Personajul feminin dintr-un roman postbelic

Moromeţii de Marin Preda

Romanul „Moromeţii”, scris de Marin Preda, prezintă povestea unei familii de ţărani din
Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a lungul
unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare.
Familia Moromete nu este una chiar obişnuită, copiii fiind împărţiţi în două tabere,una
formată din copiii din prima căsătorie a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă, Achim, şi a doua
compusă din fete şi Niculae, copiii făcuţu cu Catrina. Niculae este cel care va da naştere unui
conflict în cadrul romanului, dintre el şi tatăl său, cu consecinţe şi asupra relaţiei dintre Catrina şi
Moromete. Niculae este acela care nu este interesat de oi şi câmp, ci îşi doreşte educaţie. Ironizat
de tatăl său, „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”, el găseşte singurul refugiu
în braţele mamei lui, singura susţinătoare a deciziei copilului de a învăţa.
Catrina Moromete este cea de-a doua soţie a lui Ilie. Acesta este unul dintre puţinele
personaje ale cărui coordonate, faţă de primul volum, nu se schimbă în linii mari. Ea mai fusese
măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să
fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de apă la plămâni. Murind în timpul războiului,
autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese erou şi Catrina primise un lot de pământ, ca
„văduvă de război". Ea îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă
începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete,
Maria – zisă Guica – nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să
îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei
părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru
lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a Iui Moromete, poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt
din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, întrucât ele îşi
făceau „ţoale" noi, erau „vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce
stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce
în ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de
după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea să nu rămână
„pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea
batjocoritor când ea aducea vorba despre asta. Acest lucru este un permanent motiv de discordie
între cei doi soţi.
Catrina duce o viaţă dublă, în vis şi realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frică de
diavol, şi din aceasta cauză îl cearta deseori pe bărbatul ei pe motivul că nu merge la biserică. Îşi
găseşte liniştea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de care Moromete îşi bate joc
neîncetat.
Catrina este supusă bărbatului, luând şi bătaie de la acesta. Însă toate acestea se vor
transforma în ură faţă de Moromete.
Multe scene din roman ne-o prezintă copleşită de treburi, împărţindu-şi puterile între
muncile câmpului şi gospodărie. Aceasta produce adesea izbucniri mânioase („Veniţi de la deal şi
vă lungiţi ca vitele şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...”), ce sunt stopate autoritar de
Ilie Moromete.
 Liniştea ei întru credinţă, renunţarea la pretenţii („ca să fie linişte în familie, spune“) sunt
indicii ale resemnării, peste care se revarsă, prăpăstioasă, necontrolată (şi de aceea întrucâtva
artificială) o „stare lăuntrică de sfinţenie”.
După înmormântarea soţului său, şi ea, ca şi Niculae, îl visează mereu pe Moromete, „dar
[acesta] nu raspunde” nimic. Moromete rămâne pentru ea şi după moarte învăluit în solitudine şi
tăcere.
Motivele economice stau la baza tuturor neînţelegerilor. Catrina trăieşte cu groaza că se
vor întoarce băieţii şi o vor alunga din casă, pentru că Ilie Moromete nu trecuse casa şi pământul
care i se cuveneau pe numele ei. De aceea îndârjirea ei sporeşte când vede că s-a dus la Bucureşti
ca să-i întâlnească pe băieţii plecaţi („marea îngrijorare a vieţii ei”).
Ura faţă de Moromete ia proporţii. Fuge la fata din prima căsătorie, Mariţa, zisă Alboaica,
şi nu se va mai întoarce, mai ales după ce barbatul o alungă într-o primă încercare de
reconciliere. Nu se va întoarce decât spre sfârşitul vieţii lui Moromete. Îl iubeşte pe Niculae, de
aceea îl îndeamnă să fugă de acasă oriunde. Rămâne la fel de bisericoasă, în fapt o dorinţă aprigă
de a-şi spăla păcatele din tinereţe.
Îl ocroteşte pe Niculae, văzându-l bolnav şi neajutorat, iar felul în care îşi exprimă adesea
afecţiunea nu-l derutează pe copil, obişnuit cu asprimile vieţii: „Ia şi mănâncă, ce vrei să ţi-l torn
în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci
de friguri...”. După ce copilul mănâncă, mama scoate o bucată mică de brânză de prin oalele de
pe poliţă, ascunsă pentru el. Dragostea pentru fiul ei îi fortifică sufletul, o apără de vinovăţie,
dovedind că, în vârtejul evenimentelor tulburătoare, după o viaţă de amărăciuni, insatisfacţii, nu
s-a abrutizat, a păstrat în tainele sufletului candoare şi sete de afecţiune. Întors în sat, deplin
matur, bărbat, Niculae dezlănţuie în sufletul mamei emoţii puternice: „Şi când se apropiară de tot
unul de altul ea îi luă mâna dreaptă şi începu să i-o sărute în timp ce Niculae îşi apropia faţa fără
să se oprească”.
Catrina nu este femeia de la ţară tipică, ea înţelege necesitatea educaţiei, nu îndură tot de
la Moromete şi ştie când să îşi impună punctul de vedere. Este un model al emancipării femeii,
care cu toate că încă are grijă de casă şi copii, şi munceşte şi la câmp, are propriile opinii spre
exemplu, încurajându-l pe Nicolae să studieze în ciuda ironiilor lui Moromete. În plus, ei nu îi
este frică să îşi părăsească soţul şi să trăiască singură.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate