îmbibate cu curara.cel puţin în capul meu. Părinţii mei erau destul de enervanţi cu mine! Anibalector şi-a dezvelit dinţii. visător. întotdeauna atât de molâu. n-o să dea drumul la momeală atât de uşor. spre golf. parcă rănit de moarte: hrana după care jinduia cel mai mult distrusă în faţa ochilor săi? Cum? De ce? La un semn al căpitanului. trebuie să adaug. Ca pentru a-mi da dreptate. ca o pasăre hipnotizată de un şarpe boa. ca să ştiu ce i se pregătea. Dar asta-i greu de înţeles. ruşinos de încremenit văzându-l cum coboară dealul. avem o vedere periferică. de pildă. Anibalector rămâne mai întâi zăpăcit. în loc să fugă. nu e grav.. Tot ce e bun are un sfârşit. Până la urmă. Anibalector a oftat: — Dar şi. E adevărat. — Ce se întâmplă? am strigat. nu-i aşa? În ziua când totul s-a sfârşit. a spus Anibalector. Când suntem prost dispuşi. Urlând: — Cărţi! Cărţi proaspete! E-hei. cu timpul. — ?!? — Stai să văd dacă pot explica mai bine: e ca atunci când trecem de jumătatea unei cărţi. Dar nu din cauza mea.. În fine. vedem binele şi răul.? — Îmi pot permite să fiu. mai degrabă ne dăm seama de cât de puţin durează lucrurile bune. M-am ridicat şi am văzut un spectacol ciudat: Anibalector. ţinând distrat craniul în echilibru pe degetul mic. pe plajă. — Pentru că. adulmeca aerul parcă beat. voinţă. iar tu ai încasat-o pe deasupra... oricum? Cum aş fi putut împiedica acel animal uriaş să cadă în capcana întinsă de camarazii mei? Fapt e că nu era nevoie să fiu acolo jos.probabil un cerc de vreo douăzeci de metri în diametru -. putem să fim liniştiţi. Dacă nu părinţii tăi. învăţasem să nu mă mai tem. o bucată de stalactită sa fărâmat în bucăţi chiar lângă mine. cărţi proaspete! Anibalector înainta singur spre cursă. La sfârşit. doar că. Keequog surâde crud. m-am trezit cu certitudinea că se va produce un cutremur. Acum chiar îmi plăcea. în salturi. Keequog cu torsul dezgolit.— Ţi-am spus vreodată că nu? Mi-am muşcat buzele o clipă. — Ce vrei să spui? — Exact ceea ce spun: că sunt enervant cu tine pentru că mi-o pot permite. şi am încercat să-l avertizez. deşelat de gigantic ce era. Probabil că intenţia lor era doar să se enerveze unul pe altul. Pe urmă. ieşit din minţi.

Întoarcerea La întoarcere. dar cu mâinile îşi frământa mânerul poşetei. i-am zărit pe Gineto şi pe ceilalţi şmecheri făcându-mi semn surescitaţi cu toţii.) — O să mai facem o încercare. pentru tine suntem gata să mai facem o încercare. îmi pare bine pentru voi. În filmele poliţiste există poliţaiul bun şi poliţaiul rău. — Şi am vrea să te întorci şi tu acasă. salve de tun trase de pe vechiul fort al debarcaderului. „fascinanţii hai-hui”. ca să construiască o aripă specială în grădina zoologică.dacă nu mă înşel. Taică-tău s-a întors acasă. s-au dus la recepţia de la palatul regal. murdar. Nici nu mi-am dat osteneala să le explic că n-aveam nevoie să fiu salvat..cum să spun? – mai crescuţi. în altă ocazie l-ar fi dispreţuit şi şi-ar fi bătut joc de el . dat fiind că eu. fiule. făceau amândoi pe poliţaiul bun. Contramaistrul a fost cel care m-a văzut primul: — Iacătă-l pe mus! Eşti în viaţă? Iar Keequog: — În viaţă? Se vede imediat că-i os tare! Eu n-arn spus nimic. ca gâtul unui spânzurat pe eşafod.. Chiar aşa. Dar mai puţin impresionantă decât a lui Anibalector întins pe jos. . — Hei. mi-am amintit de un fado în care exista o rimă oarecare pentru „ochi căprui” . m-am trezit eu gândind. leşinat. se aflau două persoane. da. Învăţasem şi că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înţeleşi de cei din jur. Iar mama: — Ca să-ţi oferim un cămin. În aşteptarea mea. dar şi .. întro zonă acum departe de mulţime. La fel de instalat. 24 din 24.poate chiar l-ar fi scuipat. Am fost rece. fără măcar să fi înţeles ce i se întâmplase. Dar era acelaşi lucru. contramaistrul şi Keequog au înţeles despre cine era vorba şi.Anibalector sucombă. O fanfară. — Ne-am împăcat. căutând fără succes să se folosească de statură ca să se strecoare printre gărzile regale. Până şi exoticul Keequog era salutat cu admiraţie şi entuziasm de persoane care. — A. din nefericire. n-aş mai fi putut să mă întorc la vechea gaşcă. fiule! M-am prefăcut surprins: — A? Vorbiţi iar unul cu altul? Mama zâmbea cu buzele. dragoste şi tandreţe. Căpitanul se forţa să umble fără cârjă. În mulţime. a spus tata. Tata şi mama păreau diferiţi. am murmurat. Iar tata: — La urma urmelor. sărăcuţule. Ori poate era impresia mea. mascându-şi mersul printr-un necontenit salut cu pălăria. mai bătrâni. Iar mama: — Da. înfăţişarea mea. Trebuia să fie o stranie privelişte. căpitanul. învăţasem de la Anibalector dragostea de cărţi şi de cuvânt. cu un salut din cap. chiar să fi vrut. Aici. Tractoare. Câţiva dintre marinari se fotografiau cocoţaţi pe pieptul lui. fără prea multă convingere.rachete. probabil. când Anibalector. — Nu eşti bucuros. tot oraşul era pe chei în aşteptarea noastră. şi unde avea să rămână instalat.. o familie. a completat tata. Am dori mult ca. cealaltă mână sprijinindu-şi-o pe umărul meu. cum se obişnuieşte cu un fiu adoptiv. Nici să nu vă gândiţi. nu ştiu de ce. O fată cu ochi căprui mi-a zâmbit şi.. Mi-am învârtit limba în gură: — Să fim din nou o familie? Ca să-mi daţi dragoste şi tandreţe? Mi-am luat un aer sceptic: — Şi credeţi că asta o să meargă? — Da. trasă de două duzini de perechi de boi. Când ne-am apropiat. cel puţin. — Ce părere ai? a spus mama.. M-am uitat la ei. excavatoare şi sute de oameni lucrau de câteva zile. câte şi mai câte. au spus la unison. să nu te lăsăm singur. cu o groapă de o asemenea adâncime că nici Anibalector n-ar fi reuşit să sară de acolo. (Doar că. Uralele au tăcut doar câteva momente. feluci şi traulere împodobite cu banderole colorate. cum cere legea: — Regret. dar. Trist. mă simţeam mai crescut. slab. a fost ridicat cu ajutorul unor macarale pe o megacăruţă construită special în acest scop. musule? s-a mirat contramaistrul. Am venit să te salvăm. Sigur. dar putea să fie şi „încântări haihui”.

iar eu.se cheamă adolescenţă greşeala mea. Anibalector părea să-şi fi pierdut interesul pentru orice. trebuie să mă ocup de Anibalector. Anibalector era singur. Şi. Aproape că-mi venea să-i zgâlţâi de umeri pe cei doi neghiobi. Mut şi liniştit.— Fiule. Omul se preface că-i place libertatea. dar ştiam că nu-i e bine. cu ochii lipsiţi de strălucire. poză pentru fotograf. am început să-mi răresc vizitele. lăsându-l pe tata cu faţa căzută şi pe mama lăcrimând. Iar eu ştiam de ce. Ce pot susţine în apărarea mea? Am cunoscut o fată şi. Face parte din situaţie. Creşteţi şi voi. răsfoind o carte fără mult entuziasm.. vă rog. goi. aşa cum un papagal mimează vocea umană. L-am strigat.acum. Cu Anibalector însă era altfel: lui nu-i plăcea deloc. drept măsură de siguranţămai era si prins în lanţuri. nu-i aşa? Anibalector nu mă dojenea. Oamenii veneau să-l vadă pe Anibalector şi-i lansau versuri ca să-l provoace. Gărzile regale m-au salutat când. Anibalector n-a mai deschis niciodată gura. m-am întâlnit cu vânătorul şi prada. Eu. Păreau să poarte o conversaţie intimă. şi nici n-a fost o greşeală atât de gravă .. dar vorbeşte cu mine. Eu eram aproape ceea ce se obişnuieşte să se numească o figură publică. — Şi cum ai să faci asta. abia dacă fac umbră pe suprafaţa fermă (şi aparent mai sigură) a pământului. am înţeles. Când gălăgia devenea insuportabilă. dar avea aerul că . Mut. Fusese primit de regină şi numit amiral-şef al corăbiilor regatului (gloria la care visase dintotdeauna) şi i se mai oferise şi o proprietate în Azeitão. ambii atât de melancolici. cântece sfidătoare. iar el scotea un zâmbet vag. ştiu că eşti supărat. Dar Anibalector era melancolic. Da. chiar dacă mi-era greu să-i explic cuiva. Copiii îi aruncau migdale.. L-am strigat din nou.. Nu mi-a fost greu să intru noaptea în grădina zoologică. Tristul adevăr e că. Eu îi duceam cărţi noi. Nici măcar nu mai citea.. spunând că uitasem să-i comunic ceva important lui Anibalector. aproape ascunşi în faţa hirsută. încruntat. mă bucuram de câteva privilegii speciale. Şi stătea în colţul lui. se culca pe-o parte. să trăiască în captivitate. Nu-s prea multe de spus. O veste bună pentru persoanele forte: un gras are mai multe şanse să supravieţuiască muşcăturii unui şarpe mamba sau unei tarantule decât cel mai elegant dintre slăbănogi. deşi eu ştiam adevărul. În acest punct al povestirii ajungem la partea pe care o cunoaşte toată lumea: eu am fost cel care l-a eliberat pe Anibalector.îşi pierduse o mare parte din raţiunea de a trăi. chiar şi pentru că mă făcuse să trec drept mincinos. eu încă îmi execut prima pedeapsă şi mai am vreo câţiva ani buni. când grădina zoologică era gata să se închidă. chiar dacă aş fi. pahare de plastic pe jumătate goale cu răcoritoare carbogazoase şi pline de zahăr. încât aproape că m-am întrebat care dintre ei era prizonierul. atât de ascuns în umbră pe cât îi permitea volumul. — Haide. dar acum regretele nu servesc la nimic. doar ca să nu decepţioneze cu totul pe cine voia să vadă maimuţa uriaşă care. cartofi prăjiţi. Aş putea să neg. Anibalector refuza să vorbească în public. ceea ce le-a stârnit hohote de râs. nu le purtam eu lor de grijă. că-şi împlinise visul . Vreţi să fiţi din nou împreună? Perfect. Deşi groapa era adâncă. În calitate de îngrijitor semioficial al lui Anibalector. le-am bătut la uşa gheretei. dar. Anibalector şi-a revenit încet din curara. Chiar şi aşa. nimeni nu poate să fie osândit de două ori pentru aceeaşi crimă. vă rog. îndepărtându-se. aproape indiferent. Lua cărţile cu un soi de dispreţ descurajat.. băieţel? — Să te eliberez. Oricât s-ar fi forţat gloata vizitatorilor să-l provoace. ceea ce la început mă întrista şi ofensa. dar la ce bun? Am fost deja condamnat şi. mai tare. poseda capacitatea de a maimuţări o fiinţă omenească citind o carte. cu o sticlă de rachiu. dar chiar deloc. Omul are tendinţa să-şi vadă părinţii mai înţelepţi şi cu experienţă. de cele mai multe ori. iar o figură publică trebuie să fie întotdeauna gata să dea socoteală. Nu va trece mult şi reproşurile reciproce o să înlocuiască lacrimile şi aerul îndoliat. inclusiv pe lângă echipajul corăbiei. Anibalector a întrebat. Aici căpitanul avea dreptate: enorma lui masă musculară asimilase bine otrava. — Ascultaţi. Nici căpitanului nu-i era bine. E important! În cele din urmă. Odată. el. dacă se poate şti? . Anibalector zăcea culcat printre cărţi neatinse şi coji de migdale. Nici măcar ca să-mi vorbească mie. El s-a sprijinit pe unul din coatele lui imense: — Chiar aşa? Acum îi atrăsesem atenţia. Puteam să jur că. eu am crescut. de când a fost vânat pe insula lui. În plus. Şi am plecat. Nu s-a mişcat. dar de cele mai multe ori astea-s doar fiţe. şi asta-i adevărat. eu trebuia să fiu mai atent. ştiind că la ora aceea nimeni nu l-ar fi auzit. Pe urmă. dar el nu era dispus să stea de vorbă cu ei. nimic. nu mă folosiţi pe nune ca pretext. şi se prefăcea că doarme. uşor curios: — De ce-ai venit aici. căpitanul şchiopăta mai tare ca altădată. ştiu bine. conform legii.

Anibalector m-a lăsat jos: — De-aici înainte nu mai poţi veni cu mine.— E acolo o macara. dar el era deja departe.nu pot. Şi ceva mai multe îndoieli. — Nu contează. — Ştiu că nu poţi. n-aş fi putut. îmi lipsea un prieten.. cum am văzut acolo în grota lui? Am ridicat din umeri: — Cărţile sunt nişte fiinţe fragile. Pe urmă. Anibalector a dat din cap. în timp ce se îndepărta. a trebuit să străbatem jumătate din oraş şi toată lumea a intrat în panică. Abia mult mai târziu am înţeles ce stupidă e zicala „Un bărbat nu plânge” – şi de aceea.am lăsat ochii în jos . Mulţi şi-au spus că se înecase. am insistat. Ştiam că. Deşi era noapte şi traficul mai puţin intens. iar eu m-am gândit: iată unul care nu se plânge de frig când i se scot cătuşele.. în clipa aceea. Dar trăim într-o epocă în care asta face din el un monstru.. am putut plânge despărţirea mea de Anibalector. abia după mulţi ani. Mi s-a pus un nod în gât. care aproape că a nimerit în tablierul central. Anibalector a sărit peste pod. Anibalector se cufundase deja în apele întunecoase. înainte ca avioanele de