P. 1
Adrian Husar - Orientul Antic (Ist. Antica Univers)

Adrian Husar - Orientul Antic (Ist. Antica Univers)

5.0

|Views: 8,586|Likes:
Published by SteaEmy
Istoria antica universala
Istoria antica universala

More info:

Published by: SteaEmy on Jun 26, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/20/2014

pdf

text

original

Adrian Husar - Istoria antica universala Orientul antic

INTRODUCERE
Toate marile civilizaţii ale lumii orientale (mesopotamiană, egipteană, indiană) au avut nevoie pentru a se naşte, a se dezvolta şi a evolua de condiţii geografice, climatice şi umane deosebit de favorabile. Astfel de condiţii favorabile au făcut posibilă depăşirea stadiului de vânătoare şi cules, pentru a intra în economia de producţie, la început în special în regiunea Semilunei Roditoare care încadra întinsele câmpii ale Orientului Apropiat. Şi, de îndată ce noile metode de producţie care uşurau subzistenţa şi progresul omului se ameliorau şi se sitematizau, asistăm la înflorirea marilor civilizaţii orientale în câmpiile şi în văile marilor fluvii (Eufrat, Tigru, Nil, Indus) ale căror ape erau exploatate prin sisteme de canalizare. Era necesar, pentru ca această organizare să reuşească, de centralizarea puterii, ceea ce a dus, în cele din urmă la agregarea unor societăţi prestaţionare (sau tributare). Primele concetrări de putere –ilustrate de cele dintâi construcţii monumentale- sunt templele şi palatele, ale căror depozite şi ateliere vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de producţie; aceste nuclee palaţiale aveau şi o funcţie redistributivă. Aceste structuri socio-politice vor modela marile civilizaţii orientale. Urbanizarea a fost rezultatul acestei specializări progresive a activităţilor productive şi, invers, acestea erau stimulate de extinderea fenomenului urban. Această precocitate a urbanismului oriental şi rapida lui dezvoltare ulterioară vor rămâne trăsături distinctive ale Vechiului Orient faţă de Europa tribală.
5

Elementul fundamental care conferă unitate marilor civilizaţii orientale nu este de natură culturală, ci de natură structurală. Civilizaţiile orientale, cu pluralitatea lor de forme şi de arii specifice, erau pretutindeni, civilizaţii palaţiale –adică ansambluri ierarhizate în jurul unui centru dinastic care joacă rolul de element structurant, organizator, al universului social, politic şi religios. Caracteristicile civilizaţiilor care s-au dezvoltat în acest mod depindeau de condiţiile locale, de natură geografică, geologică şi climatică, ca şi de cele create de oameni, de diferite grupuri etnice şi de amestecul dintre rase. Fiecare dintre marile civilizaţii orientale – născute în Mesopotamia, în Egipt şi în valea Indusului – a avut o fizionomie distinctă, în pofida schimburilor de influenţe şi a intervenţiilor străine. Dar chiar şi istoria evoluţiei lor constituie o dovadă a dependenţei lor de factorii locali şi de mediul îmediat înconjurător. * Destinul Vechiului Orient n-a fost, din nenorocire, decât o lungă succesiune de războaie de cucerire, de regate şi imperii întemeiate şi apoi nimice prin forţă. Cât priveşte resorturile acestor conflicte sunt de avut în vedere motive de ordin economic, tendinţele imperialiste ale suveranilor, precum şi ridicarea popoarelor exploatate care încercau să se emancipeze. Progresele economice au fost consecinţa urbanizării şi a centralizării puterii. Dar dezvoltarea modurilor de producţie, favorizată de suverani şi de cler, servea, în definitiv, doar acestora. Exigenţele excesive ale palatului şi ale templului, ca şi împărţirea populaţiei în categorii sociale, au generat un sistem sever de exploatare, adesea inuman. Unicul mod de guvernare a fost despotismul, care se sprijinea pe cler şi pe puterea militară. Suveranul, ocrotit de divinitate, pretindea o supunere absolută, pe care nu a putut-o tempera nici un fel de evoluţie politică. Geneza marilor imperii a dezvoltat şi a diversificat o birocraţie care constituia maşinăria esenţială a Statului. Exploatarea categoriilor nevoiaşe de către o minoritate de privilegiaţi care, în vechile oraşe-state mesopotamiene ori în Egipt, a putut
6

favoriza apariţia şi înflorirea civilizaţiilor orientale, devenea unul din factorii principali ai paraliziei care lovea în mileniul I a. Chr. universul respectiv. Exploatarea nu mai asigura de fapt decât supravieţuirea unui sistem palaţial care începea să se sclerozeze. În aceste circumstanţe viaţa populaţiilor Vechiului Orient pare marcată de nesiguranţă şi de frică. La rândul ei, viaţa religioasă degajă un aer de obsedantă nelinişte. Dacă suveranul este atotputernic pe pământ, divinitatea este, şi ea, exigentă şi redutabilă. Panteoanele erau, fireşte, diferite, potrivit popoarelor respective, şi au suferit anumite modificări datorită conjuncturilor politice. Dar exigenţele zeilor au rămas tot timpul aceleaşi. Omul Orientului antic trebuia să aibă cea mai mare grijă ca să nu încalce regulile cultului. Marea problemă rămânea tălmăcirea semnelor pe care zeii le trimiteau pe pământ în mod constant. De aici importanţa cu totul excepţională a manticii în lumea orientală. Avem de-a face cu o disciplină de o surprinzătoare complexitate care se baza pe secole întregi de observaţie şi prescria reguli de interpretare a semnelor prevestitoare. Totuşi, în această atmosferă apăsătoare, odată cu doctrina israelită şi cu cea zoroastriană, se iveşte o etică individuală. Monoteismul evreiesc se va izola în mijlocul credinţelor adânc înrădăcinate în Vechiul Orient. Arta este multiformă şi nu poate fi redusă la simple definiţii. Religioasă, monarhică, dinastică, scopul esenţial al artei va fi preamărirea persoanei suveranului şi celebrarea atotputerniciei zeului. Arta se va fixa în canoane şi formule care nu vor varia câtuşi de puţin cu timpul. În istoria civilizaţiei rolul geniului sumerian şi a celui egiptean se vădeşte capital. În desfăşurarea unei istorii de lungă durată, structurile economice şi sociale nu suferă modificări, individul neafirmându-se niciodată faţă de grupul social a cărui pondere era covârşitoare. Greciei, moştenitoarea Orientului, avea să-i revină misiunea de a depăşi aporturile care i-au fost aduse şi, procalmând primatul raţiunii şi al drepturilor individuale, să pună bazele Umanismului.
7

Capitolul I POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC Odată cu inventarea scrierii, către anul 3 000 a. Chr., protoistoria cedează locul istoriei. Obscuritatea care învăluie trecutul vechilor populaţii din Orient, cunoscute până atunci doar prin vestigiile lor arheologice, începe să se risipească. Procesul de sedentarizare, început în mileniile precedente, era încă departe de a se fi încheiat. Cele două imense rezervoare din care nomazii au exercitat o presiune continuă asupra civilizaţiilor orientale erau situate, pe de o parte, în regiunea de stepă care mărgineşte la vest, la nord şi la est deşertul syro-arabic, la frontierele Semilunii Roditoare, iar pe de alta, în vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării Negre, a Mării Caspice şi a Munţilor Elbruz. În zorii istoriei, această opoziţie cu caracter socialeconomic coincidea grosso-modo cu importante deosebiri etnice. Astfel, nomazii de la marginile deşertului sirian erau semiţi, în vreme ce populaţiile sedentarizate deja din Mesopotamia erau de rase foarte diferite, dar nu semitice. Primele conflicte dintre populaţiile sedentarizate şi cele nomade au luat aspectul înşelător al unor rivalităţi rasiale, ceea ce a dus la conturarea unei imagini false care reducea istoria Vechiului Orient la un şir de conflicte etnice şi rasiale. Lucrurile nu vor fi stat aşa, de vreme ce, mai târziu vedem semiţi deja sedentarizaţi opunând o rezistenţă vie împotriva celor de un neam cu ei, încă nomazi, amotiţi, arameeni etc., apoi şi pe aceştia luând, la rândul lor, armele împotriva altor nomazi. Conflictul acesta continuu a jucat un rol esenţial în politica statelor orientale. Cu timpul, ameninţărilor venite din stepele siriene li s-au adăugat incursiunile devastatoare ale populaţiilor indo-europene. Stabilirea semiţilor şi a indo-europenilor în preajma unor rase diferite, a fost urmată de un îndelungat mixaj etnic. Adeseori sunt dificil de identificat structurile etnice ale uneia
8

sau alteia dintre marile civilizaţii orientale. Doar datele lingvistice permit să întrezărim câteva din aceste elemente. La începutul mileniului al II-lea a. Chr., limba sumeriană a fost înlocuită de cea akkadiană. Sumerienii n-au fost însă dislocaţi; dimpotrivă, civilizaţia cuceritorilor, semiţi orientali, a suferit o puternică influenţă sumeriană. Uneori, nici chiar înlocuirea unei limbi prin alta nu indică nimic altceva decât supunerea unui oraş sau a unei ţări de către o dinastie alogenă. E.g., în Creta linearul A a cedat locul, prin sec. XIV a. Chr., linearului B al aheenilor. Această substituire nu dovedeşte nimic altceva decât instalarea la Cnossos a unei dinastii aheene - foarte „minoizată”, de altfel - care stăpânea un teritoriu a cărui populaţie şi civilizaţie au rămas aproape neschimbate. De obicei însă, dinastiile alogene adoptau limba ţării cucerite şi numai onomastica ne dezvăluie originea noilor veniţi: şefi arieni din Imperiul hurit Mitanni, suverani hurriţi din Noul Imperiu hittit etc. Primele temelii ale civilizaţiei aşa cum au apărut ele în epoca neolitică nu pot fi atribuite nici semiţilor şi nici indoeuropenilor. Cele dintâi comunităţi sedentarizate aparţineau unor rase diferite. Aceste populaţii sunt împărţite, în mod convenţional în două grupuri care nu au decât avantajul de a putea fi localizate, în mod foarte aproximativ de altfel, unul în Asia Occidentală –asianicii, celălalt pe ţărmurile Mediteranei – mediteraneenii. Asianicii. Aceste populaţii, care descind probabil din vechile culturi de tip agrar din epoca chalcolitică, au jucat un rol esenţial în geneza marilor civilizaţii de tip urban din epoca bronzului. Creatori ai celei mai vechi civilizaţii urbane în sudul Mesopotamiei, sumerienii au venit, probabil, din regiunile septentrionale şi i-au supus pe indigeni, cărora nu li se cunoaşte structura etnică (din punct de vedere cultural ei aparţineau civilizaţiei Obeid). Sumerienii s-ar fi infiltrat către mijlocul mileniului al IV-lea a. Chr., în epoca predinastică, marcată în civilizaţia mesopotamiană prin inovaţii de mare importanţă. Pe
9

de altă parte, dacă admitem că civilizaţia sumeriană a luat naştere dintr-un amestec de populaţii stabilite mai dinainte în sudul Mesopotamiei şi din alogeni, nu se poate preciza de unde au venit aceştia din urmă. Tentativele de a stabili o conexiune între sumeriană şi alte limbi aglutinante a căror scriere a fost descifrată (elamita, hurrita şi urarteana), nu sunt concludente. Protoelamiţii, care au întemeiat în Elam (sud-vestul Iranului) o civilizaţie urbană şi au inventat o scriere (protoelemita) încă nedescifrată, sunt şi mai puţin cunoscuţi. Începând cu mijlocul mileniului al III-lea a. Chr. Civilizaţia protoelamită a fost considerabil influenţată de cea mesopotamiană. Limba elamită, puţin cunoscută, vădeşte anumite afinităţi cu limbile populaţiilor muntene din Zagros. Mesopotamienii i-au considerat întotdeauna pe elamiţi, aceşti vecini apropiaţi, drept străini. Din mileniul al II-lea şi până în sec. VII a. Chr., elamiţii au întemeiat la Susa o serie întreagă de dinastii puternice. În valea fluviului Indus s-a dezvoltat o a treia civilizaţie de tip urban, care vădeşte anumite legături cu culturile de tip agrar din Iran, Belucistan şi Afganistanul meridional. Cert este doar faptul că creatorii civilizaţiei Indusului nu erau arieni. Un rol de mare importanţă în istoria civilizaţiilor orientale l-au jucat hurriţii, originari, probabil din nord-vestul Iranului; habitatul lor primitiv se afla, poate, în Azerbaidjan. Limba hurrită, de tip aglutinant, nu are afinităţi cu nici o limbă cunoscută, cu excepţia urarteenei şi a unor limbi caucaziene actuale. Către finele mileniului al III-lea a. Chr. şi începutul celui următor, onomastica atestă prezenţa hurriţilor nu numai în Mesopotamia septentrională şi în nordul Syriei, dar şi pe litoralul siro-palestinian şi în Anatolia. Hurriţii au jucat un rol esenţial în dezvoltarea tehnicilor metalurgice. În munţii din nord-vestul Iranului şi în cei ai Armeniei au luat naştere diferite principate hurrite în mileniul al II-lea a. Chr., în timp ce în nordul Syriei, în bazinul Haburului (Hanigalbat) s-a constituit, cu puţin înainte de a. 1500 a. Chr., Imperiul hurrit Mitanni care, vreme de două secole, n-a avut ca rival, în Orient, decât
10

imperiul faraonilor. În Imperiul Mitanni, ai cărui suverani erau de origine ariană, huriţii constituiau elementul demografic cel mai important. După distrugerea Imperiului mitannian (1375/1370 a. Chr.) de către regele asirian Suppiluliuma I, bazinul Haburului a devenit miza rivalităţii asiro-hittite, iar populaţia hurrită a fost, în mai multe rânduri, victima masacrelor şi a deportărilor întreprinse de asirieni. Totuşi, hurriţii au jucat un rol politic important în Noul Imperiu hittit, când însăşi dinastia de la Hattuşaş pare a fi fost de origine hurrită. După finele mileniului al II-lea a. Chr. hurriţii dispar de pe scena politică a Orientului Apropiat. Este posibil ca urarteenii şi maneenii să fie urmaşii populaţiilor hurite care au rămas în preajma habitatului lor originar. Coborând din Munţii Zagros, kassiţii s-au infiltrat treptat, în mileniul al II-lea a. Chr., în Mesopotamia centrală unde au fost destul de rapid asimilaţi de către babilonieni. În Mesopotamia kassiţii au adoptat limba akkadiană. După raidul devastator al hittiţilor din 1594 a. Chr., kassiţii au reuşit să pună mâna pe putere în Babilon. Dinastia kassită a stăpânit Babilonul timp de patru secole, până în momentul cuceririi elamite (1160 a. Chr.). Mediteraneenii. Vechile populaţii mediteraneene (preindo-europene) sunt şi mai puţin cunoscute decât cele asiatice. E.g., populaţia indigenă a Syriei şi a Palestinei, care a fost copleşită încă din mileniul al III-lea a. Chr. de valul semitic, n-a lăsat nici o urmă despre limba ei, rămânând total necunoscută. În Anatolia, limba hatti (protohatti) corespunde unui stadiu al populării anterior penetraţiei indo-europene. Între Anatolia şi lumea egeeană există evidente afinităţi atât în epoca neolitică/chalcolitică, cât şi în prima epocă a bronzului. Aceste asemănări s-ar explica prin înrudirea dintre populaţii. Un anumit număr de cuvinte (a căror rădăcină se termină în ss, în nth sau în and şi care, în Grecia, nu sunt în mod cert de origine elenică: de pildă Parnassos, Corinthos etc.) par a aparţine unui vechi fond comun mediteranean, i.e. preindo-european. Alţi
11

savanţi văd în asemenea analogii vestigiile unei invazii a luwiţilor, populaţie indo-europeană despre care se ştie doar că s-a stabilit în Anatolia înaintea hittiţilor. Studii mai recente au ajuns la concluzia că ambele ipoteze se întemeiază pe existenţa unui amalgam de formaţii lingvistice foarte diferite, indoeuropene cea mai mare parte dintre ele, dar de origini şi la date foarte diverse. Semiţii. Habitatul originar al acestui compact şi totuşi eterogen grup etnic pare să se fi limitat la Peninsula Arabică şi periferia deşertului siro-arabic. Numele semiţilor îşi are originea în Biblie şi anume în capitolul X din Facerea. Acolo se explică gradul de rudenie al acestor populaţii făcându-le să derive din străbuni comuni; astfel, urmaşi ai lui Sem sunt: Aram, Asur şi Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. Către începutul mileniului III a. Chr. se conturaseră deja două grupe distincte: semiţii orientali şi semiţii occidentali. Semiţii orientali (akkadienii) au cucerit Mesopotamia centrală şi septentrională. Civilizaţia lor a suferit o puternică influenţă sumeriană, ajungându-se astfel la sinteza sumeroakadiană. Către 2340 a. Chr., sub Sargon I, akkadienii au întemeiat un vast dar efemer imperiu semitic. Limba akkadiană avea să înlocuiască treptat sumeriana, înainte de a deveni, în mileniul II a. Chr., limba diplomatică a cancelariilor orientale. Asiriana şi babiloniana nu sunt decât variante ale akkadienei. Amoriţii (martu în textele akkadiene) –populaţie vestsemitică, înrudită cu cananeenii- s-au stabilit în decursul mileniului III a. Chr. în Syria şi în Palestina unde, către a. 2300 a. Chr. au distrus civilizaţiile urbane ale primei epoci a bronzului. La începutul mileniului II a. Chr, semitizarea ariei siro-palestiniene apare ca totală şi definitivă. Semiţii din Syria şi cei din Palestina, sosiţi în valuri succesive, n-au constituit un grup lingvistic unitar. În diferite epoci sunt atestate diverse dialecte înrudite la Ugarit, la Byblos, în oraşele feniciene, fără a mai vorbi de ebraică. Amoriţii au jucat un rol politic important şi în Mesopotamia; neîntreruptele lor incursiuni au dus la prăbuşirea Imperiului sumerian al celei de a III-a dinastii din Ur
12

şi, în primele secole ale mileniului II a. Chr., suverani amoriţi se instalează la conducerea majorităţii oraşelor mesopotamiene. La finele mileniului II a. Chr., amoriţii sunt înghiţiţi de valul arameean. Cananeenii sunt urmaşii semiţilor care, în mileniul III a. Chr., au pus bazele unei strălucite civilizaţii urbane în Syria şi în Palestina. Întoarcerea la civilizaţie, la începutul mileniului II a. Chr. s-ar datora cananeenilor care sunt, în mod cert, strămoşii fenicienilor. Alţi semiţi occidentali, arameenii sunt semnalaţi în ultimele secole ale mileniului II a. Chr. pe Eufrat, din Babilonia până la Karkemiş, apoi în bazinul Haburului în sec. X a. Chr. şi pe valea Tigrului în sec. IX a. Chr. Arameenii au întemeiat mai multe principate în Siria, e.g. Hama, Damasc, iar regatele neohittite din zona M-ţilor Taurus şi din nordul Siriei - Sam’al, Karkemiş, Til Barsib, Alep - au căzut sub stăpânirea unor dinastii arameene în sec. IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu assirian. Nomazii arameeni au pătruns până în sudul Mesopotamiei unde, în sec. XI a. Chr. un principe aramean reuşise să uzurpe tronul Babilonului. Limba arameeană avea să înlocuiască în mileniul I a. Chr. alte limbi semitice, ca asiriana şi ebraica, după ce luase din Fenicia sistemul pseudoalfabetic de transcriere; cuceririle asirienilor şi apoi cele ale perşilor n-au făcut decât să amplifice difuzarea acestei limbi. Încă înainde de prăbuşirea Noului Imperiu asirian, aramaica i se substituise akkadienei, ca limbă diplomatică a cancelariilor orientale. Caldeenii –populaţie vest-semitică înrudită cu arameenii- s-au infiltrat la începutul mileniului I a. Chr. în Mesopotamia meridională unde au întemeiat mai multe principate. Către mijlocul sec. IX a. Chr, suveranii asirieni au început seria campaniilor împotriva caldeenilor care îi sprijineau pe regii din Babilon. În câteva rânduri principii caldeeni uzurpă tronul Babilonului. O dinastie caldeeană – fondată de Nabopalassar (626-605 a. Chr.) - redă Babilonului
13

vechiul său prestigiu prin întemeierea Imperiului Neobabilonian. Penetraţia triburilor arabe – menţionate pentru prima dată în texte în timpul domniei regelui asirian Salmanasar al IIIlea (858-824 a. Chr.) – marchează ultima etapă din procesul de sedentarizare a nomazilor semitici. Populaţiile semite au difuzat pe arii vaste elementele culturale ale civilizaţiilor orientale „clasice”, fie că au făcut-o, în cazul celei sumeriene, akkadienii, asirienii şi babilonienii, fie că au jucat un atare rol, între Mesopotamia, Egipt şi Grecia, fenicienii şi vechii evrei. Indo-europenii. Problema indo-europeană a fost abordată deopotrivă de către lingvistică şi arheologie. De la definirea problemei, la finele secolului al XVIII-lea, lingviştii au urmat două căi de cercetare: 1) modelul arborelui genealogic, care implică o abordare evoluţionistă, limbile derivând una din alta precum speciile lui Darwin, şi care acordă o mare importanţă gramaticii comparate cu scopul de a afla limba, patria, poporul de origine şi ideologia acestuia; 2) modelul structuralist conform căruia limbile din familia indo-europeană au devenit indoeuropene printr-un proces de convergenţă sau/şi în urma unui contact în care s-au aflat într-o perioadă foarte lungă de timp. Arheologia n-a urmat decât prima cale de abordare. Răspândirea unei anume fosile directoare (ceramica şnurată, înmormântările tumulare) ar corespunde unor migraţii din Urheimat (Europa central-nordică sau stepele Rusiei meridionale) către zonele în care mai târziu vor fi atestate limbile indo-europene. De două secole lingviştii şi arheologii propun ipoteze pentru localizarea unui centru de origine de unde o limbă „proto-indoeuropeană” s-a răspândit în zonele unde mai târziu sunt atestate limbile acestei familii. Cercetările mai noi au acordat o mai mare atenţie modelului structuralist elaborat de Trubetskoi, potrivit căruia nu există Urheimat, Urvolk sau Ursprache.
14

O interpretare mai recentă din perspectiva arheologiei (Colin Renfrew, Archaeology and Language. The puzzle of Indoeuropean Origins, London, 1987) respinge atât modelul structuralist ,cât şi concluziile simpliste la care a ajuns modelul evoluţionist al arborelui genealogic. C. Renfrew articulează o teorie proprie alegând modelul demografie/subzistenţă. Mai exact, C. Renfrew asociază problema indo-europeană modelului elaborat de A.J. Ammerman şi L.L. Cavalli-Sforza, după care adoptarea agriculturii implică o creştere demografică ce determină migraţii pe distanţe scurte, dar într-o manieră radicală. Agricultura se propagă întotdeauna spre exteriorul zonei deja cultivate. C. Renfrew consideră că primii agricultori erau indo-europeni. Din Anatolia, aceştia ar fi trecut în Grecia şi Creta de unde, după un timp s-ar fi deplasat spre Italia, Balcani şi zona de la nord de Dunăre. Acest proces, care a început în jurul a. 6 500 a. Chr. în Anatolia, are drept rezultat răspândirea agriculturii în Europa concomitent cu difernţierea principalelor limbi indo-europene. Această interpretare se poate circumscrie de fapt modelului arborelui genealogic, prin ipoteza unei patrii de origine (Urheimat) în Anatolia şi a unei limbi „protoindoeuropene”. Majoritatea savanţilor consideră că habitatul originar al indo-europenilor se afla în stepele eurasiatice din nordul M. Negre, a Caucazului şi a M. Caspice. Marţialitatea, habitatul pendulant, patriarhatul, structura socială ierarhizată şi dominată de războinici sunt trăsături caracteristice ale populaţiilor indo-europene. Sedentarizarea acestor populaţii începuse mult înainte de pătrunderea lor în Orientul Apropiat. Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr. populaţii indo-europene se instalează în Grecia, în Anatolia ca şi în bazinul dunărean. În contextul acestor ample migraţii, luviţii şi hittiţii se stabilesc în Anatolia unde întemeiază câteva structuri politco-statale, deşi pe plan etnic n-au constituit decât o minoritate; limba hittită, de pildă, nu conţine mai mult de 20% cuvinte indo-europene. În Anatolia, ca şi în Grecia, cuceritorii aparţineau uneia din cele două mari familii lingvistice, şi
15

anume grupului centum. Evidentele afinităţi dintre limba hittită şi cea tokhariană din Turkestanul estic sugerează că hittiţii au pătruns în Anatolia din stepele din jurul M. Caspice, probabil prin pasul Derbent, şi nu din ţinuturile dunărene cum s-a susţinut de atâtea ori. Anatolia epocii hittite ne dezvăluie, graţie onomasticii, o structură etno-demografică complexă: unei populaţii în majoritate indigenă i se suprapunea o elită conducătoare indo-europeană, a cărei putere se întemeia pe forţa militară. Războinicii hittiţi au reuşit să unifice o mare parte a ţării Hatti şi să creeze un imperiu în avantajul lor. Arienii, a căror limbă făcea parte din grupul satem, pătrund în India în al doilea sfert al mileniului II a. Chr.; începând din aceeaşi epocă îi întâlnim şi în Orientul Apropiat unde au reuşit să organizeze într-un stat puternic –Imperiul Mitanni – populaţiile hurite din Syria şi Mesopotamia septentrională. În Semiluna Roditoare arienii constituiau o castă de războinici a căror dominaţie se întemeia pe o nouă armă, carul de luptă. Prin urmare, în Mitanni a avut loc un proces analog celui pe care îl cunoscuse Anatolia cu câteva secole mai devreme: de data aceasta, o populaţie ea însăşi minoritară, huriţii, a fost unificată de o aristocraţie aparţinând altei rase, indo-arienii. Presiunea populaţiilor indo-europene de la frontierele Europei a dus la declanşarea evenimentelor grave de la începutul epocii fierului, soldate cu distrugerea regatelor şi imperiilor din bazinul oriental al Mediteranei (Grecia, Anatolia şi Levantul). După tulburările grave din ultimele secole ale mileniului II a. Chr. care au modificat considerabil harta etnică şi politică a Orientului Apropiat, la începutul mileniului I, vedem apărând noi populaţii indo-europene. Unele, ca iranienii, aparţin grupului satem. Penetraţia mezilor şi a perşilor în platoul iranian apare ca o migraţiune lentă a unor populaţii statornicite de multă vreme în nordul Iranului. Scyţii sunt în schimb o populaţie iraniană seminomadă care, începând din secolul VIII a. Chr., împingându-i înaintea lor pe cimmerieni, au devastat mai multe regiuni din Orientul
16

Apropiat – nordul Iranului, Anatolia, Syria, Palestina –, ameninţând chiar şi Egiptul. Armenii, populaţie indo-europeană a cărei limbă aparţine grupului satem, nu apar în Orientul Apropiat înainte de secolul VII a. Chr. Venind din regiunea Mării Negre, armenii s-au stabilit în jurul lacului Van, după distrugerea regatului Urartu de către scyţi şi mezi. În urma aceloraşi tulburări de la finele mileniului II a. Chr., alte populaţii indo-europene, aparţinând de data aceasta grupului centum, părăsesc spaţiul balcanic şi ocupă o parte a Anatoliei. Astfel, frigienii s-au stabilit pe fluviul Halys în centrul platoului anatolian, iar lydienii la extremitatea vestică a acestuia, în valea Hermosului, în timp ce hittiţii, dislocaţi de pe platoul central, se aşezau în Syria de Nord.

Capitolul II MESOPOTAMIA Cadrul geografic Cea dintâi mare civilizaţie a Antichităţii s-a cristalizat în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci, însemnând „Ţara dintre fluvii” –Tigru şi Eufrat), ţară care se întindea pe o lungime de aproape 1000 km şi o lăţime de vreo 400 km; teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de azi. Mesopotamia era mărginită la nord de munţii Armeniei, la sud de Golful Persic, la est de lanţul munţilor din Iranul de vest, iar la vest de stepa siro-mesopotamiană. Între deşertul syrian şi munţii Zagros, de unde coboară afluenţii Tigrului – cei doi Zab şi Diyala – Mesopotamia ia forma unui culoar larg care, de la ţărmurile Mediteranei, porneşte spre Golful Persic în întâmpinarea unei lumi diferite, întoarsă spre zona Oceanului Indian. Sumerul reprezenta partea sudică a Mesopotamiei şi se numea în sumeriană Kengi, pe când în akkadiană era denumită
17

Sumer (Sinear în Geneză X, 10). Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri, iar în babiloniană Akkad. Expresia Kaldi (Chaldea) denumea sudul Mesopotamiei, apoi a ajuns să denumească şi Babilonia.
Prin însăşi poziţia ei Mesopotamia are o largă deschidere către exterior, mult mai mare decât valea Nilului, al cărei rol a fost întrutotul analog cu al său. Mesopotamia a fost amenniţată într-o mult mai mare măsură de invazii. De asemenea, e mai expusă şi fluctuaţiilor climatice, deoarece revărsărilor periodice şi atât de benefice ale Nilului, i se opun primejdioasele capricii ale Tigrului şi Eufratului.

Începând cu regiunea Bagdadului, Tigrul (în sumeriană Idigna) şi Eufratul (în sumeriană Buranunu) curg aproape paralel către mare , fiind legate între ele prin numeroase braţe şi canale. În perioada de viituri, abundenţa aluviunilor aduse de Tigru şi Eufrat devine catastrofală, căci la pericolul de rupere a digurilor se adaugă şi riscul colmatării canalelor de irigaţii. Aceste aluviuni au modelat peisajul caracteristic al Mesopotamiei de Jos. În epoca sumeriană limita Golfului Persic era cu vreo 200 km mai la nord faţă de ţărmul actual; marile oraşe din sudul Mesopotamiei se aflau în fruntea unui important comerţ maritim şi ni le imaginăm situate în imediata apropiere a mării –astăzi ele se află la o distanţă de vreo 200 km de litoral. Deşi Mesopotamia de Jos (Sumerul) nu primeşte niciodată nici cea mai neînsemnată precipitaţie, aluviunile pot de recolte bogate de îndată ce sunt fertilizate cu ajutorul irigaţiilor. Zăcămintele minerale lipsesc cu desăvârşire în această „ţară de noroi”, excepţie făcând bitumul (hidrocarbură naturală care, în regiunile petrolifere răzbate până la suprafaţa solului), căruia sumerienii au ştiut să-i dea foarte de timpuriu o întrebuinţare. Evoluţia istorică II.1. Mesopotamia preistorică „Istoria începe la Sumer...” este, după cum se ştie, titlul unei cărţi a lui S.N. Kramer. Eminentul orientalist american arăta că primele informaţii despre o civilizaţie urbană, cu evoluate instituţii economice, sociale, politice şi religioase s-au
18

păstrat în textele sumeriene. Extraordinara dezvoltare socială şi tehnologică a Mesopotamiei între 3800-2000 a. Chr. îşi are rădăcinile în progresele realizate în perioada proto-sumeriană. Cercetările mai noi au demonstrat că terminologia culturală (i.e. cuvintele în legătură cu agricultura, metalurgia, meseriile) ca şi numele de fluvii şi cetăţi (Ur, Lagash, Nippur, Eridu etc.) sunt de origine presumeriană. Epocile neolitică şi chalcolitică sunt ilustrate de culturile Hassuna şi Samarra specifice mileniului VI. a. Chr.; situl de la Tell es-Sawwan reprezintă unul din centrele de difuzare a chalcoliticului mesopotamian. În a doua jumătate a mileniului VI a. Chr., cultivatorii neolitici sunt atestaţi la Ninive, iar odată cu dezvoltarea culturii Samarra primele comunităţi se stabilesc în Mesopotamia de Jos. În stadiul actual al cunoştinţelor se pare că primii ocupanţi ai Sumerului s-au stabilit în aşezarea de la Eridu către 5300-5000 a. Chr. Perioada chalcoliticului recent este reprezentată în Mesopotamia de nord de către civilizaţia halafiană (numită după aşezarea de la Tell-Halaf), în timp ce Mesopotamiei meridionale îi este specifică civilizaţia Obeid. Dezvoltarea civilizaţiei obeidiene este determinată de un spor demografic în regiunea Eridu, conjugat cu o influenţă din Iranul de sud-est şi poate cu sosirea unor noi imigranţi. Civilizaţia Obeid se va extinde spre nordul Mesopotamiei unde va stopa devoltarea civilizaţiei halafiene. Perioadele civilizaţiei proto-sumeriene, acoperind mileniile V-IV a. Chr., sunt denumite după localităţile unde sau făcut primele cercetări arheologice datorită cărora sunt cunoscute cele mai vechi perioade din istoria Mesopotamiei: El Obeid, Uruk şi Djemet-Nasr. Numele de Obeid s-a dat tuturor fazelor civilizaţiei din sudul mesopotamian (cca. 4500 –3500 a. Chr.) anterioare înfloririi urbane a Urukului. În arealul culturii Obeid era cunoscută tehnica topirii şi prelucrării metalelor, după cum atestă artefactele din aramă. Ceramica culturii Obeid prezintă numeroase afinităţi cu cea descoperită în nordul Mesopotamiei
19

la Samarra şi la Tell Halaf. Aşezările culturii Obeid (Eridu, Ur, Uruk, el-Obeid) vădesc existenţa unei structuri sociale complexe. În perioada următoare, Uruk (3500-3100 a. Chr.) au apărut sumerienii care vor remodela întreaga cultură din sudul Mesopotamiei. Acum au apărut primele forme de arhitectură monumentală, templele (Eridu, Uruk). Urukul, cetate a eroului epic Ghilgamesh, „poate primul şi mult timp singurul mare oraş al lumii” (W. Schneider) pare să fi jucat un rol capital la începuturile civilizaţiei urbane. Tehnica ceramicii s-a perfecţionat ca urmare a invenţiei roţii olarului. Dezvoltarea glipticii este ilustrată de cilindri-sigilii care înfăţişează mai ales scene de caracter religios. Din această perioadă este documentată şi cea mai veche formă de scriere cunoscută, pictografică, din care se va dezvolta mai târziu, prin stilizare şi schematizare, scrierea cuneiformă. În cea de-a treia perioadă, Djemet-Nasr (3300-2900 a. Chr.), ultima fază a epocii predinastice, se organizează primele oraşe-state din Sumer. Progresează olăritul şi metalurgia aramei (începe să fie cunoscută şi metalurgia bronzului) şi se dezvoltă comerţul la distanţe mari. Apariţia carului cu două roţi a marcat o veritabilă revoluţie în domeniul mijloacelor de transport. Şi edificiile civile –palatele- ajung acum acum la proporţii monumentale. Rezumând, Mesopotamia de nord şi de sud constituie, sub o unitate aparentă, două arii de cultură distincte (situaţie similară cu cea din Egipt). Asistăm la perioade de unificare –în Mesopotamia obeidiană- urmate de perioade de separare; de pildă, după mijlocul mileniului IV a. Chr., în timp ce în sud constatăm o unitate de cultură, adânci deosebiri locale dovedesc că cetăţile din nord evoluează fiecare independent. Totuşi, cu cât progresăm în timp, osmoza culturală devine mai evidentă. Cu toate acestea, în Mesopotamia, după perioada de unificare Obeid, abia în primele secole ale mileniului III a. Chr. se mai reîntâlneşte o unificare culturală şi apoi, în a doua
20

jumătate a aceluiaşi mileniu când semiţii din Akkad vor inaugura un imperiu unificat în Mesopotamia. II.2. Geneza statului în Mesopotamia Primele societăţi organizate statal au apărut în Orientul Apropiat la finele mileniului IV a. Chr., inaugurând un nou capitol în istoria Umanităţii. Spre deosebire de societăţile prestatale, noile structuri statale serveau unor elite care controlau miile de locuitori prin monopol economic, forţă militară şi constrângeri de natură religioasă. Cu privire la originea statului s-au formulat teorii contradictorii. De pildă, V.G. Childe consideră că geneza statului trebuie pusă în legătură cu revoluţia urbană. În acest context, un rol esenţial ar fi avut dezvoltarea metalurgiei, ramură ce a creat o categorie de specialişti şi a modificat structurile sociale. V.G. Childe susţinea că metalurgiştii erau plătiţi doar din surplusurile alimentare rezultate în urma practicării agriculturii intensive. Roadele travaliului meşteşugarilor trebuiau distribuite, iar materiile prime trebuiau importate. Irugaţiile au sporit productivitatea agriculturii, conducând la controlul centralizat al producerii şi distribuţiei de alimente. Astfel se naşte o societate stratificată, bazată pe categorii economice. În cele din urmă, o forţă politică şi religioasă a început să domine viaţa urbană, pe măsură ce despoţii şi preoţii au ajuns să stăpânească temple şi clădiri publice ca simboluri ale autorităţii lor. Primele construcţii monumentale sunt semnul unei concenmnul unei concen În epoca predinastică avem şi atestări în legătură cu funcţia redistributivă a acestor nuclee de putere; depozitele şi atelierele vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de producţie, fapt confirmat şi de cilindri-sigilii, semne de autoritate şi semne de proprietate deopotrivă. Se conturează astfel elementele definitorii ale unei societăţi prestaţionare (sau tributare) care va cunoaşte formele cele mai evoluate tocmai în oraşele-state mesopotamiene.
21

Alte teorii accentuează rolul factorilor de mediu care, indiscutabil, au jucat un rol important în geneza civilizaţiei de vreme ce primele state ale lumii antice apar în zone cu un ridicat potenţial agricol, adesea situate la juxtapunerea diferitelor regiuni ecologice. În Mesopotamia satele mai dezvoltate au devenit oraşe şi , mai târziu, cetăţi-state, de-a lungul secolelor în care exploatarea ecosistemului a devenit mai organizată şi mai sistematică. Din această perspectivă, o deosebită importanţă trebuie să fi avut crearea de provizii alimentare utilizate pentru noile categorii care nu erau implicate în agricultură. Astfel a fost necesară nu doar o mai mare productivitate în agricultură, ci şi unele schimbări sociale şi culturale, cum ar fi sistemele centralizate de depozitare. Nu este de neglijat nici rolul comerţului de vreme ce încă din epocile arhaice reţele comerciale din cadrul civilizaţiilor de tip rural s-au integrat în vastele rute ale caravanelor, ulterior comerţul la distanţe mari luând amploare în statele Vechiului Orient. În sfârşit, un rol esenţial în geneza statului vor fi avut centrele ceremoniale (templele) şi religia instituţionalizată. Centrul ceremonial constituia locul sacru unde oamenilor de rând li se garanta reînnoirea ciclică a fiecărui anotimp şi, totodată, locul în care splendoarea, puterea şi opulenţa elitelor simboliza bunăstarea întregii comunităţi. Cu timpul, centrul ceremonial a devenit centrul iniţial al puterii, schimbului şi autorităţii publice. Rezumând, putem conchide că presiunea şi creşterea densităţii populaţiei au constituit dinamica sistemului cultural ce a determinat geneza statului. Oricum, cheia procesul a fost centralizarea administrativă a resurselor. Un atare proces a permis economiei să depăşească stadiul gospodăriei individuale. De aceea, primele state ale Vechiului Orient au apărut în contexte socio-culturale şi ecologice în care administraţia centralizată rezolva toate probleme individului. Primele state îndeplineau funcţii de manipulare a mediului ecologic, dar şi a populaţiei, prin intermediul unui sistem birocratic şi politic. *
22

Noile condiţii economice şi sociale dezvoltate în cadrul civilizaţiilor de tip rural din epoca neolitică şi chalcolitică au determinat o mutaţie în regiunea numită de vechii greci „ţara dintre fluvii”, adică Eufrat şi Tigru. Extinderea suprafeţelor cultivate tot mai departe de fluvii, reclama organizarea unui sistem de irigaţii din ce în ce mai complex. Doar anumite organisme colective –anumite clanuri sau marii proprietarierau în măsură să facă faţă unor asemenea exigenţe. Marile domenii particulare ale unor clanuri au jucat un rol important în acele regiuni ale Mesopotamiei unde structura etnică prezenta de timpuriu o dominantă semitică, adică mai ales în Babilonia. În Sumer, pământurile au fost acaparate de timpuriu de clerul principalelor temple, care au jucat de timpuriu un rol economic decisiv. Aşadar, în sudul Mesopotamiei, templele au fost beneficiarele unei evoluţii în care dezvoltarea economicosocială era condiţionată de un efort colectiv indispensabil bunei funcţionări a sistemului de irigaţii. Noile condiţii economice de la finele mileniului IV a. Chr. şi începutul celui următor au favorizat atât dezvoltarea marilor sanctuare sumeriene cât şi cea a oraşelor. Dacă progresele economice au fost determinante în diferenţierea corpului social, dezvoltarea comerţului va favoriza constituirea unei veritabile caste birocratice. Epoca predinastică –cuprinsă între ultimele secole ale mileniului IV a. Chr. şi cele dintâi ale mileniului III a. Chr.coincide cu înflorirea civilizaţiei sumeriene. Impulsul îşi are originea la Uruk (Erebul biblic, actualul Warka) care a jucat un rol capital la începuturile civilizaţiei urbane. Vestigiile de la Uruk (nivele VI-III) atestă începuturile şi dezvoltarea unui urbanism monumental, apariţia cilindrilor-sigiliu, apoi a scrierii, şi în cele din urmă, a unei sculpturi în piatră de mari dimensiuni. În stadiul actual al cercetării se consideră că Uruk este primul oraş-stat din lumea antică. După 4500 a. Chr. comunitatea din Uruk a devenit oraş, absorbind populaţia satelor din vecinătate. Uruk-ul se întindea pe cca. 250 ha, iar satele-satelit din jur pe cel puţin 9,7 km faţă de centru, fiecare
23

dispunând de propriul său sistem de irigaţie. Oraşul era dominat de marele ziggurat (pe una din terasele superioare se înălţa Templul Alb); sanctuarul era centru vieţii din Uruk, locul unde se aflau, deopotrivă, templul, depozitele, atelierele şi centrul de guvernământ. Până la mijlocul mileniului IV a. Chr. oraşul sumerian îşi va dezvolta un sistem elaborat de administraţie. Economia nu se putea dezvolta fără existenţa unui sistem stabil de echivalenţe între bunurile materiale şi anumite servicii. Aceste echivalenţe presupuneau reguli stricte şi o autoritate capabilă să le facă respectate. Puterea economică şi cea politică erau astfel în mod inevitabil legate între ele. Prin urmare, pe măsură ce se accentua diferenţierea corpului social, devenea imperios necesară o structură politică (statul) pentru a proteja bogăţiile acumulate şi pentru a păstra coeziunea unei comunităţi tot mai diverse. Aceste raţiuni au determinat geneza cetăţii-stat în Vechiul Orient. În prima jumătate a mileniului III a. Chr. apare instituţia monarhică. Pentru sumerieni regalitatea avea o origine divină; instituţia regalităţii „a descins din Cer”, în acelaşi timp cu însemnele sale, tiara şi tronul. Această concepţie s-a perpetuat până la dispariţia civilizaţiei asiro-babiloniene. Regele, reprezentantul zeului, era răspunzător de recolte şi de prosperitatea cetăţilor. Trecerea de la cetăţile-temple la cetăţilestate reprezintă un fenomen de importanţă capitală în istoria Vechiului Orient. Instituţii noi –armata regulată şi birocraţiasunt atestate acum pentru întâia oară. Este greu de precizat în ce consta puterea în epoca predinastică. Cele mai vechi texte descifrate nu trec dincolo de perioada protodinastică şi ele ne înfăţişează imaginea unei civilizaţii în care regele întruchipa deja puterea în cetate. Unii istorici presupun existenţa unei democraţii primitive; regele ar fi fost desemnat numai în momentele de criză, deci, pentru o perioadă limitată de timp. Cu timpul, pe măsură ce războaiele s-au înmulţit, puterea monarhică ar fi devenit permanentă. Despotismul, care apare odată cu primele oraşe, a fost mijlocul de a garanta privilegiile unui corp social pe cale de
24

diferenţiere. Proprietatea funciară, sursa exclusivă a bogăţiei, era temelia pe care se sprijinea întreaga ierarhie socială. În momentele de criză, interesele comunităţii, adică, în esenţă, ale grupului dominant format din marii proprietari şi din şefii clanurilor, erau asumate de un lugal („marele om” – regele epocilor arhaice), reprezentantul acestei aristocraţii funciare. Această evoluţie va fi avut loc mai ales în regiunile mesopotamiene deja semitizate, adică în Babilonia,că în Babilonia,rea clanurilor favoriza constituirea unei autorităţi monarhice care nu avea la origine nici o componentă religioasă. Oricum, monarhia din Kiş (cca. 2 700 a. Chr.) este cea mai veche pe care o menţionează listele dinastice mesopotamiene. În Sumer, dimpotrivă, puterea politică pare să decurgă dintr-o funcţie sacerdotală. Încă de la începutul mileniului III a. Chr. en-ul, marele preot din Uruk, exercita adesea o autoritate politică şi mai ales militară. Curând, în diferite oraşe sumeriene, puterea va fi asumată de ensi (patesi) care, la origine, ar fi putut fi doar mari-preoţi. Termenul de ensi pare să implice o anume subordonare. Dacă la început această autoritate regală va fi fost exercitată în numele şi sub tutela zeului, mai târziu ensi a fost subordonat suveranului, lugal-ul unui oraş mai puternic. II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică Epoca protodinastică (sau sumeriană arhaică) corespunde cu începutul perioadei istorice: pentru prima dată, câteva texte ne permit să depăşim sursele de informare strict arheologice. În listele dinastice mesopotamiene, perioada în discuţie urmează după potop; în ceea ce ne priveşte, ea vine imediat după epoca predinastică şi se încheie, în epoca denumită protoimperială, cu încercarea lui Lugalzaggisi (către a. 2 350 a. Chr.) de a realiza unificarea Sumerului. Victoria lui Sargon (a. 2 340 a. Chr.) asupra oraşelor sumeriene pune capăt peioadei protodinastice. Perioada de aproape cinci secole (2900-2400 a. Chr.) care vede dezvoltarea civilizaţiei sumeriene înaintea inserţiunii semiţilor este epoca eroică din Sumer, epocă de fermentaţie, violentă, sângeroasă, dar plină de măreţie, în care anumite
25

personaje se situează la izvorul eposului sumero-akkadian, e.g. Enmerkar, Mebaragesi şi fiul său Agga şi, mai ales, rivalul lor, Ghilgamesh. În listele dinastice ale regilor care au domnit după potop, Enmerkar şi Ghilgamesh sunt aşezaţi în prima dinastie din Uruk, care urmează la hegemonia Sumerului, dinastiei I de la Kiş, în care Mebaragesi şi Agga sunt ultimii doi suverani. Aşadar, la Kiş, potrivit listelor regale, „după potop, regalitatea a coborât din Cer”. Dacă în prima parte a dinasticului vechi nu s-au descoperit palate, acesta se datoreşte faptului că preoţii erau totodată şi regi –şi că trăiau chiar în incinta templului, în GigPar; un exemplu de asemenea edificiu există la Nippur. Dacă EHarzag de la Ur este într-adevăr palatul regilor dinastiei a III-a, avem în acest caz, un palat situat în interiorul temenos-ului şi care urmează tradiţia Gig-Par-ului. În epoca Djemdet-Nasr conducătorul cetăţii este numit en, „Stăpânul”, titlu care îmbracă un caracter specific religios. Titlul de lugal, „rege”, apare în dinasticul vechi, marcând geneza unei noi concepţii monarhice şi este legat de apariţia palatului. Această separare a puterilor, a cărei cauză rezidă şi în caracterul războinic pe care-l îmbracă monarhia sumeriană, este confirmată şi printr-un text în care sunt menţionaţi pe de o parte Entemena, patesi (principe) de la Lagash şi, pe de altă parte, Enentarzi, preotul lui Ningirsu (zeul Lagashului). Atunci şi-a extins dominaţia oraşul Kiş peste tot Sumerul şi prin urmare titlul de „rege din Kiş” rămânea sinonim cu „mare rege” sau „rege al regilor”. Inventarele mormintelor din Ur ilustrează nivelul înalt al civilizaţiei la care ajunseseră, încă de pe atunci, sumerienii. Asistăm, paralel, la o dezvoltare a urbanismului şi a arhitecturii monumentale: templul de la Eşnunnah, templul lui Ishtar de la Mari, templul lui Inanna de la Nippur. Tot în această epocă apare ziggurat-ul (nume akkadian); acesta îşi găseşte prefigurarea în Templul Alb de la Uruk, construit pe o terasă înaltă în epoca Djemdet Nasr. Istoria epocii protodinastice ne apare ca o lungă succesiune de rivalităţi între vechile oraşe sumeriene din care
26

nu cunoaştem decât episoadele târzii. Cât priveşte cauzele acestor neîntrerupte conflicte, precumpănitoare au fost considerentele economice. Mai mult decât problema apei, nevoia de materii prime a jucat un rol decisiv: pentru a pune mâna pe sursele de aprovizionare, sau cel puţin pentru a controla căile de acces, vechile oraşe sumeriene au organizat nenumărate expediţii. După consolidarea puterii monarhice, rivalităţilor dintre oraşe li s-au adăugat conflictele generate de pretenţiile la hegemonie ale suveranilor sumerieni. În timpul acestor secole ale dinasticului vechi, potrivit listelor regale, paisprezece dinastii s-au succedat, ridicând pe rând Kişul, Urul, Awanul (în Elam), Adab, Mari, Akşak la primul rang între cetăţile din Sumer. În câteva rânduri, unele oraşe au reuşit, pentru scurt timp să-şi impună hegemonia asupra întregii Mesopotamii meridionale. Astfel, după ce aparţinuse dinastiei semite sumerizate din Kiş, supremaţia avea să treacă, în jurul a. 2 600 a. Chr., în mâna regilor din prima dinastie din Ur şi a celor din Uruk, care şi-au disputat hegemonia, apoi a celei din Adab către a. 2 400 a. Chr., iar în cele din urmă în a ensi-lor din Lagash. Domnia lui Eannatum (către a. 2 470 a. Chr.) -a cărui victorie asupra oraşului Umma este celebrată de Stela Vulturilor, aflată astăzi la Luvrumarchează apogeaul dinastiei din Lagash, întemeiată de UrNanşe pe la 2 500 a. Chr. În decursul epocii protodinastice, bazele economice şi politice pe care se întemeiau structurile de civilizaţie ale oraşelor-state sumeriene au suferit transformări profunde. Experesia cea mai înaltă a politicii de centralizare a puterii a fost instituţia monarhică. Începând din această epocă, economia şi societatea orientală au rămas concentrate în jurul palatelor (sistemul palaţial). Epoca protodinastică s-a încheiat printr-un episod care ilustrează tensiunile interne a căror origine trebuie căutată în aceste răsturnări. Între autoritatea regală şi puterea seculară a clerului conflictul era inevitabil. La Lagash, atare conflict a avut drept consecinţă, către 2 400 a. Chr., detronarea nepotului lui Eannatum; puterea a fost uzurpată de doi mari
27

preoţi, iar titlul de ensi a fost abolit, în timp ce hegemonia Lagashului se năruia. Curând, dificultăţile de ordin intern l-au adus pe tronul Lagashului pe Urukagina (cca. 2370-2350 a. Chr.), primul reformator cunoscut în istorie. Opera celui din urmă rege al Lagashului din epoca protodinastică –care urmărea restabilirea ordinii anterioare, compromisă de încălcările celor puternici şi bogaţi- se vădeşte interesantă în măsura în care anticipează anumite constante ale politicii celor mai de seamă suverani mesopotamieni de mai târziu. Nu lipsite de o vădită tentă anticlericală, reformele lui Urukagina denotă preocuparea de a asigura populaţiei o oarecare bunăstare, impulsionând pe de o parte economia şi stopând, pe de alta, abuzurile celor privilegiaţi. Oricum, aceste reforme au avut drept consecinţă imediată scăderea impozitelor şi a taxelor percepute de ensi şi de temple.: e.g., au fost micşorate redevenţele cuvenite clerului în nenumărate ocazii, mai ales cu prilejul înmormântărilor – 80 de măsuri de grâne în loc de 420, 3 vedre de bere în loc de 7 etc. Odată cu Lugalzaggisi (cca. 2370-2340 a. Chr.), regele din Umma la care se întrezăreşte o dorinţă de unificare a lumii sumeriene, lupta pentru hegemonie capătă un aspect nou. Lugalzaggisi cucerise către a. 2350 a. Chr. majoritatea oraşelorstate sumeriene, mutase capitala la Uruk şi fusese investit, la Nippur, cu titlul de „Rege al Ţării Sumerului”. Pentru întâia oară se întâmpla ca oraşul învingător să nu mai fie decât unul din oraşele unui stat mai întins, încetând chiar de a mai fi capitală. Alegerea Nippurului, oraşul sacru al lui Enlil, drept centru religios al statului, conferea templului lui Enlil –loc de raliere a tuturor sumerienilor- funcţia de sanctuar federal. Tentativa lui Lugalzaggisi de a unifica oraşele sumeriene este prima manifestare a ideii imperiale despre care avem cunoştinţă. Un deceniu mai târziu, tentativa e reluată, cu mai mult succes, de către Sargon, regele Akkadului. Trecerea de la cetatea-stat la Imperiu este preludiul unei strălucitoare evoluţii a Mesopotamiei. De altfel, Antichitatea nu va cunoaşte decât două forme de organizare statală: cetatea şi imperiul. Nu lipsit de
28

semnificaţie este faptul că Kişul, oraş semitic, a fost integrat în imperiul sumerian al lui Lugalzaggisi. Prin urmare, sub ultimul rege din epoca protodinastică pare să se fi constituit o vastă coaliţie a populaţiilor sedentare din Mesopotamia împotriva „barbarilor” care îi ameninţau şi care le invadau periodic teritoriul. II.4. Imperiul akkadian Către a. 2340 a. Chr., un uzurpator semit, Sargon (Şarrukin –„rege legitim), după ce a pus mâna pe tronul din Kiş, l-a înlăturat pe Lugalzaggisi, a cucerit întreaga Mesopotamie meridională şi a întemeiat o nouă capitală, Akkad (Agade). Sargon cel Mare, ca şi alţi suverani celebri, a devenit personaj legendar. În decursul îndelungatei sale domnii (cca. 2340-2284 a. Chr.), Sargon cucereşte Elamul, insula Tilmun (Bahrein), regiunile de la est de Tigru şi Asiria, ajungând până în Siria şi în Anatolia. Regii oraşelor sumeriene se recunoşteau tributari ai cuceritorului akkadian care, la Nippur, îşi asumase titlul de „Rege al celor Patru Ţinuturi” (Sumer, Akkad, Ammuru şi Subartu). De acum înainte Sumerul nu mai era decât o parte, e drept cea mai civilizată, a unui vast imperiu a semitic a cărui coeziune se întemeia pe fidelitatea armatei faţă de persoana suveranului. Această evoluţie trebuie pusă pe seama unui grup etnic minoritar (semiţii akkadieni) care a reuşit, asemenea hittiţilor în Anatolia sau arienilor în Mitanni, să impună dominaţia unei caste de războinici condusă de rege. Un alt cuceritor, nepotul lui Sargon, Naram-Sin (2260-2223 a. Chr.), a fost primul suveran mesopotamian care a dispus să fie divinizat („Rege al celor Patru Ţinuturi ale Lumii şi zeu al Akkadului”). Naram-Sin a redresat Imperiul akkadian şubrezit în urma domniilor succesive ale tatălui şi unchiului său. Stela lui Naram-Sin, păstrată la Luvru, care comemorează victoriile regelui asupra populaţiilor din Zagros, este o capodoperă a artei mesopotamiene.
29

Limba cuceritorilor semiţi avea să se impună în locul celei sumeriene. Cu timpul, akkadiana a rămas singura limbă de uz curent în Mesopotamia. Deşi încetează de a mai fi vorbită, sumeriana şi-a păstrat rolul de limbă liturgică. De altfel, conservatorismul religios sumerian se prelungeşte în structurile akkadiene. Începând din epoca cuceririi akkadiene declinul sumerienilor a fost rapid. Sumerienii au fost absorbiţi într-un mediu alogen în care, după puţin timp, n-au mai reprezentat decât o minoritate. Schimbări majore au loc şi în regimul proprietăţii funciare: puterea economică trecea şi ea în mâinile akkadienilor. Prin diviziunea puterii, sumerienii, măriseră domeniul regal în detrimentul domeniului zeului; sub Imperiul akkadian, templele îşi văd micşorându-li-se privilegiile în folosul domeniului regal şi al unei anumite dezvoltări a proprietăţii particulare. Odată cu instalarea dinastiei akkadiene practica arendării cunoaşte o nouă formă: nu mai era doar o modalitate de exploatare a marilor domenii, ci şi un mijloc al suveranilor akkadieni de a-i răsplăti pe înalţii demnitari civili şi militari, de a-i păstra în serviciul coroanei datorită unei legături personale (loturile acordate erau individuale şi netransmisibile). Aceste noi realităţi favorizează dezvoltarea proprietăţii individuale, tot mai evidentă în perioadele următoare. Pe de altă parte, cuceritorii semiţi adoptă multe din structurile de civilizaţie sumeriene şi, înainte de toate, sistemul economic al oraşelor sumeriene. Astfel, se ajunge treptat la sinteza sumero-akkadiană. Cuceririle militare ale akkadienilor nu reprezintă doar simpla manifestare a unui imperialism monarhic. Mobilurile economice ale acestor expediţii militare evidenţiază o anume continuitate în raport cu trecutul: aşa se explică ocuparea insulei Tilmun care, încă din epoca protodinastică, avea rolul de intermediar între Sumer, pe de o parte, valea Indului şi minele de cupru din Oman pe de alta. La fel, campaniile lui Sargon îndreptate spre coastele Levantului nu aveau alt scop decât acela de a pune mâna pe sursele de aprovizionare cu lemn de
30

cedru din Liban şi din Amanus. Peste câteva decenii, cucerirea văii Haburului i-a deschis lui Naram-Sin accesul spre bogăţiile miniere şi forestiere ale Anatoliei, precum şi controlul drumurilor comerciale care duceau către coasta mediteraneană. Imperiul akkadian întemeiat de Sargon s-a prăbuşit după un secol şi jumătate sub loviturile gutilor, populaţie originară din munţii Zagros. După moartea lui Şar-kali-şari, fiul lui Naram-Sin, Imperiul akkadian s-a dezagregat, iar barbarii lulubiţi şi guti se revarsă peste Mesopotamia. De aici înainte, istoria Mesopotamiei vădeşte o anume ciclicitate: unitatea politică a Sumerului şi Akkadului este distrusă de „barbarii” din afară; la rândul lor, aceşti din urmă sunt răsturnaţi de revolte ale oraşelor-state mesopotamiene. În general, invaziile nomazilor au fost precedate de o lentă descompunere internă a statelor mesopotamiene. Infiltrarea rapidă a populaţiilor alogene în câmpiile Mesopotamiei centrale şi meridionale, de îndată ce puterea centrală dădea semne de slăbiciune, este una din caracteristicile istoriei mesopotamiene. Astfel, către 2200 a. Chr., gutii –originari din Kurdistanau profitat de conflictele dinastice care au tulburat ultimii ani ai Imperiului akkadian pentru a pune mâna pe putere în Babilonia. În timpul dominaţiei gutilor, oraşele sumeriene par să-şi fi păstrat o anume autonomie. Oricum, în a doua jumătate a sec. XXII a. Chr., sub domnia lui Gudea (2144-2124 a. Chr.), Lagashul a putut iniţia o politică de hegemonie locală ce aminteşte de epoca protodinastică, deşi se afla încă sub tutela gutilor. Apoi, către finele aceluiaşi secol, Utu-hengal, regele Urukului, eliberează Mesopotamia centrală şi meridională de sub dominaţia gutilor, luându-l prizonier pe Tiriqan, ultimul lor rege. II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur După înlăturarea definitivă a regilor guti, Ur-Nammu (2111-2094 a. Chr.) –întemeietorul celei de-a III-a dinastii din Ur (2111-2003 a. Chr.)-, a supus Urukul şi Lagashul şi s-a intitulat
31

„Rege al Sumerului şi Akkadului, Rege al celor Patru Ţinuturi”. Ur-Nammu a încercat, dând dovadă de multă abilititate, să concilieze interesele populaţiei akkadiene şi a celei sumeriene, sprijinindu-se în primul rând pe cler. A procedat la o revizuire a principiilor juridice (Codul lui Ur-Nammu –cel mai vechi cod de legi cunoscut de noi) şi a asigurat expansiunea comercială a oraşelor mesopotamiene în direcţia Golfului Persic. Energicii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur au reîntemeiat un adevărat imperiu, în cadrul căruia întreaga Mesopotamie s-a aflat, timp de un secol, din nou unificată. Acest imperiu cuprindea nu numai Sumerul şi Akkadul, dar şi Elamul, Siria, ca şi bazinul superior al Eufratului. În această perioadă civilizaţia sumeriană cunoaşte momentul de apogeu care coincide cu ultima manifestare a puterii politice a Sumerului. În cadrul acestui imperiu sumerienii reprezentau o minoritate; ultimii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur purtau nume semitice. De altfel, moştenirea „imperială” akkadiană a fost revendicată în mod direct de fiul lui Ur-Nammu, Şulgi (2094-2046 a. Chr.) care s-a intitulat „Rege al celor Patru Ţinuturi” şi a dispus să fie divinizat, aşa cum făcuse odinioară şi Naram-Sin. Renaşterea culturală sumeriană patronată de monarhia din Ur ne apare ca o tentativă de a restaura o tradiţie pe cale de a se stinge. Originalitatea şi importanţa acestei epoci rezidă într-o nouă concepţie privitoare la imperiu şi în transformările pe care le-a cunoscut economia mesopotamiană. Astfel, dacă „centralizarea” akkadiană fusese impusă manu militari, dar oraşele cucerite îşi păstrau autonomia administrativă, suveranii din Ur au suprimat această autonomie instituind organisme ale administraţiei civile strâns legate de guvernământul central; aşadar o centralizare birocratică, în contextul căreia acei ensi nu mai erau decât nişte guvernatori numiţi de suveranul din Ur. Pe linia politicii centalizatoare a regilor din Ur, acest amplu efort reformator nu privea doar administraţia, ci şi alte domenii precum economia, religia şi dreptul.
32

Ur-Nammu, fondatorul dinastiei, a procedat la o revizuire a principiilor juridice; codul lui Ur-Nammu constituie cea mai veche culegere de legi despre care avem cunoştinţă. Dezvoltarea economică a fost favorizată de o politică de lucrări publice de mare amploare (construcţia marilor ziggurate din Ur şi Uruk), de extinderea reţelei canalelor de irigaţii, de intensificarea comerţului cu Anatolia, ca şi a comerţului maritim. Sub domnia lui Şulgi se pare că a luat naştere, pentru prima oară, un tezaur de stat la Nippur, deosebit de bunurile regelui şi de cele ale templelor. Către finele mileniului II a. Chr. începe o evoluţie care, în câteva secole, avea să modifice profund structurile economice şi sociale ale Mesopotamiei: proprietatea particulară, care până atunci avusese un rol secundar, apare pentru prima dată ca un factor economic important. Acest regim de despotism pacific şi luminat nu s-a putut menţine mai mult de un secol. Însă, spre deosebire de Imperiul akkadian sau alte imperii orientale, Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur s-a prăbuşit nu atât din cauza unei dezagregări interne, cât a repetatelor lovituri ale „barbarilor” din vecinătatea Mesopotamiei. Alte seminţii semitice, numite convenţional amoriţi (Amurru), se infiltrează în Mesopotamia şi întemeiază o serie de noi dinastii. Ibbi-Sin (2027-2003 a. Chr.), ultimul suveran al dinastiei a III-a din Ur, n-a fost mai puţin energic decât predecesorii săi, iar expansiunea comerţului sumerian la acea dată ilustrează prosperitatea şi vitalitatea Imperiului. Însă presiunea amoriţilor –conjugată cu devastatoarele raiduri ale elamiţilor- devenea tot mai puternică. În ultimii ani ai mileniului II a. Chr., dinastii amorite ajung la conducerea oraşelor Mari, Isin şi Larsa. Urul, la rândul său, avea să cadă în 2003 a. Chr. sub loviturile elamiţilor. Arhivele regale descoperite la Mari (numit astăzi Tell Hariri) aruncă o nouă lumină asupra epocii dinastiilor amorite din prima perioadă a mileniului II a. Chr. Ele aduc mărturie despre
33

numele şi întâmplările a peste treizeci de state în bună parte necunoscute mai înainte. După căderea dinastiei a III-a dinUr, Mesopotamia traversează o epocă agitată (epoca Isin-Larsa, sec. XX-XVIII a. Chr.) care aminteşte într-o oarecare măsură de perioada preimperială: oraşele-state îşi redobândiseră independenţa şi se angajaseră în disputa pentru o hegemonie repusă necontenit în discuţie. Unele jucaseră un rol important cu multe secole înainte, de pildă Mari sau Eshnunnah (numit astăzi Tell Asmar); altele îşi asumau pentru prima oară un rol de prim rang, ca Isin (actualul Işan Bahriyat), Larsa ( astăzi Senqarah), Sippar (astăzi Abu-Habba), şi nu după mult Babilonul, în Mesopotamia centrală, apoi Assurul pe cursul superior al Tigrului. În afară de Larsa –unde o dinastie elamită a urmat unei prime dinastii amorite-, toate oraşele se aflau sub stăpânirea amoriţilor, fără ca ei să fi constituit vreodată grosul populaţiei din Mesopotamia. Unii suverani amoriţi au reuşit să regrupeze o parte importantă a teritoriului mesopotamian şi au dat dovadă de remarcabile însuşiri -administrative, e.g., Şamşiadad I (1815-1872) din Assur, Zimri-Lin (1782-1759) din Mari, RimSin (1822-1763) din Larsa şi, mai ales, Hammurabi (1792-1750) din Babilon care, după ce şi-a înlăturat toţi rivalii, a reuşit să reunifice Mesopotamia. II.6. Imperiul Vechiului Babilon Cel mai celebru oraş din Antichitatea orientală, Babilonul (forma elenizată a akkadianului Babilim) nu apare pe scena istoriei decât la începutul mileniului II a. Chr. La un secol după căderea celei de-a III-a dinastii din Ur, un şef amorit, Sumuabum (1894-1880) –fondatorul primei dinastii babiloniene (1894-1594 a. Chr.)- se instalează în Babilon, care rămâne o putere de rangul al doilea până către mijlocul sec. XVIII a. Chr. când Hammurabi reuşeşte să unifice toate regatele mesopotamiene.
34

Dincolo de rivalităţile politice, în sudul Mesopotamiei mai ales, existau conflicte mult mai grave ce repuneau în discuţie înseşi bazele societăţii mesopotamiene. Starea de tensiune poate fi sesizată în mod indirect, prin prisma măsurilor pe care au fost obligaţi să le ia diferiţi suverani mesopotamieni pentru a redresa situaţia. Problema esenţială a epocii este legată de noul rol pe care a început să-l joace acum proprietatea particulară în economia şi în societatea mesopotamiană. Această evoluţie s-a afirmat mai cu seamă în detrimentul templelor care nu mai erau –excepţie făcând palatul- singurele posesoare de pământuri şi ateliere. Secularizarea statului, care s-a accentuat sub prima dinastie din Babilon, a fost precedată de o secularizare a economiei. În această epocă diferiţi suverani mesopotamieni au luat numeroase măsuri care au dus la consolidarea legală a proprietăţii particulare. La începutul domniei lui Hammurabi (1792-1750 a. Chr.), Babilonul era un mic principat strivit între puternicele regate Mari, Larsa, Eshnunnah şi Assur. Timp de mulţi ani, înainte de cucerirea regatelor rivale, Hammurabi a consolidat puterea Babilonului. Apoi i-a atacat pe ceilalţi suverani mesopotamieni, pe care a reuşit să-i izoleze şi să-i învingă unul după altul. Astfel, în al 31-lea an de domnie întregul Sumer era cucerit, iar în al 33-lea an de domnie a fost anexat şi regatul Mari al fostului aliat, Zimri-Lin. Către a. 1760 a. Chr. Imperiul babilonian era deja constituit. Organizarea imperiului, opera esenţială a lui Hammurabi, era de tip patriarhal şi piramidal şi se întemeia pe laicizarea administraţiei şi a justiţiei. Existenţa unei jurisdicţii scrise consolida supremaţia statului, adică a suveranului şi a reprezentanţilor săi şi implica existenţa unei structuri deja ierarhizată a justiţiei –subordonată autorităţii monarhice. La rândul ei, administraţia era mai centralizată în epoca primei dinastii babiloniene decât sub suveranii din Ur. Toţi acei ensi dispăruseră, iar administraţia centrală avea în frunte un fel de vizir rezident în Babilon, un guvernator de provincie (umbanda) în fiecare din cele două oraşe mari, Sippar şi Larsa,
35

prefecţi (sakkanak) în toate oraşele, şi câte un reprezentant (rabianum) al puterii centrale în fiecare localitate. Aşadar, o structură de tip piramidal, cum era şi cea judecătorească. Problema nomazilor aflaţi în curs de sedentarizare a fost temporar soluţionată prin distribuirea unor loturi de pământ aparţinând Coroanei, de care beneficiau atât ofiţerii cât şi soldaţii-colonişti. Odată cu afirmarea Babilonului ca putere hegemonă în Orientul Mijlociu, cultul lui Marduk –zeul tutelar al oraşului- se situează pe primul plan al religiei mesopotamiene, cu toate că devoţiunea lui Hammurabi se îndrepta mai curând spre Shamash, zeul solar al Sipparului. Ultimii ani ai domniei lui Hammurabi marchează un apogeu al istoriei mesopotamiene: problemele externe păreau rezolvate, eternul conflict cu nomazii din vecinătatea Mesopotamiei dădea impresia că poate fi aplanat, secularizarea statului şi protecţia pe care acesta le-o acorda indivizilor asigurau un oarecare echilibru social, în fine, prosperitatea economică se întemeia pe baze solide, atât agricole cât şi artizanale şi comerciale. Faimosul cod de legi (282 articole), descoperit la Susa, desăvârşeşte opera lui Hammurabi. Codul pe care suveranul babilonian îl promulgă adună şi sistematizează legile anterioare, incluzând şi elemente specific semite. În încheiere, câteva cuvinte vădesc orgoliul justificat al suveranului pentru opera dusă la bun sfârşit: „Eu am pus capăt războiului,/ Am favorizat bunăstarea ţării,/ Am făcut ca poporul să-şi găsească odihna în locuinţe liniştite,/ Nu am îngăduit ca în mijlocul lui să-şi afle loc cei care nu-i dau pace./ Marii zei m-au chemat,/ Şi eu am fost păstorul binefăcător, cu sceptrul dreptăţii,/ Umbra mea binevoitoare s-a înrins asupra oraşului meu,/ În sânul meu am adunat popoarele din Sumer şi Akkad,/ Şi ele au prosperat sub ocrotirea mea,/ Le-am apărat cu înţelepciunea mea,/ Pentru ca, cel puternic să nu asuprească pe cel slab”. Codul este culegere de 282 de precepte, de norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial, al
36

familiei ş.a. Codul cuprindea trei părţi: 1. introducerea în care afirmă intenţia lui Hammurabi de a instaura o administraţie pe temeiul dreptăţii; 2. dispoziţiile cu caracter civil şi penal privitoare la numeroase aspecte juridice ale vieţii economicosociale; 3. încheierea în care regele îi ameninţa cu un blestem pe cei care îi vor încălca hotărârile. După unii asirologi, Codul lui Hammurabi nu are nici o legătură cu cutumele legale ale epocii, reprezentând mai degrabă expresia literară tradiţională a responsabilităţii sociale a regelui; în consecinţă, codul „n-ar trebui luat ca nişte directive normative în felul legilor postbiblice sau romane” (Leo Oppenheim). Oricum, Codul lui Hammurabi are o excepţională valoare nu numai sub raport juridic, ci în primul rând ca document asupra vieţii economico-sociale sumero-babiloniene, în general. Codul reflectă diviziunea societăţii mesopotamiene în trei categorii sociale: oameni bogaţi (amelu), oameni liberi (muşkenum), sclavi (uardu). Deasupra acestor categorii, într-o poziţie privilegiată, se aflau preoţii şi nobilii de curte. Ca în întreaga Antichitate orientală, trăinicia Imperiului babilonian se întemeia înainte de toate pe personalitatea suveranului, pe energia, pe abilitatea şi pe autoritatea lui morală. Dispărând suveranul, imperiul său eterogen se dezagrega subminat de dispute dinastice sau cădea sub loviturile puterilor rivale. Prima dinastie babiloniană n-a făcut nici ea excepţie de la această regulă. Cea mai bună dovadă a acestei slăbiciuni ne-o oferă însăşi soarta codului lui Hammurabi, ale cărui dispoziţii nu par să fi fost aplicate vreodată. Nici unul dintre succesorii marelui rege n-a avut suficientă autoritate pentru a-l impune. Sub Samsuiluna (1750-1711 a. Chr.), fiul şi succesorul lui Hammurabi, presiunea „barbarilor” se face din nou simţită, mai cu seamă cea a kassiţilor (kassu) care, veniţi din Zagros, se infiltrează în câmpia mesopotamiană. Kassiţii, încadraţi de indo-europeni sau amestecaţi cu aceştia, s-au făcut curând stăpâni pe Babilonia, care va deveni ţara Karduniaş. În aceeşi perioadă, pe malurile Golfului Persic, la vărsarea fluviilor
37

Eufrat şi Tigru în mare, se constituie un nou stat –Ţara Măriicare-şi extinde autoritatea asupra unei părţi din Mesopotamia meridională. După ce, în 1594 a. Chr., regele hittit Mursil I devastează Babilonul, acesta cade sub dominaţia unei dinastii kassite (15941160/1159 a. Chr.) a cărei stăpânire durează până în momentul cuceririi elamite (1160/1159 a. Chr.). Regele kassiţilor, Agum al II-lea se va intitula şi el „Rege al celor Patru Părţi ale Lumii”. Singura contribuţie a kassiţilor la civilizaţia sumero-akkadiană –sintetizată începând de acum sub numele de civilizaţia babiloniană- pare a fi fost introducerea calului şi a carului de luptă. Căderea primei dinastii babiloniene a fost urmată de imediata dezagregare a imperiului. Chiar dacă kassiţii devastează Elamul şi îşi extind dominaţia asupra câmpiei Susianei sub regele Kurigalzu II (1345-1324 a. Chr.), timp de patru secole Babilonul n-a jucat decât un rol şters pe scena politică a Orientului Mijlociu. Ascensiunea Asiriei la rangul de mare putere în timpul lui Assuruballit I (1365-1330) inaugurează rivalitatea asirobabiloniană care se va prelungi timp de şapte secole. După ce, în jurul a. 1310, Elamul îşi redobândeşte independenţa, rivalitatea dintre cele trei puteri va domina scena politică mesopotamiană. În secolul XIII a. Chr., ascendentul Asiriei se manifestă prin numeroase intervenţii; Tukulti-Ninurta I (12441208) a fost primul rege asirian care a cucerit Babilonul. În fine, Babilonul a fost devastat în mai multe rânduri de elamiţi. Către a. 1170/1160 a. Chr., regele Elamului, ŞutrukNahhunte cucereşte Babilonul punând astfel capăt dominaţiei kassite. Ocupaţia elamită a provocat o revoltă babiloniană condusă de un rege aparţinând celei de a II-a dinastii din Isin, Nabucodonosor I/Nabukudurri-usur (1124-1103 a. Chr.), sub a cărui domnie începe o evidentă redresare a puterii babiloniene. În urma a două campanii victorioase soldate cu devastarea Susei, Nabucodonosor I elimină Elamul, pentru trei secole, de pe scena politică a Orientului Mijlociu.
38

După moartea lui Nabucodonosor I, Babilonul traversează o nouă şi gravă eclipsă: intervenţiile asirienilor reîncep, iar în câteva rânduri principi caldeeni uzurpă puterea în Babilon. Către finele secolului VII a. Chr., o dinastie caldeeană fondată de Nabopalassar redă oraşului vechiul său prestigiu. II.7. Asiria Cadrul geografic. Asiria propriu-zisă este o regiune bine delimitată –în partea de nord a Mesopotamiei- din punct de vedere geografic: o parte din bazinul Tigrului cuprinsă între intrarea fluviului în actualul teritoriu irakian şi confluenţa lui cu Micul Zab. Asiria este o regiune de coline scunde, nu prea fertile, dar unde precipitaţiile, până aproape de Kirkuk, sunt destul de abundente pentru ca agricultura să nu reclame lucrări de irigaţie. Mai la sud vegetaţia devine tributară apelor fluviului şi, astăzi, acesta curge adesea prin mijlocul unui pustiu de noroi uscat. Regiunile colinare, bogate în material lemnos, piatră şi zăcăminte minerale, au fost populate din cele mai vechi timpuri de subareeni –ţara se numea Subartu- care în decursul timpului s-au amestecat cu diferite triburi semite venite din stepa siriană. Subareenii sunt, probabil, identici cu hurriţii menţionaţi de izvoare. În a doua jumătate a mileniului III a. Chr. se constituie oraşele-state asiriene Assur, Ninive şi Arbailu. Cuvântul Asiria este o denumire grecească atestată de pe vremea lui Herodot. Asirienii îşi numeau ţara Assur şi numai după ce oraşul acesta a devenit un important centru politic –după căderea dinastiei a III-a din Ur- putem vorbi de Asiria ca entitate politică. Pentru epocile anterioare lui Sargon cel Mare nu cunoaştem decât listele unor regi nomazi, după care urmează o lungă perioadă de supunere faţă de imperiile din Akkad şi de a III-a dinastie din Ur.

39

II.7.1. Vechiul Imperiu asirian (sec. XIX-XVIII a. Chr.) Prima dinastie asiriană a fost întemeiată la începutul sec. XIX a. Chr. de către Puzur Assur I. Către 1830 a. Chr. regele asirian Ilu-şuma atacă Babilonul. Cel mai important suveran al Vechiului Imperiu asirian a fost Şamşiadad I (cca. 1815-1782 a. Chr.) care a încercat să restaureze în propriul său avantaj imperiul akkadian. A cucerit oraşul Mari, unde l-a numit ca vicerege pe fiul său Iasmah-Adad; primul său născut, IşmeDagan era guvernator la Ekallatum. Corespondenţa purtată de Şamşiadad I cu cei doi fii ai săi este o splendidă mărturie a preocupărilor unui rege de tip patriarhal din epoca babiloniană: dorinţa de a desăvârşi educaţia fiilor săi, chemaţi să-i urmeze la tron; preocuparea pentru bunăstarea supuşilor şi mai cu seamă a soldaţilor; voinţa de a ameliora situaţia economică a ţării, mai ales prin dezvoltarea agriculturii, apar laolaltă cu sfaturile privitoare la conduita faţă de nomazi. Fiul şi succesorul lui Şamşiadad I, Işme-Dagan, nu poate face faţă atacurilor babiloniene. Cucerită de Hammurabi către 1760 a. Chr., Asiria dispare temporar ca entitate politică. După moartea lui Hammurabi, Asiria devine tributară unui regat hurrit. Abia după distrugerea Imperiului Mitanni de către hittiţi, în jurul a. 1375/1370 a. Chr., Asiria şi-a redobândit independenţa. II.7.2. Imperiul asirian de Mijloc (sec. XIV-XII a. Chr.) A fost întemeiat de Assuruballit I (1365-1330 a. Chr.) care a restabilit puterea Assurului. În timpul decadenţei babiloniene, în a doua jumătate a mileniului II a. Chr. începe să se afirme tot mai pregnant superioritatea Asiriei –putere de esenţă militară, mai puţin civilizată decât Babilonia, datorânduşi succesul şi prestigiul tocmai organizării şi disciplinei armatei sale. Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze succesive, întrerupte de perioade de stagnare. Asiria se angajează, împreună cu Imperiul hittit, în disputa pentru supremaţie în Orientul Mijlociu. Siria de Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental, avea să constituie
40

miza acestui îndelungat conflict. Prin urmare, imperialismul asirian din epoca Imperiului de Mijloc a fost dictat de considerente de ordin economic. Pe de altă parte, Imperiul asirian nu semăna deloc -nici în privinţa originilor şi nici în a concepţiei lui- cu vechile imperii din sudul Mesopotamiei care reuneau într-un tot omogen diferite regiuni ale căror populaţii tindeau să se asimileze, îndeosebi din punct de vedere lingvistic şi religios. Dacă suveranii din Ur şi cei din Babilon n-au domnit numai spre folosul exclusiv a unei minuscule fracţiuni din imperiul lor, Assur şi oraşele din imediata lui vecinătate au fost singurele beneficiare ale expansiunii asiriene. Principala lor preocupare era de a exploata la maximum teritoriile cucerite, ale căror populaţii aparţineau unor grupuri etnice sensibil diferite. După tendinţa de unificare a vechilor imperii mesopotamiene a urmat o politică de colonizare. Baza esenţială a dominaţiei asiriene era tributul. Către mijlocul sec. XIII a. Chr., Asiria devine prima putere militară din Orientul Mijlociu. Imperiul hittit şi Egiptul au reacţionat rapid; după un îndelungat conflict provocat de ambiţiile lor rivale în Siria de Nord, în 1269 a. Chr. a fost încheiată o alianţă egipteano-hittită menită să stăvilească expansionismul asirian. Salmanasar I (1274-1245 a. Chr.), prin numeroasele sale expediţii în Armenia şi împotriva hurriţilor din Hanigalbat, a inaugurat politica de deportări şi masacre ce avea să caracterizeze de aici înainte războiul asirian. Salmanasar I a pus un accent şi mai puternic decât predecesorii săi pe fundamentarea religioasă a războiului. În timpul domniei sale a fost întemeiat oraşul Kalakh (astăzi Nimrud), populat ulterior cu babilonieni deportaţi. Sub Tukulti-Ninurta I (1244-1208 a. Chr.) –primul suveran asirian care şi-a asumat puterea regală în BabilonImperiul asirian de Mijloc atinge apogeul expansiunii sale teritoriale. După cucerirea Babilonului, ca urmare a unei încercări de revoltă, oraşul a fost în parte nimicit; zeul Marduk a fost „deporatat” în Asiria. O epopee istorică, prima din acest
41

gen literar, relatează faptele de arme ale regelui. Deportări de populaţii la o scară necunoscută până atunci (e.g., 28 000 de hittiţi au fost deportaţi în Asiria) aveau să fie de acum înainte baza politicii asiriene. În acest sens Tukulti-Ninurta I anticipează Noul Imperiu şi numai asasinarea regelui de către propriul său fiu –în împrejurările unei revolte de palat iscate din cauza distrugerii Babilonului- a amânat cu câteva secole constituirea unui stat complet diferit de vechile imperii asiriene. Baza puterii asiriene avea să o constituie oraşul extins la dimensiunile unui imperiu. Asasinarea lui Tukulti-Ninurta marchează sfârşitul Imperiului de Mijloc şi începutul unei epoci de decadenţă a Asiriei. În intervalul dintre Imperiul de Mijloc şi Noul Imperiu, puterea Assurului a fost temporar restaurată de regele Tiglatpilassar (1117-1077 a. Chr.) care în timpul campaniilor sale a ajuns la nord până la regiunea nairilor şi la Marea Neagră, în apus până la Marea Mediterană, iar în cele din urmă a cucerit Babilonul. O cronică orgolioasă îi transmite posterităţii faptele: „Eu sunt Tiglatpilassar, regele legitim, regele lumii, regele Asiriei, regele celor patru părţi ale pământului, eroul puternic călăuzit de oracolele lui Assur şi Ninurta, marii săi zei şi stăpâni, cel care i-a învins pe duşmani. La porunca stăpânului meu Assur, braţul meu şi-a întins cucerirea dincolo de fluviul Zab, până la Marea cea Mare, care se găseşte la apus”. După moartea lui Tiglatpilassar, Asiria traversează o nouă perioadă de eclipsă. II.7.3. Noul Imperiu asirian După o perioadă de stagnare în expansiunea lor, datorită invaziilor care marchează sfârşitul epocii bronzului, asirienii vor relua politica lor de cuceriri. Desăvârşirea acesteia îşi va găsi expresia în marele imperiu asirian al sargonizilor care se întindea din Armenia şi din Taurus până la Nil şi până în deşerturile Arabiei. Începând cu ultimele decenii ale sec. X. a. Chr., Asiria a cunoscut, timp de două secole, o expansiune continuă care a
42

dus la crearea celui mai întins şi mai puternic imperiu pe care îl cunoscuse Vechiul Orient până atunci. Un imperiu care a fost întemeiat prin război, s-a menţinut prin război, dar care, în cele din urmă s-a năruit epuizat din cauza neîntreruptelor războaie. Pentru a-şi edifica imperiul suveranii asirieni au instaurat cei dintâi principiul războiului total. Obiceiurile lor războinice, de o neîntrecută cruzime, au lăsat în istorie o amintire sinistră consemnată şi de profeţii evrei (Ieremia, VI, 23-24). Prin devastare şi moarte asirienii au făcut să domnească pacea de la Nil la Ararat (R. Grousset). În secolul IX a. Chr. în armata asiriană apare cavaleria constituind, puţin după aceea, elementul de şoc cel mai puternic într-o vreme când carul de luptă începuse să devină greoi. Carul de luptă a fost arma favorită a aristocraţiei, ceea ce a făcut ca ea să dobândească o primejdioasă superioritate în sânul armatei şi a statului. Şi pentru a remedia în parte această situaţie periculoasă a sprijit Tiglatpilassar III dezvoltarea cavaleriei în detrimentul carelor de luptă. Cavaleria asiriană, organizată după modelul nomazilor, era o cavalerie uşoară, în stare să se deplaseze cu mare repeziciune pe orice fel de teren. În general, armata asiriană şi-a datorat în bună parte lunga ei invincibilitate excelentei organizări a serviciilor auxiliare. În afară de genişti, care utilizau maşini de război la asediul oraşelor fortificate, asirienii dispuneau de pionieri care construiau drumuri, aruncau poduri de vase peste râuri şi montau taberele. Armatele caldeene şi persane n-au făcut decât să copieze modelul asirian, aşa cum procedase şi regele mezilor Cyaxare, atunci când şi-a reorganizat trupele înainte de asaltul hotărâtor care avea să doboare puterea Assurului. Administrarea acestui imperiu ultracentralizat ridica probleme insolubile; pacificarea definitivă a teritoriilor cucerite a rămas mereu un deziderat. Ultimii suverani ai Imperiului de Mijloc inauguraseră politica deportărilor în masă care viza calmarea tendinţelor centrifuge ale populaţiilor cucerite. În secolul IX a. Chr., suveranii Noului Imperiu au reluat aceeaşi politică.
43

Sub Assurnasirpal II (884-858 a. Chr.), Imperiul asirian se întinde din nou până la Mediterana. În Siria, oraşele neohittite, arameene şi fenicene au devenit tributare Assurului. Împotriva arameenilor s-a recurs la tradiţionalele deportări. Assurnasirpal II îşi stabileşte reşedinţa regală în oraşul Kalakh (actualul Nimrud) pe care-l împodobeşte cu palate şi temple. Campaniile lui Salmanasar III (858-824 a. Chr.) anticipează politica pe care aveau s-o ducă succesorii săi în decursul următoarelor două secole: asirienii vor fi nevoiţi să recurgă la ofensivă pentru a asigura supravieţuirea unui imperiu a cărui coeziune internă şi securitate a frontierelor erau tot timpul ameninţate. Sub domnia lui Salmanasar III la frontierele nord-estice se profila o nouă ameninţare, după cum atestă prima menţionare a mezilor în textele epocii. Mai presant era pericolul reprezentat de regatul Urartu, care ameninţa interesele comerciale ale Assurului în Siria de Nord. O serie de rebeliuni au îndoliat ultimii ani ai domniei lui Salmanasar III, care s-a retras la Kalakh. Prin urmare, în pofida aparenţelor, Imperiul asirian s-a aflat adeseori redus la defensivă până la urcarea pe tron a lui Tiglatpilassar III (745-727 a. Chr.). Armata, unicul element stabil, a fost cea care a salvat imperiul de la ruină, şi tot ea a fost cea care, printr-o lovitură de stat, l-a adus pe tron pe Tiglatpilassar. Domnia lui Tiglatpilassar III a marcat o cotitură în politica imperială asiriană. Pentru a anhila tendinţele centrifuge care agitau teritoriile ce fuseseră transformate în provincii asiriene, acestea au fost divizate în mici unităţi teritoriale, guvernatorul lor fiind dublat de un comandant militar. Un text descoperit în palatul regal de la Kalakh istorisind una din campaniile lui Tiglapilassar III, relevă dura stăpânire a Asiriei: „Cât este de întins Bit-Şilani, eu l-am făcut fărâme ca pe o ulcică. Marea sa capitală Sarrabanu am distrus-o, arătând ca după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabu-uşabşi, regele lor, l-am spânzurat în faţa porţii oraşului său. Pe oamenii lui, pe
44

soţia sa, pe fiii săi, pe fiicele sale, bunurile şi comorile palatului său le-am luat cu mine”. În Babilon, de asemenea a fost inaugurată o nouă politică. Până atunci, prestigiul istoric şi religios al oraşului îl ferise de soarta celorlalte state cucerite de asirieni. Dar cum tronul Babilonului fusese uzurpat de un principe arameean, Tiglatpilassar III a cucerit marea metropolă, unde s-a proclamat el însuşi rege. Sargon II (722-705 a. Chr.), continuând expansiunea în direcţia Mediteranei, a supus Israelul (Samaria-cucerită în 721 a. Chr.), regatul Iuda (Iudeea), Ciprul, Karkemişul, Frigia şi Urartu (Tuşpa-cucerită în 714 a. Chr.). Şi-a arogat apoi rolul de protector al babilonienilor şi al zeului acestora, Marduk, împotriva principilor caldeeni care se instalaseră în Babilon; în 710 a. Chr. asirienii cuceresc Babilonul. Sargon II a încercat să asigure coeziunea imperiului prin dezvoltarea birocraţiei şi prin adoptarea unui sistem unic de greutăţi şi măsuri bazat pe etalonul de la Karkemiş. În sfârşit, Sargon II a întemeiat o nouă capitală, la Dur-Şarrukin (actualul Khorsabad), la 25 km nord de Ninive. Urmând exemplul lui Tiglatpilassar, Sennacherib (705681 a. Chr.) s-a proclamat rege al Babilonului, care –după numeroase revolte şi mai multe campanii militare- a fost complet distrus în 689 a. Chr., împreună cu toate templele sale; cultul lui Marduk a fost strămutat în Asiria. Aceste excese au dus la constituirea, la Ninive, a unei grupări probabiloniene, condusă de fiul regelui, Assarhadon (cu complicitatea mamei sale, regina Nakiya), care în 681 a. Chr. a pus capăt prin asasinat uneia dintre cele mai sinistre domnii din istoria asiriană. Assarhadon (681-669 a. Chr.) -o personalitate chinuită, obsedată de magie şi de consultarea oracolelor- a reconstruit Babilonul. A încheiat pace cu Elamul (675 a. Chr.) şi, după mai multe campanii, cucereşte Egiptul în 671 a. Chr. Suveran instruit şi plin de strălucire, Assurbanipal (669630 a. Chr.), celebrul Sardanapal al legendelor, a întemeiat la Ninive o bibliotecă ce conţinea peste 5 000 de lucrări şi care a
45

fost în mare parte regăsită. Reliefurile din timpul domniei sale sunt printre cele mai desăvârşite pe care ni le-a lăsat arta asiriană. Ultimul dintre mari regi asirieni s-a făcut cunoscut şi printr-o serie de oribile masacre, e.g. distrugerea Tebei în 663 şi a Susei în 639 a. Chr. Cucerirea Egiptului şi distrugerea Elamului –care dispare pentru totdeauna de pe scena istoriei- păreau să pună capat oricăror împotriviri. Flancul de sud al Imperiului asirian era asigurat, iar rivalele din nord şi est, Urartu, Frigia şi Lydia fuseseră anhilate de invaziile cimmerienilor, dislocaţi din stepele eurasiatice de presiunea scyţilor. În interior, pericolul pe care-l reprezentau arameenii pentru coeziunea imperiului creştea continuu. Deportările masive ale populaţiilor arameene s-au vădit dezastruoase pentru însăşi fiinţa Imperiului asirian. Prezenţa unui mare număr de deportaţi chiar în capitala imperiului avea să impregneze civilizaţia asiriană cu adânci influenţe vestsemitice. Încă din timpul lui Assurnasirpal II, la curte a început să fie utilizată limba aramaică, care a înlocuit treptat akkadiana ca limbă oficială. Sargon II a fost nevoit să recunoască superioritatea comercială a oraşelor arameene adoptând un sistem unic de măsuri şi greutăţi bazat pe etalonul din Karkemiş. În ultimele secole ale istoriei asiriene, o clasă cârmuitoare încerca să-şi menţină autoritatea precară asupra unui imperiu dominat de elementul arameean. Deşi sub domnia lui Assurbanipal se afla la apogeul puterii sale, Imperiul asirian era de fapt profund minat din interior şi începea să se descompună. A fost de ajuns ca, după Assurbanipal să urmeze câţiva suverani mediocri, iar pe tronul Mediei şi al Babilonului să se urce doi regi energici şi abili, Cyaxare şi respectiv Nabopalassar, pentru ca soarta Imperiului asirian să fie decisă în numai câţiva ani. Atunci când Imperiul asirian era pe cale să se prăbuşească, Psammetik I, fidel politicii de echilibru a Egiptului, a încercat zadarnic să-i vină în ajutor. Nici egiptenii, nici scyţii, veniţi şi ei în ajutorul asirienilor, n-au putut salva
46

Imperiul. Alianţa dintre mezi şi babilonieni, încheiată în 614 a. Chr., a pecetluit soarta Imperiului asirian. În 614 a. Chr., mezii cuceresc Assurul, iar doi ani mai târziu Ninive, capitala Imperiului, cădea în mâinile mezilor şi ale babilonienilor coalizaţi. Eşecul lui Assuruballit II (612-609 a. Chr.) în faţa Harranului –cucerit de mezi- marchează sfârşitul rezistenţei asiriene. Pentru o scurtă perioadă (609-605 a. Chr.), Palestina şi Siria trec sub protectorat egiptean. După înfrângerea egiptenilor la Karkemiş (605), aceste teritorii sunt incluse în Imperiul neobabilonian. Asiria şi provinciile anatoliene până la Halys, la frontiera Lydiei, au fost incluse în Imperiul med creat de Cyaxare, iar provinciile occidentale şi o parte din Susiana au rvenit Babilonului. Termenul de Asiria a continuat să fie folosit ca denumire a celei de a IX-a satrapii a Imperiului persan, satrapie care cuprindea cea mai mare parte a Mesopotamiei. II.8. Imperiul neobabilonian A fost creat de regele caldeean Nabopalassar (626-605 a. Chr.) care, în alianţă cu mezii, a distrus Imperiul asirian (614612 a. Chr.). Astfel, sub o dinastie caldeeană, Babilonul redevenea, după un mileniu, prima putere a lumii orientale, disputându-şi cu Egiptul sait hegemonia asupra Syriei şi Palestinei. Din perspectiva istoriei Orientului Apropiat, supremaţia Imperiului neobabilonian ne apare mai curând ca interregnul dintre asirieni şi perşi. Opera lui Nabopalassar a fost continuată de fiul şi succesorul său, Nebuchadrezzar/Nabucodonosor II (605-562 a. Chr.) a cărui domnie nu a fost tulburată decât de intrigile faraonilor din dinastia saită în Palestina şi revoltele succesive (598-587 a. Chr.) din Iudeea, care au luat sfârşit în cele din urmă odată cu distrugerea Ierusalimului şi a Templului (587 a. Chr.) şi cu deportarea evreilor în Babilon. Sub Nabucodonosor II birocraţia a fost reorganizată şi repartizată în câteva mari „ministere”. Nabucodonosor II a întreprins gigantice lucrări de
47

înfrumuseţare în cele mai multe oraşe mesopotamiene, îndeosebi la Babilon, care devine astfel veritabila metropolă a lumii orientale. Din vremea acestor suverani caldeeni datează somptuosul Babilon descris de călătorii greci şi care a fost descoperit de arheologii germani. Supremaţia babiloniană a fost însă de scurtă durată, căci, odată cu regele persan Cyrus, o nouă putere politică se ivise la Răsărit. În această alcătuire artificială care era Imperiul neobabilonian, dincolo de faţada lui tradiţionalistă, de consevatorismul atotputernicului cler al lui Marduk, apăruseră, încă din sec. VII a. Chr., primele semne ale dezintegrării vechilor structuri orientale, cel puţin pe plan economic. Dacă până în epoca neobabiloniană palatul şi templul avuseseră un rol preponderent în economie, de acum înainte aceasta capătă treptat caracterul unui capitalism ante litteram în care marile bănci jucau un rol financiar privilegiat. În epoca neobabiloniană, în Babilon sunt atestate veritabile dinastii bancare, precum cea a familiei Egebi, de origine evreiască, şi a familiei Muraşu. Prin urmare, viaţa economică a Babilonului, impulsionată de remarcabila dezvoltare a comerţului, privea spre viitor, în timp ce toate celelalte forme ale civilizaţiei caldeene urmăreau perpetuarea trecutului. În cele din urmă, prăbuşirea Imperiului neobabilonian a fost precipitată de veleităţile politice ale atotputernicului cler al lui Marduk. După moartea lui Nabucodonosor II, au izbucnit o serie de conflicte între diferite tagme sacerdotale care tindeau să exercite o influenţă dominantă în statul babilonian: preoţilor lui Marduk li se opunea clerul zeului Sin şi cel al lui Shamash. După asasinarea unui rege copil, clerul lui Sin l-a impus pe tron pe Nabonide (556-539 a. Chr.), fiul unei preotese din Harran. Ultimul rege al Babilonului a favorizat clerul lui Sin şi cel al lui Shamash în detrimentul celui al lui Marduk. Nabonide s-a retras timp de opt ani într-o oază în Hedjaz, în timp ce fiul său, Baltazar, domnea în Babilon. Nabonide a revenit în
48

imperiul său doar pentru a-şi vedea armata zdrobită de Cyrus II, regele perşilor, în 539 a. Chr., lângă Sippar. Preoţii lui Marduk îşi cântă bucuria: „Pe zeii care îşi părăsiseră templele, Cyrus i-a adus la locuinţele lor,/ Furia a îmblânzit-o, sufletului i-a adus pacea,/ Pe aceia a căror putere fusese răsturnată i-a readus la viaţă,/... Printre locuitorii din Babilonia domneşte acum bucuria,/... Toţi privesc bucuroşi la noul rege!” Căderea Babilonului, favorizată de trădarea clerului lui Marduk –care, ostil lui Nabonide, vedea în Cyrus salvatorul care-i va îngădui recâştigarea privilegiilormarchează prăbuşirea Imperiului neobabilonian şi începutul unei epoci de adevărată reînnoire. Cyrus II va întemeia un imperiu nou a cărui organizare se baza, pentru întâia oară în lumea orientală, pe o concepţie universalistă. Capitolul III EGIPTUL ANTIC Cadrul geografic Egiptul antic era un ansamblu unic de ţinuturi, net delimitate –fie de deşerturi, fie de mări-, un ansamblu de ţinuturi grupate în jurul unei axe vitale: valea Nilului. La aproximativ 800 km în aval de prima cataractă şi la 150 km de litoral, fluviul se desface şi, odinioară se vărsa în mare prin şapte braţe (canopic, bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian, tanitic şi pelusiac, după numele oraşelor mari aşezate pe fiecare braţ), formând astfel imens triunghi, având ca latură de bază însăşi coasta, lungă de cca. 240 km. Acest pământ a fost numit de greci „Delta”, pentru că forma sa aduce cu această literă grecească. I se mai spune şi Egiptul de Jos, în timp ce valea îngustă care se întinde de la vârful triunghiului până la prima cataractă se numeşte Egiptul de Sus. Vechii egipteni îşi numeau ţara Kemet, „cel Negru”, datorită culorii închise a solului; încă din vremea lui Homer,
49

grecii o cunoşteau deja sub numele de Aigyptos. Evreii îi spuneau Misraim. Suprafaţa pământului cultivabil în valea Nilului varia între 25-50 km lăţime, în regiunea dinspre Mediterana, iar spre sud-est era mult mai îngustă. Pământul din valea Nilului era extrem de bogat, datorită aluviunilor aduse în timpul revărsărilor periodice ale fluviului. În fiecare an, în iunie, datorită ploilor care cad în Africa Centrală, Nilul porneşte să crească; în august, fluviul începe să se reverse peste câmpii în Egiptul de Sus. De pe la jumătatea lui octombrie, apele scad cu repreziciune şi, spre sârşitul lui noiembrie, începe semănatul în nămolul umed. În Deltă, inundaţia e numai parţială, deoarece apa se scurge prin canale. În timp ce Egiptul de Sus beneficiază de două recolte anuale, una în februarie, cealaltă la începutul verii, o a treia are loc în Deltă, în perioada în care câmpiile Egiptului de Sus se află încă sub ape. Aşa că Egiptul a fost, de când lumea, un ţinut al abundenţei. Geografia este cea care determină în mod firesc viaţa economică şi socială a Egiptului antic. În acest sens Herodot considera Egiptul „un dar al Nilului”. Cât priveşte alte resurse naturale, este de remarcat că în munţii aflaţi la est şi la vest de Nil existau cariere de piatră (calcar, granit, bazalt, diorit, porfir etc.). Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale, Egiptul părea destinat să fie izolat de restul lumii. Civilizaţia Egiptului s-a putut forma şi dezvolta într-o stare de pace relativă pe care restul lumii orientale nu a cunoscut-o niciodată. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. La această izolare a contribuit şi psihologia egipteanului antic, aşa cum aceasta poate fi dedusă din sursele documentare: foarte ataşat tradiţiilor locale, orgolios de civilizaţia pe care a creat-o, cultivând un sentiment de superioritate faţă de alte popoare, rezistând la orice forme de asimilare şi dispreţuindu-i pe străini.

50

Populaţia Egiptului antic Ca rasă, tipul egiptean era un amestec de hamiţi şi semiţi. Rasa egipteană (hamito-semită) era o rasă puternică ale cărei caracteristici etnice au rezistat invaziilor succesive. În Egipt au venit triburi din cele patru zări ademenite de bogăţia văii Nilului: africani din Nubia, Sudan şi Libia, semiţi din Asia. Aceste populaţii s-au amestecat între ele timp de milenii înainte de istoria propriu-zisă a Egiptului. Atare „fuziune” etnică a dat naştere tipului egiptean. Cât priveşte limba vechilor egipteni, peste un substrat egiptean s-a impus un vast aport semitic. Limba egipteană are o sintaxă semitică, analoagă limbilor asiro-babiloniană, cananeeană, aramaică, ebraică şi arabă. Vocabularul este, în mare parte, de origine semită, dar el conţine şi cuvinte din fondul african (rădăcini comune cu acelea ale limbilor din grupul libiano-berber). Evoluţia istorică III.1. Egiptul preistoric şi epoca predinastică O privire rapidă asupra Egiptului preistoric ne permite să sesizăm mai bine eterogenitatea fundamentală a civilizaţiei egiptene care, în unitatea sa, apare ca un arbore puternic cu multiple rădăcini. În Egipt cel mai vechi neolitic, datat cu C14, nu urcă decât până la 4 440 a. Chr. Prin urmare s-a crezut că din Asia a venit cultura neolitică a Egiptului. Neoliticul este reprezentat în patru staţiuni din depresiunea Fayum, la Merimde, la El Omari pentru nord şi la Der Tasa pentru sud. În general se admite că Delta era în neolitic şi în predinastic, din punct de vedere cultural, mai evoluată decât Egiptul de Sus. În comparaţie cu strălucitele culturi mesopotamiene Halaf şi Ur, culturile neolitice egiptene par sărace şi periferice. Agricultorii acestei perioade cunoşteau curmalele, grâul (triticum monococum) –care apare pentru prima oară în Egipt la Merimde-, orzul, inul, smochina de sycomor.
51

Urmează apoi faza numită badarian (de la situl Badari, din Egiptul de Mijloc), care marchează începutul chalcoliticului. Anumiţi autori clasează pentru acest motiv badarianul în predinastic (eneolitic), această lungă perioadă de gestaţie care va da naştere Egiptului thinit. Nu cunoaştem originea acestei civilizaţii, în parte rezultat al evoluţiei interne, dar care a suferit şi influenţe asiatice: prelucrarea aramei vine din Asia şi minele cele mai apropiate sunt cele din Sinai. Badarianul s-a dezvoltat la finele mileniului V a. Chr. şi în primele secole ale mileniului IV. Această civilizaţie a rămas mărginită la Egiptul Mijlociu şi de Sus şi tot aşa se va întâmpla şi cu amratianul (de la staţiunea eponimă el-Amrah), care urmează badarianului, manifestând noi influenţe asiatice. Amratianul constituie nivelul inferior al perioadei numite nagadian (după staţiunea eponimă de la Nagada). Deşi practică agricultura şi creşterea vitelor, amratienii rămân încă o populaţie de vânători. În staţiunea nagadiană de la Hemamieh s-a putut constata suprapunerea unor nivele badarian, amratian, gherzean, demonstrând secvenţa acestor trei culturi găsite izolate sau numai cuplate în alte staţiuni. Gherzeeanul apare către 3 700 a. Chr. ca o cultură alogenă, care nu derivă din amratian; gherzeeanul s-a dezvoltat în Deltă independent de merimdian, fără îndoială sub influenţe asiatice. Având în vedere importanţa aspectului semitic în limba egipteană, care se formează tocmai în timpul acestor perioade obscure, se consideră că în cazul culturii gherzeene avem de-a face cu un val de invadatori protosemiţi veniţi din Arabia, ceea ce nu exclude un alt curent de influenţe protosemitice sesizabil în cultura amratiană. Prin urmare, gherzeeanul se va fi dezvoltat în Deltă cel puţin un secol, perioadă în timpul căreia s-a suprapus merimdianului, înainte de a se răspândi către sud şi de a se substitui culturii amratiene, asimilând-o. Agricultura şi creşterea vitelor capătă acum o importanţă capitală. Satele Egiptului predinastic, care ilustrează sedentarizarea clanurilor cu obiceiurile şi totemurile lor, constituiau comunităţi independente, misoneiste, ca toate comunităţile primitive. În
52

domeniul metalurgiei, tehnica mulajului apare alături de cea a ciocănitului. Mormintele sunt mai îngrijite decât cele din perioada amratiană. Arheologii consideră că la această epocă trebuie raportate faptele istorico-mitice după care oamenii din Deltă sub conducerea lui Horus, fiu al lui Osiris, ar fi cucerit sudul. Unificarea culturală din Deltă şi până în Nubia, pe care o marchează gherzeeanul, sugerează şi o unificare politică. Extinderea culturii Nagada II în întreaga vale a Nilului constituie premisa socio-culturală a viitorului stat egiptean. Influenţele reciproce, între gherzeean, chalcoloticul palestinian şi civilizaţia Uruk din Mesopotamia de Jos sunt considerabile dovedind legături între aceste trei arii de civilizaţie ale Orientului Apropiat. Cercetările arheologice de la Menshet Abu Omar, în Delta orientală, începute în 1977 au relevat deopotrivă unitatea culturii materiale egiptene din epoca predinastică şi legăturile cu lumea siro-palestiniană (numeroase artefacte de import: palete votive, vase de alabastru, ceramică etc.). Gherzeenii sunt purtătorii aspectului semitic al populaţiei egiptene, deşi fondul etnic din nagadeanul mijlociu şi superior rămâne hamitic. În gherzeeanul superior, la finele epocii predinastice, Egiptul de Sus este teatrul unei invazii din nord, pe Nil. Mânerul de fildeş al cuţitului de la Jebel el-Arac, expus la Luvru, ilustrează conflictul –o bătălie pe apă, în bărcidintre invadatorii veniţi din nord, înarmaţi cu măciuci, şi nagadeenii cu păr lung. Urmaşii acestor invadatori sunt aceia care, dacă vin din Asia, au asimilat cultura egipteană, au adoptat obiceiurile şi credinţele nagadeenilor şi au devenit strămoşii acelor dinaşti ai Egiptului de Sus care, asemenea regelui Selk („Scorpionul”) se vor înstăpâni asupra Nordului, realizând –sau realizând din nou- unitatea politică a Egiptului, aşa cum se vede pe această capodoperă a paletelor votive care este paleta lui Narmer. Pe o faţă a acestui monument, îl vedem pe Narmer, purtând coroana albă a Sudului, ameninţând cu măciuca sa un învins din Deltă,
53

în timp ce pe cealaltă faţă îşi celebrează victoria, încununat cu coroana roşie a Sudului. Rezumând, în a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., la finele epocii predinastice, apar centre de putere, care încep să graviteze în jurul a două nuclee: Nagada, apoi Nekhen (Hierankopolis), în sud, Bedhet, apoi Buto în Deltă. Regalitatea apare deja la finele epocii predinastice (prethinite) când iau fiinţă două regate corespunzând celor două regiuni naturale ale ţării: regatul Egiptului de Sus în sud, de la Assuan la Memfis; regatul Egiptului de Jos la nord, în Deltă. O ţară dublă, un regat dublu. Această formulă politică exprimă tendinţa spiritului egiptean de a înţelege lumea în termeni dualişti ca o serie de contraste într-un echilibru stabil. Către 3 200/ 3 100 a. Chr., regele Narmer – grecii îi vor spune Menes – unifică cele două regate. Nu este limpede care dintre regii arhaici atestaţi de monumente a fost modelul legendarului Menes: poate să fi fost Horus Narmer, cel care şi-a aşezat pe cap dubla coroană ori Horus Aha („Luptătorul”), al cărui mormânt e cel mai vechi monument regal cunoscut, la Saqqara, necropola Memfisului. Oricum, după Narmer se deschide perioada istorică, odată cu dinastiile thinite. III.2. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II, cca. 3200/3100-2600) Împărţirea istoriei Egiptului în 30 de dinastii (între 3200/3100 - 323 a. Chr.) a fost transmisă de preotul Manethon care a trăit în perioada elenistică. Opera sa, Aegyptiaca, folosind drept izvoare bibliotecile templelor şi arhivele regale, nu ne-a parvenit; s-au păstrat din ea numai rezumate sau fragmente transmise de istoriografii evrei şi creştini. Istoriografia modernă a completat această schemă –de origine egipteană- cu o repartizare pe epoci pentru a delimita istoria colectivă a societăţii faraonice. Termenii de imperiu vechi, mijlociu şi nou se aplică perioadelor de stabilitate ale civilizaţiei egiptene (fără ca termenul de imperiu să aibă o semnificaţie politică precisă), despărţite de perioade numite interimare,
54

traversate de tulburări şi de repunerea în discuţie a ordinii faraonice. Istoria Egiptului începe odată cu Narmer, iar prosperitatea lui în acelaşi timp cu monarhia. Regaliatea era considerată de vechii egipteni ca existând de la începutul Lumii. Creatorul ar fi fost primul Rege; el a transmis această funcţie fiului şi succesorului său, primul faraon (prin cuvântul faraon, Biblia redă termenul egiptean per-aâ, „Marea Casă”, ce semnifică un titlu dinastic). Acest transfer de putere a consacrat regalitatea ca instituţie divină. O putere centrală bine articulată va permite să se asigure o adevărată politică economică. Geografia Egiptului reclama existenţa unui anume sistem politic. Când faraonii sunt puternici, Egiptul e prosper. În schimb, de îndată ce pe tron urcă un suveran slab, se instalează declinul economic şi foametea. Aşa a luat naştere Egiptul: Kemet, „cel Negru” (culoarea mâlului rodnic) în egipteană, prin opoziţie cu Deşret, „ţie cu Deşret, „tul arid. Către 3 200/3 100 a. Chr., Narmer uneşte Egiptul de Sus şi de Jos, creând un regat ce se întindea de la Assuan până la Mediterana. El îşi aşează pe creştet aşa-numitul pşent (din eg. pa sekhmeti, „cele două puternice”, „dubla coroană”) reunind coroana albă a Egiptului de Sus cu cea roşie a Egiptului de Jos. Narmer instaurează puterea faraonică. Originar din sud, din Nekhen (denumit mai târziu Hierankopolis –„oraşul şoimilor”), Narmer îşi instalează capitala la Thinis –la 100 km sud de Teba-, care va rămâne centrul puterii faraonice în timpul primelor două dinastii. Dând dovadă de o inteligenţă politică remarcabilă, Narmer a fundat un oraş nou, aşezat chiar la hotarul dintre Egiptul de Sus şi cel de Jos, în vârful Deltei: Mennofer/Memfis, „balanţa Dublei Ţări”. Narmer şi succesorii săi pun bazele unei economii înfloritoare. În această epocă formativă se conturează structurile organizării politico-statale, administrative şi religioase. Zeulpatron al capitalei de nomă capătă o importanţă deosebită, iar
55

panteonul foarte diversificat începe să se structureze. Dintre primele incursiuni în afara frontierelor este cunoscută cea a faraonului Djer în Nubia, până la a doua cataractă a Nilului. Scrierea, care s-a născut la sfârşitul epocii prethinite, apare în întregime formată în această perioadă. Egiptul faraonic dispune de acum de un instrument atât de fundamental al civilizaţiei cum este arta scrisului. Studiul mormintelor de la Abydos şi de la Saqqarah dezvăluie folosirea cărămizii şi apoi a pietrei, în timp ce grămezile de pietriş egalizate, care sunt aşezate deasupra mormintelor, sunt formele primitive ale mastabalelor. Instituţiile administraţiei faraonice Suveranul, identificat cu zeul Horus, posedă încă de pe acum, caracterul său divin şi absolut şi, dacă a conservat structurile administrative proprii celor două părţi constitutive ale regatului, un corp de funcţionari dezvoltat realizează o operă de unificare socială şi politică. În epoca thinită apar primele instrumente de gestiune politică şi ele vor constitui baza durabilă a administraţiei faraonice timp de aproape trei milenii. Faraonul concentrează în mâinile sale o guvernare atotputernică. Egiptul este împărţit în nome (în eg. sepet), circumscripţii teritoriale delimitate în funcţie de necesităţile irigaţiilor şi randamentului agricol optim. Un număr de 38 de asemenea „provincii” au fost puse sub autoritatea unui funcţionar delegat de puterea centrală. Administraţia centrală, orientată spre nevoile diverse ale economiei agrare, grupa mai multe case regale: casa ogoarelor, care se ocupa de recolte şi de depozitarea grânelor provenite de pe domeniile regale; casa apelor, care coordona diferitele observaţii nilometrice şi planifica irigaţiile; casa albă, administra averile faraonului; casa roşie, se ocupa de cultul funerar regal. Serviciul de intendenţă al armatei şi cel al arhivelor completau gama acestor organe centrale.
56

Administraţia provincială îi cuprindea pe nomarhi, care aveau în primul rând îndatorirea de a veghea la întreţinerea canalelor şi la amenajarea lor. Titlul egiptean al acestor înalţi funcţionari este relevant în ceea ce priveşte îndatoririle lor: adjmer, „cel care sapă canalul”. Normarhul răspundea şi de efectuarea recensămintelor privitoare la bunurile mobile şi imobile. III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2 200 a. Chr.) Vârsta de aur a Egiptului faraonic începe odată cu dinastia a III-a şi cu domnia lui Djoser şi va continua până prin a. 2 200 a.Chr. Aceasta a fost perioada în care au domnit faraonii-zei de la Memphis. Cu timpul a fost elaborată o ideologie a monarhiei ca instituţie divină –concepţia teocratică a puterii regale. Titulatura regală este relevantă pentru caracterul universal al monarhului divin; ea conţine cinci titluri, însoţită de cinci nume, dintre care unele sunt acordate în momentul încoronării: 1) numele Horus îl plasează pe suveran sub protecţia Şoimului sacru, patron al oraşului Hierankopolis –de unde era originar Narmer- şi al monarhiei; 2) numele nebty, „cele două stăpâne”, îl plasează pe monarh sub tutela celor două zeiţe care patronează regatele de la început: Nekhbet, vulturul alb al Egiptului de Sus şi Uadjit cobra Egiptului de Jos; 3) numele Horus de Aur –care apare sub Keops- leagă persoana suveranului de cea a lui Horus solar şi ceresc; 4) numele nesut-bit, „cel care aparţine trestiei şi albinei”, adică „Regele Egiptului de Sus şi de Jos”, îl asimilează pe faraon cu flora şi fauna simbolică a fiecăreia din cele două părţi constitutive ale regatului; 5) numele de Fiu a lui Ra (Rê), îl leagă direct pe faraon –începând cu Kefren- de marea forţă cosmică a Universului. Faraonul constituie modelul exemplar pentru toţi supuşii săi. Opera sa asigură stabilitatea Cosmosului şi a statului şi, prin urmare, continuitatea vieţii. Osiris, Regele asasinat (=faraonul decedat), asigură prosperitatea regatului
57

condus de către fiul său Horus (=faraonul nou instalat). Soarele şi mormintele regilor constituiau cele două izvoare principale de sacralitate. Potrivit teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra (Rê), dar, deoarece succeda suveranului decedat (=Osiris), faraonul era de asemenea identificat cu Horus. Monarhia şi religia se vor afla mereu într-o indisolubilă legătură în sistemul faraonic. Aproape de Memfis, capitala politică, pe malul răsăritean al Nilului se afla un centru ceremonial, adevărata capitală religioasă: On sau Heliopolis, unde în faţa pietrei sacre benben (o mică piramidă aflată în curtea interioară a templului) era venerat Soarele. Iniţial, întrega putere sacerdotală se afla în mâna faraonului, care îşi delega de obicei autoritatea marilor preoţi. Începând din timpul celei de a II-a dinistii thinite, marii preoţi de la Heliopolis par să fi fost deosebit de activi. E posibil ca dinastia a V-a, ai cărei suverani poartă aproape întotdeauna un nume teofor, compus cu numele lui Ra (Rê), să fi provenit din vreun mare preot uzurpator din Heliopolis. Oricum, atât sistemul faraonic cât şi elementele artei şi arhitecturii egiptene se vor impregna rapid de această religiozitate solară dominantă. Aparatul administrativ creat de regii din Thinis nu mai corespundea stadiului de dezvoltare al „Dublei Ţări”. Începând cu domnia lui Snefru, faraonul îşi va delega o parte din prerogative unui tjati („vizir”) care era şeful justiţiei şi conducea cele mai importante oficii ale administraţiei centrale –grânarul şi visteria, deţinea comanda asupra armatei, supraveghea lucrările publice şi transporturile fluviale. Fiecare „casă” se împarte în două –referirea la dualitatea naturală a Egiptului e constantă-, fireşte cu excepţia „casei apelor”. „Consiliul celor zece” reprezintă organismul superior care reuneşte conducătorii acestor departamente centrale. Clasa scribilor cunoaşte şi ea o prodigioasă dezvoltare. Ideologia teocratică a puterii regale se extinde până la angrenajele administraţiei. Faraonul aşează fiecare manifestare a puterii sale sub autoritatea unui anumit zeu, al cărui mare preot devine şeful administraţiei respective. De pildă, cultul
58

zeiţei Ma’at –simbolul ordinii şi armoniei Universului, care reprezenta justiţia- va fi prezidat de către tjati („vizi”), iar practicarea cultul încredinţată judecătorilor. Zeul-ibis, Thot, patronul oraşului Hermopolis, zeul scrierii, ştiinţei, măsurii şi legii, îl avea ca mare preot pe unul din înalţii funcţionari ai statului. Faraonii au subordonat caracterului religios al absolutismului lor legătura care îi unea cu proprii lor funcţionari. Atare întrepătrundere a religiei cu politica va crea, nu de puţine ori, dificultăţi puterii seculare. Autoritarul sistem faraonic a evoluat însă în aşa fel încât funcţionarea lui a devenit tot mai dificilă. Suveranii şi-au avut fiecare favoriţii lor care, cu timpul, vor constitui o clasă de privilegiaţi, cu atât mai puternică cu cât unii faraoni slabi au permis să se instaureze, încă de la sfârşitul dinastiei a V-a, sistemul ereditar al funcţiilor. Nomarhii din Sud au început să-şi exercite autoritatea într-o manieră tot mai independentă de puterea centrală; ca remediu, sub dinastia a V-a, a fost creat un post de „guvernator al Sudului”, însărcinat cu supravegherea nomarhilor din Egiptul de Sus. Pe de altă parte, casta sacerdotală ameninţă şi ea puterea faraonului care acordase preoţilor privilegii de imunitate, ce permit templelor să-şi sporească domeniile. Fiecare nomă tinde să devină un mic stat, desprins tot mai mult de autoritatea regală. Procesul lent de degradare a celei dintâi instituţii faraonice va dura până către sfârşitul dinastiei a VI-a. Cu privire la evoluţia structurilor de civilizaţie este de remarcat că cele mai importante creaţii socio-politice şi culturale au avut loc în timpul primelor dinastii. Aceste creaţii au fixat modele. După dinastia a V-a (cca. 2400 – 2200 a. Chr.), aproape nimic important nu s-a adăugat la patrimoniul cultural. Atare „imobilism” care caracterizează civilizaţia egipteană este de sorginte religioasă, fiind consecinţa firească a unei teologii care considera ordinea cosmică drept operă divină prin excelenţă şi vedea în orice schimbare riscul unei regresiuni în haos.
59

Cum s-a arătat, mormintele regale constituiau unul din principalele izvoare de sacralitate. Suveranii Imperiului memfit pun să li se construiască mormintele în necropolele de la Saqqarah, Gizeh, Abusir, Meidum şi Dahshur. Pentru faraonul Djoser, Imhotep, arhitectul şi ministrul său, a construit somptuoasa piramidă în trepte de la Saqqarah, cu încăperile ei subterane cu ziduri smălţuite în albastru, cu templul său. Datorită cercetărilor mai noi ştim astăzi cum, prin refaceri succesive, Imhotep a făcut din mastabaua originară această piramidă, care prezintă analogii cu zigguratele mesopotamiene, dar care în realitate nu are nici o legătură cu ele. Piramidele pe care Snefru, întemeietorul dinastiei IV, a pus să-i fie ridicate la Meidum şi la Dahshur, constituie fazele evolutive de unde s-a născut forma perfectă a acestor monumente, întruchipată în piramida lui Keops la Gizeh, în apropierea pădurii de palmieri de la Saqqarah. Cele trei mari piramide de la Gizeh – ale faraonilor Keops/Hufu, Khefren/Khafre şi Mykerinos/Menkaure – sunt amplasate în funcţie de poziţia a trei stele din Duat (constelaţia Orion); ele sunt o interfaţă între Pământ şi Cer, reprezentând calea faraonului spre nemurire. Monument regal, piramida simbolizează scara spre cer pe care regele divin urcă până la tatăl său Ra, Soarele care străbate cerul în barca sa. În apartamentele funerare ale suveranilor din dinastia VI sunt reprezentate ritualurile care trebuiau să prezideze urcarea lor la cer. Ansamblul funerar regal nu se limita la piramidă. Pe malul Nilului, un „templu de jos” primea trupul neînsufleţit al faraonului adus cu o corabie de la Memphis; aici odihnea timp de 70 de zile, cât durau riturile mumificării. Apoi cortegiul funerar urca până la „templul de sus” (sau templu funerar), construit pe faţada estică a piramidei. În jurul piramidei erau grupate aşa-numitele mastabale ale înalţilor funcţionari. Astfel, necropola constituia reflectarea curţii regale din Memphis încremenită pentru vecie.
60

Cât priveşte relaţiile externe ale Egiptului (expediţii militare şi comerţ) este de remarcat că faraonii din primele dinastii au dus o politică de explorare a lumii din jur şi a resurselor sale –Nubia şi Sudan în sud, Canaan şi Fenicia în nord-est, Lybia în vest- nu în vederea cuceririi, ci din raţiuni economice. Pe de altă parte, Egiptul intervine în Canaan unde, un „cancelar al asiaticilor” asigură ridicarea tributului cuvenit pentru protecţia asigurată rutelor de caravane. Este posibil ca hegemonia faraonilor asupra porturilor Gaza, Askalon şi Jaffa să dateze încă din această epocă. III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile VII-X, cca. 2200 – 2080 a. Chr.) La sfârşitul dinastiei aVI-a, slăbiciunea şi vârsta înaintată a lui Pepi II – care a avut cea mai lungă domnie cunoscută în istorie: 94 de ani – au facilitat izbucnirea unei revolte populare care, coroborată cu tulburările provocate de invadatorii asiatici, a pus capăt Imperiului Vechi. După moartea lui Pepi II, statul egiptean este zguduit de un grav război civil care a dus la prăbuşirea instituţiei faraonice. Anarhia se instalează în ţară. Egiptul se scindează în două regate, cel din nord, cu capitala la Henen-nesut (Herakleopolis) şi cel din sud, a cărui capitală era la Teba. Forţele care ameninţau puterea regală –ambiţiile nomarhilor, veleităţile politice ale marii preoţimi şi o anumită ostilitate a claselor de jos- provoacă o răsturnare socială al cărei ecou se regăseşte în Mustrările lui Ipu-wer, text ce evocă proporţiile dezastrului: ”Iată ţara este despuiată de regalitate de câţiva indivizi iresponsabili! Iată, oamenii se răzvrătesc împotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Două Ţări... Reşedinţa regală poate fi rasă într-o oră!”. În acestă perioadă de confuzie, de tulburări interne şi de criză a autorităţii regale au fost redactate Textele Sarcofagelor şi prima formă a Cărţii Morţilor. Această situaţie tulbure a durat mai bine de un secol – timp în care dinastiile de la Herakleopolis, Coptos şi Teba şi-au
61

disputat întâietatea-, până când principii Antef de la Teba au reconstituit unitatea regatului şi au restabilit ordinea faraonică. Mentuhotep II din dinastia XI tebană îl înfrânge pe ultimul reprezentant al dinastiei X Merykare Kheti din Herakleopolis, punând astfel bazele Imperiului de Mijloc. III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca. 2080 – 1730 a. Chr.) Restaurarea puterii centrale a marcat începutul unei adevărate renaşteri, Imperiul de Mijloc fiind considerat de către egiptologi drept epoca clasică a civilizaţiei egiptene. O nouă regalitate a luat fiinţă. În timpul dinastiei XII, Amon, unul dintre cei opt zei adoraţi la Hermopolis, a ajuns la rangul suprem în ipostaza sincretistă de Amon-Ra. De acum înainte Amon-Ra va domina panteonul egiptean, devenind marele zeu al Imperiului. Tot în această perioadă cunoaşte o largă răspândire şi cultul lui Osiris, zeul reînvierii; Abydos va deveni principalul său loc de cult. Este începutul unui proces care a fost descris drept „democratizarea lui Osiris”, zeul devenind modelul exemplar nu numai al faraonilor, ci şi al fiecărui egiptean. Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul faraon din dinastia XI, Amenemhat („Amon este cel dintâi”) a uzurpat puterea către a. 2 000 a. Chr. şi a întemeiat dinastia XII. Amenemhat I (Amenemmes) delimitează din nou nomele, iar ereditatea funcţiilor este sistematic evitată. Curtea regală redevine unicul centru al puterii, vizirul fiind secondat de „cele treizeci de căpetenii de la miazăzi”. Tebei, capitală sub dinastia XI, îi urmează Itj-towy (El-Lisht), situată la intrarea în oaza Fayum. Preocupaţi de prosperitatea economică, faraonii dinastiei XII valorifică oaza Fayum unde, organizând un sistem de canale, au creat o vastă câmpie fertilă. Numeroase expediţii trimise în Sinai aduc în Egipt bogăţiile peninsulei. Comerţul cu Creta înfloreşte din nou. Se ameliorează ruta de caravane din Wadi Hammamat, drum spre cariere şi cale spre Marea Roşie.
62

Lângă portul Koseir se construieşte portul Wadi Gasus, unde vor fi construite navele care vor porni spre Punt. Tot acum la hotarele nord-estice ale Deltei, Amenemhat I a ridicat aşa-numitele „Ziduri ale Suveranului”, un şir de fortificaţii dispuse de la Pelusion la Heliopolis, pentru a împiedica infiltrarea nomazilor asiatici. Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a. Chr.) inaugurează o politică expansionistă de amploare, fără precedent în istoria egipteană. Unul dintre succesorii săi, Senusret/Sesostris III (cca. 1878-1842 a. Chr.) se va impune prin talentul său militar drept cel mai strălucit suveran al Imperiului de Mijloc. În Asia sunt reluate relaţiile cu oraşul-stat Byblos de pe coasta levantină, de unde faraonii importau lemn de cedru. Penetraţia economică a Egiptul în spaţiul siro-palestinian este considerabilă, Byblosul având rol de avanpost egiptean. Egiptul îşi impune hegemonia în Retenu (provincie feniciană); stăpânirea acestei zone a adus Egiptului controlul asupra rutelor comerciale spre Mediterana Orientală, în momentul în care în Mesopotamia, Babilonul cunoştea o remarcabilă inflorire. Situaţia era cu totul diferită în Africa unde, prin trei campanii victorioase, Sesostris I a asigurat dominaţia egipteană până la a 3-a cataractă a Nilului. Pacificarea teritoriilor cucerite a fost încheiată sub Sesostris III. Pentru a realiza egiptenizarea teritoriilor nubiene şi sudaneze, Sesostris I şi succesorii săi au construit oraşe, temple şi fortăreţe menite să implanteze solid ordinea faraonică în ţara Wawat (între prima şi a 2-a cataractă) şi în ţara Kuş (între a 2-a şi a 4-a cataractă). Pentru vechii egipteni, Nubia şi Sudanul constituiau o prelungire firească a Egiptului. Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit în special de urma dezvoltării arhitecturii din Imperiul Nou, în care monumentele epocii precedente au fost distruse, pentru a refolosi materialele şi pentru a construi monumente noi. În schimb, s-a dezvoltat o statuarie proprie, ilustrată de şcoala din nord şi de cea tebană. Pictura reia tehnica folosită în Imperiul
63

Vechi, dar natura ocupă din ce în ce mai mult loc, prefigurând arta naturalistă din Impeiul Nou. În orfevrărie, meşterii egipteni ajung la cea mai desăvârşită stăpânire artei lor şi modelează o întreagă lume de statuete care continuă să trăiască în morminte după 4000 de ani. Imperiul de Mijloc marchează şi epoca de aur a literaturii egiptene ilustrată de Aventurile lui Sinuhet, Povestea naufragiatului etc. Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-1789 a. Chr.) –a cărui succesiune ridică o problemă dinastică- marchează începutul unei noi crize a instituţiei faraonice, declanşată după stingerea dinastiei XII. Această primă perioadă a Imperiului teban se încheie în dezordine şi decadenţă, începând cu dinastia XIII. Nu cunoaştem cauzele dezintegrării Statului, cu două generaţii încă înaintea atacului hyksoşilor. Oricum, Egiptul n-ar fi putut rezista mult timp în faţa asaltului acestor războinici redutabili, care foloseau calul, carul de luptă şi arcul compus. Încă două dinastii egiptene, a XIII-a şi a XIV-a, domnesc, lipsite de glorie încercând să stăvilească invazia hyksoşilor. III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile XV – XVII; cca. 1730 – 1580) Pătrunderea hyksoşilor în Egipt era consecinţa invaziilor populaţiilor ariene care răvăşiseră Orientul Apropiat în secolele XVIII-XVII a. Chr. Aceşti invadatori semiţi din Asia sunt desemnaţi în textele egiptene prin termenul heqau khasut („prinţii ţărilor străine”), devenit Hyksos la greci. Nu este limpede dacă dominaţia hyksoşilor este rezultatul unei invazii de mari proporţii sau, mai probabil, aceşti asiatici veniţi din Palestina s-au infiltrat treptat în partea orientală a Deltei şi, pentru a pune mâna pe putere, au ştiut să profite de declinul puterii faraonilor. Oricum, sub Dudumes II, penultimul faraon din dinastia XIV, către a. 1690 a. Chr., hyksoşii cuceresc întregul Egipt, dar acceptă în schimbul unui tribut succesiunea faraonilor în Egiptul de Sus.
64

Unul dintre şefii asiaticilor, Salitis, devine rege şi întemeiază dinastia a XV-a. Hyksoşii şi-au stabilit capitala în Deltă, la Avaris –pe braţul pelusiac al Nilului- şi l-au adoptat pe Seth, asimilat lui Baal şi Teşub, drept zeitate supremă. Până către 1580 a. Chr., se vor succeda două dinastii amorite (a XV-a şi a XVI-a). Izvoarele menţionează numele câtorva dintre regii hyksoşi: Aauserre Apopi/Apofis, Seuserenre Khian şi Maaibre. În realitate, hyksoşii n-au reuşit să stăpânească efectiv decât Egiptul de Jos şi de Mijloc. În Egiptul de Sus principii tebani au creat un mic regat după modelul faraonic, cu două diviziuni teritoriale şi administrat de un vizir. Dinastia a XVII-a tebană –contemporană cu cele două dinastii amorite de la Avaris- a organizat reconquista care va duce la alungarea hyksoşilor. Sekenenrê-Taâ – a cărui mumie ne oferă azi un spectacol oribil, datorită rănilor pe care le are la cap (faraonul a fost ucis de regele hyksos Aakenenre Apofis)-, urmat de fratele său, Kames/Kamosis şi de fiul său Ahmes/Ahmosis i-au izgonit în cele din urmă pe hyksoşi, distrugând coaliţia formată de aceştia împreună cu monarhul ţării Kuş. Tânărul faraon teban Nebpethyre Ahmes („cel născut din Lună”) continuă războiul cu regele Apofis, cucereşte Avaris şi îi urmăreşte pe hyksoşi până în Canaan unde, la Şaruhen, repurtează o nouă victorie. Alungarea hyksoşilor coincide aşadar cu venirea la putere a lui Ahmes/Ahmosis I (cca. 15801558 a. Chr.) –fondatorul dinastiei XVIII- şi întemeierea Imperiului Nou. III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 – 1085 a. Chr.) Noul Imperiu a fost consecinţa crizei provocată de invazia hyksoşilor. Pentru a face Egiptul invulnerabil la agresiunile externe, faraonii acestei epoci au procedat la o serie de cuceriri care au dus la crearea unui veritabil imperiu. La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari puteri erau angajate în disputa pentru hegemonie în Orientul Apropiat: Noul Imperiu egiptean, Imperiul mitannian şi Imperiul hittit.
65

Syria de Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental – între Anatolia, Mesopotamia şi Egipt- avea să contituie miza îndelungatului conflict. Preocuparea majoră a statelor noi – Mitanni şi Imperiul hittit- a fost extinderea influenţei asupra unor zone de interes economic şi strategic, care le deschideau accesul la Mediterana. Imperiul hurrit Mitanni va închega o vastă coaliţie împotriva Egiptului, încercând să pună mâna pe porturile din Levant şi să-şi substituie influenţa proprie tradiţionalei hegemonii egiptene în zonă. În aceste circumstanţe faraonii dinastiei XVIII se vor lansa într-o politică de cuceriri menită să asigure interesele economice şi politice ale Egiptului. Imperiul, atât african, cât şi asiatic, va constitui de acum înainte o necesitate vitală pentru Egipt. Faraonii vor crea o zonă-tampon între Egipt pe de o parte şi turbulentele populaţii stabilite între Oronte şi Eufrat, între Tigru şi Mediterana pe de altă parte: hurriţii, hittiţii, asirienii şi kassiţii. Astfel se conturează în timpul primilor faraoni ai dinastiei XVIII liniile generale ale unei politici externe care la început constă în organizarea unui „spaţiu de siguranţă” ce se întindea asupra Palestinei şi Syriei, preludiul viitoarei politici imperialiste. Pentru Egipt perioada de izolare se încheiase, începea epoca cuceririlor. * Sfârşitul izolaţionismului coincide cu declinul culturii egiptene clasice. Urmările imperiului au fost ireversibile. Datorită noii orientări a politicii faraonilor, Egiptul s-a deschis treptat spre o civilizaţie cosmopolită. Timp de două secole faraonii dinastiei XVIII vor asigura Egiptului supremaţia asupra Orientului Apropiat, împingând frontierele Imperiului până la Eufrat şi până în Nubia. Acestei supremaţii politice îi corespunde o perioadă de construcţii febrile, care s-a continuat sub Ramesizi, întemeietori ai dinastiilor XIX şi XX. Suveranilor din Imperiul Nou le datorăm majoritatea acestor temple care rămân până astăzi podoaba Egiptului. Cu mai puţină sobrietate clasică decât sub dinastia XII, arta, în toate domeniile, a ajuns la o desăvârşire
66

luxuriantă, în care opulenţa se uneşte cu simţul vieţii şi cu gustul pentru măsură, care se va corupe şi se va îndrepta spre colosal sub Ramesizi. Cu toate că, sub unele aspecte, literatura din Imperiul de Mijloc reprezintă perioada clasică a literaturii egiptene, Imperiul Nou este acela care ne-a lăsat textele cele mai încântătoare, cu o poezie de dragoste care nu are egal, în afară de Cântarea cântărilor care s-a inspirat, vădit, din ea. Sfârşitul dinastiei XVIII rămâne marcat de domnia ultimului Amenhotep, care rupe legăturile cu un anumit trecut şi instaurează un cult solar monoteist; acest episod a lui Akhenaton precipită primul declin al Egiptului Imperiului Nou. Această efemeră reformă dă naştere unei arte, tot atât de efemeră, de un naturalism bizar, în care se poate vedea influenţa formelor de artă minoică şi miceniană asupra Egiptului lui Akhenaton şi al succesorilor săi –perioada de la Amarna. Ramesizii au redat Egiptului imperiul şi o parte din prestigiul său, dar incomparabila civilizaţie a dinastiei XVIII, unde domnea o armonie pe care doar Grecia o va regăsi, moare în excesele pacifismului atonian. * Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526 a. Chr.) şi Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a. Chr.) sunt cei dintâi faraoni ai Noului imperiu care, purtându-şi trupele victorioase în Nubia şi în Asia, vădesc gustul cuceririi militare. Astfel, între a 3-a cataractă a Nilului şi Eufrat, între oazele libiene şi deşertul sirian, a luat naştere imperiul egiptean. Pe malul Eufratului, Tuthmosis I ridică o stelă altar, marcând astfel limita septentrională a cuceririlor sale. Cel dintâi faraon care a avut conştiinţa imperiului a fost Tuthmosis III (cca. 1504-1450 a.Chr.). După moartea lui Tuthmosis II, soţia sa, regina Maatkare Hatchepsut, va uzurpa puterea timp de 23 de ani, mai întâi sub pretextul regenţei în numele soţului ei minor, Tuthmosis III; probabil că frustrările tâă frustrările tân primele două decenii de domnie au exacerbat
67

ambiţiile sale militare. Tuthmosis III care vegetase până la 37 de ani în umbra femeii-faraon ce izbutise să-i fie mătuşă, soţie şi soacră la un loc, se va dezvălui drept cel mai energic faraon din întreaga istorie a Egiptului antic. Când Tuthmosis III accede, în sfârşit la tron, hegemonia Egiptului în Orientul Apropiat era serios ameninţată. Principele Qadeşului se plasase în fruntea unei coaliţii siro-palestiniene, coaliţie iniţiată şi sprijinită de Imperiul hurrit Mitanni. Episoadele îndelungatului conflict, de aproape 20 de ani, dintre Egipt şi Mitanni, sunt relatate de cea mai lungă inscripţie din câte cunoaştem până astăzi, denumită Analele lui Tuthmosis III (în templul lui Amon-Ra de la Karnak). În decursul celor 17 campanii asiatice, Tuthmosis III distruge coaliţia iniţiată de Imperiul mitannian şi implantează dominaţia egipteană până la Eufrat, frontiera septentrională ideală pentru Egipt. În primele campanii Tuthmosis III restaurează supremaţia egipteană asupra ţărilor Canaan şi Retenu. În următoarele campanii, învingătorul de la Megiddo îşi asigură baze maritime de-a lungul coastelor levantine, înainte de a cuceri „perfidul Qadeş” şi de a înainta apoi spre nord, unde se va înstăpâni asupra Naharinei. Posesiunile Egiptului cuprind două grupe de teritorii distincte: Nubia şi Sudanul, până la a 4-a cataractă a Nilului, pe de o parte, şi Asia, până la Eufrat, pe de altă parte. În Africa, Tuthmosis III menţine administraţia „colonială” instaurată de faraonii Sesostris. Un înalt funcţionar –„căpetenia ţărilor de la miazăzi”, „fiul regal al Kuşulu”- cu reşedinţa la Buhen e delegat să administreze în numele faraonului teritoriile africane; acest „vicerege” deţine o autoritate asemănătoare cu cea a „vizirului” din metropolă. Mult diferite au fost principiile de guvernare a provinciilor asiatice, cuprinzând state siro-palestiniene ce serveau drept zonă-tampon între marile puteri. Nedorind să compromită un echilibru fragil, Tuthmosis III nu a modificat structurile politice ale acestor mici state. Lăsându-i fiecărui stat autonomia, faraonul a stabilit un cadru administrativ general,
68

delimitând astfel „provincii” în care erau numiţi „guvernatori” (perceptori) a căror unică îndatorire era de a percepe impozitele în natură. Astfel, felurite uzanţe se instituie cu timpul ître Egipt şi vasalii săi asiatici, comportând obligaţii reciproce în domeniul politic, economic şi militar. Imperiul tutmosizilor nu alcătuieşte numai un ansamblu politic, dar şi o vastă unitate culturală structurată în jurul fiinţei divine a faraonului care se identifică cu toţi zeii importanţi ai Orientului. De-acum înainte, în Imperiul egiptean, a cărui supremaţie era necontestată în Orientul Apropiat, va domni pacea timp de aproape un secol, până prin 1380 a. Chr. Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-1425) încheie un tratat de pace cu regele mitannian Şauşatar, confruntat cu presiunea crescândă a Imperiului hittit. Această alianţă a fost consolidată de o „căsătorie diplomatică” între Tuthmosis IV (cca. 1425-1417) şi una din fiicele regelui Artatama din Mitanni; prinţesa mitanniană Mutemuia a devenit „mare soţie regală” şi i-a dat naştere lui Amenhotep/Amenofis III. Imperativele politice au prevalat asupra tradiţiei: potrivit uzanţei, faraonul trebuia să o ia de soţie pe propria lui soră, pentru a păstra puritatea sângelui. Amenofis III (14171379), dorind să consolideze relaţiile cu Babilonul, ia în căsătorie succesiv, fiica, apoi sora regelui kassit Kadaşman-harb I. După urcarea pe tron a lui Tuşratta, Amenofis III reînnoieşte alianţa egipteano-mitanniană cerându-i în căsătorie suveranului de la Waşukanni mai întâi sora, apoi fiica. „Marea soţie regală” a lui Amenofis III, regina Tiy era de origine feniciană. Această subtilă diplomaţie viza menţinerea hegemoniei egiptene în Orientul Apropiat. Egiptul, opulent şi prosper, îmbogăţit de pe urma cuceririlor, devine sub dinastia XVIII prima putere economică a Vechiului Orient. Prosperitatea Egiptului duce şi la îmbogăţirea clerului lui Amon-Ra care a încercat să joace un rol în succesiunile regale din vremea dinastiei XVIII. Marii preoţi ai lui Amon-Ra au obţinut funcţii civile, devenind înalţi demnitari ai statului. Puterea temporală a clerului ameninţa autoritatea faraonică.
69

Aşa s-a ajuns la violenta reacţie de la începutul domniei lui Amenhotep/Amenofis IV (cca. 1379-1362) care, revenind la vechile tradiţii heliopolitane, i-a persecutat pe preoţii lui AmonRa. Conflictul intern a durat mai mult de un deceniu, în timp ce situaţia externă se agrava: în Asia se produsese o ruptură a echilibrului politic în favoarea Imperiului hittit condus de Suppiluliuma I care a distrus Imperiul Mitanni. Încă din ultimii ani ai domniei lui Amenofis III, frontiera septentrională a Imperiului egiptean fusese retrasă pe Oronte. Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la Amarna”, adică promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se explică prin voinţa faraonului „eretic” Amenhotep/Amenofis IV de a elimina influenţa dominantă a marelui preot al lui Amon-Ra în viaţa statului. Amenhotep IV („Amon este mulţumit”) şi-a schimbat numele în Akh-en-Aton („Cel care îl slujeşte pe Aton”), a abandonat vechea capitală, Teba, şi a ridicat o alta pe care a numit-o Akhetaton („Orizontul lui Aton”/Tell-el-Amarna). Opera reformatoare a tânărului faraon mistic a fost efemeră, de unde şi epitetul „învinsul de la elAmarna”, dat de posteritate. Sub Akhenaton, datorită exceselor pacifismului atonian, Egiptul a pierdut imperiul asiatic. Succesorul său, Tutankhamon (cca. 1361-1352) –soţul frumoasei Nefertiti- i-a redat lui Amon-Ra supremaţia şi a revenit la Teba. În timpul domniei lui Tutankhamon statul se află sub autoritatea generalilor Ay şi Horemheb; acesta din urmă reuşeşte să stăvilească ofensiva hittită pe Oronte şi reprimă revoltele din Canaan. În cele din urmă Horemheb uzurpă puterea, devenind ultimul faraon (cca. 1348-1320) al dinastiei tutmosizilor. Stingerea dinastiei a XVIII-a marchează, practic, sfârşitul creativităţii geniului egiptean. Neavând moştenitori, Horemheb îl alege pentru a-i urma la domnie pe generalul şi vizirul Paramses care va lua numele de Ramses I (cca. 1320-1318) şi va întemeia dinastia a XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii militari din dinastia a XX-a, Dubla Ţară îşi va redobândi întâietatea şi opulenţa.
70

Inactiv sub domniile lui Amenofis III, Akhenaton şi ale mediocrilor urmaşi ai acestora, Egiptul a asistat fără să intervină la dispariţia Imperiului Mitanni. Această pasivitate a permis Imperiului hittit al lui Suppiluliuma să-şi extindă dominaţia în Siria de nord şi în posesiunile septentrionale ale Egiptului. În aceeaşi perioadă, Assuruballit I a restaurat puterea Asiriei care, în scurt timp, devine prima putere militară a Orientului Apropiat. Ramesizii inaugurează o nouă eră în istoria Egiptului. Stabilindu-şi reşedinţa de vară la Tanis, în nord-estul Deltei, iniţiază aşa-numita „orientare spre Nord” care va fi unul dintre principiile politicii ramesizilor. Stabilindu-se în Deltă, faraonul se apropia de imperiul său asiatic. Militar de carieră, Ramses I va începe reorganizarea armatei, reformă continuată de Seti I şi Ramses II. Astfel au luat naştere trei corpuri de elită, puse sub protecţia lui Amon, Ra şi Ptah; un al patrulea, întemeiat de Ramses II, va fi patronat de Seth. În noua armată egipteană carele de luptă reprezentau arma de elită, iar marina faronului juca un rol aproape la fel de important ca şi armata de uscat. De-acum înainte, „oştirea izbânzilor”, cum o denumise Tuthmosis III, va deveni elementul esenţial al puterii faraonice. Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a. Chr.) marchează renaşterea Imperiului teban. Seti I porneşte pe vechiul drum al cuceritorilor –Calea lui Horus-, conducând campanii victorioase în Palestina şi în Siria, ameninţate de expansiunea Imperiului hittit. O stelă înălţată la Qadeş comemorează victoria lui Seti I asupra suveranului hittit Muwatalli. Fluviul Oronte va constitui de-acum înainte frontiera dintre cele mai puternice state ale timpului: Egiptul şi Imperiul hittit. Acelaşi faraon a fost nevoit să facă faţă, la frontiera vestică, unei tentative de invazie a lybienilor (tehenu în textele egiptene), iar apoi, în sud, unei revolte a Nubiei. Pentru a evita orice imixtiune a clerului lui Amon în problema succesiunii, Seti I l-a asociat la domnie pe prinţul Ramses („Cel adus pe lume de Ra”). Atare sistem de coregenţă
71

nu era o noutate în istoria egipteană, însă el devine acum una din caracteristicile epocii rameside. Îndelungata domnie a lui Ramses II (cca. 1304-1237 a. Chr.) marchează momentul de apogeu al Imperiului ramesid. Ca prim gest politic, tânărul faraon se instalează într-o nouă capitală, Per-Ramses („Casa lui Ramses”). Memfis şi Teba au fost capitalele unui Egipt care anexase teritorii africane şi asiatice, cu un statut întrucâtva „federal” (concepţia tutmosizilor asupra imperiului). Noua capitală a fost înalţată în Deltă, la frontierele asiatice ale Egiptului, o adevărată capitală pentru un vast imperiu cosmopolit. Ramses II a continuat politica de expansiune în Asia unde s-a confruntat cu regele hittiţilor, Muwatalli. Victoria lui Ramses II în bătălia de la Qadeş a fost, fără îndoială, mai puţin completă decât apare în transpunerea ei poetică –Poemul lui Pentahur. Oraşul Qadeş n-a fost cucerit, iar rivalitatea egipteano-hittită s-a prelungit până în momentul în care Asiria, stabilindu-şi frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul politicomilitar, afirmându-se drept a treia mare putere a Orientului Apropiat. Suveranul hittit Hattuşil III, ameninţat direct de expansiunea asiriană, a luat iniţiativa unei apropieri de Egipt (tratatul de alinaţă din 1269 a. Chr.); această răsturnare a alianţelor era menită să stopeze expansiunea asiriană. Alianţa egipteano-hittită va fi consolidată, 13 ani mai târziu, prin căsătoria lui Ramses II cu Maanefrure, una din fiicele lui Hattuşil III. Ramesizii şi-au conceput imperiul ca o mare unitate politică, spirituală şi religioasă, în cadrul căreia trebuiau să se integreze popoare şi credinţe diverse. Această nouă şi orgolioasă concepţie a făcut ca Egiptul să devină centrul lumii. După marile cuceriri ale lui Seti I şi Ramses II, Imperiul ramesid cunoaşte vârsta sa de aur –o jumătate de secol de pace şi prosperitate, în care faraonii s-au străduit să unifice pe plan politic şi spiritual diversele lor posesiuni. Zeii străini – Baal, Astarte, Hurun, Reşef etc. – sunt asimilaţi de panteonul
72

egiptean, potrivit unei orientări spre universalitate care preocupă deopotrivă gândirea religioasă şi cea politică. În domeniul religiei, această tendinţă spre universalitate e ilustrată de numeroasele cazuri de sincretism. Pax aegyptiaca domnea din Sudan şi până la Oronte, vegheată de alianţa dintre zeii egipteni, asiatici şi africani. Odată instalată pacea, ramesizii se consacră valorificării teritoriilor cucerite Reluarea dominaţiei asupra porturilor feniciene asigura Egiptului întâietatea în traficul mediteranean şi, totdată controlul celei mai importante artere comerciale, care ducea de la Mediterana până în Imperiul babilonian. Comerţul maritim al Egiptului cunoaşte o dezvoltare fără precedent ilustrată şi de giganticele lucrări de amenajare a portului Pharos, în vestul Deltei Nilului. Către sfârşitul îndelungatei domnii a lui Ramses II, anumite grupuri sociale – clerul şi militarii – contribuiau la erodarea autorităţii faraonice. Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care îi urmase la Teba lui Bakenhonsu, reuşise să obţină de la vârstnicul faraon titlul de „sef al slujitorilor tuturor zeilor”. Supremaţia asupra celorlalte culte a dus la sporirea considerabilă a puterii seculare a clerului lui Amon. Ramses II acordase domeniilor templelor şi privilegiul imunităţii fiscale. Clerul lui Amon dispunea şi de propriile sale servicii de ordine, precum şi de jurisdicţii speciale, tribunalele sacerdotale care dădeau sentinţe după oracole. Astfel, clerul lui Amon tinde să domine statul. Egiptul era pe punctul de a deveni o teocraţie şi acest pericol se va materializa la sfârşitul dinastiei a XX-a, când Herihor, pontiful suprem al cultului lui Amon, va întemeia în Egiptul de Sus o monarhie teocratică. O altă castă, cea a militarilor, ameninţa, la rândul ei, autoritatea faraonului. Pentru a recompensa bravura ofiţerilor săi, Ramses II, le dăruise pământuri inalienabile, ai căror posesori şi-au însuşit destul de repede un comportament de privilegiaţi.
73

Toate acestea sunt de reflectate de începutul unui lent proces de dezagregare a domeniului regal în favoarea clerului şi a militarilor, în timp ce marile familii acaparau funcţiile importante în stat; demnităţile tind să devină ereditare. Când Merenptah (cca. 1237-1223 a. Chr.), al treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-a urmat la tron tatălui său, apăreau deja semnele prevestitoare ale tulburărilor care vor răscoli bazinul oriental al Mediteranei la finle secolului XIII a. Chr. Incursiuni catastrofale au dus la dispariţia principatelor miceniene, a Imperiului hittit, a marilor oraşe siro-palestiniene, odată cu sosirea unor noi populaţii indo-europene în Grecia, în Anatolia şi până în Palestina. Acest episod al marii aventuri indo-europene a avut consecinţe deosebit de grave în Orientul Apropiat. În Grecia, aheii care nu s-au supus, au migrat spre Lybia, Fenicia şi Canaan. Pe de altă parte, dislocate din Asia Mică, populaţiile din Mysia, Lydia, Caria şi Lycia s-au îndreptat pe mare spre Lybia, în timp ce alţii pe uscat, au coborât de-a lungul coastei Mediteranei. Aceste populaţii diverse, aflate în căutarea unei noi patrii, sunt numite în textele egiptene Popoarele Mării. În Lybia Popoarele Mării se organizează şi, sub conducerea unui oarecare Meriay, încearcă să pătrundă în Egipt. Merenptah respinge cel dintâi asalt al Popoarelor Mării după cum aflăm din textul de la Karnak şi columna victoriei de la Heliopolis. Însă începând din această epocă incursiunile Popoarelor mării –instalate în Lybia şi în Canaan- nu aveau să se mai oprească până la zdrobirea lor de către Ramses III. Se pare că aheii au jucat un rol esenţial în toate aceste raiduri; în izvoarele egiptene sunt menţionaţi Akaiwasha (aheii) şi Daniuna (danaii). La moartea lui Merenptah, succesiunea a fost preluată de un oarecare Amenemnes în defavoarea lui Seti-Merenptah, urmaşul legitim. Această uzurpare atestă că puterea regală devenise vulnerabilă în faţa comploturilor urzite de către demnitari şi concubinele din harem.
74

Prin Seti II (cca. 1216-1210 a.Chr.) dinastia ramesidă legitimă preia din nou puterea din nou puterea, însă nu poate stopa procesul de degradare a autorităţii regale şi, implicit, resurecţia particularismelor locale. Succesiunile nu se petrec în mod regulat –„partida” siriană uzurpă tronul în detrimentul descendenţei legitime- iar anarhia se instalează treptat în ţară. Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil unul dintre numeroşii descendenţi ai lui Ramses II îl suprimă pe Bay – complicele sirian al reginei Tausert-, reprimă revolta sau invazia (?) la care face aluzie stela de la Elefantina, restabileşte ordinea monarhică şi întemeiază o nouă dinastie (a XX-a, cca. 1200-1085 a.Chr.). Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166) marchează ultima perioadă glorioasă a Imperiului. Sub ultimul mare suveran al Imperiului Nou, Egiptul a rezistat asaltului Popoarelor Mării, pe care nimeni nu le-a putut opri până la frontierele Dublei Ţări. Ramses III a izbutit să stăvilească – pe uscat şi pe mare – acest val monstruos a cărui nebiruită putere s-ar fi datorat faptului că poseda arme de fier (după distrugerea Imperiului hittit noul metal ar fi devenit monopolul cuceritorilor). Basoreliefurile şi textele de la Medinet Habu înfăţişează războaiele împotriva Popoarelor Mării, evocând dubla victorie a lui Ramses III. Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar refluxul l-a lăsat epuizat, fără să mai dorească a avea de-a face cu civilizaţiile noi din Grecia şi din Orientul Apropiat, care cunoşteau fierul. Deşi dominase cu succes tulburările care anunţaseră în bazinul egean şi în Orientul Apropiat începutul Epocii Fierului, Egiptul va traversa o lungă epocă de declin după dinastiile strălucite ale Noului Imperiu. Sfârşitul domniei ultimului mare faraon a fost umbrit de numeroase dificultăţi interne. După reprimarea tentativei de lovitură de stat a vizirului Egiptului de Jos, Ramses III este confruntat cu revolta iscată de regina Ti, care complotase pentru a-şi impune pe tron fiul, Pentaur.
75

Chiar dacă Ramses IV a reuşit să restabilească coeziunea Dublei Ţări şi s-a arătat un bun administrator, dornic să sporească prosperitatea Egiptului (a organizat mai multe expediţii în Wadi Hammamat şi în Sinai), ultimii Ramesizi (Ramses V – Ramses XI) au fost nişte suverani slabi –dominaţi de tot mai influentul cler al lui Amon-, care nu au putut să evite infiltrarea tot mai masivă a străinilor în Egipt. Imperiul, nesusţinut de mâna forte a unui faraon-soldat, s-a dezagregat lent. În viaţa religioasă apar personalităţi puternice –de pildă, marele preot Amenhotep („Fie ca Amon să fie mulţumit”)- care se substituie faraonului în ceea ce priveşte perceperea şi utilizarea unei părţi a veniturilor statului. Asemenea sacerdoţi influenţi vor eroda autoritatea faraonică, prea slabă şi prea lipsită de resurse. Succesorul lui Amenhotep, marele preot Herihor, va consacra victoria clerului teban. Marea dinastie ramesidă se stinge în pasivitate şi neputinţă. După perioada Imperiului Nou, în ansamblu uluitoare, Egiptul cunoaşte o epocă crepusculară, de-a lungul unui întreg mileniu, într-o decadenţă întreruptă de episoade, în care asistăm la încercări de renaştere fără viitor, până ce Roma va reduce Egiptul la starea de provincie. III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 – 525 a. Chr.) Sfârşitul Ramesizilor a fost urmat de instaurarea unei teocraţii în Egiptul de Sus, odată cu urcarea pe tron a marelui preot Herihor şi de uzurparea puterii în Egiptul de Jos de către un suveran local de la Tanis, Smendes, pe care Manethon îl consideră drept fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950 a. Chr.). Egiptul se scindează aşadar în două regate: dinastia tebană, fondată de Herihor stăpânea Egiptul de Sus şi cel Mijlociu, în timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea faraonilor de la Tanis. După moartea lui Herihor, Smendes a pus stăpânire pe întregul Egipt, luându-şi numele de Hedjkheperre („Zeul Soare a creat Coroana Albă”) Nesubanebdjedet.
76

La moartea ultimului membru al dinastiei tanite, Pasebkhanu/Pseusennes II, puterea a fost uzurpată de Şaşank/Şeşonk I (950-925) –şeful tribului lybian maşawaş, stabilit de mai multă vreme în oraşul Herakleopolis- care a reunificat Egiptul şi a întreprins o expediţie în Palestina, soldată cu cucerirea Ierusalimului (după cum se menţionează în Biblie: „Şişak, regele Egiptului...a pus mâna pe comorile casei veşnicului Dumnezeu şi pe comorile casei regale şi a luat tot”. – Cartea a II-a a Cronicilor, cap. XII). Începând cu Şeşonk I în Egipt vor domni timp de două secole faraoni de origine lybiană (dinastiile a XXII-a şi a XXIII-a, 950-730 a. Chr.). Un regat înfloritor se afla departe, la miazăzi, în Nubia (Sudan), unde era adorat zeul Amon – ca şi în marile oraşe ale Egiptului – şi unde, la Napata, domneau regi înrudiţi cu casa regală egipteană. Regele nubian Piankhy invadează Egiptul în 730 a. Chr. învingându-l pe uzurpatorul Tafnekht, care se proclamase rege la Sais, în Deltă; în Egipt, Piankhy se arată ocrotitorul Tebei şi al clerului lui Amon-Ra împotriva violenţelor micilor regate din Egiptul de Jos. Cincisprezece ani mai târziu, după ce l-a înlăturat pe faraonul Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian Şabaka supune întregul Egipt şi se proclamă el însuşi faraon la Teba, întemeind cea de a XXV-a dinastie (715-663 a. Chr.), de origine nubiană Regii nubieni au condus Egiptul până în 663 a. Chr., fiind ameninţaţi de multe ori de puterea în plină expansiune a Asiriei. Faraonul nubian Taharka (689-663) intervine pe scena politică asiatică sprijinind rezistenţa antiasiriană a principatelor siropalestiniene. Regele asirian Asarhaddon întreprinde mai multe expediţii împotriva Dublei Ţări, cucerind Memfisul în 670 a. Chr. Pentru a consolida influenţa asiriană în Egipt, Asarhaddon împarte ţara în mici regate, identice probabil cu cele care existau în vremea invaziei lui Piankhy. Assurbanipal îl învinge pe Tanutamon, ultimul faraon din dinastia XXV, cucereşte întregul Egipt şi distruge Teba în 663 a. Chr. Asirienii îl
77

instalează ca guvernator al Egiptului pe Psemthek, fiul prinţului filoasirian Nechao din Sais. Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, şi de un grup de mercenari greci, Egiptul îşi va redobândi independenţa graţie abilităţii lui Uahibre Psemthek/Psammetichos I (663-610 a. Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a, saită (663-525 a. Chr.). În timpul dinastiei saite Egiptul faraonic cunoaşte ultima sa perioadă de prosperitate şi înflorire culturală (renaşterea saită). Monarhia saită şi-a întemeiat puterea pe mercenarii greci (ionieni şi carieni) cantonaţi în Deltă, la Daphne şi Stratopeda. Timp de mai bine de un secol, grecii din Asia îşi oferă serviciile faraonilor. Atunci când Imperiul asirian se prăbuşea sub loviturile Mediei şi Babilonului, Psammetichos I, fidel politicii de echilibru a Egiptului, încearcă zadarnic să-i vină în ajutor. Aceeaşi politică a urmat-o fiul şi succesorul său, Nechao II (610595 a. Chr.), care a încercat să sprijine ultima rezistenţă a asirienilor în jurul Harranului. Înfrângerea suferită de Nechao II la Karkemiş (605) pe Eufrat, în faţa lui Nabucodonosor II, marchează eşecul definitiv al tentativei Egiptului de a se impune ca mare putere în Orientul Apropiat. După înfrângerea suferită în faţa babilonienilor la Karkemiş, l-a îndemnul grecilor faraonul Nechao II a poruncit construirea unor trireme care urmau să-i servească în Mediterana şi în Marea Roşie (Herodot, II, 159). Mercenarii greci au participat la campania condusă de Psammetichos II (595-589) în 591 împotriva Nubiei care ameninţa iarăşi Egiptul de Jos; rolul grecilor este ilustrat de inscripţiile de la Abu-Simbel şi de sursele literare (Herodot, II, 161). Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a condus o armată de mercenari, formată din 30 000 de carieni şi ionieni, împotriva lui Ahmose/Amasis; au fost înfrânţi, iar Amasis a devenit rege (570-526). Amasis a ajuns şi el să-i favorizeze pe greci, folosindu-i pentru a înfrunta un atac al regelui babilonian
78

Nebuchadrezzar. Privilegiul cel mai important pe care l-a acordat grecilor este cel despre care relatează Herodot (II, 178179) şi se referă la portul Naukratis: „Amasis s-a arătat un mare prieten al helenilor şi pe mulţi i-a îndatorat, celor veniţi în Egipt le-a dăruit pentru aşezare oraşul Naukratis, iar celor dintre ei care nu aveau de gând să se statornicească aici, dar treburile lor de negoţ îi mânau totuşi pe meleagurile egiptene, le-a dăruit pământuri unde puteau să ridice zeilor altare şi sanctuare”. Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul este invadat de perşi. În bătălia de la Pelusion (525 a. Chr.) Cambyse II, regele Persiei, a înfrânt armata egipteană şi, la Memphis, solul persan a cerut capitularea de pe o corabie grecească din Lesbos. După victoria de la Pelusion, perşii au întreprins două expediţii fără izbândă în oaza Siwah (la sanctuarul lui Zeus Ammon) şi în Nubia (Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, după încoronarea lui Cambyse II ca faraon (întemeietorul dinastiei a XXVII-a, persană: 525-404 a. Chr.), Egiptul devine o satrapie a Imperiului persan (Egiptul constituia a VI-a satrapie a Imperiului ahemenid). Capitolul IV IMPERIUL HITTIT Anatolia. Cadrul geografic Adevărată punte de legătură între Orient şi Europa, Asia Mică (Anatolia) a jucat un rol excepţional de-a lungul întregii Antichităţi. Anatolia este înconjurată din trei părţi de mare (M. Mediterană, M. Egee şi M. Neagră), iar partea centrală este ocupată de un platou a cărui înălţime coboară de la sud spre nord şi de la est spre vest. Platoul anatolian este mărginit de munţi înalţi, spre est munţii Armeniei care se continuă cu munţii Caucaz, iar la sud munţii Taurus. Această regiune din sud este străbătută de trei trecători: Porţile Siriei, Porţile Aman din masivul muntos Amanus, Porţile Ciliciei, între Taurus şi Tyana. Platoul Anatoliei, a cărui altitudine medie se situează între 800 şi 1200 m, e mai fragmentat decât cel iranian şi mai
79

variat. Clima lui e mai aspră şi ceva mai umedă; centrul însă e alcătuit tot dintr-un deşert de sare. Resursele miniere, aramă şi fier mai ales, sunt relativ bogate. Platoul anatolian e scăldat de câteva fluvii, printre care Kîzîl Irmak (anticul Halys) şi Sakariya, care se varsă în Marea Neagră, după ce au străbătut lanţurile de munţi scunzi şi împăduriţi care au stăvilit adesea expansiunea civilizaţiei orientale către bazinul pontic. La vest, platoul anatolian coboară treptat către Marea Egee, cu care văile fertile ale Meandrului şi Hermosului –având deja o climă şi culturi mediteraneene-, îi asigură legături lesnicioase. Evoluţia istorică IV.1. Anatolia preistorică Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului XX au relevat că încă din mileniul VII a. Chr. în Anatolia a înflorit o strălucitoare civilizaţie neolitică. Neoliticul preceramic este ilustrat cu deosebire de celebra aşezare de la Hacilar, în sud-vestul Anatoliei, unde 7 nivele preceramice au fost degajate de sub 9 nivele ceramice. În Anatolia, urbanizarea caracteristică neoliticului este evidentă. Cea mai întinsă aşezare neolitică (cca. 16 ha) din tot Orientul Apropiat a fost descoperită în câmpia Konya, la ÇatalHüyük unde J. Mellaart a dezvelit 12 nivele ceramice. Locuinţele înălţate una lîngă alta, constituie o incintă fără deschideri spre exterior. În mjlocul acestor locuinţe se întâlneşte un număr de sanctuare, în care domină cultul taurului şi cel al zeiţei mame. Zidurile sanctuarelor sunt adesea acoperite de picturi. Celebrele aşezări de la Hacilar şi Çatal-Hüyük îşi continuă existenţa din mileniul VII până la finele mileniului VI a. Chr. Epoca neolitică se încheie în jurul a 5500 a. Chr. Chalcoliticul este perioada în timpul căreia încep să fie utilizate, pe o scară largă, primele metale: arama, plumbul şi aurul (cunoscute încă din neolitic). Chalcoliticul apare ca o fază de tranziţie în care continuă să fie produs utilajul litic din perioada precedentă, dar prelucrarea metalului capătă din ce în ce mai multă importanţă, până ce descoperirea şi dezvoltarea
80

producţiei bronzului încheie revoluţia începută odată cu descoperirea metalurgiei. Chalcoliticul – caracterizat de o ceramică nouă, pictată cu motive geometrice – este cunoscut mai ales în părţile meridionale ale Anatoliei, în marile aşezări de la Hacilar, Beycesultan şi Çatal-Hüyük vest, alături de Çatal-Hüyük est, unde locuitorii oraşului neolitic s-au instalat după părăsirea acestuia din urmă. Între Konya şi Tars, staţiunea cea mai cunoscută este Can Hassan unde au fost dezvelite locuinţe pe plan dreptunghiular, care aveau unul sau două etaje şi ziduri pictate cu motive geometrice. În perioada chalcolitică, microasiaticii trăiesc în sate încă dispersate şi în câteva oraşe. Dacă se observă unele legături, destul de slabe între anumite regiuni, şi dacă unele culturi mesopotamiene (Tell Halaf şi el-Obeid) iradiază asupra unei părţi a Anatoliei, pare totuşi că satele trăiau în economie închisă, constituind clanuri independente unele de altele. Cazul aşezării de la Mersin care, către 3500 a. Chr., devine o fortăreaţă şi prezintă unul din cele mai vechi exemple de arhitectură militară, anunţă timpuri, timpuri de urbanizare reală şi de expansiune militară. Acestea se vor desăvârşi în mileniul următor, în epoca bronzului vechi. Epoca bronzului vechi ocupă întreg mileniul III a. Chr. În decursul acestui mileniu metalurgiştii anatolieni vor ajunge la o mare măiestrie a artei lor, graţie căreia utilajul litic dispare complet. Oraşele se fortifică şi mai multe dintre ele devin capitalele unor principate. În această epocă hattiţii (sau protohittiţii) –popor asianic, adică vorbind o limbă aglutinantă care nu aparţine nici grupului semitic, nici celui indoeuropeanse instalează pe platoul central al Anatoliei, unde întemeiază mici state pe care hittiţii le vor unifica în mileniul următor. Printre staţiunile cele mai remarcabile din epoca bronzului vechi sunt de menţionat Troia II-III, Beycesultan, Gediliki şi, mai ales, Alaca Hüyük –centrul cel mai important al epocii bronzului vechi.
81

La începutul mileniului II a. Chr., legăturile strânse dintre Anatolia şi lumea mesopotamiană sunt atestate de stabilirea unor negustori asirieni la Kaneş (actualul Kültepe); în această epocă (cca. 1950-1850 a. Chr.) karum-ul (contuar comercial) de la Kaneş era un centru de comerţ asirian care iradia peste întregul platou central anatolian. Ceramica roşie anatoliană atinge un înalt grad de perfecţiune şi se întâlnesc, pe cilindri-sigilii, scene, personaje şi tipuri ornamentale care vor fi caracteristice pentru arta hittită. Imperiul hittit La începutul mileniului II a. Chr., apar, pentru prima dată, în textele contemporane, numele hittiţilor indo-europeni care se infiltrează în Anatolia prin Caucaz, aducând carul de luptă uşor (cu roţi prevăzute cu spiţe) şi calul; numele acestuia din urmă figurează pentru prima dată în lumea mesopotamiană, într-un imn al lui Şulgi care a domnit la Ur, către finele mileniului III a. Chr., ceea ce sugerează că hittiţii – menţionaţi la Kaneş către 1900 a. Chr.- au început să se stabilească la sud de Caucaz, încă cu două secole mai înainte. După cum relevă onomastica, la începutul mileniului II, populaţii indo-europene din grupul centum – luwiţii şi hittiţii – s-au stabilit în Anatolia centrală şi occidentală. Aceşti indoeuropeni întemeiază o serie de principate care, în scurt timp, îşi impun hegemonia politică în detrimentul populaţiei locale – hatti. La fel ca odinioară akkadienii în Mesopotamia sau, câteva secole mai târziu, arienii în Mitanni, aceşti războinici străini au reuşit în cele din urmă să unifice o mare parte a ţării şi să întemeieze un imperiu în avantajul lor. Imperiul hittit constituie, prin excelenţă, un stat războinic, a cărui forţă rezidă în „cavaleria de care”, hittiţii fiind poate inventatorii acestei arme, pe care au introdus-o, în orice caz în Asia Occidentală. Războinicii indo-europeni care au format structurile imperiului nu au adus decât puţine noutăţi în domeniul culturii şi n-au făcut decât să adapteze mentalităţii lor vechile credinţe, obiceiurile şi arta vechilor hatti.
82

Invadatorii indo-europeni au inaugurat un fecund sincretism cultural, care s-a prelungit mult timp după dispariţia creaţiilor lor politice. Curând după instalarea hittiţilor în Anatolia, civilizaţia lor a suferit o puternică influenţă mesopotamiană. Mai târziu, în epoca Imperiului hittiţii au asimilat esenţialul civilizaţiei hurriţilor. Creaţiile geniului hittit – în primul rând arta religioasă şi cu deosebire gliptica – nu sunt cu totul lipsite de originalitate. Reinterpretarea câtorva mituri hattiene şi hurrite vădeşte, la rândul ei, caracteristicile gândirii religioase hittite. Alături de numeroasele documente provenite din arhiva regală de la Hattusa (actualul Boğazköy), în ultimele decenii au fost descoperite materiale noi atât în Anatolia, la Maşat Höyük (arhive cuneiforme hittite), cât şi la frontiera sud-orientală a Imperiului hittit, pe Eufratul mijlociu syrian, la Emar (actualul Meskéné) unde s-au găsit numeroase tablete cuneiforme şi cilindri-sigilii syro-hittite. IV.2. Vechiul Imperiu hittit Imperiul vechi acoperă sfârşitul epocii bronzului mijlociu şi începutul epocii bronzului recent în Asia Mică. Din textele asiriene îl cunoaştem pe Anitta, regele din Kuşşar, iar cel mai vechi text hittit este redactat de un Anitta, fiu al lui Pithana, care ar putea să fie întemeietorul Vechiului Imperiu hittit; aceşti doi Anitta s-ar putea să fie de fapt acelaşi personaj care a distrus karum-ul din Kaneş către 1850 a. Chr. şi a cucerit Alişar şi Hattuşa. Între acest Anitta şi primul rege hittit menţionat de textele ulterioare – un rescript a lui Telepinu, datând de la cca. 1500 a. Chr. – există un hiatus de un secol; acest rege este numit Labarna şi pare să fi domnit înainte de 1650 a. Chr. Alţi istorici consideră că efemerul regat a lui Anitta prefigurează formarea Vechiului Imperiu hittit. Această creaţie politică ar fi fost opera unui oarecare Labarna (cca. 1680-1650), a cărui nume a devenit titlu dinastic, fiind purtat de toţi suveranii
83

hittiţi. Capitala noului stat – patronat de cuplul divin TeşubHepat – a fost stabilită întâi la Kuşşar, apoi mutată la Hattuşa. Hattuşil I (cca. 1650-1620) va transforma micul regat din centrul Anatoliei într-un veritabil imperiu printr-o serie de cuceriri în cursul cărora a unificat o parte a populaţiilor anatoliene şi a extins dominaţia hittită asupra regatului Arzawa (în sud-vestul Asiei Mici, în valea Hermosului) şi spre est către Eufrat. Murşil I (cca. 1620-1590 a. Chr.) continuă politica expansionistă şi face din statul hittit o putere importantă în Orientul Apropiat, ca urmare a raidului de pradă pe care l-a condus împotriva Babilonului în 1594 a. Chr. Îndelungatul conflict cu regatul Yamkhad din nordul Siriei se soldează cu ocuparea Alepului în 1594 a. Chr. Murşil I suveranul unui imperiu care se întindea de la Mediterana la M. Neagră, cade victimă unei conjuraţii de palat, act care inaugurează o îndelungată perioadă de tulburări dinastice. De altfel, una dintre caracteristicile statului hittit a fost faptul că autoritatea monarhică pare să fi fost contestată fără încetare de către o nobilime turbulentă. Telepinu (cca. 1525-1500 a. Chr.), iniţiatorul unor importante reforme politice, a încercat să remedieze carenţele puterii monarhice fixând reguli de succesiune dinastică. Astfel se limita imixtiunea aristocraţiei şi se încerca impunerea principiului ereditar în succesiunea dinastică. În schimb, suveranul era subordonat din punct de vedere juridic consiliului nobilimii (pankuş), care avea, de pildă, dreptul de a-l judeca şi de a-l condamna pe rege în caz de fratricid. După efemera redresare din timpul domniei lui Telepinu, puterea hittită traversează o îndelungată eclipsă. Pentru aproape două secole, scena politică a Orientului Apropiat va fi dominată de Imperiul Mitanni. IV.3. Noul Imperiu hittit Noul Imperiu, care vede, către 1400 a. Chr., suindu-se pe tron , odată cu Arnuwanda I, o dinastie nouă probabil de origine hurrită, ocupă ultimele secole ale bronzului recent.
84