vânătoare să fi putut ajunge. şi asta a fost cea mai rea dintre acuzaţii. a spus căpitanul. Căpitanul mi-a întors spatele şi nu mi-a mai spus nici un cuvânt. Dar trebuie să încercăm. Era prima dată că-mi spunea bărbăţel. bineînţeles. aş fi început să plâng. dar. La fel ca pe Anibalector. Şi. — Poate.. Şi nu părea ceva jignitor sau ironic. — Nu. am murmurat. profitând de breşă. Căpitanul m-a vizitat în celulă.. — El nu-i un monstru. — Dar faptul că devora oameni? — Păi. nu ştiu. — Hm.... După o pauză. Au făcut până şi filme pe acest subiect.. tu te-ai putea agăţa de ea. Ca să fugim. ceea ce am luat drept aprobare. a spus el.. Căpitanul a părut interesat: — Nu era? — Nu. aşa cum se întâmplă totdeauna. orice s-ar întâmpla. au transformat totul într-o minciună gogonată. — Eşti sigur? — S-sunt. prefăcându-se a nu fi observat trecerea mea bruscă de la imperfect la prezent. a întrebat: — Şi. Şi-a masat încheieturile. aproape fără efort. Dar dacă rămâi o să ai probleme. aceea a daunelormaterialeprovocate. — Tu. vii cu mine? — Eu. A fost chemată aviaţia. Doar ca să ieşi din groapă. şi-a smuls lanţurile. din acel moment.. bărbăţelule. Anibalector. foarte ţeapăn. Până la urmă. Tu te-ai fi putut elibera până acum... Anibalector a acceptat: — Atunci e-n regulă. — De ce l-ai ajutat pe Anibalector să scape? — A fost o greşeală să-l prindeţi.. nu-l voi mai revedea.. Dar el şia asumat vinovăţia.. Dacă n-aş fi fost deja un bărbăţel..nu că în oraş autovehiculele ar fi avut nevoie de ajutorul lui Anibalector ca să se facă praf într-un vesel unison.. dacă aş reuşi s-o pun în funcţiune. — Şi crezi că o singură macara îmi suportă greutatea? Mi-am muşcat buzele: — Nu. nu l-am mai revăzut niciodată. nu trebuie toţi să ne hrănim cu ceva? — Şi că folosea pielea de om ca să-şi lege cărţile. am rămas cu impresia că poate şi el. ca să înceteze să ne mai pisălogească. am murmurat. Cu atât mai bine. Doar că-i plăcea mult să citească. — Adio. monstrule. Doar că-i place mult să citească. stupefiat. pentru că m-ai eliberat. s-a declanşat balamucul. Eu de asemenea.. avea ceva mai puţine certitudini. Până la poartă a mers totul bine. de teamă să nu producă mai multe stricăciuni podului decât lui Anibalector. dacă reuşesc. mai multe maşini s-au ciocnit între ele . dar au încetat imediat. a sărit afară din groapă şi a aterizat lângă mine. . Dar. am ajuns la gura fluviului. Cel mai şocant e că l-au transformat pe înţeleptul şi bunul Anibalector într-un animal stupid cu părul hirsut care sare .. M-am gândit că. ca pentru a-şi masca şchiopătatul (şchiopătat despre care eu învăţasem că era esenţa spiritului său). Nu ştiu. doar că. Cel mai rău n-a fost că m-au înlocuit cu o blondină de care se îndrăgosteşte Anibalector. Asta-i doar ceva ridicol. Nimic nu-i mai bun decât ca inamicii noştri să ne creadă morţi. a spus căpitanul. deja înconjurată de tancuri şi soldaţi şi rachete sol-aer. Nu era un monstru. O legătură bună le poate face să dureze mai mult timp. Au tras o primă salvă. A scos un răget feroce când tancurile şiau potrivit tunurile.