În prima jumătate a secolului XIV a. Chr., Suppiluliuma I (cca. 1380-1346) restaurează puterea hittită şi profitând de pasivitatea Egiptului sub Amenofis IV, distruge Imperiul Mitanni care, redus la bazinul Haburului (Hanigalbat), nu avea să mai joace decât rolul unui stat-tampon între Imperiul hittit şi Asiria. În aceeaşi perioadă, posesiunile siriene ale Egiptului devin tributare suveranului de la Hattuşa. La Karkemiş şi Alep – avanposturi hittite în Syria de Nord – sunt instalaţi, în locul suveranilor locali, doi dintre fii lui Suppiluliuma, cu atribuţii de viceregi. Noul Imperiu hittit, care sub Suppiluliuma I atinge apogeul puterii sale, se angajează împreună cu Egiptul şi cu Asiria în disputa pentru supremaţie în Orientul Apropiat. Ambiţiile lor rivale s-au ciocnit în Siria de Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental. Curând după dispariţia lui Suppiluliuma izbucnesc revolte în ţările vasale, în timp ce o nouă putere, Asiria, profitând de dispariţia Imperiului mitannian, îşi extinde frontira până la Eufrat. Imperiul succesorilor lui Suppiluliuma – dinastia de origine hurrită de la Hattuşa – va fi antrenat în nesfârşite conflicte externe care, împreună cu frecventele revolte interne şi incursiunile kaşkeenilor (gasgas – munteni din regiunile nordice ale Asiei Mici) de la frontiera nordică, explică, într-o mare măsură, declinul puterii hittite. Pe de altă parte, deşi aspectul teocratic al monarhiei apare mai accentuat la Hattuşa decât în alte capitale orientale, iar regalitatea hittită încerca – după modelul egiptean – să concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai politică şi militară, dar şi pe cea religioasă şi judecătorească, Noul Imperiu hittit ca căpăta un caracter cvasifeudal, datorat în parte evoluţiei tehnicii militare. Casta privilegiată a războinicilor dobândise vaste domenii care deveneau tot atâte principate distincte, cu toate riscurile pe care le comporta o atare situaţie pentru puterea regală.
85

În timpul domniilor lui Murşil II (cca. 1330-1300) şi Muwatalli (cca. 1300-1280), Imperiul hittit încearcă să-şi extindă sfera de influenţă în Syria de Nord, intrând în conflict cu Egiptul faraonic care, sub Seti I şi-a recuperat posesiunile asiatice până la Orontes. Abilul Muwatalli va opune Imperiului ramesid un redutabil bloc asiatic supus hegemoniei sale, iar Ramses II va scăpa cu greutate de un adevărat dezastru sub zidurile Qadeşului (1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeş nu modifică echilibrul politic: fluviul Orontes rămânând şi de acum înainte limita dintre cele două sfere de influenţă, hittită şi egipteană. După moartea lui Muwatalli disputele dinastice –care îl opun pe Urhi-Teşub, fiul regelui defunct, lui Hattuşil, fratele acestuia- slăbesc puterea monarhei hittite. Hattuşil III (cca. 1280-1260/1255) a preluat succesiunea după ce l-a eliminat pe Murşil III, moştenitorul legitim al tronului. Pentru a-şi consolida puterea pe care o uzurpase şi pentru a-şi redobândi sprijinul clerului, Hattuşil III s-a căsătorit cu fiica unui preot, marea regină Puduhepa. Hattuşil III se aliază cu Babilonul şi pune capăt temporar expansiunii asiriene. Apoi, suveranul de la Hattuşa, ameninţat de ambiţiile asiriene a luat iniţiativa unei apropieri de Egipt. Astfel, în 1269 a. Chr. a fost încheiată alianţa egipteano-hittită menită să stăvilească imperialismul asirian tot mai agresiv începând din epoca Imperiului de Mijloc. Fluviul Oronte rămânea limita dintre sferele de influenţă hittită şi egipteană: Qadeşul şi regatul Amurru rămâneau în mâinile hittiţilor, iar litoralul în cele ale egiptenilor. Imperialismul asirian, ca şi cel hittit, era dictat de considerente de ordin economic: ambele state, fără ieşire directă la mare, aveau aceeaşi nevoie vitală de porturile Siriei de Nord; se cunoaşte modul în care s-au folosit hittiţii de influenţa lor în această zonă pentru a încerca să-şi sufoce, din punct de vedere economic, adversarul. Către mijlocul secolului XIII a. Chr., tendinţele centrifuge ale micilor regate vasale hittiţilor (Arzawa, Kizzuwadna, Arwanna, Azzi-Hayasa etc.) se accentuează. Dacă
86

hittiţii a căror patru centre rămân Hattuşa, Alaca Hüyük, Alişar şi Kaneş, îşi întind influenţa în Syria, ei nu ajung totuşi să ocupe întreaga peninsulă anatoliană, şi larga fereastră egeeană rămâne deschisă influenţelor miceniene. Aheii, sub numele de Akhkhiyawa, îşi fac apariţia în textele hittite şi arheologia le atestă prezenţa încă din secolul XIV a. Chr. Troia VI, care a fost distrusă de un cutremur către 1370 a. Chr., este un oraş de influenţă aheeană şi, într-o măsură încă şi mai mare, Troia VII A este un asemenea oraş, deşi a fost distrusă de ahei în urma celebrului război troian, în a doua jumătate a secolului XIII a. Chr. Prestigiul Troiei ţine, în primul rând, de legenda epică greacă şi de popularitatea cercetărilor lui H. Schliemann. În realitate, cea mai prestigioasă cetate anatoliană în mileniul II a. Chr. a fost Beycesultan, care era probabil capitala regatului Arzawa, bine cunoscut din textele hittite, ca tradiţional rival al suveranilor de la Hattuşa. Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-1230/1220), care a iniţiat reorganizarea administrativă a templelor şi a dispus retranscrierea a numeroase texte religioase, declinul Imperiului hittit se accentuează. Suveranul de la Hattuşa n-a reacţionat în nici un fel când Tukulti-Ninurta I a deportat în Asiria 28 000 de hittiţi de pe Eufratul superior. În aceeaşi perioadă populaţiile din estul şi sud-estul Asiei Mici se ridică împotriva dominaţiei hittite, în timp ce kaşkeenii (gasgas) ameninţă frontiera nordică a Imperiului. Analele lui Tudhaliya IV menţionează prezenţa în Anatolia occidentală a populaţiei Akhkhiyawa, în fruntea unei mari coaliţii, probabil o aluzie la celebrul război troian. În timpul lui Arnuwanda III (1230/1220-?1200), penultimul suveran de la Hattuşa, tulburările care aveau să provoace prăbuşirea Imperiului hittit s-au agravat considerabil. Regatul Alasia (situat fie în Cipru, fie în Siria de Nord) şi Ugaritul, aflate în sfera de dominaţie hittită sunt ameninţate de invazia Popoarelor Mării; în toate aceste raiduri aheii au jucat un rol esenţial. Domnia lui Suppiluluima II (către 1200 a. Chr.), ultimul suveran de la Hattuşa, a fost în întregime consacrată apărării
87

unui imperiu ameninţat din toate părţile: revoltele principilor vasali, invaziile Popoarelor Mării şi cele ale kaşkeenilor. Un text hittit menţionează o bătălie navală între Suppiluliuma II şi Popoarele Mării care se îndreptau către Alasia. În cele din urmă, în jurul a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu hittit se prăbuşeşte sub lovitirile Popoarelor Mării. Hattuşa, capitala politică şi metropola religioasă, este distrusă, iar statul hittit dispare de pe harta politică a Orientului. Pe când hittiţii au sucombat în Asia Mică invaziilor din nord, ţările din Orientul Apropiat au fost fărâmiţate în mci state şi regate de către triburile venite din nord, asociate cu grecii micenieni veniţi dinspre apus –Akaiwasha (aheii) şi Daniuna (danaii) din izvoarele egiptene. În urma tulburărilor de la sfârşitul mileniului II a. Chr.care pun capăt culturilor epocii bronzului în Asia Mică, alte populaţii indo-europene aparţinând grupului centum –frigieni şi lydienii-, venite din Thracia, vor ocupa o parte a Anatoliei, în timp ce hittţii, dislocaţi de pe platoul central, s-au stabilit în Syria de Nord unde au întemeiat o serie de principate neo-hittite (Sam’al, Karkemiş, Til Barsib, Alep şi Hama) care, în majoritatea lor, vor cădea în mâna dinastiilor arameene în secolele IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu asirian. Capitolul V LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ Cadrul geografic Din munţii Taurus se desprinde o suucesiune de lanţuri muntoase îndreptate de la nord spre sud, ce mărginesc ţărmul levantin şi ating, în Liban, o înălţime de 3000 m. Versantul lor occidental se bucură de un procent ridicat de umiditate; pădurile de cedri din Amanus şi cele din Liban au fost exploatate foarte de timpuriu; carierele furnizează o excelentă piatră de construcţie. Această prosperitate contrastează cu
88

ariditatea flancului oriental, care coboară treptat peste stepă şi peste deşert, nu fără a adăposti câteva bazine umede şi roditoare, cum e cel al Damascului. Valea fluviului Orontes şi cea a Iordanului, orientate de la nord spre sud, sunt prea accidentate pentru a constitui un mijloc de comunicaţie lesnicios. Spre sud, acestea se prelungesc până la Marea Roşie prin Uadi Araba, ale cărei mine de aramă au fost de timpuriu exploatate. Fâşia syro-palestiniană, ce se întinde între Mesopotamia şi Egipt, între deşertul arabic şi Mediterana, este străbătută, după cum am văzut de un lanţ de munţi, pe care albia fluviilor Orontes şi Iordan, îl taie în toată lungimea lui. Şi transversal, albii de râuri şi porţiuni de câmpie separă munţii. De aceea, regiunea apare în ansamblul ei fragmentată, şi la fel de fragmentată îi este şi istoria. În timp ce în Mesopotamia ori în Egipt, la adăpostul frontierelor naturale, valea fertilă vede înălţându-se imperii puternice, în Syria şi Palestina, în alternarea de munţi şi ape, domneşte succesiunea oraşelor-state, structuri de civilizaţie cu o rază de acţiune limitată. Coastele Syriei şi Palestinei au deschis drum bogăţiilor, meşteşugurilor şi influenţelor Mesopotamiei. Pe de altă parte, Syria şi Palestina sunt situate între marile puteri ale Vechiului Orient: Mesopotamia, Egiptul şi Anatolia. În spaţiul syro-palestinian se întâlnesc şi se interferează interesele marilor puteri orientale care, alternându-şi dominaţia, succesiv au atacat sau au ocupat acest spaţiu. Ca şi istoria populaţiilor siro-palestiniene, civilizaţia e fragmentată, fapt pentru care ne găsim în faţa nu a uneia, ci a mai multor culturi, tot atâtea câte au fost şi structurile politice şi elementele etnice care s-au succedat. Evoluţia istorică V.1. Siria şi Palestina preistorice Odată cu protoneoliticul (neoliticul preceramic), descoperirea agriculturii este, în Palestina, un fapt împlinit.
89

Ierihon, în valea Iordanului, pare să fie cea mai veche aşezare agricolă. Acestui sat de tradiţie natufiană îi succede un adevărat oraş, Ierihon, în neoliticul A preceramic (a doua jumătate a mileniului VIII a. Chr.). Oraşul se întindea pe 4-5 ha şi avea o populaţie de peste 2000 de indivizi. S-a descoperit un mare turn circular de piatră, înalt de 8,5 m, ca şi un zid de piatră înalt de 5 m care înconjura aşezarea a cărei case rotunde, aveau temelii tot de piatră. Extraordinara dezvoltare a acestei aglomeraţii urbane era bazată mai mult pe comerţ decât pe agricultură sau pe creşterea animalelor. Prosperitatea şi puterea Ierihonului se datorau faptului că era un loc de schimb între Egipt, Arabia, Mesopotamia şi Anatolia. Se consideră că tahunienii (după numele aşezării de la Uadi-Tahuneh, la sud de Betleem), rămaşi seminomazi şi descinzând din natufieni (de la Uadi en-Natuf, celebra aşezare din deşertul Iudeii) sunt cei care au distrus Ierihon A la mijlocul mileniului VII şi cu siguranţă sunt locuitorii oraşului Ierihon B. Alte două staţiuni neolitice preceramice sunt cunoscute în Palestina la Beidha, la nord de Petra, şi la Munhata, în valea Iordanului. În Syria cele două mari staţiuni neolitice preceramice sunt Mureybat şi Ras Shamra. Ceramica apare în zona syro-palestiniană în jurul a. 6000 a. Chr. şi este fără îndoială de origine străină, probabil anatoliană. Culturile de tip neolitic vechi se caracterizează prin ceramica incizată sau decorată cu impresiuni. În neoliticul mijlociu se remarcă olăria neagră lustruită şi apariţia unei olării pictată roşu şi a ceramicii cu fund plat. Neoliticul recent reprezintă o decadenţă a vechii culturi locale, cu ceramică grosolană. În aria syro-palestiniană, metalul apare în Syria de Nord sub formă de artefacte de aramă, începând încă de la începutul mileniului V a. Chr.; în schimb el nu este cunoscut la Byblos, în partea sudică a Levantului, decât în ultima jumătate a mileniului IV a. Chr. (podoabe de aur şi arme de aramă turnată). Aceast decalaj în introducerea metalului la Byblos, în
90

raport cu Ras-Shamra, de cultură nordică, atestă că în nord, şi cu siguranţă în Anatolia, trebuie căutată originea metalurgiei. Chalcoliticul este reprezentat de cultura ghassuliană (după staţiunea de la Teleiat-Ghassul, în nordul Mării Moarte). Ceramica, influenţată de cultura halafiană, este pictată cu motive geometrice policrome. Casele sunt construite din cărămizi uscate la soare, adesea înălţate pe temelii de piatră. Construcţiile megalitice, dolmeni, menhiri, monumente din piatră brută numite nauamis (morminte) sunt răspândite pe tot teritoriul Palestinei, cele mai multe găsindu-se în valea Iordanului. Ghassulienii – populaţie presemitică – par să fi fost constructorii celor mai multe dintre aceste monumente care au adesea o destinaţie funerară. V.2. Oraşele-state syro-palestiniene Încă din mileniul IV a. Chr. este evidentă influenţa civilizaţiei sumeriene în Syria. Astfel, pe la 3400/3300 a. Chr., sumerienii (probabil Urukul) întemeiază pe Eufratul Mijlociu syrian oraşul Habouba Kabira, o implantare de tip colonial, cu o viaţă economică activă bazată pe comerţ. Cercetările arheologice din Syria au relevat existenţa unei strălucitoare civilizaţii urbane în prima epocă a bronzului (mileniul III) – cu celebrele oraşe Ebla, cu fabuloasa sa arhivă regală conţinând peste 16 000 de tăbliţe de lut, şi Mari –, în bronzul mijlociu (2000-1600) – cu oraşele din epoca dinastiilor amorite: Karkemiş, Alep, Qatna –, până în epoca bronzului târziu (1600-1200) – cu prosperul Ugarit de pe coasta levantină. Descoperirile de la Ebla (actualul Tell Mardikh), datorate unei misiuni arheologice italiene conduse de P. Matthiae, au conturat imaginea unui înfloritor regat syrian din mileniul III a cărui prosperitate se datora poziţiei sale privilegiate ca intermediar în comerţul dintre Mediterana Orientală şi Mesopotamia. Fabuloasa arhivă regală din Ebla conţine texte administrative, economice, religioase, lexicografice şi epistolare care aruncă o nouă lumină asupra istoriei întregului Orient Apropiat. Descoperirile de la Ebla şi Mari au
91

relevat faptul că această parte a Siriei atinsese în mileniul III a. Chr. un nivel de dezvoltare identic celui din Mesopotamia, graţie fermentului sumerian. De altfel, după expediţiile lui Sargon şi Naram Sin care au dus la distrugerea Eblei, Syria va intra în sfera de influenţă a imperiilor mesopotamiene. În bronzul mijlociu, în Syria, la Ras-Shamra (anticul Ugarit) asistăm la dezvoltarea metalurgiei datărită fără îndoială stabilirii făurarilor imigraţi din Anatolia orientală (în urma seismelor care au zguduit Anatolia la sfârşitul bronzului vechi). Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influenţei egiptene în Levant. Este o epocă de mare prosperitate pentru Byblos (de unde egiptenii se aprovizionau cu lemn de cedru, răşini/terebint şi bitum) şi Ugarit (Ras-Shamra) care întreţineau raporturi strânse cu Egiptul faraonic, în timp ce dezvoltă şi comerţul cu Creta minoică; de altfel, Syria de Nord constituie o regiune-cheie ca intermediară în relaţiile dintre bazinul egeean şi Mesopotamia. În interior, Hama este un oraş bogat, alături de cele două state puternice vecine, cel de la Mari, intermediar între Syria şi Mesopotamia, şi cel de la Alep (capiatala regatului Yamkhad). În cursul mileniului III amoriţii (martu în textele akkadiene) –ale căror tabere au fost descoperite pe ruinele cetăţilor siro-palestiniene- s-au stabilit în zona siro-palestiniană unde, către 2300 a. Chr., au distrus înfloritoarele oraşe canaanene din epoca bronzului mijlociu. La începutul mileniului II a. Chr. semitizarea ariei siro-palestiniene – ţara Canaanului – apare ca totală şi definitivă.; semiţii din Syria şi cei din Palestina n-au constituit însă niciodată un grup etnolingvistic unitar. În bronzul târziu asistăm la o revenire a prosperităţii în oraşele de pe litoral. Pe Eufratul de Sus se constituie un puternic stat cu caracter indo-european, Mitanni. Populaţia de bază a acestui regat este constituită din hurriţi (haru) pe care îi găsim răspândiţi în tot nordul Mesopotamiei şi al Syriei. Imperiul mitannian va fi principalul adversar al Egiptului faraonic care îşi extinsese dominaţia în Palestina şi în Syria.
92

Învins, Mitanni a devenit un aliat al faraonilor în conflictul cu Imperiul hittit. Când, la finele domniei lui Amenofis III (14171379), controlul egiptean slăbeşte, statele amorite din Syria, sub conducerea lui Abdi-Ashirta şi a fiului său Aziru, uneltesc împotriva Egiptului, în timp ce hittiţii ocupă Syria de Nord. Ca urmare a bătăliei de la Qadeş (1285 a. Chr.) dintre Ramses II şi Muwatalli, zona syro-palestiniană a cunoscut un statu quo: hittiţii dominând Syria de Nord şi ţara Amurru, iar egiptenii continuând să-şi exercite controlul asupra Palestinei. În timpul acestei perioade se dezvoltă comerţul cu Cipru şi cu lumea egeeană atât de mult încât Ras-Shamra a devenit un veritabil antrepozit micenian. * Configuraţia geografică, istorică şi politică a regiunii explică şi faptul că statele syro-palestiniene n-au putut depăşi limitele unui teritoriu restrâns. Numeroasele oraşe şi mici regate din Syria şi din Palestina au jucat doar rolul unor statetampon între marile puteri ale Vechiului Orient. Textele egiptene menţionează mai multe oraşe în Palestina şi în Syria de sud - Byblos, Askalon, Sichem, Lakhiş etc. -, în timp ce oraşele Siriei de nord – Ugarit, Karkemiş, Qatna, Alep, Harran, Alalakh – ne sunt cunoscute datorită arhivelor regale de la Mari. În principatele siriene regăsim concepţia teocratică a puterii regale, a cărei origine se află fie în Mesopotamia, fie în Egipt, de unde s-a răspândit până în Anatolia hittită. Pe cât de şters a fost rolul politic al statelor siropalestiniene din mileniul II a. Chr., pe atât de considerabilă este importanţa lor în istoria civilizaţiei orientale. Atare importanţă decurge din faptul că aria siro-palestiniană constituia zona de interferenţă dintre marile civilizaţii ale timpului – egipteană, mesopotamiană, egeeană şi anatoliană. Oraşele syro-palestiniene au fost un factor activ de sinteză a acestor influenţe. Cel mai cosmopolit oraş, Ugaritul (actualul Ras-Shamra) este o ilustrare perfectă a caracterului eclectic şi a prosperităţii oraşelor din Levant, care deţineau o poziţie privilegiată în marile circuite comerciale ale epocii. Ugaritul a deţinut
93

întâietatea în domeniul industrial şi comercial, mai ales când, după conflictul egipteano-hittit, a dus o politică de reconciliere între cele două puteri, trecând apoi din nou sub protecţia Imperiului hittit. Arhivele regale de la Ugarit – cuprinzând numeroase texte diplomatice, administrative, economice şi religioase – reflectă prosperitatea şi caracterul cosmopolit al acestui oraş-port levantin în care, pe lângă ugarită – care e un dialect cananeean înrudit cu feniciana –, se utiliza limba babiloniană, hittita, hurrita şi limba egipteană. Mai mult, textele ugaritice ne-au pus la dispoziţie una din primele scrieri alfabetice (caracterele acesteia sunt de tip cuneiform). Vestigiile arheologice ilustrează şi ele prosperitatea unui oraş care, la punctul de întâlnire dintre comerţ şi cultură, a fost un factor activ de sinteză al acestora. Ugaritul a fost distrus către anul 1200 a. Chr. de Popoarele Mării şi nu s-a mai rederesat niciodată. Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oraş-port de pe coasta levantină, întreţinea, încă de la începutul mileniului III, relaţii privilegiate cu Egiptul. Aceste relaţii ating apogeul în timpul faraonilor din dinastia a XII-a când Byblosul devine un avanpost al expansiunii egiptene în Asia. Către finele mileniului II a. Chr., după tulburările provocate de invazia Popoarelor Mării., Byblosul va fi eclipsat de ascensiunea oraşelor feniciene Tyr şi Sidon care monopolizează traficul din întreaga Mediterană Orientală. La sfârşitul epocii bronzului (către 1200 a. Chr.), în contextul gravelor tulburări provocate în întregul bazin oriental al Mediteranei de invaziile Popoarelor Mării, ţările din Orientul Apropiat au fost fărâmiţate în mici state şi regate de către triburile venind din nord, asociate cu grecii micenieni veniţi dinspre vest. La începutul mileniului I, arameenii (un popor semit nomad) pătrund în Syria, unde întemeiază o serie de principate (Damasc, Hamath, Ţoba) şi, mai ales, se inflitrează în toate centrele urbane – cananeene, feniciene şi iudaice – amestecându-se cu populaţia locală. Astfel, aramaica se va
94

impune treptat în întreaga arie syro-palestiniană înlocuind diversele dialecte semitice. În Syria de Nord, hittiţii alungaţi din Anatolia o serie de principate neo-hittite sau siro-hittite, la Karkemiş, Sam’al, Alep, Til Barsib, Zincirli. Hittiţii au adaptat şi au răspândit tipul de palat cu faţada lungă, cu coloane, prevăzută cu un portic cu etaj, bit hilani, a cărei invenţie revine hurriţilor de la sfârşitul epocii bronzului. Syria de Nord, vatră a civilizaţiei neo-hittite şi aramaice, constituia o poartă a lumii mediteraneene către Urartu, Asiria, Babilon şi Imperiul persan, care, succesiv, au atacat-o sau au ocupat-o. La începutul mileniului I, către 800 a. Chr., când grecii (eubeenii) au început să frecventeze coastele Levantului şi să întemeieze factorii – la Al Mina, Poseidon şi Tell Sukas –, au întâlnit o lume cosmopolită aflată în plină efervescenţă. Aşezările greceşti se aflau sub suzeranitatea micilor regate aramaice. Ceva mai la sud se întindeau regatele neo-hittite, similare celor aramaice din punctul de vedere al civilizaţiei. Levantul trăia în cadrul aceloraşi tradiţii, atât anatoliene cât şi semitice, unele venite de la nord, celelalte de la sud. Din nord veneau cunoştinţele despre metale şi sursele lor; din sud, prin fenicienii de pe coastă, un amalgam de experienţe artistice şi meşteşugăreşti egiptizante. Departe, spre nord-est, se afla regatul Urartu (Armenia, până la M. Caspică), ţară bogată în metale, ajunsă în prima jumătate a sec. VIII a. Chr. la apogeul puterii sale şi tinzând către ţărmul Mediteranei. În interior înflorea Asiria, al cărei imperiu va cuprinde, spre sfârşitul sec. VIII a. Chr., întreaga regiune litorală siro-palestiniană, inclusiv Ciprul. Diversele tradiţii de prelucrare a metalului nu sunt astăzi uşor de deosebit între ele –aramaică, neo-hittită, urarteană sau asiriană. Oricum, grecii au avut, încă de la început, acces la stocuri bogate de obiecte de metal. Episoadele războinice nu au putut să stăvilească fluxul de bunuri şi nici să oprească instalarea unor puncte comerciale de lungă durată. *
95

Importanţa civilizaţiei siro-palestiniene constă în acel fecund sincretism care a amalgamat elemente culturale diverse – mesopotamiene, egiptene, anatoliene şi egeene – şi le-a răspândit apoi în multiple direcţii. Astfel, influenţa unor formule artistice eclectice create în Syria mileniului II a. Chr., se va resimţi, în mileniul I, în Grecia, în Imperiul ahemenid şi în Etruria. V.3. Fenicia Istoria feniciană, în sens strict, durează de pe la 1200 a. Chr. pănâ în momentul când Fenicia este cucerită de Alexandru cel Mare (333 a. Chr.). Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al Levantului sunt numiţi în izvoarele egiptene feneh. Numele local al fenicienilor era cananeeni sau sidonieni. Numele grecesc Fenicia provine din cuvântul φοίνιξ –purpură roşie; aceasta era una din industriile cele mai înfloritoare ale oraşelor feniciene –Tyr, Sidon, Beirut, Arvad, Byblos-, moştenitoare ale marilor porturi cananeene din mileniul II a. Chr. Cananeenii sunt străbunii fenicienilor al căror nume (phoinikes), de origine greacă, nu apare înainte de începutul mileniului I. Fenicia a fost ocupată şi dominată rând pe rând, de asirieni, de babilonieni şi de perşi, înainte de a fi cucerită în 333 a. Chr. de către Alexandru cel Mare, care a distrus oraşul Tyr. Miză a rivalităţii dintre Egiptul lagid şi Imperiul seleucizilor, Fenicia a fost în cele din urmă ocupată de romani în 64 a. Chr. şi a devenit, sub Augustus, provincie romană. Marile cetăţi feniciene clasice, Tyr şi Sidon, perpetuează tradiţia ilustrată în epoca bronzului de Ugarit şi Byblos. Fenicienii vor şti să strălucească mereu în artele aplicate, cum este aceea a colorării şi a tratamentului ţesăturilor (purpura e o invenţie a fenicienilor), dar rămân maeştri şi în prelucrarea fildeşului, ştiind admirabil să sintetizeze diferitele influenţe (egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, în epoca bronzului; egiptene, asiriene, greceşti în epoca fierului) pentru a crea o artă eclectică care traduce în termenii artizanatului aceste influenţe
96

culturale diverse şi impune o koine culturală, un gust orientalizant care se răspândeşte pretutindeni în lumea mediteraneană şi în hinterlandul ei. Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi a influnţat considerabil istoria lumii mediteraneene. De timpuriu, fenicienii şi-au orientat activitatea către comerţ şi colonizare. După prăbuşirea principatelor miceniene, flota feniciană a monopolizat, în secolul XII a. Chr., traficul din întreaga Mediterană Orientală, aprovizionând Grecia, Asia şi Egiptul cu lemn preţios, cu cupru şi cositor. Una dintre marile glorii ale Feniciei este aceea de a fi dăruit lumii alfabetul. Fenicienii au fost creatorii alfabetului pe care l-au adoptat, mai întâi grecii, în sec. VIII a. Chr., şi apoi alte popoare indoeuropene şi semitice. Înflorirea comercială şi maritimă a Tyrului începe la finele mileniului II a. Chr. şi atinge apogeul în sec. IX a. Chr., când tyrienii au fundat colonia Cartagina (Qart Hadasht – „Oraşul Nou” – întemeiat de principesa Elissa 814 a. Chr.), în Golful Tunis. În timpul regelui Hiram I (969-936), oraşul Tyr îşi va impune hegemonia asupra mai multor oraşe feniciene, între care şi Sidonul. În această epocă oraşul Tyr avea întinse relaţii comerciale, se pare chiar cu India, prin Marea Roşie. Oraşul Tyr, patronat de marele zeu Melkaart, ocupat de Nabucodonosor II în 573 a. Chr., va fi eclipsat de Sidon – oraşul zeului Eşmun – a cărui epocă de maximă înflorire se situează după distrugerea Tirului de către babilonieni. Sidonul a fost unul dintre cele mai prospere oraşe din Imperiul persan, păstrându-şi încă independenţa în sec. III a. Chr., după cum rezultă din inscripţia de pe sarcofagul regelui Eşmunazar. În oraşele feniciene regimuri oligarhice cârmuite de „judecători” (sufeti) au luat locul monarhiilor. După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni sunt primii care stabilesc legături curente cu coastele Mediteranei Occidentale, urmaţi curând de grecii ionieni. Dispunând de cea mai redutabilă flotă a epocii, Tyrul şi Sidonul şi-au lărgit expansiunea comercială până în extremul Occident.
97

Pe măsură ce expansiunea comercială a oraşelor feniciene căpăta o amploare tot mai mare, agenţiilor comerciale (factorii) situate pe coastele Mediteranei Orientale, mai ales în Cipru, li se adaugă începând din sec. IX a. Chr., cele din Africa de Nord, din Sicilia, din Sardinia, din Malta şi din Spania. Vechiul emporiu fenician de la Gadeş (Cadiz) –fundat potrivit tradiţiei încă în sec. XI a. Chr.- constituia deopotrivă debuşeul bogatelor bazine miniere din Spania şi avanpostul cabotajului atlantic, organizat pentru expedierea cositorului provenit din insulele britanice. Fenicienii s-au orientat iniţial către întemeierea unor simple emporii (factorii), coloniştii lor încercând abia mult mai târziu să constituie state teritoriale, când dominaţia asiriană, babiloniană şi persană avea să pună capăt independenţei patriei lor de origine. După ocuparea Tyrului de către babilonieni (573 a. Chr.), s-a accentuat rivalitatea dintre fenicieni şi greci pentru supremaţie în Mediterana Occidentală. De altfel, după bătălia navală de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat o puternică lovitură posibilităţilor de expansiune ioniană în Occident, s-a stabilit o separare virtuală a sferelor de influenţă între greci şi Imperiul punic. Colonizarea, fie ea feniciană sau grecească, a contribuit decisiv la crearea unei unităţi organice a economiei Lumii Vechi, făcând ca resursele şi posibilităţile tuturor regiunilor să devină complementare. De-a lungul căilor comerciale, influenţele s-au răspândit, exercitându-se la nivelul structurilor de civilizaţie. Ele au sfârşit prin a duce, în fapt, la crearea „civilizaţiilor” în sensul mediteranean al cuvântului. Aşadar, nici dominaţia asiriană, nici cucerirea babiloniană, nici invazia persană, n-a adus sfârşitul activităţii debordante a fenicienilor. Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi n-a slăbit nici în faţa unor concurenţilor de temut care sunt grecii, şi care după Alexandru rămân stăpâni în Levant pentru a ceda în cele din urmă supremaţia Romei. Oraşele feniciene n-au dispărut decât după invazia arabă, în
98

sec. VII p. Chr., în timp ce celelalte state din Levant se stinseseră de mai bine de un mileniu, cu excepţia renaşterii pe care a cunoscut-o Israelul, începând din secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii. V.4. Regatul ebraic Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea primei mari religii monoteiste – stă sub semnul Exodului şi Exilului. Studiile de istorie antică a civilizaţiilor din aria syro-palestiniană, precum şi arheologia biblică au confirmat validitatea Vechiului Testament ca principală sursă de informaţie privind istoria şi civilizaţia ebraică. Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui Avraam şi a Patriarhilor, urcă până în bronzul mijlociu şi triburile lor trebuie legate de acei Habiru (=„mercenar”, „aliat”) care, încă de la începutul epocii bronzului, nomadizau între Eufrat şi Iordan. Prima închegare a nucleului etnic ebraic este legată – potrivit tradiţiei biblice – de Aram care a părăsit Urul, cândva între 2000-1700 a. Chr., pentru a se stabili în Canaan. (Epoca Patriarhilor). Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de bogăţia Egiptului, părăsesc ţara Canaanului; evreii pătrund în Egipt împreună cu hyksoşii. Şederea acestor grupuri ebraice în Egipt se încheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Tradiţia concentrează acest episod în jurul figurii lui Moise (în egipteană – Maşu, în ebraică – Moshe), din tribul sacerdotal al Leviţilor, şeful carismatic care a reuşit să transforme un grup de clanuri în nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel, după cum cucerirea Palestinei – ţara făgăduită de Iahve la plecarea evreilor din Egipt – este legată de Iosua, învingătorul de la Ierihon. În epoca lui Moise au fost fixate principiile esenţiale ale Legii şi moralei ebraice, aşa cum apar ele în Deuteronom. Originea şi formarea statului ebraic rămân încă obscure. În orice caz, către mijlocul secolului XIII a. Chr., cele 12 triburi istorice au format o confederaţie în jurul sanctuarului lui Iahve
99

de la Silo, care adăpostea chivotul Legii sau arca Alianţei. Iahve este zeul personal al fiecărui evreu (în ebraică ivri, „de dincolo” –venit din Răsărit) şi totodată zeul naţional al Israelului. Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca. 1200-1020 a. Chr.) nu exista decât o comunitate mai mult sau mai puţin unită de triburi, iar legătura care unea o parte dintre ele era totdeauna provizorie: se strângea în momentul în care israeliţii trebuiau să respingă vreun atac al cananeenilor sau al filistenilor, apoi se desfăcea iarăşi. La scurt timp după constituirea acestei confederaţii cu caracter religios, israeliţii aveau să intre în conflict cu oraşele din Canaan care voiau să stăvilească trecerea lor spre pământurile cultivate din valea Iordanului. Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra în conflict cu filistenii, descendenţi din pilistu/peleset – Popoarele Mării, învinşi de Ramses III şi stabiliţi în oraşele de coastă ale Palestinei, de la Aşkalon la Gaza; de la numele filistenilor, în ebraica veche Peliştim, derivă denumirea Palestinei. Filistenii au încercat să-şi extindă dominaţia spre interior, dar s-au lovit de înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se sedentariza în Palestina. Accentuarea presiunii filistenilor către mijlocul sec. XI a. Chr. a determinat regruparea majorităţii triburilor israelite sub un guvernământ monarhic. Astfel, către 1020 a. Chr., judecătorul Samuel l-a investit pe cu puterea regală pe Saul (1020-1004) din tribul Veniamin. Regatul avea încă o organizare de tip pur patriarhal şi domnia lui Saul a fost ocupată în întregime de conflictul cu filistenii, învingători în bătălia de la Gilboa, unde Saul şi-a aflat sfârşitul. Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a. Chr.) – fondatorul monarhiei israelite – nu accede la putere decât după violentul conflict cu clanul lui Saul. Datorită capacităţii militare şi abilităţii politice a tânărului suveran, micul regat ebraic vasal filistenilor se emancipează de sub suzeranitatea acestora şi îşi extinde frontierele în detrimentul filistenilor şi al regatelor din Transiordania. Cucerirea oraşului amorit Ierusalim şi
100

redobândirea Chivotului Sfânt dau noului stat ebraic un centru politic şi religios. Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei ebraice – a fost considerată ca o nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui David, prelungire a legământului de pe muntele Sinai; cultul monoteist a lui Iahve devenea astfel religie de stat. Centralizarea puterii nu va atenua decât temporar rivalitatea dintre triburi – îndeosebi dintre gruparea din sud şi cea din nord. Pe de altă parte, tradiţiile tribale se acomodează greu cu regimul monarhic: polarizate în jurul preoţimii, ele provoacă un periculos antagonism între autoritatea laică şi cea religioasă (metamorfozat în conflictul dintre regalitate şi profeţi). Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), „veacul de aur” al regatului Israel, marchează o epocă de remarcabilă înflorire economică şi culturală. Solomon, adevăratul organizator al statului ebraic, a menţinut frontierele regatului creat de David, pe care l-a întărit din punct de vedere militar. A organizat statul prin crearea unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost împărţit în 9 subdiviziuni administrative. Sub domnia sa regatul ebraic a cunoscut o remarcabilă prosperitate economică. Solomon a înălţat palatul şi Templul de la Ierusalim, cu ajutorul meşterilor trimişi de regele Hiram al Tyrului. Amplasând Templul lângă palatul regal, Solomon asociază cultul lui Iahve monarhiei ereditare. Templul din Ierusalim devine sanctuarul naţional al israeliţilor şi cultul regal se identifică cu religia de stat. Pe de altă parte, datorită amplificării relaţiilor politice şi comerciale ale regatului, sincretismul religios a atins proporţii necunoscute până atunci. Monarhia încurajează fuziunea credinţelor religioase ale celor două straturi ale populaţiei, israeliţii şi cananeenii. Mai mult, Solomon a acceptat cultele soţiilor sale străine. Prin toate acţiunile sale Solomon face figură de mare monarh oriental. Totuşi, regatul ebraic comportă un aspect original: legătura pur personală care unea cele două părţi ale
101

regatului: Israelul şi Iudeea. Acestea au rămas totdeauna distincte până la separarea lor definitivă care a avut loc după moartea lui Solomon. Sciziunea a fost provocată de tratamentul inegal aplicat de către Solomon celor două provincii; astfel a sporit ostilitatea nordului israelit împotriva unei politici axate aproape exclusiv pe interesele fostului regat Iuda. Prin această sciziune, Israelul – mai întins şi mai puternic din punct de vedere militar – avea pretenţia că apără adevărata credinţă de care Ierusalimul se îndepărtase. O îndelungată decadenţă însoţeşte sciziunea regatului ebraic. Astfel, după scindarea regatului, care a avut loc sub Roboam (931-913 a. Chr.), în cursul istoriei paralele a celor două regate – Israelul şi Iudeea – se adânceşte separarea între o religie oficial intolerantă – spre deosebire de toate celelalte religii orientale – şi toleranţa care domnea în sânul populaţiei ca şi la cele două curţi regale de la Ierusalim şi Samaria. În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a populaţiei mai practica cultul iahvist, în vreme ce cultele cananeene cunosc o largă răspândire atât în Israel cât şi în Iudeea. Cele două regate ebraice sunt singure state din Vechiul Orient în care evenimentele politice au fost condiţionate în atât de mare măsură de o religie intolerantă. Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian a rezistat până la cucerirea Samariei de către Sargon II în 721 a. Chr., în vreme ce Iudeea şi-a menţinut individualitatea politică până la distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor II în 587 a. Chr. În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii – cu deosebire Iezechiel – au contribuit decisiv la menţinerea sentimentului naţional şi religios al evreilor. Numai aspra încercare a Exilului - epocă de mare exaltare religioasă şi de afirmare a caracterului absolut monoteist al iudaismului - a făcut din iahvism religia întregului popor israelit. După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) şi Cyrus cel Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din exil. Numai o
102

parte din evreii Babilonului a făcut uz de permisiunea regală. Conform traţiţiei, 40 000 de evrei, sub conducerea lui Zerubabel, s-au reîntors în 537 a. Chr. la Ierusalim. În timpul lui Artaxerxe I Longimanus (465-425) un alt grup de evrei, condus de Esdra, se repatriază. Sub conducerea lui Esdra şi Neemia, comunitatea ebraică se reconstituie în Israel. Lui Esdra i se datorează probabil codificarea Vechiului Testament, care până atunci fusese perpetuat prin tradiţie orală. După întoarcerea evreilor din Exil, autoritatea supremă în stat o va deţine marele preot. Israelul cunoaşte o efemeră renaştere, începând din secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii. Apoi, Statul ebraic intră în orbita politică a elenismului, iar, mai târziu, a Imperiului roman. Capitolul VI IRANUL ANTIC Cadrul geografic Înaltul platou iranian, tăiat de culmi paralele care ating o înălţime medie de 1500 m, este mărginit aproape de jur împrejur lanţuri muntoase abrupte: la vest şi la sud-vest, Zagrosul, care ajunge până la 4451 m, îl separă de câmpiile Mesopotamiei şi ale Susianei, apoi de Golful Persic, iar în cele din urmă de marea Oman. În nordul platoului iranian, Elburzul, care atinge 5670 m, mărgineşte Marea Caspică, iar apoi stepele Turkestanului. La est, munţii Belucistanului se prelungesc printr-o zonă de coline joase ce domină valea Indusului. Prezenţa acestor bariere naturale a fost suficientă pentru a stăvili o umiditate care nu pătrunde decât rar în centrul platoului iranian. Dar, din munţii Zagros şi Elburz, acoperiţi timp îndelungat de zăpezi, iau naştere câteva cursuri de apă care se pierd în cele din urmă în inima platoului, nu fără a da naştere în drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesită
103

mari lucrări de irigaţie. Centrul şi sud-estul Iranului constituie un deşert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-Lut), în aparenţă lipsit de resurse naturale. În podişul iranian s-au încrucişat numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi Asia răsăriteană, pe de altă parte cu ţările din bazinul oriental al Mediteranei. Zonă de contact între Orient şi Occident, Iranul antic a receptat şi a asimilat numeroase influenţe, creând el însuşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale. VI.1. Iranul preistoric În cursul mileniului VII a. Chr. comunităţi agricole ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-Chakmak (aparţinând neoliticului preceramic), situată între Elbruz şi deşert. În mileniile VI-IV a. Chr. sunt cunoscute numeroase aşezări caracterizate prin ceramica pictată (Tepe Sialk, Tepe Hissar,), iar cele aflate în vecinătatea minelor de cupru, prin începuturile metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel, topirea minereului şi turnarea aramei, descoperire capitală, este datorată se pare, metalurgiştilor iranieni. În a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., în cadrul acestor comunităţi agricole se produc adevărate mutaţii care vor conduce, câteva secole mai târziu, la apariţia unor veritabile oraşe. În nord, câmpia Gorgan este o zonă de contact între munţii Elbruz şi stepa turkmenă. În ultimul sfert al mileniului IV a. Chr., în siturile din această zonă apare ceramica cenuşie lustruită care, la Shah Tepe, Yarim Tepe şi Tureng Tepe înlocuieşte ceramica pictată, Aceeaşi schimbare se produce şi la Tepe Hissar, pe piemontul meridional al Elbruzului. Aceste schimbări au fost, mult timp, puse în legătură cu venirea indoeuropenilor („protomezilor) în Iran. Astăzi se consideră însă că avem de-a face cu un fenomen local, similar celui petrecut în Mesopotamia, când ceramica pictată de tip Obeid este abandonată la începuturile urbanizării (perioada Uruk).
104

Oricum, în Iran se produce o restructurare a locuirii: multe din vechile aşezări sunt abandonate şi apar acum alte mari aşezări – Tal-i-Malyan în valea fertilă a fluviului Karun şi Tepe Yahya, în valea adiacentă, Dowlatabad. Această mutaţie rămâne dificil de explicat (deteriorarea climatului, care a devenit mai arid ?; transformările economice ?). În orice caz, către 3000 a. Chr., apare un nou sistem de gestiune economică avându-şi originea în regiunea Susei, în Khuzistanul iranian. Începând din această perioadă apar tăbliţele cu scriere proto-elamită, descoperite în mai multe situri: Tepe Sialk IV, Godin Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe Yahya IV etc. Vestigiile arheologice atestă intensificarea relaţiilor comerciale dintre oraşele mesopotamiene şi Susiana. Încă din această epocă timpurie Iranul deţinea rolul de intermediar între Mesopotamia, Asia Centrală şi India. Toate acestea, asociate cu transformările locale, marchează începutul unei forme de urbanizare în Iranul de sud-vest. Încă de la începutul mileniului III a. Chr., Iranul occidental intră în istorie aproape în acelaşi timp cu Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub dinastia Awan. VI.2. Imperiul med Mezii erau, probabil, urmaşii unei populaţii indoeuropene care, în mileniul al III-lea, întemeiase o civilizaţie urbană în sud-estul Turkestanului, la poalele munţilor Elbruz, în jurul centrelor de la Tureng Tepe şi Tepe Hissar, părăsind apoi această regiune către 1700 a. Chr., poate datorită salinizării excesive a solului. În orice caz, mezii (mamdai - în analele asiriene) şi perşii (parsua) constituiau cele două grupări mai importante de triburi ariene (arya) care au apărut la finele mileniului II pe platoul iranian. Imperialismul asirian, deosebit de agresiv în sec. VIII, a accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatării lui Herodot (I, 95-102), un anume Deiokes (Daiukku) – care a organizat
105

rezistenţa împotriva lui Sargon II – ar fi jucat un rol esenţial în cursul acestui proces. Constituirea statului med, la finele sec VIII a. Chr., a fost facilitată de declinul regatului manneenilor în urma repetatelor incursiuni asiriene şi urarteene. Adevăratul fondator al regatului med pare a fi Phraortes (Kaştariti). Sub fiul şi succesorul său Cyaxare (Uakşatar, ?-584), nevoit să accepte o vreme suzeranitatea regelui scit Madyas, Media devine una din marile puteri ale lumii orientale. Cyaxare şi-a reorganizat armata după modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului med asupra mannenilor şi perşilor, a cucerit Assurul în 614 şi, coalizându-se cu regele Nabopalassar al Babilonului, a distrus Imperiul asirian în 612. Astfel, în foarte scurtă vreme, Statul med constituit în jurul Ecbatanei, a devenit un imperiu gigantic care se întindea până la Halys. Către mijlocul sec. VI a. Chr., între cele 4 puteri care dominau lumea orientală – Media, Babilonul, Egiptul sait şi Lydia – se stabilea un anume echilibru. Câţiva ani mai târziu, trei dintre acestea dispăruseră de pe scena politică, iar căderea Egiptului era iminentă. Cyrus cel Mare - fondatorul imperiului ahemenid - avea să realizeze pentru prima dată, unitatea lumii orientale. Căderea lui Astyage (Iştuvegu, 584-550), abandonat de aristocraţia medă în ajunul confruntării decisive cu Cyrus II, a marcat sfârşitul efemerului Imperiu med. VI.3. Imperiul persan La începutul secolului VII a. Chr., Ahaimenes /(H)achamaniş – fondatorul dinastiei ahemenide – unifică triburile perşilor şi, profitând de dificultăţile Elamului, angajat în îndelungatul conflict cu Asiria, extinde frontierele regatului persan. Către 675 a. Chr., fiul său, Teipes (Hişpiş) ocupă partea muntoasă a Elamului şi îşi asumă titlul de rege al Anshanului. La moartea lui Teipes, în 640 a. Chr., regatul persan este împărţit între cei doi fii: Cyrus I (Kuraş) domneşte în Parsumaş, iar Ariaramnes (Aryaramna) în Parsa. Cambyse I (Kamburdjiya,
106

600-559), fiul lui Cyrus I şi ginerele lui Astyage, reunindu-i din nou pe perşi sub o singură coroană, pune bazele ascensiunii puterii persane. La începutul sec. VI, Zarathustra a reformat vechea religie iraniană într-un sens monoteist. Potrivit tradiţiei consemnată, un mileniu mai târziu, în Avesta, Zarathustra primeşte revelaţia noii religii direct de la Ahura-Mazda. Esenţialul reformei zoroastriene constă într-o imitatio dei. Omul este sortit să urmeze exemplul lui Ahura-Mazda, dar el este liber în alegerea sa. Învăţăturile denumite Gathas constituie partea cea mai veche a culegerii de texte proto-iraniene numită Apasta („Culegere”), iar în neo-persană Avesta. Avesta cuprinde: 1) Yasna –„jertfele”- texte rituale ce cuprind şi cele şaptesprezece Gathas; 2) Yaşts –cântece de jertfe, pe vremuri treizeci la număr; 3) Videvdat, o culegere de legi religioase, care ar fi unul din cei douăzeci şi unu de nask menţionaţi de tradiţie. Prin ideile pe care le-a pus în circulaţie – mitul Mântuitorului, doctrina escatologică optimistă care proclamă triumful Binelui şi salvarea universală, doctrina învierii trupurilor etc. – mazdeismul a avut o influenţă considerabilă în evoluţia gândirii religioase. Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va transforma regatul persan într-un veritabil imperiu universal. Tânărul suveran din Anshan repurtează în 550 o victorie decisivă asupra lui Astyage şi se instalează în Ecbatana ca rege al perşilor şi al mezilor. După constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus cel Mare se lansează într-o veritabilă politică de expansiune mondială. În Est cucereşte vaste teritorii populate de iranieni Margiana, Sogdiana, Bactriana, Drangiana, Arachosia şi Gedrosia - extinzând frontiera Imperiului până la Indus, iar în Vest îl învinge pe Cressus, ultimul rege din dinastia Mermnazilor, ocupă Sardesul şi anexează Lydia (546). După victoria asupra Imperiului neobabilonian (535), Syria, Palestina şi Fenicia au intrat în orbita puterii lui Cyrus
107

cel Mare care, în numai 28 de ani, constituie cel mai vast imperiu cunoscut în lumea orientală. Cucerirea Babilonului, facilitată de descompunerea internă a statului babilonian – măcinat de rivalitatea dintre diferitele tagme preoţeşti – a însemnat mult mai mult decât căderea unui imperiu. Deşi monarhia ahemenidă se va inspira din modelele asiriene şi babiloniene, ruptura este evidentă. Pentru prima dată organizarea imperiului era axată pe o concepţie cvasiuniversală. Faţă de statele învinse şi înglobate în Imperiu, Cyrus a inaugurat o politică de toleranţă cu totul nouă, care i-a adus o mare popularitate, asigurându-i pentru un timp soliditatea cuceririlor. Prin urmare, începuturile Imperiului ahemenid se situează într-o perspectivă morală şi politică nouă. Vechea lume orientală părea să se fi prăbuşit definitiv. Cyrus cel Mare a fixat şi principiile esenţiale ale viitoarei organizări a Imperiului, întemeind primele strapii. Vechile state orientale erau legate de suveranul ahemenid prin tradiţionala formă a uniunii personale, în vreme ce oraşele feniciene, ca şi cele ioniene s-a menţinut formele locale de guvernământ. În fruntea fiecăreia dintre provinciile în care a fost împărţit Imperiul se afla câte un satrap, reprezentant al Marelui Rege. În fine, tributul constituia elementul esenţial al legăturii care unea fiecare dintre provincii cu suveranul ahemenid. Toate resursele financiare al Imperiului erau canalizate astfel către reşedinţele imperiale – Susa, Ecbatana, Pasargade şi Persepolis, capitala întemeiată de Darius I. După dispariţia lui lui Cyrus II (530-522) – ucis în luptele contra messageţilor – Imperiul persan va sfârşi prin a semăna tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea diferenţă esenţială, totuşi, că genocidul sistematic n-a fost pus în practică de nici unul dintre suveranii ahemenizi. Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost în întregime ocupată de cucerirea Egiptului sait (525), iar sfârşitul fiului lui Cyrus II este legat de revolta magilor (controversatul episod
108

Gautama-Bardiya, relatat de inscripţia lui Darius I de la Behistun, precum şi de Herodot). Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) – care aparţinea unei ramuri colaterale a Ahemenizilor – pare a fi rodul unei conjuraţii care l-a înlăturat pe succesorul legitim. În orice caz, începutul domniei lui Darius I a fost marcat de o serie de revolte izbucnite în mai multe părţi ale Imperiului – Media, Bbilon, Susiana, Armenia şi Arachosia. După reprimarea acestor revolte, către finele anului 521 a. Chr., Darius a reluat şi a desăvârşit opera de organizare iniţiată de Cyrus cel Mare, conferind astfel Imperiului ahemenid adevărata sa fizionomie. Sistemul satrapiilor a fost fixat în mod definitiv şi, pentru ca guvernatorii provinciilor să poată fi mai îndeaproape supravegheaţi, Darius a creat o veritabilă reţea de spionaj. Totuşi, veleităţile autonomiste şi politica prea personală a multor satrapi vor constitui unul dintre factorii de dezagregare a Imperiului ahemenid; însuşi Darius va fi confruntat către finele domniei cu revolta oraşelor ioniene din Asia Mică şi cu secesiunea Egiptului. Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius – combinând numerotarea sexagesimală a babilonienilor şi cea zecimală a asirienilor şi arameenilor, şi utilizând ca unităţi atât siclul din Babilon cât şi mana arameeană - a impus un nou etalon, karşa: 1 mana valora 6 karşa, iar 1 karşa valora 10 sicli; ansamblul a fost corelat cu sistemul ionian: 60 de mana echivalau cu 1 talant euboic. În materie monetară, suveranul ahemenid a impus un etalon - aur (darika - 8,42 g), măsură prin care a corelat sistemul babilonian cu cel al oraşelor ioniene. Darius a iniţiat şi edificarea unei remarcabile reţele rutiere – axată pe faimoasa cale regală – care a favorizat propăşirea economică a Imperiului. Totodată, pentru a-şi asigura monopolul comerţului cu Extremul Orient, Darius I intenţiona să termine construcţia canalului început de faraonul Nechao II cu un secol în urmă; canalul, care trebuia să lege braţul pelusiac al Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni în acelaşi sistem economic Egiptul, Mesopotamia şi India.
109

Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul expansiunii sale teritoriale: între 519-512 a. Chr. nord-vestul Indiei, Thracia şi Macedonia ajung sub controlul Marelui Rege, a cărui autoritate, la sfârşitul secolului VI a. Chr., se întinde de la Indus la Marea Egee şi din Armenia până la prima cataractă a Nilului. Revolta oraşelor ioniene din Asia Mică inaugurează îndelungatul conflict dintre Imperiul persan şi lumea greacă, cunoscut sub numele de războaiele medice (500-449 a. Chr.). În zadarnica lui încercare de a cuceri Grecia, Darius I a fost înfrânt la Marathon (12 septembrie 490), în Attica, de athenienii şi plateenii conduşi de Miltiades. Eşecul din primul război medic a fost urmat de un eveniment mult mai grav: secesiunea Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu începutul declinului Imperiului ahemenid, prea universal pentru a fi cu adevărat viabil. Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marchează un moment de turnură în politica Ahemenizilor. Xerxes reprimă cu brutalitate revoltele din Egipt şi Babilon – unde a distrus templul lui Marduk – punând capăt politicii de toleranţă a predecesorilor săi. A doilea război medic se încheie cu un eşec lamentabil (Salamina – 28 septembrie 480; Plateea şi Mycale 479 a. Chr.). Aceste eşecuri au dus la accentuarea absolutismului monarhiei ahemenide. Nimic nu mai aminteşte de politica generoasă preconizată de Cyrus cel Mare sau de preocuparea pentru dreptate ordine şi prosperitate care se aflase la temelia domniei lui Darius I. Politica opresivă şi intolerantă inaugurată de Xerxes I va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea sentimentelor naţionale ale diverselor populaţii înglobate în Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat aşadar nu numai victoria Greciei asupra Orientului, dar şi începutul unei decadenţe care, un secol şi jumătate mai târziu, avea să expună un imperiu lipsit de apărare agresiunii lui Alexandru cel Mare. Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a. Chr.) încearcă zadarnic să stopeze declinul Imperiului care se va
110

accelera sub mediocrii săi urmaşi. Astfel, sub Artaxerxes II (404-359 a. Chr.) monarhia ahemenidă decade la statutul despotismelor opresive de altădată din epocile cele mai sinistre. În pofida diverselor tentative de redresare, Imperiul ahemenid se descompune, diversele satrapii emancipându-se de sub autoritatea unei puteri centrale subminată de interminabile conflicte dinastice. Sinistra cronică a ultimilor ahemenizi se încheie cu nimicirea aproape totală a familiei regale de către Artaxerxes III (359-338 a. Chr.), el însuşi, în cele din urmă, victimă a intrigilor eunucilor din harem. Ultimul suveran al Imperiului ahemenid, Darius III (336-330), confruntat cu agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arată incapabil de a face faţă situaţiei. Alexandru cel Mare – victorios la Granicos (334), în Asia Mică, la Issos (333), în Syria şi la Gaugamela (331), în Mesopotamia – a fost primit pretutindeni, precum odinioară Cyrus cel Mare, ca un eliberator. Media, Babilonul şi Persia s-au predat învingătorului fără a opune rezistenţă. Ocuparea capitalelor Imperiului – Susa şi Persepolis, care a fost dat pradă soldaţilor lui Alexandru (330) – marca, deopotrivă, sfârşitul „războiului de răzbunare” şi prăbuşirea monarhiei ahemenide. Capitolul VII INDIA ANTICĂ Cadrul geografic India (in limbile indiene Bharatvarsa; denumirea actuală vine de la fluviul Sindhu, devenit în persană Hindhu, iar în greacă Indos), înconjurată din trei părţi de Oceanul Indian, este mărginită la nord de munţii Himalaya, care o despart de podişul Tibetului. Prima mare civilizaţie a subcontinentului indian s-a născut în valea Indusului. Câmpia Indusului se află într-o poziţie geografică marginală. Clima zonei sale celei mai sudice o leagă mai curând de regiunile musonice decât de ţinuturile
111

mediteraneene sau ale Orientului Apropiat; fluviul însuşi îşi are izvoarele în munţii Himalayei. Cu toate acestea, valea Indusului aparţine, la începutul istoriei sale, zonei Orientului Apropiat, ca şi mai târziu când, în ceea ce priveşte populaţia şi religia, avea să primească tot din vest elementele esenţiale ale personalităţii sale. Dintotdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicaţie între ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Mai alungită decât câmpia mesopotamiană, cea a Indusului este strânsă între munţii Belucistanului, al cărui piemont era mai puţin arid decât astăzi, şi deşertul Thur. Valea însăşi este aproape pustie, cu excepţia regiunilor irigate.; în plus, inundaţiile, care ating uneori proporţii catastrofale, au depus enorme straturi de aluviuni, adesea nefertile. În nord, dimpotrivă, văile umede ale numeroaselor râuri care curg spre Indus şi alcătuiesc actualul Pendjab puteau fi cultivate fără a recurge la prea complicate lucrări de irigaţie. VII.1. India pre-ariană. Civilizaţia Indusului Civilizaţia Indusului, creată în regiunea Sind de către o populaţie înrudită cu cele de limbă dravidiană, se prezintă într-o lumină cu totul originală. Apariţia primelor aşezări sedentare în nord-vestul subcontinentului indian a fost multă vreme atribuită unor grupuri de origine iraniană care s-ar fi instalat în jurul anului 4000 a. Chr. în sudul Afganistanului –la Mundigak-, apoi în Belucistan. Însă cercetările mai noi (începute în 1974) la Mehrgarh au relevat existenţa unui bogat orizont neolitic în valea Indusului începând din jurul anului 7000 a. Chr. şi a unei secvenţe chalcolitice marcată de o impresionantă organizare economică –realităţi ce au permis plasarea civilizaţiei Indusului în veritabilil ei context cultural. Graţie dezvoltării unei agriculturi mai diversificată şi mai bine adaptată exploatării noilor terenuri agricole, numărul aglomerărilor umane a crescut la începutul mileniului IV a.
112

Chr., o serie de noi aşezări luând naştere în Belucistan şi în zonele care mărginesc câmpia Indusului. Câteva sate apar şi în valea Indusului, în Sind, e.g. Amri, întemeiat înainte de 3500 a. Chr. Sfârşitul mileniului IV a. Chr. şi începutul celui următor corespund unui considerabil progres demografic: numărul siturilor continuă să crească în Belucistan şi pretutindeni în valea Indusului şi de-a lungul afluenţilor săi; e.g. Hakra, în apropierea frontierei indo-pakistaneze. Ceramica cu decor policrom, figurinele de lut ars şi diverse alte artefacte definesc o vastă arie culturală relativ omogenă. Varietatea figurinelor antropomorfe este o altă caracteristică a perioadei cuprinsă între 3000-2500 a. Chr., epocă în care se stabilesc numeroase contacte între valea Indusului, Belucistan şi culturile din Afganistan (Mundigak III-IV), Iran (Shahr-i-Sokhta) şi Asia Centrală meridională (Namazga III). Aceste variate contacte culturale şi schimburi economice au favorizat apariţia unor grupuri de artizani tot mai specializaţi, precum şi emergenţa structurilor sociale care au permis dezvoltarea marilor oraşe –Mohendjo-Daro, în Sind, pe Indus şi Harappa, în Pendjab- în a doua jumătate a mileniului III a. Chr. Prin urmare, geneza civilizaţiei Indusului este legată de evoluţia structurilor economice şi culturale locale, începând din neolitic până la mijlocul mileniului III a. Chr. Aceste legături culturale anterioare explică originalitatea civilizaţiei Indusului în comparaţie, de pildă, cu Mesopotamia. Strălucitoarea civilizaţie urbană din Valea Indusului comportă o organizaţie socială deosebit de complexă, care denotă prezenţa unei administraţii eficace. În acelaşi timp, remarcabila expansiune a civilizaţiei Indusului marcată de apariţia marilor metropole Mohenjo-Daro şi Harappa, precum şi de difuzarea unei culturi materiale extrem de standardizate pe un imens teritoriu – din Mekran în vest, până în regiunea Delhi în est şi din Afganistanul septentional în nord, până în Gujarat în sud – au făcut să se presupună
113

existenţa unui vast imperiu harappeean, plasat sub controlul unei structuri politice rigide. După toate aparenţele, puterea politică dispunea de o stabilitate extrem de mare, strict condiţionată de prosperitatea economică. Cât priveşte natura acestei puteri politice, suntem reduşi la simple ipoteze, scrierea harappeeană – care cuprinde peste 400 de semne pictografice – nefiind încă descifrată. Mai mult, nici un monument religios sau civil nu atestă – ca în Mesopotamia sau în Egipt bunăoară – existenţa unei puteri politice care să îşi afirme autoritatea prin manifestări elocvente. Forţa elitei conducătoare pare a fi mai curând de natură economică şi socială; ea se întemeia pe exploatarea nemiloasă (sclavie sau covoardă?) a unei foarte numeroase populaţii aservite. Ceea ce a făcut să se presupună că exista încă de pe atunci un sistem de caste analog celui din perioadele următoare. În orice caz, cercetările arheologice au relevat existenţa unei voinţe foarte precise de sistematizare în structurile urbane, voinţă care nu avea decât scopul de a separa cât mai strict clasele sociale: cartierele rezidenţiale aristocratice sunt net delimitate de cantonamentele rezervate lucrătorilor. Pe de altă parte, întreaga economie era concentrată şi supravegheată cu deosebită stricteţe: în apropierea antrepozitelor în care se strângeau cerealele şi bumbacul erau amplasate instalaţiile pentru prelucrarea acestora. Enorma piscină de cărămidă arsă („Baia Mare”), descoperită în citadela de la Mohenjo-Daro, ilustrează, deopotrivă, existenţa unei vieţi ceremoniale şi importanţa pe care o aveau abluţiunile rituale în vechea religie indiană. Elevatul urbanism, preocuparea excepţională pentru sistematizare, precum şi sistemul de igienă publică şi privată, deosebesc metropolele civilizaţiei Indusului - Mohenjo-Daro şi Harappa, care ating dimensiuni colosale pentru acea epocă - de toate celelalte oraşe ale Vechiului Orient. Realizările cu totul excepţionale din domeniul urbanismului şi al igienei publice şi private par a indica existenţa unei oligarhii „burgheze” care beneficia, fără îndoială
114

de extinderea schimburilor comerciale la o scară interasiatică. Din totdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicaţie între ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, însă perioada cuprinsă între 2300-1950 a. Chr. marchează momentul de apogeu al relaţiilor comerciale dintre valea Indusului (Meluhha – în textele mesopotamiene) şi Mesopotamia. De asemenea, India pre-ariană întreţinea un comerţ activ cu Elamul, după cum atestă numeroasele sigilii harappeene descoperite la Susa. Dacă istoria politică şi religioasă a Indiei pre-ariene rămâne deocamdată un mister, cercetările arheologice au conturat etapele evoluţiei civilizaţiei Indusului. Către 2600 a. Chr. civilizaţia Indusului s-a cristalizat în Sind, cele mai vechi vestigii fiind descoperite la Amri (ceramica de Indus). MohenjoDaro era pe atunci un mare oraş comercial care întreţinea relaţii cu coasta Mekranului. Un secol mai târziu s-au produs mutaţiile geomorfologice – crearea barajului natural de la Sehwan, probabil în urma unui cutremur – care vor expune Mohenjo-Daro pericolului înnămolirii. Către 2300 a. Chr. încep emigrările din Mohenjo-Daro care vor duce la fundarea oraşelor din afara Sindului: Harappa şi Kalibangan în Pendjab, Lothal în Gujarat. Perioada cuprinsă între 2300 – 2000/1900 a. Chr. marchează apogeul civilizaţiei Indusului. Dacă Lothal, Kalibangan sau Chanhu-Daro - alături de cele două mari metropole reprezintă oraşele fazei de maturitate a civilizaţiei Indusului, o mulţime de situri mai mult sau mai puţin influenţate de acestea au fost descoperite pretutindeni în nord-vestul Indiei. Pe de altă parte, numeroase situri descoperite în India peninsulară (Podişul Deccan) au permis urmărirea etapelor de punere în valoare a potenţialului agricol al acestei regiuni începând din jurul anului 2000 a. Chr. La cumpăna dintre mileniile III-II a. Chr. survin mutaţii ce vor înrâuri hotărâtor destinul civilizaţiei Indusului: sosirea arienilor în Penjab şi a populaţiilor beluce deplasate de aceştia, în Sind. Acestor evenimente li se datorează probabil dispariţia
115

bruscă a centrelor harappeene din Penjab şi sfârşitul metropolei Mohenjo-Daro, după o îndelungată perioadă de declin. Dispariţia civilizaţiei Indusului rămâne încă învăluită în mister. Fără îndoială, cauzele declinului au fost multiple: s-au invocat inundaţiile catastrofale ale Indusului (care au distrus o economie a cărei prosperitate condiţiona cu stricteţe stabilitatea politică), mişcările seismice şi, în fine, asaltul năvălitorilor arieni. După toate aparenţele, către 1750 a. Chr. civilizaţia Indusului agoniza şi indo-europenii i-au dat doar lovitura de graţie. În orice caz, trebuie precizat că, pe de o parte, invaziile ariene au avut loc progresiv, timp de mai multe secole, iar, pe de alta, că în sud, în jurul oraşului Lothal, în Saurashtra, grupuri harappeene au supravieţuit şocului arian, asigurând o oarecare continuitate în cea mai mare parte a mileniului III. Arianizarea Penjabului a declanşat fecundul sincretism care avea să ducă la geneza hinduismului. Cum s-a observat, adeseori, prăbuşirea unei civilizaţii urbane nu echivalează cu extincţia unei culturi ci, mai degrabă, cu regresiunea sa către forme rurale, „populare”. Timp de secole, de acum înainte, India nu va mai fi decât o lume a satelor fără ştiinţa de carte. Abia în secolul IV a. Chr. va începe o nouă perioadă de civilizaţie urbană. Cât priveşte moştenirea lăsată de civilizaţia Indusului, aceasta se regăseşte cu deosebire în viaţa religioasă şi spirituală a Indiei istorice. Astfel, hinduismul comportă un număr considerabil de elemente străine tradiţiilor indo-ariene – cultul Marii Zeiţe (mahadevi, Kâli) şi al lui Şiva (în ipostaza lui Şiva Pasupati şi în cea a Mahâyogin-ului), cultul falusului (Sisna Deva) , ascetismul şi yoga etc. – care ilustrează ponderea civilizaţiei harappeene în geneza hinduismului. VII.2. India vedică Arienii (arya) au început să pătrundă în India de nordvest la începutul mileniului II a. Chr. Cinci secole mai târziu ocupau Penjabul (bazinul Indusului superior). Este posibil ca
116

invaziile arienilor să fi provocat distrugerea oraşelor harappeene. În orice caz, textele vedice evocă luptele împotriva acelor dasa ori dasya care par a fi continuatorii sau supravieţuitorii civilizaţiei Indusului. Între „fortăreţele” cucerite de către Indra – supranumit purandra, „distrugătorul de cetăţi” – este menţionată şi Hariyupiya, probabil identică cu Harappa. În India vedică, la fel ca şi la Roma se recunoaşte aceeaşi structură indo-europeană, dar, după cum remarca G. Dumézil, cele două „câmpuri ideologice” nu sunt comune: „romanii gândesc istoric, în timp ce indienii gândesc fabulos; romanii gândesc naţional, indienii, cosmic”. Vedele, textele sacre ale hinduismului sunt cuprinse în patru culegeri: Rig Veda, Sama Veda, Yajur Veda şi Atharva Veda. Textele vedice reprezintă sistemul religios al unei elite sacerdotale aflată în serviciul unei aristocraţii militare. Brahmanii au articulat acest sistem religios pe baza „revelaţiei” vedice (sruti). Panteonul vedic este dominat de divinităţi masculine: Varuna (zeul suveran prin excelenţă; suveranul sub aspectul său agresiv, războinic), Mitra (zeul suveran, sub aspectul său raţional, binevoitor, sacerdotal), Indra (zeul învingător şi demiurg), Agni (sacralitatea focului/zeul sacrificiului, arhetipul preotului), Soma (Fiinţă primordială/planta soma/băutura „imortalizantă), Surya (Soarele - asimilat ulterior cu Brahma), Candra (Luna), Vayu (zeul Vântului) etc. Alte divinităţi Rudra-Şiva şi Vişnu - care ocupă un loc modest în textele vedice, devin în epoca clasică Mari Zei. Astfel, în textele Brahmana şi în Upanişade, Vişnu ajunge să simbolizeze simultan întinderea nesfârşită a spaţiului) care face posibilă organizarea Cosmosului) energia benefică şi atotputerică şi atotputermică sprijinind lumea în vreme ce Şiva - care în epoca vedică simboliza tot ce este haotic, periculos şi imprevizibil („vraciul vracilor”) - accede la rangul de zeu suprem al hinduismului. Anumite mituri sunt, fără îndoială, de origine preariană. Tot aşa, sanscrita vedică posedă o serie de foneme pe
117

care nu le întâlnim în nici un alt idiom indo-european, iar vocabularul vedic cuprinde numeroase cuvinte indigene. Acest proces de simbioză rasială, culturală şi religioasă se va amplifica pe măsură ce arienii vor înainta în valea Gangelui. Strălucitoarei civilizaţii urbane a Indusului îi succede societatea vedică rurală. Indienii vedici practicau agricultura, însă economia lor avea un caracter precumpănitor pastoral. Arienii nu aveau oraşe şi nu cunoşteau scrierea. Triburile ariene erau conduse de şefi militari – raja. Puterea acestor regi mărunţi era îngrădită de sfaturile şefilor de clanuri - sabha şi samiti. Adeseori imnurile vedice fac aluzie la conflictele dintre diversele triburi ariene: cel mai însemnat dintre ele, tribul Bharata triumfase sub conducerea regelui Sudas asupra a zece prinţi coalizaţi. Către finele epocii vedice, organizarea societăţii în 4 clase sociale (varne) - brahmana, kşatriya, vaisya şi sudra - era deja cristalizată. După cum a demonstrat G. Dumézil, lumea vedică vădeşte diviziunea tripartită a zeilor şi a societăţii - structură fundamentală a societăţii şi a ideologiei indo-europene. În India vedică, claselor sociale brahmana, kşatriya şi vaisya le corespund zeii Varuna şi Mitra, Indra şi gemenii Nasatya. Cu timpul, această diviziunea socială s-a înăsprit într-un sistem de caste. Celebrul imn Puruşasukta din Rig Veda (RV, X, 90) explică crearea lumii şi a sistemului castelor ca rezultat al unui sacrificiu cosmic: o cosmogonie de tip arhaic. Creaţia prin sacrificiul unei Fiinţe divine antropomorfe (gigantul primordial, Puruşa/Omul, figurat şi ca totalitate cosmică), zeii îl sacrifică pe Puruşa, din corpul său tăiat în bucăţi se nasc cerul, pământul, zeii, animalele, calsele sociale: „Gura sa a devenit brahman, din braţele lui s-a născut Luptătorul, coapsele sale au dat naştere Meşteşugarului, din picioarele lui s-a născut Slujitorul”. Puterea creatoare a spiritului indian se manifestă pregnant în fecundul sincretism care a dus la arianizarea Indiei şi, ulterior, la hinduizarea ei, înfăptuite sub semnul creaţiilor epocii vedice, aceste sinteze succesive au conturat în cele din urmă unitatea religioasă şi culturală a Indiei.
118

Brahmanii deţineau cvasimonopolul textelor şi formulelor sacre, iar riturile erau accesibile numai iniţiaţilor. Ca o reacţie împotriva cestor practici exclusiviste, în sec. VI a. Chr. apar noi doctrine religioase – budhismul şi jaïnismul – care vor cunoaşte o largă răspândire în întreaga Asie. Fondatorii celor două secte heterodoxe – Siddharta Gautama/Buddha (cca. 560-480) şi Mahavira (cca. 539-467) – se adresau, cu precădere, unor categorii sociale defavorizate: bogaţii negustori, agricultorii, femeile. Potrivit tradiţiei, la vârsta de 29 de ani, tânărul prinţ Siddharta Gautama renunţă la plăcerile vieţii lumeşti, pornind „în căutarea adevărului”. După şase ani de penitenţă, revelaţia s-a produs, sub un pipal. Începuturile doctrinei buddhiste sunt legate de celebrul discurs de la Benares –„Roata Legii” (dharma). Apoi, împreună cu cinci călugări, Buddha a fondat prima comunitate buddhistă (sangha). Viaţa lui Buddha este relatată în sutras, texte care conţin învăţăturile maestrului. În sec. IV-III a. Chr., brahmanul Pantajali din Pendjab redactează, în sanscrită, o culegere de aforisme intitulată Yoga-sutra. VII.3. Structurile politice Către finele primei jumătăţi a mileniului I a. Chr., centrul politic al Indiei ariene se fixase în valea Gangelui, unde apar oraşe care devin înfloritoare centre artizanale şi comerciale; cel mai important dintre acestea, Pataliputra, va rămâne timp de şase secole, capitala imperiilor care s-au succedat în valea Gangelui. În vecinătatea Himalayei şi în nord-vestul Indiei, triburile ariene s-au agregat în structuri confederative (republicane-oligarhice), în care puterea politică se manifesta prin intermediul unor ansambluri reprezentative. Din rândul unor asemenea triburi se vor ivi reformatori ca prinţii Siddharta Gautama şi Mahavira. În valea Gangelui, izvoarele menţionează un număr de 16 regate mai importante (mahajanada) care domină jumătatea nordică a subcontinentului indian. În prima jumătate a
119

secolului V a. Chr. are loc ascensiunea regatului Magadha, care se va impune, mai întâi, ca putere hegemonă în valea Gangelui şi partea septentrională a subcontinentului, pentru a realiza apoi, sub dinastia Maurya, unificarea politică a Indiei. VII.3.1. Imperiul Maurya În 321 a. Chr., Ciadragupta (321-297 a. Chr.) din casta kşatriya, îl răstoarnă pe ultimul suveran al dinastiei Nanda care domnea în Magadha şi fondează dinastia Maurya (321-184 a. Chr.). Graţie geniului strategic al consilierului său, brahmanul Kautilya –autorul faimosului tratat Arthashastra („Ştiinţa statului”)- noul suveran cucereşte India Centrală, apoi părţile nord-vestice (Pendjabul şi Sindul) până în Afganistan, unde se confruntă cu regatul Seleucizilor. După încheierea tratului de pace (304 a. Chr.) dintre Ciandragupta şi Seleucos Nikator, relaţiile Imperiului Maurya cu regatul Seleucizilor vor fi paşnice în tot cursul secolului III a. Chr. Suveranii Maurya se dovedesc a fi o dinastie de diplomaţi. Mégasthénes, ambasadorul lui Seleucos la curtea din Pataliputra, oferă lumii elenistice prin lucrarea Indike, o imagine de ansamblu asupra subcontinentului indian. Sub Bindusara (294-273 a. Chr.), Imperiul Maurya şi-a extins autoritatea asupra întregului Podiş Deccan, până la Mysore în sud. Bindusara perpetuează tradiţia bunelor raporturi cu grecii, stabilind contacte politice şi culturale cu relegele seleucid Antiochos. La moartea lui Bindusara, întreaga Indie, cu excepţia sudului, se afla sub dominaţia Imperiului Maurya. Domnia lui Asoka (273-232 a. Chr.) marchează perioada de apogeu a Imperiului Maurya. Cucerind regatul Kalinga (260 a. Chr.), Asoka îşi asigură controlul asupra tuturor căilor terestre şi maritime către India de Sud. Cuprins de remuşcări pentru ororile din timpul campaniei din Kalinka, Asoka se converteşte la buddhism şi inaugurează o politică generoasă întemeiată pe principiul non-violenţei. Asoka stabileşte contacte politice şi culturale cu suveranii regatelor elenistice –Antiochos
120

II, Ptolemaios III şi Antigonos Gonatas. În acelaşi timp suveranul de la Pataliputra se afla în raporturi bune cu populaţiile din sudul Indiei –Cholas, Pandyas, Satiyaputras, Keralaputras. Asoka a avut un rol decisiv în reorganizarea şi dezvoltarea buddhismului. Al treilea conciliu buddhist (Pataliputra, cca. 250 a. Chr.) a decis intensificarea activităţii misionare. În aceste împrejurări, misiunile buddhiste ajung în Birmania, China şi Japonia, difuzând, deopotrivă, buddhismul şi cultura indiană. Pe de altă parte, misiunile politice şi religioase au favorizat dezvoltarea comerţului la mare distanţă. După moartea lui Asoka (232 a. Chr.), Imperiul se împarte între fii săi, Dashrata şi Samprati, eveniment ce marchează începutul declinului dinastiei Maurya. Către 180 a. Chr., regatul greco-bactrian condus de Demetrios îşi extinde dominaţia asupra nord-vestului Indiei. Ultimul suveran Maurya, Brihadratha, este asasinat de către generalul Pushyamitra Sunga în 184 a. Chr.; fondatorul dinastiei Sunga, adept fervent al brahmanismului, pune capăt preeminenţei buddhismului în India. Timp de un secol şi jumătate, două dinastii elenistice stăpânesc nord-vestul Indiei. Această simbioză va duce la crearea artei indo-greceşti –ilustrată de şcoala de la Gandhara, expresie a sintezei realizate între cele două civilizaţii. Regate indo-greceşti nu pot face faţă presiunii sciţilor. Moga (cca. 80 a. Chr.), primul suveran scit (saka) din India, îşi stabileşte reşedinţa la Gandhara, lângă Delhi. Sciţii încearcă să constituie în India o structură politică imperială, după modelul persan. VII.3.2. Imperiul kuşan După ridicarea Marelui Zid chinezesc, sub împăratul Qin Shi Huangdi (221-206 a. Chr.), migraţiile populaţiilor nomade din Asia Centrală şi-au schimbat direcţia, îndreptânduse spre vest. Astfel, cele cinci triburi Yuezhi (originare din nordvestul Chinei, mai precis din Gansu sau Kan-Sou), reunite de
121

Kujula Khadphises, cuceresc Kaşmirul şi Afganistanul. Khadphises II extinde dominaţia kuşanilor asupra nordvestului Indiei. Sub Kanishka (144-167 p. Chr.), Imperiul kuşan atinge apogeul expansiunii sale politice şi comerciale. Din reşedinţele regale de la Purushapura şi Mathurana, Kanishka îşi exercită autoritatea asupra unui imens imperiu care se întindea din Turkestan în nord până la Sanchi în sud, şi din Benares în est, până în Gujarat în vest. Imperiul kuşan inaugurează o nouă eră în istoria Indiei. Noile legături cu Asia Centrală şi cu Imperiul chinez vor avea urmări considerabile în plan economic şi cultural. India devine sub dinastia kuşană intermediara privilegiată a comerţului sino-mediteranean (roman). În acelaşi timp, epoca dinastiei kuşane reprezintă o perioadă de remarcabilă înflorire culturală. Dinastia kuşană, convertită la buddhism, a contribuit decisiv la propagarea acestei religii în Asia Centrală şi în China. În timpul lui Kanishka a avut loc al patrulea conciliu buddhist – prezidat de Vasumithra – care impulsionat activitatea misionară; buddhismul se răspândeşte în Mongolia, în Coreea şi în Japonia. Pe de altă parte, buddhismul este influenţat de contactele cu alte sisteme de gândire –grec, persan, tibetan. În fine, ruptura dintre cele două tendinţe, una elitistă, cealaltă, populară, va duce la cristalizarea celor două secte buddhiste. Interferenţele spirituale dintre Orientul Îndepărtat şi lumea mediteraneană au dat naştere unei arte eclectice – arta greco-buddhistă – care a înflorit în între sec. I a. Chr. – V p. Chr., în India nordică în regiunea Gandhara. După moartea lui Kanishka, Imperiul kuşan traversează o îndelungată perioadă de eclipsă, pentru a se dezagrega în cele din urmă sub loviturile perşilor sasanizi. Ultimii suverani kuşani, vasali ai Imperiului sasanid, stăpâneau doar Kaşmirul şi Pendjabul.

122

VII.3.3. Imperiul Gupta Perioada Gupta (sec. IV-VI p. Chr.) constituie epoca clasică a Indiei antice (epoca clasică a artei şi literaturii indiene, ilustrată cu strălucire de Kalidassa în epoca lui Ciandragupta II şi Kumara Gupta). Gupta erau la origine bogaţi proprietari funciari din Magadha. Prin căsătoria lui Ciandragupta I (320-335 p. Chr.) – fondatorul dinastiei – cu prinţesa Kumar Devi, din casa regală Lichchhavi, Gupta parvin în cercul marilor familii din Magadha. Fiul şi succesorul lui Ciandragupta I, Samudragupta (335-375 p. Chr.) îşi impune autoritatea asupra numeroşilor suverani locali din India septentrională restaurând Imperiul condus odinioară de dinastia Maurya. Energicului suveran îi succede fiul mai mare Ramagupta. Potrivit tradiţiei, Ramagupta învins de regele saka, i-o oferă pe Duravadevi, soţia sa; însă Ciandragupta II, fratele mai tânăr, se deghizează în femeie, îl ucide pe suveranul saka, apoi pe Ramagupta şi se căsătoreşte cu frumoasa văduvă. După campaniile victorioase împotriva populaţiilor saka (scyţi), Ciandragupta II (375-415 p. Chr.) – cel mai ilustru suveran al dinastiei Gupta – îl înfrânge pe ultimul potentat saka din India de ves,t Rudrasimha III şi anexează India occidentală, asigurându-şi astfel controlul comerţului maritim cu Mediterana. În urma acestor succese militare, Ciandragupta II îşi asumă titlul de Vikramaditya („Soare al vitejiei războinice”). În acelaşi timp, domnia lui Ciandragupta II marchează o perioadă de pace, prosperitate şi înflorire culturală, celebră şi prin toleranţa faţă de buddhism şi jaïnism. Fiul şi succesorul său Kumaragupta (415-445 p. Chr.) este confruntat cu primele invazii ale hunilor în nord-vestul Indiei. Ele devin cu adevărat primejdioase sub Skandagupta (445-467 p. Chr.), confruntat şi cu grave probleme interne disputele dinastice cu fraţii săi, îndeosebi rivalitatea cu Puragupta, succesorul legitim.
123

Pe de altă parte, politica orgolioasă a suveranilor Gupta a dus la resuscitarea particularismelor locale, cu deosebire în Pendjab. Astfel, către mijlocul secolului V p. Chr., hunii heftaliţi (huna) n-au întâmpinat o rezistenţă serioasă, reuşind să pătrundă până în valea Gangelui. Din capitala lor de la Bamiyan, în Afganistan, hunii heftaliţi controlau un imens teritoriu, din Persia până în China. Toramana a fost primul dintre suveranii huni care au domnit în India. Fiul său, Mihirakula (cca. 515-544 p. Chr.) - care a distrus numeroase mănăstiri buddhiste - constituie arhetipul suveranului barbar. Dinastia Gupta se refugiază în Kaşmir. După moartea lui Mihirakula, puterea hunică decade în India. Inaugurând o perioadă de insecuritate în nordul Indiei, hunii au dat o lovitură decisivă tentativelor de restaurare a unui imperiu unitar. Pătrunderea hunilor în India a bulversat echilibrul politic al subcontinentului. Triburile Rajasthan au fost dislocate, iar succesorii hunilor heftaliţi stabiliţi în această regiune, populaţiile Rajput, vor domina nord-vestul Indiei începând din secolul VII p. Chr. Către finele secolului VI p. Chr., hărţuiţi de turci şi de perşi, hunii încetează atacurile împotriva Indiei. Imperiul Gupta se dezagregase deja, iar statele care i-au succedat – epuizate de nesfârşitele conflicte pentru supremaţie – n-au mai reuşit să reconstituie unitatea politică a subcontinentului indian. Capitolul VIII CHINA ANTICĂ Cadrul geografic Istoria lumii chineze antice are în vedere un vast ansamblu geografic care este departe de a fi omogen şi care se întinde din Siberia până la Ecuator şi de pe ţărmurile Pacificului până în inima Eurasiei. Aceste spaţii imense prezintă o mare
124

diversitate de condiţii geografice şi o structură generală a cărei cunoaştere este indispensabilă pentru înţelegerea istoriei lor. China este situată în Asia de Est, pe litoralul vestic al Oceanului Pacific. Ea se întinde de pe linia centrală a canalului de navigaţie al fluviului Heilongjiang (Amur) până la reciful de la Zengmu din arhipelagul Nansha la sud; şi de la Pamir la vest, până la confluenţa fluviului Heliongjiang cu Wusuli (Usuri) la est. China este străjuită de numeroase lanţuri muntoase, dintre care cele mai importante se situează, în majoritatea lor, în regiunile vestice. Munţii Altai, Tianshan, Kunlun, Qilian, Karakorum, Gandise, Himalaya, Yinshan, Qunling şi Nanling sunt orientaţi pe direcţia vest-est. În partea de răsărit a Chinei, lanţurile muntoase se îndreaptă de la nord-est spre sud-vest. Aceşti munţi constituie armătura topografiei Chinei. Spaţiul chinez variază mult în altitudine, formând trei paliere distincte care coboară de la vest la est. Podişul QinghaiTibet, cel mai înalt (înălţimea sa medie depăşeşte 4 000 m) şi mai întins de pe glob, este mărginit la nord de munţii Kunlun şi Qilian, iar la sud şi vest de munţii Karakorum, Himalaya şi Hengduan. Bazinul Qaidam, situat la nord-est de podişul Qinghai-Tibet, are o altitudine medie de cca. 3 000 m. Aceste regiuni formează palierul superior al topografiei chineze. Podişurile şi bazinele cu o altitudine medie cuprinsă între 1 000 şi 2 000 m formează cel de al doilea palier. La est de lanţul Marelui Hinggan şi al munţilor Xuefeng se află regiuni deluroase care au mai puţin de 1 000 m altitudine şi câmpii sub 200 m altitudine. Cele trei câmpii principale ale Chinei – Câmpia de nord-est, Câmpia Chinei de Nord şi Câmpia fluviului Changjiang (Yangtze) – aparţin toate acestui al treilea palier, ca şi câmpiile litorale care au o altitudine sub 50 m. Cele mai multe dintre fluvii se îndreaptă de la vest la est şi se varsă în Oceanul Pacific: fluviile Changjiang (Yangtze), Huanghe („Fluviul Galben”), Heilongjiang (Amur), Zhujiang („Râul Perlelor”). Unele fluvii - Yarlung Zangbo (Brahmaputra) şi Nujiang (Salween)- curg spre sud, vărsându-se în Oceanul
125

Indian. În limba chineză, termenii jiang şi he desemnează, ambele, un curs de apă mijlociu sau mare. Spaţiul chinez se deschide spre ocean la est şi sud. La est, marea cea mai nordică este Marea Bohai. La sud de ea, se află Marea Galbenă; la sud de estuarul Yangtze, Marea Chinei de Est, iar la sud de strâmtoarea Bohai, începe Marea Chinei de Sud. Marea Bohai este o mare interioară, iar celelalte trei mări sunt situate la marginea Oceanului Pacific. Dat fiind climatul musonic generat de diferenţa de temperatură dintre continent şi ocean, şi din cauza dimensiunii uriaşe a ţării şi a complexităţii reliefului, există diferenţe foarte mari de temperatură şi de precipitaţii între diferitele regiuni ale Chinei, precum şi o mare diversitate a climatului. Imensitatea ţării, complexitatea reliefului şi diferenţele climatice fac din China o ţară cu resurse naturale extrem de bogate şi variate. Câmpiile roditoare produc cereale cum sunt orezul, grâul, meiul, sorgul şi soia. Întinsele regiuni muntoase produc, în afară de cereale, ceai, plante oleaginoase, mătase, ceară şi materii prime pentru medicină. Xinjiang, Qinghai şi Tibetul au păşuni bogate pentru creşterea vitelor, a oilor, a cailor şi a cămilelor. Pădurile, concentrate în principal în nordest şi sud-vest, furnizează lemn de mare valoare economică. VIII.1. China preistorică Omul a trăit în multe regiuni ale Chinei, încă din cele mai îndepărtate timpuri preistorice, lăsându-ne vestigii ale antropogenezei şi ale societăţii primitive. Se consideră că cele mai vechi vestigii descoperite în China aparţin „omului de Yuanmou”, care a trăit cu aproximativ 1 700 000 de ani în urmă. Celebrul „om de Pekin” (Pithecanthropus sinensis) – a cărui structură fizică prezenta caracteristicile umane fundamentale – a trăit în urmă cu aproximativ 4 – 500 000 de ani. Cultura preistorică a Chinei a intrat în era paleantropilor în urmă cu aproximativ 100 000 de ani. Fosilele umane din această perioadă sunt relativ răspândite în China, cele mai interesante fiind ale „omului de Maba”, ale „omului de
126