Drept pedeapsă m-au obligat să fiu scriitor.. Mă simt de atâtea ori ca piatra din supa de piatră. bineînţeles. dar n-avea nimic de mâncare. am. Le vorbesc despre istorii de-ale mele sau de-ale altora. deşi rareori cu efectul dorit. un fir de pătrunjel. La sfârşit avea o supă nemaipomenită. miraje. cerând cu împrumut o oală.istorii pe care. mărturisesc. se mulţumea să-i devoreze pe cei care-l denigrau şi să se scobească în dinţi cu oasele lor. sunt invitat să mă duc prin şcoli sau biblioteci. şi că trebuie judecată crima (nu vârsta făptaşului). E ceva foarte frustrant. în faţa hârtiei albe sau a calculatorului gri. lansez provocări. o frunză de varză.. mă trezesc descoperind că se cheltuiesc cu nişte nepoftiţi banii pe care juraseră că nu-i au ca să ne plătească pe noi. Vai. S-a găsit un termen mediu: nu sunt chiar prizonier.şi. când am dispoziţie pentru aşa ceva. Este deci momentul să aşez o piatră pe subiect. cu persoane care au astăzi vârsta pe care o aveam eu când am plecat în aventură. exemplară. onorată Curte. preparată doar pornind de la o piatră. dimpotrivă. nu mai eram minor după cap şi nici după inimă. Şi. poveştile sunt mai mult sau mai puţin toate aşa: cu o piatră încep şi la o piatră se vor întoarce. deoarece masa în onoarea noastră (mereu în onoarea noastră. Chiar dacă încă păream aşa după corp şi calendar. Când au chef încă mai oferă câte o masă de prânz .şi. nu le citeşte aproape nimeni. mărturisesc. Anibalector a fost din fericire întotdeauna mult deasupra opiniei celorlalţi. ca acum. Latura bună e că în felul acesta nu sunt foarte agitaţi. alţii. chiar nu-mi displace. ce spaimă! E o activitate obositoare. ici şi colo.. dar voi îndeplini o formă de serviciu civic pe tot restul vieţii. Multe voci au cerut o pedeapsă grea. Şi pe urmă. urcat pe corabia mea Catrineta de Amorul Culturii şi al altor şmecherii înrudite. umbla prin bâlciul de pe chei cu o bandă de găinari de cel mai rău soi. expuşi la artroze. cereau clemenţă. a fost vorba de nişte influenţe nefaste.. sunt aici ca să restabilesc adevărul. fiindcă şcolile nu au bani ca să aducă scriitori. pentru că eu nu mai eram minor.. E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă. Alţii au ripostat că şi minorii pot comite crime oribile. Ce pot să spun? Am fost arestat şi acuzat de trădarea patriei-mame. a luat o piatră de pe jos şi s-a dus din poartă în poartă. cum să spun. un cartofior. Unii m-au apărat: că eram minor. îmi plimb ochii peste feţele din jur. . e o veselie. mi se pare că văd un Anibalector. dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune. să fiu zvârlit în carcera cea mai îndepărtată şi să se arunce cheia. şi. fundul ni se înmoaie de atâta stat jos. şi scriem .. oricum mai ocupă câteva rânduri: a fost odată un călugăr căruia îi era tare foame. şi scriem.. În vremurile lui bune.. o povestesc imediat. feţele voastre şi. aşa că mă duc pe gratis. dar.) se transformă rapid într-un banchet pentru (cel puţin) o jumătate de duzină de comeseni.. În miniatură. Atunci. hipernutritivă. pe deasupra. Din fericire. mi-aş dori să le fac şi eu unor nemernici. câteodată. şi scriem. un cârnăcior. E ca şi cum astăzi grădinile zoologice ar fi invers. şi scriem. o ceapă. Enervant e că doar rareori sunt plătit. Găsesc că-i mişto să am contacte cu voi. mă duc să-i vizitez pe elevi în cuştile lor. soartă pe care n-o doresc nici celui mai mare duşman. În fine. Pentru cine nu cunoaşte legenda. luând împrumut. Ceea ce. fac clovnerii. în general.peste clădiri încercând să prindă avioane ca şi cum ar prinde muşte. în plus. într-o libertate aparentă. Ocazional. sau latent.. vă spun eu. nu era vina mea. Doar Anibalector şi cu mine ştiam că dezbaterea era lipsită de sens. de tip safarirezervaţie: eu sunt cel care. o povestesc. spun anecdote. o lingură. Căpitanul a intervenit pentru mine. citesc povestiri şi poeme .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->