Changyang” şi ale „omului de Dingchun”. Înfăţişarea lor fizică era deja diferită de cea a „omului de Pekin” şi mai apropiată de cea a omului modern. Agregarea treptată a comunităţii de clan matriarhale urcă în timp către 40 000 a. Chr., iar comunitatea de clan patriarhală pare să fi apărut cu mai bine de 5 000 de ani în urmă. În stadiul actual al cercetărilor, dacă există o aparenţă de continuitate între lamele microlitice din mezolitic şi utilajul paleolitic, pare că există un hiatus între acest mezolitic şi apariţia neoliticului. Originea, cronologia şi stratigrafia neoliticului Chinei rămân obiectul unor numeroase discuţii. Cea mai veche manifestare a neoliticului chinez pare a fi orizontul cultural Şen Wen (ceramică decorată cu şnurul sau impresiuni cu şnur). Totuşi, este de observat că stratigrafia seriilor ceramice chineze rămâne discutabilă de vreme ce n-a fost descoperit încă un sit neolitic care să ofere o secvenţă clară a celor trei mari tipuri de ceramică: cu impresiuni (Şen Wen), policromă (Yangshao) şi neagră (Longshan). VIII.2. China arhaică Cele mai vechi vestigii neolitice cunoscute în China datează din mileniul X a. Chr. (Zengpiyan, Guangxi, cca. 9360 a. Chr.). În pofida caracterului fragmentar al informaţiilor disponibile astăzi, putem distinge de-a lungul epocii neolitice două arii arheologice, de importanţă egală, care au avut o înrâurire decisivă asupra civilizaţiei chineze în ansamblul ei: Nordul cu bazinul Fluviului Galben (Huanghe) ocupat de populaţiile Hua Xia, şi Sudul cu bazinul Fluviului Albastru (Yangtze), teritoriu al etniilor Miao Man. Între aceste două arii, coastele orientale ale Chinei erau ocupate de triburile Dong Yi. Cele mai vechi culturi neolitice din China de Nord datează din mileniul VI a. Chr.: siturile de la Laoguantai (Huaxian, Shaanxi), Beiligang (Henan) şi Cishan (Hebei).
127

Aria marilor culturi neolitice (Yangshao şi Longshan) care au precedat epoca bronzului în China de Nord se întinde din Gansu până în Peninsula Shandong, iar la est cuprinde ansamblul Câmpiei Centrale. Este zona loessului în China de Nord-Est şi a imensului bazin, încărcat de aluviuni al Fluviului Galben. Marea fertilitate a acestor ţinuturi explică avansul lor faţă de cele din vecinătate. Mai la sud, în văile din Fujian şi Guangdong, o serie de populaţii care par să fi ajuns mai târziu la agricultură, practicau culesul şi utilizau o ceramică decorată prin imprimare. Această situaţie, care evidenţiază decalajele între diferitele culturi neolitice, reproduce, în mod foarte general, opoziţia, rămasă atât de netă în epocile ulterioare, între China de Nord şi China de Sud, şi care ţine de diferenţa în materie de condiţii geografice, populaţie şi tradiţii. Cultura Longshan aparţine încă neoliticului dar, „fosila sa directoare” – ceramica fină, modelată cu roata, neagră, lustruită, cu aspect metalic – se regăseşte în multe regiuni ale Chinei, pe întreaga durată aproape a celor două prime dinastii, până în sec. V a. Chr. De altfel, Longshan este prima cultură tipic chinezească care prezintă, încă de pe acum, în creaţiile sale artistice forme originale care vor servi drept modele artiştilor chinezi din perioadele ulterioare. Cultura Longshan îşi are originea în estul Chinei, în Shandong, şi se răspândeşte în sud în Kian, în nord până în Manciuria şi în vest până în Shensi. Satele sunt de preferinţă amplasate pe înălţimi sau pe coline, la poalele munţilor, dar locuinţele rămân identice celor din perioada Yangshao. Bazele economice rămân aceleaşi. Apar mărci de olar pe ceramică, care prefigurează poate inventarea scrierii, şi se găsesc primele oase de ghicit – viitorul era interpretat după rupturile osului care se spărgea atunci când era încălzit (scapulomanţie). În această epocă apar câteva forme caracteristice ale civilizaţiei chineze arhaice; în ceramică: vasele pe picior perforat (teu), tripodul ting şi tripodul li (construit din trei vase ovoide); printre obiectele din piatră şlefuită, adesea de jad:
128

securea dreptunghiulară perforată, securea pumnal (ko), inelul de jad (huan), jadul bi (piesă de uz ritual). Către finele epocii neolitice, evoluţia societăţii chineze a atins un stadiu care a permis emergenţa Statului. În acest mediu apare prima dinastie istoric atestată, aceea numită Shang. Ne este cunoscută din textele cu caracter semiistoric din epocile ulterioare şi din textele oraculare descoperite cu prilejul săpăturilor de la Nanian, reprezentând cea mai veche scriere chineză (cca. 4 500 de ideograme, dintre care 1 700 au fost identificate şi legate de caracterele chinezeşti moderne). * Limita dintre neolitic şi epoca bronzului nu poate fi sesizată cu claritate. Bronzul chinez nu pare să fi fost precedat de acea lungă perioadă de utilizare a metalelor ce se întâlneşte în părţile occidentale ale continentului. Apariţia bronzului este, de asemenea, mai târzie şi faţă de Orientul Mijlociu. În schimb, în China tehnica bronzului atinge foarte repede, în a doua jumătate a mileniului II a. Chr., un grad de perfecţiune care va rămâne necunoscut în alte părţi ale lumii antice. Încă de la sfârşitul neoliticului, în valea inferioară a Fluviului Galben s-a cristalizat un focar de civilizaţie cu caractere originale, a cărui iradiere urma să se facă simţită în întreaga Asie Orientală. Civilizaţia bronzului chinez trebuie pusă în legătură cu cultura Longshan, deoarece acestea au în comun anumite trăsături caracteristice: procedeul tasării pământului în straturi succesive; fortificarea aşezărilor urbane cu metereze groase de pământ tasat; utilizarea pentru divinaţie a oaselor plate, supuse acţiunii focului; forme tipice care se regăsesc la ceramica neagră fină de Longshan şi la vasele de bronz din epoca Shang. În sfârşit, tradiţia istorică, conform căreia primele dinastii chineze şi-au deplasat capitalele de la est la vest, concordă cu situarea focarului culturii Longshan în Shandong şi, respectiv, a capitalelor epocii Shang mai spre vest.
129

VIII.3. Mituri şi legende: Triburile antice. Monarhia ereditară a dinastiei Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.) Conform tradiţiei mitice, în valea fluviului Huanghe trăiau în vechime două triburi: ji, condus de Huangdi (Împăratul Galben) şi jiang, avându-l în frunte pe Yandi. Unite prin legături de sânge cele două comunităţi formau o alianţă tribală. La început, au trăit în bazinul fluviului Weihe, apoi au înaintat spre est, de-a lungul fluviului Huanghe, instalându-se în regiunile care corespund actualelor provincii Shanxi, Henan şi Hebei. Sursele literare antice chineze îl descriu pe Huangdi (Împăratul Galben) ca o divinitate pricepută în războaie, atribuindu-i numeroase invenţii: vehicule şi corăbii, veşminte, case, scrierea, creşterea viermilor de mătase şi prelucrarea mătăsii. Triburile care populau la început China de Est erau numite yi şi erau faimoase pentru arta de a produce arcuri şi săgeţi. Tradiţia mitică ne-a transmis numele unora dintre conducătorii triburilor yi : Taihao, Shaohao şi Chiyou, rivalul lui Huangdi. Istoriografia chineză admide existenţa istorică a triburilor menţionate mai sus (huangdi, yandi şi yi), considerând că ele au exercitat o influenţă considerabilă asupra evoluţiei ulterioare a istoriei chineze. Monarhia ereditară a dinastiei Xia. Conform tradiţiei, dinastia Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.), cuprinzând 14 generaţii, cu 17 regi, ar începe cu domnia lui Yu cel Mare şi s-ar încheia cu căderea lui Jie, după mai bine de patru secole. Potrivit altei versiuni, nu Yu, ci fiul său Qi este cel care a întemeiat dinastia. Cert este faptul că triburile Xia – moştenitoarele culturii Yangshao – vădesc o evoluţie socială mai avansată în comparaţie cu celelalte etnii ale Chinei. Dinastia Xia se afla în fruntea unei alianţe formată din 15 triburi, cel mai puternic fiind tribul Xiahou. Conform tradiţiei istorice, conducerea alianţei trebuia să fie exercitată alternativ de către un Yi şi un Xia. Însă, la moartea lui Yu, prevalându-se de puterea lor şi de prestigiul lui Yu, triburile
130

Xia l-au proclamat rege pe fiul acetuia, Qi, violând principiul alegerii conducătorilor şi instituind noul sistem ereditar. Spre sfârşitul dinastiei Xia, tensiunile sociale s-au agravat. Jie, ultimul suveran al dinastiei Xia, a abuzat de autoritatea sa, provocând o revoltă a supuşilor săi. Profitând de aceste împrejurări, Shang Tang a răsturnat dinastia Xia. VIII.4. Regalitatea arhaică (cca. 1600-900 a. Chr.). Dinastia Shang (sec. XVI –XI a. Chr.) Este epoca unei civilizaţii palaţiale asupra căreia în aceeaşi epocă Orientul Mijlociu furnizează exemple asemănătoare. Regele, prim personaj al unei clase nobiliare ale cărei activităţi sunt în exclusivitate sacrificiile şi războiul, este, în acelaşi timp, căpetenie militară şi religioasă. Toate activităţile sunt dependente de palatul regal, care îşi asumă toate funcţiile politice, religioase, militare şi economice. Dezvoltarea rapidă a tehnicii bronzului coincide cu o înflorire rapidă a civilizaţiei arhaice. Populaţia Shang este moştenitoarea culturii Longshan din Henan. Ea şi-a impus supremaţia politică şi religioasă asupra altor populaţii din China de Nord rămase încă la stadiul neolitic. Vestigiile ultimei capitale a dinastiei Shang-Yin – în nord-estul provinciei Henan, aproape de actuala localitate Anyang –, locuită din sec. XIV a. Chr. Până la finele sec. XI a. Chr., ilustrează o civilizaţie evoluată, ce se afla în posesia unui întreg ansamblu de tehnici pretenţioase şi cunoştinţe ale căror antecedente sunt puţin cunoscute. În linii generale, scrierea, carul, tehnicile arhitecturale, practicile divinatorii, arta bronzului, diferitele tipuri de vase de sacrificiu ş.a. apar în bazinul inferior al Fluviului Galben sub forme deja elaborate. Situl ultimei capitale a dinastiei Shang (sau Yin, după un nume folosit în cursul ultimei perioade), Da Shang sau Dayi Shang a fost locuit în timpul ultimilor 11 regi ai acestei dinastii, care, potrivit tradiţiei, ar fi numărat 31 de regi, din 17 generaţii
131

şi ar fi cunoscut 6 schimbări de capitală, în regiunile cuprinse între Shandongul de Vest, sudul Hebeiului şi vestul Henanului. Datele arheologice şi inscripţiile conturează imaginea tipului de societate al epocii Shang. Comparaţia cu datele ulterioare relevă, în acelaşi timp, o concordanţă generală – societatea epocii Zhou pare derivată din cea a epocii Shang-, precum şi caractere originale. Oraşul fortificat, carul, armele şi vasele de bronz sunt tipice pentru o aristocraţie ce poate fi definită prin participarea ei la sacrificii şi la războaie. Palatul regal este centrul tuturor activităţilor acestei societăţi nobiliare dominată de rege. Dinastia Shang a construit principalele oraşe conform unui plan care stabilea amplasamentul palatelor, al templelor şi al cartierelor meşteşugăreşti. Fundaţiile palatelor şi ale templelor din epoca Shang erau în general din pământ tasat, una dintre ele măsurând până la 46,7 m lungime şi 10,7 m lăţime. Dinastia regală se află în fruntea unei organizaţii de tip clan, în care şefii de familii sunt, în acelaşi timp, şefii cultului familial. Există de pe acum stăpâniri teritoriale ce par să fi fost analoage feudei, aşa cum este ea cunoscută din epoci ulterioare. Aceste stăpâniri, corespunzând titlurilor de hu şi bo, sunt exercitate de membrii clanului regal, dar câteodată şi de spiţe cu nume diferit. Unele populaţii, considerate barbare, străine de regatul Shang, coexistă în acest spaţiu cu oamenii epocii bronzului, cu care sunt, cel mai adesea în relaţii de ostilitate. Asemenea etnii erau numeroase în nordul provinciei Jiangsu şi în valea râului Huai. Civilizaţia epocii Shang se deosebeşte net de aceea a epocii următoare prin practicile sale religioase şi prin rolul lor predominant. În acest context, este de subliniat importanţa unui tip de divinaţie prin foc, ce nu va mai juca decât un rol secundar în epocile următoare; locul privilegiat pe care îl ocupă cultul regilor defuncţi şi caracterul fastuos al sacrificiilor; practica sacrificiilor umane, ce tinde să dispară în timpul dinastiei Zhou.
132

Arta divinaţiei (derivată din obiceiul de a supune focului, în scopuri divinatorii, oase de animale sacrificate) s-a dezvoltat considerabil în epoca bronzului, devenind unul din aspectele cele mai importante ale prerogativelor regale şi dând naştere unei adevărate ştiinţe a divinaţiei. De la începutul secolului al XX-lea au fost descoperite au fost descoperite mai mult de 100 000 de oase (îndeosebi omoplaţi de bou) şi carapace de broască ţestoasă purtând inscripţii (jiaguwen). Asemenea inscripţii au fost descoperite prima dată în satul Xiaotun, în nord-vestul districtului Anyang, provincia Henan.În marea lor majoritate, aceste inscripţii divinatorii provin din situl ultimei capitale a dinastiei ShangYin. Cercetările au dus la descoperirea a 4 500 de caractere, dintre care 1 700 au fost descifrate; caracterele scrise erau deja formate în patru moduri diferite, adică prin pictograme, ideograme, asocieri de idei şi asocieri de idei şi de elemente fonetice (scrierea folosită azi descinde direct din cea a inscripţiilor pe oase şi carapace din sec. XIV –XI a. Chr.). Astfel au putut fi cunoscute aspectele religioase, politice şi sociale ale regalităţii Shang în ultima ei perioadă. Inscripţiile aveau drept obiect constituirea de arhive, care au permis dezvoltarea ştiinţei divinatorii. Aceste arhive constituie forma cea mai veche a istorigrafiei chineze, căreia i-au imprimat, încă de la origini, caracterele ei esenţiale: strânsa legătură cu activitatea politică şi aspectul de ştiinţă a precedentelor. Divinaţia se referă la toate activităţile care se află în raport cu funcţia regală: cultul strămoşilor şi al divinităţilor, expediţii militare, numiri în funcţii, construcţia oraşelor, campanii agricole şi meteorologie, călătorii, vise etc. Colegiile de prezicători şi de scribi care aveau în sarcină divinaţia regală erau preocupate de chestiuni de număr şi de calendar. În inscripţiile pe oase şi carapace întâlnim deja cele două forme de numerotaţie ce vor fi utilizate pe parcusul întregii istorii a lumii chineze: o numeraţie zecimală continuă notată cu zece semne simple, de la 1 la 10, şi cu un semn pentru
133

cifra 100, căruia i se adaugă alt semn pentru 10 000; două serii de semne mai complexe, una de 10 semne şi cealaltă de 12, a căror combinare servea la formarea unui ciclu de 60 de semne duble. Aceste semne erau utilzate doar pentru notarea zilelor, ciclul de 60 nefiind aplicat anilor decât începând cu sec. II a. Chr. Decada şi combinaţiile decadei se află la baza periodizării timpului în epoca Shang. Inscripţiile gravate pe obiecte de bronz din epoca Shang constituie o importantă sursă documentară. Aceste inscripţii sunt numite jinwen (scriere pe bronz) sau zhongdingwen (scriere pe clopote şi pe tripozi). Deocamdată se cunosc puţine inscripţii de acest gen. Există, de asemenea, texte istorice de pe timpul dinastiilor Shang şi Zhou scrise pe lamele de bambus sau pe mătase. Majoritatea ne-au parvenit prin intermediul Cărţii istoriei (Shangshu) şi al Cărţii odelor (Shijing). Cartea istoriei este o culegere de documente politice datând de pe timpul dinastiilor Shang, Zhou de Apus şi din epoca Primăverilor şi Toamnelor. Cartea odelor este o culegere de poeme din timpul dinastiei Zhou de Apus şi din epoca Primăverilor şi Toamnelor. Aceste două lucrări aveau să exercite o influenţă profundă şi durabilă asupra filosofiei, ideilor politice şi literaturii perioadelor următoare. Imaginea cea mai caracteristică a Chinei din epoca Shang ne este oferită de marile morminte regale descoperite la Anyang între 1927 şi 1936. Având un plan cruciform, ele comportă o mare fosă rectangulară orientată nord-sud, cu o groapă centrală mai adâncă. Două şi câteodată patru rampe de acces conduc la nivelul excavaţiei principale. Pe rampele de acces şi pe platforma ce înconjura cavoul regal au fost găsite rămăşiţele soldaţilor şi slujitorilor regelui, carul acestuia, cu caii şi conducătorii lui, ceramică, vase de bronz şi alte obiecte de lux.. După cum s-a arătat, sacrificiile umane sunt una dintre caracteristicile epocii Shang. CHINA PREIMPERIALĂ
134

VIII.5. Epoca Principatelor (cca. 900-500 a. Chr.): Epoca dinastiilor Zhou de Apus şi Zhou de Răsărit. Epoca Primăverilor şi Toamnelor Un sistem de cetăţi nobiliare, aliate şi rivale, ia locul regalităţii arhaice. Conducătorii principatelor sunt uniţi între ei, în sânul unei ierarhii întemeiate pe rudenie şi pe privilegiile culturale, prin legături familiale, militare şi economice. Sistemul se degradează însă la sfârşitul acestei perioade când se cristalizează mari regate ce intră în conflict unele cu altele. Această criză a societăţii nobilare duce la dezvoltarea instituţiilor monarhice şi sfârşeşte prin crearea unui tip de stat centralizat, ce se sprijină direct, graţie abolirii feudelor şi eliminării înaltei aristocraţii, direct pe ţărănime –sursă de putere economică şi militară. * Potrivit tradiţiei, un regat numit Zhou, întemeiat în provincia Shaanxi, pe cursul mijlociu al râului Weishui, ar fi fost cel care a pus capăt dinastiei Shang-Yin. Evenimentul datează probabil din jurul anului 1050 sau 1025 a. Chr. Clanul conducător al tribului Zhou purta numele de familie Ji. Primul strămoş, Qi, era venerat ca zeu al agriculturii. Situat în afare teritoriului Shang, tribul Zhou, care era în relaţii cu populaţiile barbare din regiunile occidentale ale Chinei, a ştiut să profite de condiţiile favorabile creşterii cailor. Oricum, tribul Zhou avea obiceiuri neîndoielnic mai războinice decât ale regatului dinastiei Shang-Yin. Conform tradiţiei, tribul Zhou, condus de regele Wen, invadează Henanul, într-un moment când ultimul suveran din dinastia Shang-Yin era angajat într-un război împotriva barbarilor din Huai. În timpul înaintării victorioase a tribului Zhou, regele Wen moare în luptă şi îi urmează regele Wu. Dinastia Shang-Yin este definitiv învinsă în bătălia de la Muye, la nord de Fluviul Galben şi ultimul rege Yin –Zhouxin- este decapitat.
135

Regii Wen şi Wu sunt cinstiţi ca eliberatori de către foştii supuşi ai dinastiei Shang-Yin şi de către populaţiile barbare care înduraseră tirania lui Zhouxin. Regatul Zhou avea două capitale: Zhouzong, în apropierea actualului oraş Xi’an din Shaanxi, şi Chengzhou, lângă actualul Luoyang, în Henan. Pentru a-şi consolida stăpânirea asupra fostelor teritorii ShangYin, dinastia Zhou instalează la conducerea oraşelor vlăstare din propria ei spiţă sau din familii aliate. Potrivit datelor arheologice şi inscripţiilor descoperite, începutul mileniului I a. Chr. a fost o perioadă de expansiune a regatului Zhou. Colonizarea întreprinsă de dinastia Zhou atinge în acea vreme regiunea actualului Beijing, extremitatea nord-vestică a provinciei Shandong şi câmpiile din bazinul inferior al Fluviului Galben. Din epoca regelui Li (887-828 a. Chr.), când dinastia Zhou intră în perioada sa de declin, începem să dispunem de o istorie datată cu precizie: prima dată certă a istoriei Chinei corespunde anului 841 a. Chr. Istoriografia tradiţională distinge în epoca Zhou două perioade: cea în care regii acestei dinastii şi-au avut capitala principală în valea râului Wei (perioadă numită a dinastiei Zhou de Apus, de la finele secolului XI până în anul 771 a. Chr.), şi cea care se întinde de la mutarea capitalei spre est, la Chengzhou/Luoyi, în timpul regelui Ping, până la distrugerea regatului Zhou de către regatul Qin în 256 a. Chr. (perioadă numită a dinastiei Zhou de Răsărit). Există însă şi alte împărţiri tradiţionale: una dintre ele se referă la epoca Primăverilor şi Toamnelor (722-481 a. Chr.), adică la perioada chunqiu („a primăverilor şi toamnelor”) pe care o acoperă Analele Lu din Shandong. În fine, epoca ce precede unificarea imperială din 221 a. Chr. este cunoscută sub numele de perioada regatelor combatante – zhanguo (480/403 – 221 a. Chr.), datorită războaielor neîncetate ce o caracterizează. Considerând că riturile, tradiţiile culturale şi ierarhiile familiale s-au perpetuat, în esenţa lor, până în a doua jumătate a sec. V a. Chr., ulterior ele fiind abolite, vechii istorici chinezi
136

opuneau perioada chunqiu (a primăverilor şi toamnelor) perioadei regatelor combatante. Imaginea asupra societăţii Zhou se întemeieză îndeosebi pe o cronică ce a fost adăugată, cu titlu de comentariu, Analelor Lu: este vorba despre Istorisirile Zuo (Zuoshizhuan sau Zuozhuan) redactate în sec. V-IV a. Chr. Istoricii occidentali, considerând că sistemul politic şi social chinez s-ar apropia cel mai mult de cel din Europa Evului Mediu, i-au atribuit calificativul de „feudal”. În fapt, pentru această epocă a istoriei chineze avem de a face cu un sistem original, datorită strânselor legături care fac ca organizarea politică să depindă de sistemul cultelor familiale şi care unesc funcţia militară cu cea religioasă. Atare sistem este generat de regalitatea arhaică, fiind încă organic legat de această Sistemul chinez din epoca Zhou este întemeiat pe o ierarhie de domenii şi culte familiale, având în vârf domeniul regal şi cultul strămoşilor neamului Zhou. Regele poartă titlul de tianzi („Fiul Cerului”), considerându-se că funcţia regală i-a fost încredinţată de shangdi („Stăpânul de Sus”); căruia singurul în drept să-i aducă sacrificii este regele. Capitala , Zhuozong, unde se află templul regilor defuncţi, este principalul centru de cult al întregii comunităţi Zhou. Dinastia Zhou a instituit un sistem de clan patriarhal, în sânul căruia se deosebeau o linie principală şi câteva linii secundare. Regele l-a numit pe fiul său mai mare (născut de soţia principală) moştenitorul tronului –aceasta era linia principală. Ceilalţi copii născuţi de soţia şi de concubinele sale formau liniile secundare. Seniorii vasali din familia regelui erau consideraţi ca aparţinând liniilor secundare faţă de rege, dar în propriile lor state ei au stabilit acelaşi sistem de descendenţă cu o linie principală şi cu linii secundare. Regele Zhou din tânăra generaţie îi numea pe seniorii vasali, care purtau acelaşi nume de familie, unchi din partea tatălui, iar pe cei cu nume diferite, unchi din partea mamei. Printre înalţii demnitari ai regelui, cel mai important era taishi sau taibao („primul ministru”). Apoi urmau un „ministru”
137

însărcinat cu administraţia civilă şi cu problemele agrare (situ), un „ministru” de război (sima), un „ministru” al meşteşugurilor şi al construcţiilor (sikong) şi un „ministru” al justiţiei (sikou). Majoritatea posturilor oficiale le reveneau nobililor prin drept ereditar. Feudele, care erau şi ele ereditare, aveau o organizare politică asemănătoare celei a Curţii regale. În fiecare oraş puterea aparţine unor familii aristocratice care-şi datorează forţa numărului de care ce le deţin, privilegiilor religioase, vechimii tradiţiei şi legăturilor cu casa regală. Status-ul acestor familii este ilustrat de posedarea de embleme şi tezaure (vase de bronz, jaduri, pietre sonore, clopote). Cu timpul, teritoriile s-au extins printr-un soi de roire: sistemul feudei, care permite ca unei familii aristocratice să i se acorde o autoritate religioasă şi militară asupra unui domeniu (termenul feng, ce desemnează feuda, face aluzie la taluzul de pământ-feng, care o delimita) constituie, de fapt, o replică a regalităţii în interiorul unei vaste ierarhii de familii şi domenii. Ceea ce asigură coeziunea acestui ansamblu este ordinea cultelor familiale, împărţite în ramuri principale (dazong –cele ale familiei regale şi ale caselor princiare) şi ramuri secundare (xiaozong). Şeful cultului principal este, în cadrul fiecărui clan, descendentul în linie directă al unui strămoş întemeietor, venerat din generaţie în generaţie, în vreme ce şefii ramurilor secundare nu sunt autorizaţi, în cadrul familiilor lor, decât la cultul unei ascendenţe de patru generaţii de strămoşi. În toate familiile aristocratice regula este ca primul născut al soţiei principale să aibă dreptul la succesiune în funcţii şi în privilegiile de cult. De aici importanţa acordată instituţiei fiului moştenitor şi a soţiei principale. Organizarea principatelor (guo: termenul desemnează cetatea înconjurată de ziduri) o reproduce pe cea a casei regale: în jurul şefului principatului, care poartă titlul de gong (senior, stăpân) –titlu ce va fi integrat ulterior unei ierarhii nobilare cu cinci grade- se află daifu (baroni) şi qing (înalţi funcţionari).
138

Familiile ilustre, ale căror şefi, daifu şi quing, exercită pe lângă seniori funcţii devenite, practic, ereditare, primesc în beneficiu, simultan cu funcţia lor, târguri (yi sau caiyi) aflate pe teritorii exterioare zidurilor oraşului (bi). Baronii şi înalţii funcţionari au sub autoritatea lor pe simplii gentilomi (shi), a căror sarcină principală este serviciul militar în unităţile de care. Ţăranii furnizează pedestrimea (tu) şi cultivă pământul, ale cărui recolte sunt rezervate nobilimii. Regele, seniorii şi înalţii demnitari posedau sclavi cu statut şi nume diferite. Una dintre caracteristicile sistemului sclavagist Zhou era organizarea sclavilor pe bază familială. Simplii locuitori ai oraşelor erau numiţi guoren („oameni liberi”). Ţăranii din comunele rurale erau cunoscuţi sub numele de yeren („oameni ai câmpurilor”). În sânul comunităţii rurale, distribuirea pământurilor arabile se făcea periodic, în funcţie de fertilitatea lor. Ţăranii semănau o parte din pământurile care le erau distribuite şi le lăsau pe celelalte în pârloagă. După câţiva ani, pământurile erau redistribuite. Între terenuri existau canale de irigaţii dublate de drumuri. Această repartizare a terenurilor trebuie să fie imaginea sistemului agrar cunoscut sub denumirea de „câmpuri cu fântâni” (jingtian) în vremea dinastiei Zhou. Opt familii cultivau împreună o parcelă de pământ, care avea în centru un ogor comun. Recolta de pe ogorul comun îi revenea seniorului. Caracterul jing desemnează acest ansablu de 9 terenuri. Clanurile ţărăneşti se grupau în comune rurale. Aşezările, denumite yi sau she erau înconjurate de întinse ogoare. Ţăranii aveau propriile lor case şi grădini. Ei nu puteau intra în comune şi nici nu le puteau părăsi fără consimţământul şefului lor. Sub dinastia Zhou, meşteşugurile şi comerţul erau controlate de către seniori şi înalţii demnitari. Statutul lucrătorilor şi al şefilor lor era ereditar. Sclavii, caii şi boii, armele şi bijuteriile se schimbau pe mărfuri. În oraşe se organizau târguri sub controlul statului. Cochiliile găurite, care
139

continuau să servească drept monedă, erau legate sub formă de coliere, ca unităţi de calcul. Metalele erau de asemenea folosite ca mijloc de schimb. Totuşi, preponderent era încă comerţul sub formă de troc. În afara funcţiilor lor pe lângă conducătorii principatelor şi de şefi ai propriului lor cult familial, înalţii dregători şi baroni au, ca şi conducătorii de principate (ei înşişi înalţi demnitari ai Curţii regale), datoria de a participa la războaie şi de a furniza contingente de care şi de luptători, la cererea superiorului lor. Organizarea armatei este deci un decalc al organizării politice şi militare. Se întrevede, astfel, modul cum această societate, întemeiată pe ierarhiile de culte familiale şi pe menţinerea unor privilegii ancestrale, a derivat dintr-o stare mai veche, în care autoritatea regală pare să fi fost atotputernică. Spre deosebire de ansamblul organizării politice şi sociale din timpul dinastiei Shang, în epoca Zhou sistemul mult mai complex şi instabil care s-a instaurat implică faptul că puterea regală nu mai joacă decât un rol de arbitru. Funcţiile şi privilegiile conferite de rege erau în principiu revocabile, însă dezvoltarea principatelor şi întărirea familiilor marilor demnitari au tins să le facă ereditare. Pe de altă parte, evoluţia a fost accelerată, în prima jumătate a sec. VIII a. Chr., de atacurile populaţiilor din Shaanxi şi de micşorarea domeniului regal. În afară de principatele Zheng şi Jin, care au fost principalele aliate ale regilor Zhou în momentul transferării capitalei la est, dar care şi-au pierdut curând poziţia preeminentă, alte principate puternice se constituiseră în Câmpia Centrală: Qi, Song, Wei, Lu, Qin, Xu, Cao, Chen, Cai etc. În Epoca Primăverilor şi Toamnelor unele state mari au anexat câte 30-40 de state mici. În această perioadă, în urma cuceririlor şi anexiunilor numărul de state, apreciat la 1 800 sub dianstia Zhou de Apus, s-a redus la aproximativ 100. Dintre acestea, doar 12 erau importante din punct de vedere politic. În Epoca Regatelor Combatante, existau doar 7 regate şi alte
140

câteva principate mai mici care, în cele din urmă, au fost cucerite de dinastia Qin. Primii ani ai dinastiei Zhou de Răsărit, Epoca Primăverilor şi Toamnelor şi cea a Regatelor Combatante au fost marcate de tulburări necontenite. Sistemul spiţelor princiare se complicase de altfel după întemeierea dinastiei Zhou căci, pe lângă familiile care purtau numele Zhou (tongxing) şi care erau legate de Casa regală, existau şi alte spiţe, cu nume diferite (yixing), ai căror strămoşi fuseseră camarazi ai primilor. În această constelaţie de principate, dominantă nu mai este suveranitatea religioasă şi militară a regilor, cu toate că se obişnuieşte să se facă apel la la arbitrajul lor. Conduitele rituale şi ştiinţa precedentelor sunt temeliile unei noi ordini. O nouă societate şi noi moravuri apar odată cu dezvoltarea principatelor şi cu slăbire puterii regale –o aristocraţie ataşată idealul războinicului nobil, o morală a onoarei şi a prestigiului. O asemenea societate apare ca tranzitorie şi instabilă în măsura în care sistemul ierarhiilor cultuale şi riturilor care îi asigurau coeziunea era legat de preeminenţa Casei regale. Declinul regalităţii, tendinţa principatelor de a se extinde şi de a forma mari unităţi politice vor modifica echilibrul instaurat între statele chineze. În cursul epocii chunqiu („a primăverilor şi toamnelor”) se conturează o opoziţie generală între vechile state, ale căror spiţe principale urcau până la întemeierea dinastiei Zhou – principatele „din centru”, zhongguo, termen aplicat mai târziu întregii Chine- şi statele periferice, care încep să formeze unităţi politice mai întinse şi mai puternice (principatele Jin, Qi, Chu). Împrejurările externe aveau să întărească autoritatea şi prestigiul acestor principate periferice. Incursiunile unor populaţii alogene instalate în China de Nord încă din sec. VIII a. Chr., se agravează în a doua jumătate a sec. VI a. Chr. şi îi determină pe principii din Qi şi Jin să joace rolul de şefi de confederaţii şi de protectori ai teritoriilor chineze.
141

Hegemonia principatului Qi se afirmă cu prilejul jurământului de alianţă (meng) din 651 a. Chr. sub principele Huan (685-643 a. Chr.), iar aceea a principatului Jin cu ocazia coaliţiei formate în 632 a. Chr. de către principele Wen (636-628 a. Chr.). La începutul secolului VI a. Chr., după victoria regelui Zhuang din statul Chu asupra principatului Jin, natura şi sensul hegemoniilor se modifică. Începând din această epocă, regatele cele mai puternice îşi impun voinţa şi jurământul, prestat sub ameninţare, devine mijlocul de legalizare a unei situaţii de forţă. În epoca Regatelor combatante regatele Chu şi Yue (creat pe coastele nordice ale regiunii Zhejiang) vor continua să ameninţe pace şi independenţa principatelor din Centru, zhongguo. Prezenţa factorilor militari într-o societate ale cărei temelii erau de ordin religios şi ritual trebuiau să-i altereze natura. Factorii militari subminează atât tipurile de relaţii tradiţionale între principate, cât şi relaţiile între marile familii. Simptomele crizei societăţii nobiliare devin evidente în sec. VI a. Chr. când apar noi instituţii menite să potenţeze autoritatea principelui. Legile şi impozitele vor fi considerate de cărturarii ritualişti ca primele atingeri aduse cutumelor tradiţionale ce constituiau temelia vechii ordini. O serie de conflicte interne şi uzurpări constituie preludiul războaielor din epoca Regatelor combatante. Ele anunţă prefacerile ce vor urma: concentrarea puterii şi formarea statului centralizat.

VIII.6. Epoca Regatelor Combatante (480-221 a. Chr.). Geneza statului centralizat Este una din acele perioade excepţionale în care schimbările succesive şi concomitente au accelerat cursul istoriei şi au provocat o mutaţie completă a societăţii, a moravurilor, a economiei şi a gândirii.
142

Punctul de plecare al acestei mişcări este în mod cert criza societăţii nobiliare, a instituţiilor şi credinţelor ei, conflictele între familiile înaltei nobilimi, precum şi primele măsuri de concentrare a puterii în mâinile conducătorilor de principate sau de regate. Ultimele trei secole ce preced unificarea imperială sunt dominate de tendinţa puterii politice de a se emancipa din cadrul restrictiv în care era prinsă –adică din acel cadru familial şi religios din care, în sec. IX-VII a. Chr., făcea parte integrantă. Pe măsură ce emanciparea se produce, puterea politică este concepută tot mai evident ca o realitate specifică. În fapt, în decursul acestui conflict între tradiţie şi exigenţele noii epoci, puterea însăşi îşi schimbă natura. Tendinţa puterii politice de a se defini ca atare şi de a-şi întări autoritatea nu poate fi separată de expansionismul militar: luptelor puterii centrale împotriva familiilor de mari demnitari le corespund războaiele între regate pentru extinderea teritoriilor, pentru sporirea resurselor şi pentru a accede la hegemonie. În epoca Regatelor Combatante dinamica războinică este cea care antrenează statele chineze de la sfârşitul Antichităţii pe cale statului centralizat. Protagoniştii epocii sunt cele 7 regate: „cele trei Jin”, adică statele Han, Wei şi Zhao, rezultate din împărţirea regatului Jin (403 a. Chr.); vechiul regat Qi, condus de familia Tian; două regate a căror putere s-a afirmat de puţină vreme: Yan, în Hebei şi Qin, în Shaanxi, ţară a primilor Zhou; şi regatul Chu, în bazinul mijlociu al Fluviului Albastru, populat de barbari şi Manyi, aşadar un regat „semi-barbar”. Acestea sunt cele „şapte puteri” între care se vor face şi se vor desface alianţele de scurtă durată ce vor avantaja când regatul Wei, când regatul Qin – cei doi principali protagonişti ai epocii. În cursul acestor nesfârşite războaie, micile principate din Câmpia Centală, depozitare ale celor mai vechi tradiţii, vor fi înglobate în regatele mai puternice care le înconjoară. Încă din epoca chunqiu în cadrul principatelor se dezvoltase o categorie de mici slujbaşi, ale căror sarcini erau
143

îndeosebi legate de sacrificii şi de război, dar şi de administrarea casei princiare şi de gestiunea domeniilor ei. Titularii acestor funcţii proveneau dintr-o clasă al cărei statut cultual şi situaţie economică erau mult inferioare celor ale familiilor de mari nobili şi înalţi demnitari. Provenind din familiile mezinilor şi copiilor născuţi de femeile de rangul doi (shuzi), ei aparţineau micii nobilimi (shi). Această categorie socială avea să joace un rol extrem de important în evoluţia care va duce la formarea statului centralizat. În acelaşi timp în care tinde să se contituie un nou tip de regalitate, statele teritoriale se transformă radical. În regatele periferice – Qin, Jin şi Chu – târgurile cucerite (xian) în urma procesului de expansiune, au fost plasate sub autoritatea directă a suveranului (eludându-se vechiul obicei al dării în posesiune de către rege unor înalţi demnitari, ca feude –feng). În momentul în care regii – sprijinindu-se pe mica nobilime militară – se emancipează de sub tutela marilor familii aristocratice, aceste teritorii cucerite (xian) sunt menţinute sub controlul direct al puterii centrale. Xian-ul devine astfel modelul unui nou tip de putere teritorială (circumscripţia administrativă controlată de reprezentanţii puterii centrale), iar acest model va fi extins asupra ansamblului regatului în momentul în care regele va fi destul de puternic pentru a doborâ vechile familii aristocratice. Acest lucru s-a petrecut prima dată în regatul Qin, în timpul lui Xiaogong (361-338 a. Chr.), cu prilejul reformelor ministrului Shang Yang. Atunci a fost pus în funcţiune sistemul administrativ care va fi apoi caracteristic pentru imperiile Qin şi Han: ierarhiei funcţionarilor le corespunde o ierarhie a teritoriilor. Xian-ele sunt grupate în ansambluri mai mari, numite „districte” (jun), xian-ul şi jun-ul având fiecare o reşedinţă şi un şef administrativ: xianling în xian, taishou în jun. Atare evoluţie va duce la crearea unui sistem politic caracterizat prin existenţa unui corp de funcţionari numiţi, retribuiţi şi revocabili, supuşi controlului puterii centrale şi prin împărţirea ansamblului teritorial în circumscripţii
144

administrative. Funcţia de „prim ministru” (xiang) şi, odată cu ea, obiceiul de a separa sistematic funcţiile civile de cele militare apare sub domnia principelui Wen (445-395 a. Chr.) în statul Wei şi sub cea a regelui Huiwen (337-325) în regatul Qin. În contextul transformărilor radicale pe care le implică geneza statului centralizat, evoluţiei politice i s-au adăugat acţiunea concomitentă a altor factori de natură militară, economică, socială şi tehnologică, ce au contribuit şi ei emergenţa noilor structuri statale. Astfel, dacă în Antichitatea timpurie şi în epoca chunqiu, războiul era o activitate aristocratică, în perioada Regatelor Combatante acesta cunoaşte o serie de mutaţii, mobilizând tot mai multe energii şi resurse. Formele de luptă sunt influenţate deanumite inovaţii: apariţia spadei, a arbaletei şi a cavaleriei. Apoi, apariţia marilor unităţi de infanterie din secolul III a. Chr., avea să aibă consecinţe politice şi sociale majore. Geneza statului centralizat este intim legată de aceste transformări ale tehnicii militare. Acordând, în cele din urmă, un rol hotărâtor vechii pedestrimi (tu), regalitatea a fost nevoită să-i acorde, în acelaşi timp, un statut pe i-l refuzase până atunci. Statul centralizat este contemporan cu promovarea ţăranilor la rangul de cultivatori independenţi şi de luptători. Dreptul la pământ şi la onorurile câştigate pe câmpul de luptă merg mână în mână. Cât priveşte fundalul economico-social, este de subliniat că sec. IV-III a. Chr. constituie în lumea chineză o perioadă de avânt rapid al economiei şi al inovaţiilor tehnice. În această perioadă se dezvoltă o agronomie elaborată (utilizarea îngrăşămintelor, distincţia între diferitele tipuri de sol, atenţia acordată datei arăturilor şi semănăturilor, irigaţii, drenare ş.a.). Noile tehnici agricole au dus, în sec. IV-III a. Chr., la primul avânt demografic al lumii chineze. Textele din sec. XIII (îndeosebi Hanfeizi) atestă o rapidă creştere a populaţiei, proces care continuă la începutul epocii Han, fapt relevat de datele primului recensământ cunoscut în istorie: 57 671 400 de indivizi în anul 2 p. Chr., adică puţin mai mult decât estimările
145

făcute pentru Imperiul Roman din sec. I p. Chr., de către K. Beloch. Dinamica economică a fost accelerată de difuzarea artefactelor de fier, care le înlocuiesc în această epocă pe cele de lemn şi piatră. În acest context, este de observat considerabilul „avans tehnologic” al Chinei în domeniul siderurgiei (turnarea fierului, producerea oţelurilor): e.g. procedeul turnării fierului apare în Europa abia la finele Evului Mediu. Capitalele regatelor nu mai sunt doar reşedinţe ale puterii politice. Ele tind să devină şi mari centre meşteşugăreşti şi comerciale. Activităţile meşteşugăreşti şi comerciale în plin avânt sunt la originea unei clase de negustori. Marii comercianţi îmbină negoţul cu întreprinderile meşteşugăreşti (mine, turnătorii de fier), îşi sporesc numărul de lucrători şi de agenţi comerciali, dispun de flote fluviale şi de caravane de care. Aceste noi activităţi ies din cadrul economiei palaţiale tradiţionale. Marii negustori-antreprenori formează grupul social care contribuie cel mai mult la îmbogăţirea statului Înflorirea meşteşugurilor şi comerţului determină şi răspândirea monedelor metalice, ale căror cele mai vechi specimene datează din sec. V a. Chr. Se cunosc patru tipuri monetare, ale căror arii de difuzare corespund unor mari unităţi economice: moneda bu, a cărei formă o imita pe aceea a sapei de fier şi care circula în regatele Han, Wei şi Zhao (rezultate din împărţirea regatului Jin; moneda dao, în formă de cuţit –în regatele nord-estice Qin, Yan şi Zhao; moneda „nas de furnică” (yibi), în formă de cochilie –în Chu, în Hubei şi în Hunan; monedele în formă de cazma şi de cuţit, care circulau în staul Qi. Legăturile comerciale cu ţările vecine se intensifică în cursul ultimelor două secole care preced instaurarea imperiului. Expansiunea comercială a marilor regate periferice, care favorizează colonizarea chineză de forntieră (Manciuria de Sud, Mongolia, actualele provincii din sud şi sud-vest), pregăteşte marea expansiune militară din timpul imperiilor Qin şi Han.
146

Structurile sociale cunosc, la rândul lor, mutaţii profunde. Marile familii ale căror spiţe se perpetuaseră încă din Antichitatea timpurie sunt ruinate şi îndepărtate de la putere. Declinul marii nobilimi şi întărirea concomitentă a puterii centrale atrage către curţile regale un mare număr de mici nobili în căutare de slujbe. Astfel se formează, în jurul curţilor princiare şi în anturajul miniştrilor, grupuri de clienţi (binke – „oaspeţi”, sheren –„ oameni de casă”) care constituie o sursă de prestigiu şi de putere. În aceste medii se dezvoltă în secolele IVIII a. Chr., gândirea politică şi morală, ştiinţa stratagemelor, arta discursului etc. Epoca este favorabilă apariţiei de secte şi şcoli ale căror preocupări sunt axate pe realităţile sociale şi politice ale epocii. Transformările sociale afectează şi lumea rurală; noile mutaţii vor facilita schimbarea statutului ţăranilor (participare la război şi dreptul la pământ). Apariţia unei clase de negustoriantreprenori şi de mari proprietari funciari accentuează inegalităţile. Ţăranii săraci fac datorii şi sfârşesc prin a fi alungaţi de pe pământurile lor. Astfel creşte numărul de muncitori agricoli şi de sclavi pentru datorii –singura formă de sclavie, împreună cu sclavia de ordin penal, pe care a cunoscuto lumea chineză. Ansamblul acestor schimbări determină destrămarea marii familii ţărăneşti indivize şi ruina vechilor comunităţi rurale. Mişcarea de reforme ce va duce la emergenţa Statului centralizat reprezintă o caracteristică esenţială a epocii, una dintre cele mai bogate din istoria intelectuală a Chinei. Reformatorii ce au fost mai târziu numiţi „legişti” (fajia) au avut meritul de a concepe instituţiile fundamentale ale noului Stat şi, implicit, pe acelea ale imperiului, de vreme ce reformele, aplicate la început în mod sistematic în regatul Qin, au fost extinse la ansamblul ţărilor chineze, în cursul cuceririlor făcute de acest regat în anii 230-221 a. Chr. Mişcarea de reforme de care sunt legaţi „legiştii” – ilustrată , de pildă, de unul dintre marii gânditori ai sec. III a.Chr., Han Fei (?280 – 234 a. Chr.) – corespunde în însăşi
147

principiul ei celor două preocupări practice care domină viaţa politică din cele două secole premergătoare apariţiei imperiului: „îmbogăţirea statului” – fuguo (a asigura suvernului mijloacele materiale ale puterii) şi „întărirea armatelor” – qiangbing (a-i asigura prin forţa armelor o hegemonie sau o suveranitate universală). Mai mult decât oricare alt stat chinez, regatul Qin s-a arătat deschis reformelor ce aveau menirea de a face din acest regat din nord-vest un stat puternic şi de un tip profund deosebit de cele care lumea chineză le cunoscuse până atunci. În regatul Qin s-au succedat o serie de sfetnici adepţi ai unei politici realiste şi absolutiste de la nobilul Shang Yang (? 390 – 338 a. Chr.) până la bogatul negustor Lü Buwei, ministrul ultimului principe Qin, întemeietorul imperiului. În 359 a. Chr., Shang Yang a întreprins în statul Qin o primă serie de reforme considerată drept evenimentul cel mai important al epocii Regatelor Combatante. Originar din Wei, Shang Yang a promulgat în 359 a. Chr. o primă serie de reforme, constând din instituirea de grupuri paramilitare de 5 sau 10 familii cu responsabilitate colectivă, din considerarea ca bază a sistemului fiscal nu a familiei indivize, ci a familiei restrânse, din creare de titluri nobiliare pentru răsplătirea unor fapte de bravură pe câmpul de luptă. Aceste titluri prefigurează cele 21 de ranguri de nobleţe din imperiile Qin şi Han. Astfel, Shang Yang a desfiinţat privilegiile tradiţionale ale nobililor şi a instituit un nou sistem cu 20 de titluri onorifice care se acordau, după merit, celor care săvârşiseră fapte de arme. Ierarhia socială era clar definită, fiecărui rang corespunzându-i un anumit număr de terenuri, de case, slujitori, concubine şi veşminte. Oricare membru al familiilor aristocratice care nu se distingea pe câmpul de luptă era redus la condiţia de simplu particular. O altă serie de reforme a fost pusă în aplicare în 350 a. Chr., după mutarea capitalei la Xianyang. Noile reforme prevedeau abolirea marii familii indivize, crearea
148

circumscripţiilor administrative (xian), o nouă împărţire teritorială şi unificarea sistemului de măsuri şi greutăţi. Reforma lui Shang Yang, care a durat mai bine de 20 de ani, a consolidat considerabil regatul Qin, transformându-l întro putere redutabilă. Reforma pregătea astfel calea ambiţiilor imperiale ale suveranilor statului Qin. Emergenţa statului centralizat şi, concomitent, dezagregarea vechii societăţi nobiliare, marchează o adevărată revoluţie statală în lumea chineză. Deoarece a creat bazele puterii imperiale şi a continuat să inspire concepţiile politice fundamentale ale lumii chineze, formarea – în regatul Qin, la mijlocul sec. IV a. Chr. – a statului centralizat ocupă în istoria Asiei Orientale un loc comparabil cu geneza oraşului-stat (polis) în Antichitatea clasică greco-romană. Pe lângă profunde diferenţe, între cele două fenomene există însă şi analogii: în China, ca şi în Grecia, criza societăţii nobilare duce la o „democratizare” a instituţiilor aristocratice. Promovaţi la rangul de combatanţi şi emancipaţi de sub tutela marilor familii aristocratice, ţăranii au acces la ierarhie de grade care reprezintă transpunerea, în noul cadru al statului centralizat, a vechilor ierarhii din sânul nobilimii. Dacă evoluţia este diferită în lumea chineză aceasta se datorează faptului că instituţiile epocii chunqiu n-aveau nimic comparabil cu acea instituţie proprie lumii indo-europene şi Greciei arhaice reprezentată de adunările războinicilor, ce par a fi dat naştere ulterior adunărilor de cetăţeni. Asocierea funcţiei productive cu funcţia militară va rămâne baza sistemului politic şi social al lumii chineze până în secolul IX p. Chr. Noţiunea de lege, care se conturează în epoca Regatelor Combatante, este instrumentul atotputernic care permite orientarea activităţii tuturor în sensul cel mai propice puterii Statului şi păcii publice. Menită să creeze ordine, legea nu poate fi în contradicţie cu natura lucrurilor şi fiinţelor. Han Fei, vorbeşte despre punerea la încercare a legilor şi acordă o mare importanţă necesităţii ca principele să fie informat asupra stării regatului său graţie unei critici raţionale a mărturiilor.
149

Sursă a unei armonii universale, legea se aseamănă cu tuburile sonor (lü) care se află la temelia tuturor măsurilor şi al căror nume evocă ideile de model şi de regulă; termenul lü va denumi, în epoca imperiului, codurile penale. Reformele – expresia unei gândiri raţionale – urmăresc să înlocuiască cu reguli uniforme mulţimea de drepturi, privilegii şi obiceiuri ce caracteriza vechea societate. Instituţiile statului –funcţionari civili şi militari, sistemul de pedepse şi recompense distribuite conform unor reguli, ranguri onorifice atribuite pentru serviciile aduse, responsabilitatea colectivă, sitemul unic de măsuri şi greutăţi- înlocuiesc obiceiurile, riturile şi morala de odinioară. Efectele revoluţiei statale au fost profunde şi s-au extins în toate domeniile. CHINA IMPERIALĂ Societatea feudală a ajuns la maturitate sub dinastiile Qin şi Han. Dinastia Qin a unificat ţara şi a instaurat o formă de guvernare care avea să exercite o influenţă durabilă asupra feudalismului chinez. Aflată la putere doar 15 ani (221-207 a. Chr.) şi având la domnie doi împăraţi, dinastia Qin s-a prăbuşit în urma războiului civil din anii 210 – 202 a. Chr. (conflictul dintre dinastiile Chu şi Han) care a adus la putere dinastia Han. Istoricii împart epoca dinastiei Han în dinastia Han de Apus (cca. 202 a. Chr. – 6 p. Chr.) care a domnit cu 11 împăraţi şi împărăteasă regentă, din 10 generaţii, şi Han de Răsărit (cca. 25 –220 p. Chr.), cu 14 împăraţi din 8 generaţii. În intervalul de aproape două decenii dintre dinastiile han de Apus şi Han de Răsărit, puterea a fost uzurpată de Wang Mang, apoi de Liu Xuan. Începând din 196 p. Chr., o dată cu apariţia Celor Trei Regate – Wei, Shu şi Wu – împăraţii Han nu mai deţin puterea decât cu numele. Perioadei de consolidare a puterii centrale din primele şase decenii ale sec. II a. Chr. îi urmează marea expansiune militară din timpul împăratului Wudi (141 – 87 a. Chr.), însoţită de un imens efort pentru valorificarea teritoriilor din nord şi
150

nord-vest. Puterea imperiului se îmtemeia pe masa micii ţărănimi supusă recrutării. Tendinţele autocratice dezvoltate sub domnia lui Wudi provoacă însă, după moartea acestuia, o ruptură între corpul funcţionarilor şi Curte, care devine centrul intrigilor urzite de familiile împărăteselor. Aceste intrigi provoacă uzurparea puterii de către Wang Mang între anii 9-23 p. Chr. Criza politică din ultimele cinci decenii ale dinastiei Han de Apus fusese însoţită de transformări economice şi sociale, precum şi de lenta asimilare a unei părţi a foştilor nomazi. Aceste cauze diverse favorizează formarea unei clase de proprietari funciari şi declinul rapid al clasei micilor ţărani. În consecinţă, imperiul restaurat după interregnul lui Wang Mang, se sprijină pe o nouă clasă de notabili, care îi furnizează cadrele administrative şi politice. După o perioadă de relativă prosperitate, dificultăţile reapar: conflicte între cercurile Curţii, reprezentate de eunuci şi de familiile notabililor, apoi criza ţărănească, ilustrată de mari răscoale populare de inspiraţie taoistă, care slăbesc puterea centrală şi deschid calea ascensiunii şefilor militari însărcinaţi cu reprimarea acestor răscoale. După 190 p. Chr., împăraţii dinastiei Han de Răsărit nu mai deţin puterea decât cu numele, iar anarhia ce cuprinde întreaga ţară provoacă declinul economiei urbane. VIII.7. Imperiul Qin (221 – 207 a. Chr.) Cel care avea să unifice prin forţa armelor statele chineze, întemeind primul imperiu din lumea chineză, principele Yingzheng (259-210 a. Chr.) din regatul Qin, a urcat pe tron în 246 a. Chr. În decursul unui deceniu de campanii militare victorioase, regele cunoscut mai târziu sub titlul de Shihuangdi („Împăratul întemeietor”) cucereşte rând pe rând regatele Han (230), Zhao (228), Wei (225), Chu (223), Yan (222) şi Qi (221). Desăvârşind în 221 a. Chr. cucerirea tuturor teritoriilor chineze, regele din Qin îşi asumă titlul de suveran august (huangdi), care a rămas titlul dat în mod curent
151

împăraţilor, dar va fi cunoscut în istorie sub numele de Shihuangdi („Împăratul întemeietor”). Cu ajutorul ministrului său „legist” Li Si, care îi urmează în funcţie negustorului Lü Buwei în 237 a. Chr., primul împărat extinde asupra ansamblului lumii chineze sistemul adminsitrativ din regatul Qin. O întreagă serie de măsuri unificatoare însoţesc împărţirea teritoriului în 36 de districte (jun), număr curând sporit la 48: introducerea unui singur tip de monedă circulară de aramă, cu orificiu central pătrat; standardizarea scrierii (introducerea unei noi norme grafice), precum şi a sistemului de măsuri şi greutăţi, ca şi a ecartamentului roţilor de la căruţe. Concomitent, este întreprins un vast efort de amenajare a teritoriilor:construirea unei reţele de drumuri imperiale (din capitala Xianyang porneau două „drumuri pentru carele imperiale”, unul spre est, până la ţărmul mării, traversând actualele provincii Hebei şi Shandong, celălalt către sud, până în provinciile Jiangsu şi Zhejiang) şi de canale de irigaţie, înălţarea unui Mare Zid la frontierele nordice ale imperiului. Marele Zid, menit să apere imperiul împotriva populaţiei nomade numită Xiongnu (? hunii), reia traseul vechilor fortificaţii construite în jurul a. 300 a. Chr. de regatele Qin, Zhao şi Yan şi le prelungeşte într-un lanţ continuu, care merge din sudul provinciei Gansu, la vest, până în nordul Peninsulei Liaodong, la est. Shihuangdi a înfiinţat un sistem autocratic complet pentru administrarea Statului, începând de la Curtea imperială până la eşaloanele de bază. La Curte, chengxiang („primul ministru”) îl ajuta pe împărat la guvernarea ţării, taiwei („conetabilul”) avea responsabilitatea problemelor militare, iar yushi („marele cenzor”) îi controla pe funcţionarii de orice rang. Întregul imperiu era împărţit în 36 de prefecturi (iar mai târziu, în peste 40), cuprinzând fiecare un anumit număr de districte. Aceste prefecturi şi districte erau conduse de funcţionari corespunzători primului ministru, conetabilului şi marelui cenzor de la nivel central. Fiecare district era divizat în cantoane
152

conduse fiecare de câte trei funcţionari, răspunzând respectiv justiţie şi fiscalitate, de educaţie şi de siguranţa publică. La eşalonul de bază, familiile (cele în care bărbatul cultiva pământul, iar femeia ţesea) erau organizate în grupe de 10 sau de 5. Numărul mare de operaţiuni militare, frecventele inspecţii imperiale (adevărate demonstraţii de forţă, în fostele regate Qi şi Chu), amploarea marilor lucrări publice (construcţii de oraşe, drumuri, canale, Marele Zid, palatul imperial din Xianyang, hipogeul imperial din muntele Li ş.a.), rigoarea extremă a sistemului penal par să fi făcut insuportabilă tirania primului împărat. Nemulţumirii populare i se adaugă frustrările vechii aristocraţii, deposedată de privilegiile ei şi deportată (120 000 de „familii puternice şi bogate” sunt deportate în zona capitalei) şi nemulţumirea cercurilor de cărturari. În dorinţa lui de elimina orice formă de opoziţie, Shihungdi interzice toate cărţile, cu excepţia tratatelor de medicină, agricultură şi divinaţie; de asemenea, împăratul dispune –la propunerea primului ministru, Li Si- să fie distruse toate documentele din arhivele imperiale, cu excepţia scrierilor istoricilor dinastiei Qin: este vorba de faimoasa „ardere a cărţilor” din 213 a. Chr., urmată de ancheta în urma căreia peste 460 de erudiţi au fost judecaţi, condamnaţi şi îngropaţi de vii. Primele revolte izbucnesc imediat după moartea lui Shihuangdi (210 a. Chr.), când fiul său mezin Hu Hai îi urmează la tron sub numele de al doilea împărat (ershi huangdi). În 209 a. Chr. se produc răscoale populare conduse de Chen Sheng (proclamat rege al noului stat Zhangchu) şi Wu Guang, cărora li se raliază vechea nobilime din Chu, în frunte cu famila Xiang. Liu Bang, modest funcţionar al dinastiei Qin, vede crescând autoritatea sa ca şef al bandelor de rebeli. Aflat mai întâi sub ordinele lui Xiang Yu care îi dăduse rangul de principe de Han, Liu Bang intră curând în conflict cu fostul său asociat. În 207 a. Chr., Liu Bang asediază capitala imperială
153

Xianyang şi invinge trupele dinastiei Qin, conduse de Ziying („Rege al statului Qin”), care capitulează la Bashang. VIII.8. Imperiul Han După căderea dinastiei Qin, a început lupta pentru putere între conducătorii armatelor răsculate victorioase. În 202 a. Chr., Liu Bang îl elimină pe Xaing Yu, se proclamă împărat şi îşi stabileşte capitala la Chang’an. Noul împărat distribuie titluri nobiliare şi feude vechilor săi camarazi de arme. Cu toate că Liu Bang devenise primul împărat al dinastiei Han, lupta pentru consolidarea noului imperiu avea să continue vreme de peste şase decenii (207 – 141 a. Chr.), de la intrarea lui Liu Bang în Xianyang, până la sfârşitul domniei împăratului Jingdi, perioadă ce cuprinde domniile împăratului Huidi, a împărătesei Lühou şi a împăratului Wendi. Faptul că împăratul, precum şi majoritatea generalilor şi demnitarilor de la începuturile dinastiei Han de Apus sunt de origine modestă, a însemnat o schimbare fără precedent în viaţa politică a Chinei. La fel de evident estă însă şi sistemul continuităţilor. Statul legist, instituit în regatul Qin şi ale cărui principii fusesră extinse de Shihuangdi la ansamblul ţinuturilor chineze, se întemeia pe o organizare administrativă şi militară care asigura controlul asupra ţărănimii. Această relaţie directă între Stat şi ţărănime constituia caracteristica esenţială a noii concepţii despre putere şi societate. Primii împăraţi Han sunt, în pofida aparenţelor, continuatorii dinastiei Qin. Istoriografia chineză tradiţională prezintă, fireşte, imperiul Qin în culorile cele mai sumbre, deoarece tiranul îi oprima pe cărturari, a căror influenţă va deveni, din contră, preponderentă sub dinastia Han. Însă bazele puterii acestei dinastii nu sunt, la origine, altele decât cele ale imperiului Qin. Aceleaşi concepţii predomină în domeniul religios şi filosofic. La fel, marea expansiune din timpul împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) către Mongolia, Coreea, Asia Centrală, China de Sud şi Vietnam urmează, după un răstimp
154

de un secol, expediţiilor întreprinse de Shihuangdi, primul împărat al dinastiei Qin. Numai pe parcursul unei evoluţii indelungate influenţată de factori diverşi – dinamica economiei, întărirea rolului Palatului în detrimentul corpului de funcţionari, slăbirea autorităţii Statului asupra ţărănimii, ascensiunea noilor familii de notabili ş.a. – imperiul Han s-a îndepărtat tot mai mult de originile sale. Organizarea politică instaurată de Liu Bang nu se deosebeşte de aceea a imperiului Qin. La începuturile dinastiei Han toate legile în vigoare sub Shihuangdi sunt menţinute întocmai: aceeaşi împărţirea a teritoriului în prefecturi (xian) şi districte (jun), aceaşi triadă de funcţii în capitală şi în provincii – afaceri civile, afaceri militare, inspecţie şi control al administraţiei. Caracteristicile statului legist se extind nu numai în teritoriile ce depind direct de puterea imperială, ci şi în „feude” (fengguo) acordate camarazilor de arme ai întemeietorului, apoi rudelor din familia imperială. Principiul puterii acestui imperiu rezidă în controlul direct al populaţiilor şi al indivizilor de către Stat, ceea ce implică recurgerea la recensăminte greoaie; cele care ne-au rămas din epoca Han trec drept unele dintre cele mai exacte din istorie: fiecare supus trebuie să plătească o taxă personală în bani, să execute corvezi anuale şi să presteze serviciul militar. Sistemul legist de pedepse şi recompense permite clasificarea ansamblului populaţiei în cadrul ierarhiei celor 24 de grade de demnitate (jue). Prin coeziunea lor socială şi prin presiunea morală pe care o exercită, comunităţile locale întăresc dominaţia Statului asupra populaţiei. Imperiul Han îşi moşteneşte toate instituţiile de la imperiul Qin şi are toate caracteristicile unui stat legist. Totuşi, slăbiciunea lui iniţială explică unele concesii. Puterea dinastiei Han se născuse într-un climat de anarhie şi de insurecţie generală. Tendinţele regionaliste, moştenite din epoca Regatelor Combatante, rămăseseră încă vii după scurta perioadă de unificare impusă de regatul şi imperiul Qin între 230-210 a. Chr.
155

În consecinţă, administraţia imperilaă a dinastiei Han n-a putut să acţioneze la început în mod direct decât asupra unei părţi din vechile ţinuturi chineze. Astfel, dintre cele 54 de districte existente la începutul sec. II a. Chr., 39 fac parte din „feudele” (fengguo) atribuite în 201 a. Chr. camarazilor de arme ai lui Liu Bang. Pe parcursul întregului sec. II a. Chr., tendinţa generală a fost cea de întărire a centralizării. Influenţa câştigată la Curte de sfetnicii cărturari şi îmblânzirea legislaţiei moştenite de la dinastia Qin nu repune în cauză această orientare fundamentală Legile cele mai draconice ale epocii Qin sunt abolite între 191 a. Chr. (când deţinerea cărţilor proscrise de Shihuangdi este din nou autorizată) şi 167 a. Chr., când din codul penal dispar pedepsele mutilante. Pe de altă parte, în timp ce egalitatea tuturor în faţa legii –unul din principiile esenţiale ale legismului-, fusese menţinută la începuturile dinastiei Han, sub înrâurirea unor sfetnici influenţi, care se revendicau de la tradiţiile cărturăreşti, apare tendinţa de a introduce distincţii întemeiate pe poziţia socială (guijian sau zunbei) şi pe gradul de rudenie (qinshu). Întreaga politică a primilor împăraţi Han a fost dominată şi determinată de probleme generate de incursiunile călăreţilor arcaşi veniţi din stepă (xiongnu - ? hunii). Aceste împrejurări explică de ce sub dinastia Han, expansiunea chineză nu se va limita la Mongolia, ci va cuprinde toată Asia Centrală. Răscoalele şi războaiele civile puseseră capăt politicii ofensive inaugurată de Shihuangdi; Marele Zid va fi lăsat fără apărare între sfârşitul sec. III a. Chr. şi începutul celui următor. În prima jumătate a sec. II a. Chr., dinastia Han este constrânsă la o politică de destindere, cunoscută sub numele de heqin – „pace şi prietenie”. Printre elementele care au determinat expansiunea Han în epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) se află nu numai întărirea puterii centrale, ci şi o bogăţie şi o dinamică economică
156

care aveau să permită Chinei să-şi afirme prestigiul faţă de toţi vecinii ei. Primele mari ofensive victorioase împotriva triburilor xiongnu au loc între 127-119 a. Chr., iar până către 115 a. Chr. frontiera nordică a imperiului este consolidată. Expansiunea Han în Mongolia şi în Asia Centrală este simultană cu efortul de pătrundere către nord-est (Manciuria) şi Coreea. Instaurarea dominaţiei Han în Guangdong şi în Vietnam extinde influenţa chineză în Asia de Sud-Est. Aceste schimbări în raporturile imperiului Han cu vecinii săi, ca şi noua dinamică a economiei au provocat dezagregarea progresivă a clasei care făurise puterea chineză în epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) – clasa soldaţilor – ţărani şi a micilor agricultori. Artizanii restaurării dinastiei Han în 25 p. Chr, după interregnul uzurpatorului Wang Mang (9-23 p. Chr.), vor fi familiile de notabili a căror bogăţie şi influenţă nu au încetat să crească. Odată cu avântul economic al Chinei în sec. II a. Chr., expansiunea ei politico-militară avea să sporească importanţa schimburilor şi să ducă la strângerea legăturilor dintre comerţ, diplomaţie şi război. Instalarea garnizoanelor chineze din Coreea până în Asia Centrală, stabilirea de raporturi diplomatice şi controlul marilor rute comerciale au creat o situaţie deosebit de favorabilă pentru negustori. Pentru a-şi extinde influenţa politică, a-i câştiga pe vecini de partea ei şi a provoca disensiuni în rândurile adversarilor, dinastia Han a practicat o politică de fast şi generozitate, care surprinde prin costul ei extrem de ridicat, ca şi prin caracterul ei sistematic. Decernarea de titluri oficiale, acordarea de către împărat a unor sigilii, recunoaşterea propriului rang în cadrul unei ierarhii protocolare, care înglobează ansamblul ţărilor raliate imperiului devin practici curente în politica împăraţilor Han. Practica ce consta în consolidarea alianţelor politice prin uniuni matrimoniale va urmată de numeroase imperii, chineze sau sinizate, până în epoca manciuriană. Prinţesele chineze introduc
157

în ţări străine moravurile,obiceiurile, cultura şi luxul Chinei. O altă practică des uzitată în epoca Han constă în trimiterea de ostateci (zhi) la Curtea imperială: regii din Asia Centrală şi şefii confederaţiilor tribale trimit, în semn de fidelitate, pe proprii lor fii, care sunt întreţinuţi în lux, primesc o educaţie de tip chinezesc şi sunt adesea numiţi în funcţii din garda imperială sau în administraţia Palatului imperial. Câştigaţi pentru modul de viaţă şi pentru cultura chineză, ei devin, la întoarcerea în ţările lor, agenţi ai răspândirii influenţelor dinastiei Han. De altfel, sistemul ostatecilor reprezintă şi un mijloc de a interveni în problemele de succesiune ale ţărilor aliate. Apoi Imperiul Han s-a străduit să-şi întărească controlul asupra acestor „regate dependente” (shuguo), în principiu simpli aliaţi care nu plăteau tribut. Transformarea regatelor shuguo în teritorii militare (bu), apoi în circumscripţii administrative obişnuite (junxian) s-a desfăşurat la toate frontierele imperiului Han între epoca împăratului Wudi (14187 a. Chr.) şi sec. II p. Chr. (în sudul Mongoliei, Gansu, Coreea, Guangdong şi în nordul Vietnamului). Darurile făcute populaţiilor xiongnu şi regatelor din Asia Centrală au făcut ca traficul cu produse chineze să capete o amploare fără precedent. Marele comerţ cu mătase de-a lungul continentului eurasiatic s-a intensificat sub dinastia Han de Răsărit, în sec. I-II p. Chr., desfăşurându-se simultan în China, Asia Centrală, India de Nord, în Imperiul part şi în Imperiul roman. Celebrul „drum al mătăsii”, care lega valea Fluviului Galben de Mediterana, trecea prin oraşele din Gansu, prin Pamir, Transoxiana, Iran, Mesopotamia şi Syria. Puntea de legătură pentru comerţul cu mătase dintre China şi Mediterana pare să fi fost India. O parte din mătăsurile care au ajuns în Imperiul roman, trebuie să fi fost importate direct din valea Indusului; datorită faptului că parţii şi nabateeni – care percepeau o taxă de 25 % asupra mărfurilor – controlau comerţul între Transoxiana, Iran şi Mediterana, Roma a încurajat comerţul maritim pe rutele din sud, care permiteau ocolirea Imperiului part.
158

Căderea dinastiei Han de Apus la începutul erei noastre este rezultatul unei evoluţii începută cu mai bine de un secol în urmă. Lipsită de sprijinul şi de contraponderea pe care le constituia ansamblul administratorilor şi sfetnicilor, în a doua jumătate a sec. I a. Chr. puterea imperială ajunge să fie miza intrigilor de palat şi conflictelor între familiile împărăteselor: o putere autocratică atotputernică cade sub influenţa favoriţilor, femeilor şi eunucilor. Una dintre aceste familii de împărătese reuşeşte să impună pe tron pe unul dintre membrii ei: uzurpatorul Wang Mang, care întemeiază efemera dinastie Xin („cea nouă”, 9-23 p. Chr.). O altă cauză a căderii primei dinastii Han pare să fi fost evoluţia lumii rurale: concentrarea pământurilor în mâinile celor bogaţi (notabili locali, negustori, mari familii). Wang Mang încearcă să remedieze situaţia adoptând măsuri radicale: „naţionalizarea” tuturor pământurilor şi tuturor sclavilor, reforme monetare succesive ş.a. Wang Mang în întemeiază reformele pe concepţia arhaizantă a lucrării Zhouli („Ritualul Zhou”) sau Zhouguan („Funcţionarii Zhou”), care face un tablou sistematic al administraţiei regatului Zhou şi împarte ansamblul funcţiilor oficiale în funcţionari ai Cerului, ai Pământului şi ai celor Patru Anotimpuri. Ineficace, măsurile radicale adoptate de Wang Mang nemulţumesc pe proprietarii bogaţi, fără a soluţiona criza agrară. Insurecţiile se extind în întreaga Câmpie Centrală. Răsculaţii,care-şi confecţionează chipuri de demoni, sunt numiţi sprâncenele roşii (chimei). Şeful lor spiritual este un anume „rege Jing de Chengyang” din Shandong, care se pretinde înrudit cu familia Lu din dinastia Han şi care se exprimă prin mijlocirea unui medium. Mişcarea are drept scop restaurarea dinastei Han. Paralel, rebeliunile vechii nobilimi Han şi ale marilor familii latifundiare ameninţă noua dinastie Xin. Conjuncţia acestor două forţe devine victorioasă în 23 p. Chr., când uzurpatorul Wang Mang este înlăturat.
159

Liu Xiu, unul dintre reprezentanţii vechii spiţe Liu, preia puterea şi restaurează dinastia Han, domnind sub numele de Guangwudi (25-57 p. Chr.). În vreme ce primii împăraţi Han – fideli politicii iniţiate de Shihuangdi din dinastia Qin, de control direct al statului asupra ţărănimii – reuşiseră în mai puţin de un secol să elimine pe toţi cei care se opuneau acţiunii puterii centrale, dinastia Han târzie (25 –220 p. Chr.) se sprijină pe noua pătură socială care a adus-o la putere: cea a marilor familii latifundiare din Câmpia Centrală şi, îndeosebi, din Henan. Mutarea capitalei de la Chang’an la Luoyang se explică şi prin existenţa acestei noi clientele. Evoluţia socială avea să consolideze la finele secolului I a. Chr. şi sub a doua dinastie Han, puterea marilor proprietari: rude şi colaterali ai familiei imperiale, înalţi funcţionari şi notabili provinciali. Primele trei domnii ale dinastiei restaurate (25-88 p. Chr.) corespund unei perioade de stabilitate internă şi de expansiune externă. Familiile împărăteselor şi eunucii, care fuseseră la originea uzurpării puterii de către Wang Mang sunt ţinuţi deoparte de exercitarea puterii. În anul 94 p. Chr., mai mult de cincizeci de regate din Asia Centrală trimit tributul în capitala imperială Luoyang. Ulterior însă, imperiul Han nu-şi va mai restabili dominaţia în Asia Centrală decât în perioada 125-150 p. Chr. În capitală, climatul politic se degradează începând cu domnia lui Hedi (88 – 105 p. Chr.), ajuns împărat la vârsta de 10 ani. Familiile prin căsătorie cu spiţa imperială (waiqi –rudenii exterioare) profită de faptul că împăraţii care se succed sunt cu toţii nişte copii debili pentru a-şi recâştiga ascendentul pierdut (familiile Dou, Deng şi Liang). Paralel, se afirmă puterea eunucilor a căror influenţă creşte odată cu avuţiile acumulate. Împotriva acestor parvenţi se produce violenta reacţie a marilor familii latifundiare şi a funcţionarilor-cărturari proveniţi din acestea. Eunucii sunt eliminaţi de către Yuan Shao, latifundiar din Henan, care, după ce pune stăpânire pe capitala Luoyang în 189 p. Chr., masacrează peste 2 000 de eunuci.
160

Ultimii ani ai secolului II p. Chr. sunt marcaţi de o criză agrară extrem de gravă. În Shandong şi Henan se dezvoltă o vastă mişcare mesianică de inspiraţie taoistă, care duce în 184 p. Chr. la celebra răscoală a turbanelor galbene (huangjin). Căpetenia lor este un oarecare Zhang Jiao din Julu, primul patriarh al sectei taoiste a Marii Păci (taiping: termen ce evocă ideea unei vârste de aur dobândite prin egalitatea tuturor şi prin proprietatea comună asupra bunurilor), şi cei doi fraţi ai săi – Zhang Bao şi Zhang Liang. Înzestrat cu talente de taumaturg, Zhiang Jiao este un fel de papă al cultului închinat lui Huanglao, sinteză între suveranul mitic Huangdi („Împăratul Galben”) şi un Laozi divinizat. Organizată din punct de vedere militar, secta numără 360 000 de aderenţi aflaţi sub arme din 184 p. Chr. Membrii sectei erau grupaţi în 36 de fang (secţiuni), numărând fiecare de la 6 000 la peste 10 000 de persoane. Puterea supremă este asumată de trinitatea alcătuită din Zhang Jiao şi fraţii săi, „generali stăpâni ai cerului, pământului şi oamenilor”. Comunităţile de sectanţi consacră o mare parte din timpul lor activităţilor religioase ce durează mai multe zile şi care poartă numele de hui („adunare”) sau zhai („post de purificare”). Câteodată au loc orgii, în cursul cărora bărbaţii şi femeile „îşi amestecă răsuflările” (heqi). Doctrina taipingdao („Doctrina Dreptăţii”) proclamă că bolile sunt consecinţa păcatelor comise. Asociind tradiţiilor taoiste şi cultului lui Huanglao teoriile cosmogonice yin-yang şi ale celor cinci elemente, această religie a mântuirii are drept texte sacre cartea Daode-jing de Laozi şi un text de tradiţie mai recentă –Canonul Marii Păci (Taipingjing). În aceeaşi perioadă, în China de Vest se dezvoltă o sectă a cărei doctrină şi organizare sunt asemănătoare celor ale turbanelor galbene. Întemeiată de maestrul magician Zhang Daoling, care trecea drept stăpân al geniilor aerului, pământului şi apelor, această sectă cere adepţilor săi o contribuţie de 5 măsuri de orez, de unde şi numele de wudoumi dao („doctrina celor 5 măsuri de orez”). Ca şi turbanele galbene, adepţii doctrinei wudoumi dao recurg la practicile de
161

posedare spirituală. Către 190 p. Chr., adepţii sectei celor 5 măsuri de orez reuşesc să creeze un stat liber în sudul provinciei Shaanxi, sub conducerea lui Zhang Lu, nepot al lui Zhang Daoling. În această epocă puterea imperială nu mai exista decât cu numele. Imperiul Han se află în mâinile soldaţilor. Puterea efectivă aparţine conducătorilor de armate care primiseră misiunea de a reprima mişcarea turbanelor galbene, şi dintre care unii participă la lovitura de stat din 189 p. Chr.: Dong Zhuo, Yuan Shu, Cao Cao şi Sun Ce, care va întemeia în 222 p. Chr. regatul Wu. După 192 p. Chr. se afirmă puterea lui Cao Cao, care-i va elimina treptat pe rivalii săi din China de Nord şi va pune bazele unui nou imperiu, limitat însă la Câmpia Centrală şi la provinciile din nord. Dinastia Han de Răsărit nu mai exista decât cu numele. Începea epoca Celor Trei Regate (Wei, Shu şi Wu). Distrugerile provocate de răscoalele ţărăneşti şi ravagiile războaielor declanşate după 190 p. Chr. între dinaştii militari aveau să ducă la declinul economiei urbane, unul dintre semnele care anunţă începutul unei noi epoci. Sfârşitul epocii Han – o dată cu prăbuşirea dinastiei Han de Răsărit – marchează începutul „Evului Mediu” chinez.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ A. Lucrări generale: -***Cambridge Ancient History²: vol. I/1 Prolegomena and Prehistory edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L.
162

Hammond, 1970; vol. I/2 Early History of the Middle East edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L. Hammond, 1971; vol. III/2 The Assyrian and Babylonian Empires and other states of the Near East from the 8th to the 6th Centuries edited by I.E.S. Edwards, C.J. Cadd, N.G.L. Hammond, E. Sollberger, 1992. -***History of Humanity, I, Prehistory and Beginnings of Civilization, edited by S.J. de Laet, Routlegde, London, 1994. -***History of Humanity, II, From the Third Millennium to the Seventh Century BC, edited by A.H. Dani, and J.P. Mohen, Routledge, London, 1996. -***Le Grand Atlas de l’ Archéologie a été réalisé par Encyclopædia Universalis, Paris, 1992. -J. Bottéro, Initiation à l’Orient ancien, Paris, 1992. -C. Burney, From Village to Empire: An Introduction to Near Eastern Archaeology, Oxford, 1977. -Dominique Collon, Ancient Near East Art, London, 1995. -J. Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, I-III, Bucureşti, 1976. -P. Garelli, Le Proche-Orient Asiatique, des origines aux invasions des Peuples de la mer, P.U.F., Paris, 1969. -A. Kuhrt, The Ancient Near East, c. 3000–330 BC, London, 1995. -M. Mann, The Sources of Social Power, I, Cambridge, 1986. -S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982. -H.J. Nielsen, Grundzüge einer Geschichte der Frühzeit der vorderen Orients, München, 1983. -H. Nissen, The Early History of the Ancient Near East, 9000–2000 BC, Chicago, 1988. -W. Orthmann (ed), Der Alte Orient, Propyläen Kunstgeschichte, 14, Berlin, 1975. -M. Roaf, The Cultural Atlas of Mesopotamia and the Ancient Near East, New York & Oxford, 1990. B. Lucrări speciale: *Mesopotamia:

163

-R. Mc C. Adams, Heartland of Cities: Surveys of Ancient Settlement and Land Use on the Central Floodplain of the Euphrates, Chicago-London, 1981. -W. Burkert, The Orientalising Revolution, Cambridge Mass., 1992. -Harriet Crawford, Sumer and the Sumerians, Cambridge University Press, 1993. -C. Daniel, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983. -S.N. Kramer, Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962. -S. Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975. -J. Oates, Babylon, London, 1979. -A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia: Portrait of a Dead Civilization, Chicago, 1964. -N. Postgate, Early Mesopotamia. Society and Economy at the Dawn of History, London, 1992. -C.L. Redman, The Rise of Civilization, from early farmers to Urban Society in the Ancient Near East, San Francisco, 1978. -H. Saggs, The Might that was Assyria, London, 1984. -V. Zamarovsky, La început a fost Sumerul, Iaşi, 1980. *Egiptul antic:: -J. Baines, J. Malek, Atlas of Ancient Egypt, Oxford, 1984. -Kathryn A. Bard (ed.), Encyclopedia of the Archaeology of Ancient Egypt, Routledge, London, 1999. -C. Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976. -Rosalie Davis, Discovering Ancient Egypt, London, 1993. -E. Drioton, J. Vandier, L’Egypte, P.U.F.,Paris, 1964. -A. Erman, L’Egypte des Pharaons, Payot, Paris, 1954. -C. Freeman, The Legacy of Ancient Egypt, New York, 1997. -N. Grimal, A History of Ancient Egypt, Oxford, 1992. -B. Kemp, Ancient Egypt: Anatomy of a Civilization, London, 1989. -F.K. Kienitz, Die politische Geschichte Ägyptens, 1953. -C. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, I-II, Bucureşti, 1987. -M. Lehner, The Complete Pyramids, London, 1997. -M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, I-III, Berkeley, 19731980.
164

-G. Posener, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Bucureşti, 1974. -S. Quirke, Ancient Egyptian Religion, London, 1992. -J. Spencer, Early Egypt: The Rise of Civilization in the Nile Valley, London, 1993. -E. Strouhal, Life in Ancient Egypt, Cambridge, 1992. -B. Trigger, B. Kemp, D.O’Connor, A. Lloyd, Ancient Egypt: A Social History, Cambridge, 1983. -A. Weigall, Istoria Egiptului antic, Bucureşti, 1996. *Anatolia. Imperiul hittit: -O. Guerney, The Hittites², London, 1990. -E. Laroche, Les Hiéroglyphes hittites, I, CNRS, Paris, 1960. -J. Macqueen, The Hittites and their Contemporaries in Asia Minor, London, 1986. -J. Mellaart, Catal Hüyük. A Neolithic Town in Anatolia, London, 1967. -H. Metzger, Anatolie, II, Nagel (Archaeologia Mundi), Paris, 1968. -M. Riemschneider, Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967. -P. Neve, Hattuša. Stadt der Götter und Tempel, P. von Zabern, Mainz, 1996. -V. Zamarovsky, Din tainele Imperiului hittit, Iaşi, 1980. *Levantul. Lumea syro-palestiniană: -T.A. Busink, Der Tempel von Jerusalem von Salomo bis Herodes, Brill, Leyde, 1970. -C. Daniel, Civilizaţia feniciană, Bucureşti, 1979. -N. de Lange, Atlas of the Jewish World, Oxford, 1984. -L. Godart, Le pouvoir de l’écrit. Au pays des premières écritures, Paris, 1990. -W. Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1995. -R. Lane Fox, The Unauthorised Version: Truth and Fiction in the Bible, London, 1991. -P. Matthiae, Ebla, un Impero ritovato, Einaudi, Torino, 1977.
165

-B. Metzer, M. Coogan (eds.), The Oxford Companion to the Bible, Oxford, 1993. -J. Naveh, Early History of the Alphabet, Jerusalem–Leiden, 1982. -G. Pfohl (ed.), Das Alphabet, Darmstadt, 1968. -S. Moscati, Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975. -S. Moscati (ed.), The Phoenicians, Milano, 1988. -S. von Redden, Ugarit and seine Welt, Bergisch-Gladbach, 1992. -J. Rogerson, P. Davies, The Old Testament World, Cambridge, 1989. -Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West: Politics, Colonies and Trade, Cambridge University Press, 1993. -J. Tubb, R. Chapman (eds.), Archaeology and the Bible, London, 1990 *Iranul antic: -CAH², vol. IV: Persia, Greece and the Western Mediterranean, c. 525-479 edited by J. Boardman, N.G.L. Hammond, Cambridge, 1988. -B. Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976. -J.M. Cook, The Persian Empire, London, 1983. -R. Ghirshman, L’Iran, des origines à l’Islam, A. Michel, Paris, 1976. -J. Deshayes (ed.), Le Plateau iranien et l’Asie centrale, des origines à la conquête islamique, éd. du C.N.R.S., Paris, 1978. -A.T. Olmstead, History of the Persian Empire, Chicago, 1960. -H. Sancisi-Weerdenburg (ed.), Achaemenid History, I: Sources, Structures and Synthesis, Leiden, 1987. *India antică: -Jeannine Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică, Bucureşti, 1976. -J.M. Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei, Bucureşti, 1978. -B. & R. Allchin, The rise of civilization in India and Pakistan, Cambridge Univ. Press, 1982. -B.B. Lal, S.P. Gupta, Frontiers of the Indus Civilization, New Delhi, 1984.
166

-H. Oldenberg, India antică, Bucureşti, 1995. -A. Parpola, Deciphering the Indus Script, Cambridge University Press, 1994. -M. Wheeler, The Indus Civilization³, Cambridge, 1968. *China antică: -Bai Shouyi, Scurt tratat de istoria Chinei, Bucureşti, 1997. -Chang Kwang-chih, The Archaeology of Ancient China³, Yale Univ. Press, 1977. -D. & V. Elisseeff, Nouvelles Découvertes en Chine. L’histoire revue par l’archéologie, Fribourg, 1983. -J. Gernet, Lumea chineză, I-II, Bucureşti, 1985. -D.N. Keightley (ed.), The Origins of Chinese Civilization, Berkeley, 1983. -Wang Zhong, Han Civilization, Yale Univ. Press, 1982. -Wen Fong (ed.), The Great Bronze Age of China, New York, 1980. -***7000 Years of Chinese Civilization. Chinese Art and Archaeology from the Neolithic Period to the Han Dinasty, Silvana Editoriale, Milano, 1983.

Adrian Husar - Istoria antica universala......................................5 INTRODUCERE.........................................................................5 Capitolul I...................................................................................8
167

POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC......................................8 Capitolul II ...............................................................................17 MESOPOTAMIA ......................................................................17 Cadrul geografic....................................................................17 Evoluţia istorică.....................................................................18 II.1. Mesopotamia preistorică............................................18 II.2. Geneza statului în Mesopotamia................................21 II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică.......25 II.4. Imperiul akkadian.......................................................29 II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur..31 II.6. Imperiul Vechiului Babilon........................................34 II.7. Asiria..........................................................................39 II.8. Imperiul neobabilonian..............................................47 Capitolul III ..............................................................................49 EGIPTUL ANTIC......................................................................49 Cadrul geografic....................................................................49 Populaţia Egiptului antic........................................................51 Evoluţia istorică.....................................................................51 III.1. Egiptul preistoric şi epoca predinastică....................51 III.2. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II, cca. 3200/3100-2600)................................................................54 III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2 200 a. Chr.)...................................................................................57 III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile VII-X, cca. 2200 – 2080 a. Chr.)....................................................................61 III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca. 2080 – 1730 a. Chr.).......................................................................62 III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile XV – XVII; cca. 1730 – 1580)...............................................................64 III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 – 1085 a. Chr.).......................................................................65 III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 – 525 a. Chr.)...................................................................................76 Capitolul IV .............................................................................79 IMPERIUL HITTIT...................................................................79 Anatolia. Cadrul geografic.....................................................79
168

Evoluţia istorică.....................................................................80 IV.1. Anatolia preistorică...................................................80 IV.2. Vechiul Imperiu hittit................................................83 IV.3. Noul Imperiu hittit.....................................................84 Capitolul V.................................................................................88 LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ.....................88 Cadrul geografic....................................................................88 Evoluţia istorică.....................................................................89 V.1. Siria şi Palestina preistorice........................................89 V.2. Oraşele-state syro-palestiniene...................................91 V.3. Fenicia........................................................................96 V.4. Regatul ebraic.............................................................99 Capitolul VI ...........................................................................103 IRANUL ANTIC.....................................................................103 Cadrul geografic .................................................................103 VI.1. Iranul preistoric.......................................................104 VI.2. Imperiul med...........................................................105 VI.3. Imperiul persan.......................................................106 Capitolul VII ..........................................................................111 INDIA ANTICĂ.......................................................................111 Cadrul geografic...................................................................111 VII.1. India pre-ariană. Civilizaţia Indusului...................112 VII.2. India vedică...........................................................116 VII.3. Structurile politice.................................................119 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................162

169

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->