Idei in dialog, nr 6 (9) iunie 2005 Meseria de antiamerican de Valentin Constantin Judecnd dupa ntinderea, forta, noutatea si influent

a gndirii sale, se poate spune ca Noam Chomsky este cel mai important intelectual n viata. Iata o scurta sentinta atribuita influentului The New York Times, care este nscrisa pe coperta a patra a unei recente aparitii la editura Antet.1 Ar trebui sa ne aflam n fata unui veritabil eveniment cultural. Noam Chomsky, nascut la Philadelphia n 1928, este universitar si este un lingvist reputat. Opiniile sale n materia relatiilor internationale snt cunoscute n Europa din articolele pe care le publica cu o anumita frecventa n Le Monde Diplomatique. Acolo, antiamericanismul lui Chomsky se dizolva n antiamericanismul natural al publicatiei si nu atrage prea mult atentia. Adunate ntr-un volum, unui cititor romn care nu l-a frecventat mai nainte, parerile lui Noam Chomsky despre politica tarii sale ar putea sa i se para socante. Un cititor ct de ct avizat observa ca din complexul de calitati care-l recomandau pe autor admiratorilor ca fiind cel mai important intelectual n viata, noutatea gndirii s-ar mai putea sustine cu multa dificultate. Noam Chomsky este un antiamerican la carte, un antiamerican din America, poate mai frenetic sau ceva mai vehement. Principiul de organizare a volumului este relativ simplu. Dupa ce enunta falsa dilema a politicii americane actuale, hegemonie sau supravietuire, cartea traverseaza temele clasice ale antiamericanismului: raportul dintre politica externa a SUA si dreptul international, crizele din Cuba, Vietnam, Nicaragua, Panama, Timorul de Est si Kosovo, amenintarea nucleara, criza irakiana, relatia SUA cu Israelul, terorismul international, unilateralismul american n protectia mediului s.a.m.d.. Toate erorile din politica externa americana snt inventariate cu acribie. Putin conteaza ca Statele Unite au recunoscut o parte dintre erori sau ca s-au straduit sa atenueze efectele dezastruoase sau periculoase. Nicaieri nu exista nici un efort de a inventaria si alternativele care erau disponibile ntr-un caz sau altul. Nicaieri nu ni se spune daca anumite efecte erau sau nu predictibile sau daca raul produs nu a evitat un rau si mai mare. Noam Chomsky face tarii sale un lung rechizitoriu care nu este dect o suma de acuzatii sumare. Pentru ca ceea ce frapeaza prima facie la Chomsky snt sursele de informatie care l inspira. Caracterizarea faptelor se bazeaza pe relatari din articole de ziar, pe date din sondaje de opinie mai mult sau mai putin relevante, pe rapoarte partizane ale unor organizat ii al caror pedigree e bine sa l treci sub tacere, pe citate din experti n drept international care apartin unei stngi militante si saturate de dreptul propriu-zis si care confunda de mult dreptul existent cu cel pe care l propun (Mohammed Bedjaoui sau Richard Falk) si foarte rar pe cte un expert veritabil n relatii internationale (Kenneth Waltz, Samuel Huntington sau Michael Walzer). Pna la urma, expertii se numara pe degete. Caracteristica de baza a cartii este si ramne caracteristica politicii americane pe care o denunta: unilateralismul. Secretele meseriei Cum utilizeaza Noam Chomsky informatiile din repertoriul astfel amalgamat? Am sa dau

aici cteva exemple care mi s-au parut ilustrative. La un moment dat autorul noteaza cu malitie ca presedintele Bush a profitat de prima aniversare a atentatelor de la 11 septembrie ca sa majoreze cu 200 de milioane de dolari fondurile destinate bogatului Israel, respingnd, n acelasi timp, acordarea de 130 de milioane pentru un ajutor suplimentar de urgenta catre Afganistan. Sigur ca acest fapt nu ar surprinde att de neplacut daca Chomsky ar spune si ca din 1980 n 2001 Statele Unite au fost principalul furnizor de ajutoare umanitare n Afganistan si ca 80% din produsele distribuite de organizatiile nonguvernamentale din cadrul World Food Programe erau finantate de America.2 Sau ni se spune ca un sondaj de opinie din Canada releva ca peste 36% din canadieni considera Statele Unite drept cea mai mare amenintare la adresa pacii mondiale. Probabil ca aceasta informatie ar fi fost ceva mai interesanta daca s-ar fi precizat cti dintre respondenti erau optanti secesionisti din Qubec. Este adevarat, exista si neadevaruri a caror expunere este ceva mai bine organizata. Voi da un exemplu care provine dintr-o zona a cartii unde Chomsky se straduieste sa demonstreze ca SUA s-a plasat n afara dreptuluiinternational si ca toate actele sale de razboi trebuie considerate terorism de stat. Cu titlu de argumente, Chomsky noteaza ca n 1985 Statele Unite, succesiv, au negat competenta Curtii Internationale de Justitie (CIJ) de a se pronunta asupra diferendului cu Nicaragua, au respins ordinul Curtii de a-si nceta crimele si, apoi, si-au folosit dreptul de veto n Consiliul de Securitate contra rezolutiilor care confirmau decizia Curtii si cereau tuturor statelor sa respecte dreptul international. Sa ncercam sa restabilim faptele. n primul rnd, CIJ este o jurisdictie facultativa pe care Rusia si China nu au acceptat-o niciodata. Aceste state nu au dorit si nici nu doresc sa vada liberul lor arbitru n relatiile internationale afectat de opiniile unui corp judiciar. Faptul ca, ntr-un caz dat si cu argumente juridice solide, Statele Unite au contestat competenta Curtii este mai grav dect faptul ca Rusia si China contesta jurisdictia internationala n sine? n 1985 Statele Unite nca acceptau jurisdictia generala a Curtii n diferendele lor internationale nsa au contestat-o, cu argumente juridice extrem de solide, n procesul promovat de regimul sandinist. Consecinta de a nu recunoaste efectele sentintei era ct se poate de fireasca. Mai mult, Statele Unite au abandonat Curtea de la Haga pentru un motiv extrem de grav: faptul ca judecatorii Curtii s-au aratat mai interesati sa modifice dreptul international dect sa l aplice. Evident ca ntr-un asemenea context Statele Unite se aflau plasate ntr-o pozitie de neta inferioritate fata de principalii lor competitori internationali, cei care nu dorisera niciodata sa riste o calificare juridica a comportamentelor lor internationale. n treacat fie spus, n raport de sperantele investite, CIJ reprezinta un esec, iar povestea declinului Curtii de la Haga e una foarte lunga si foarte stufoasa. n prezent, principalul organ judiciar al ONU pare definitiv condamnat sa transeze diferende internationale minore, de tipul delimitarilor de frontiera. Iar n acest moment, dintre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU, doar Marea Britanie mai accepta ca diferendele internationale la care este parte sa fie transate la Haga. n fine, atunci cnd Nicaragua s-a plns Consiliului de Securitate al ONU ca Statele Unite refuza sa execute hotarrea Curtii, guvernul sandinist nu urmarea dect un nou efect politic: sa oblige Statele Unite sa exprime veto-ul si sa le acuze, ipso facto, de un abuz suplimentar. Iar

rezolutiile la care se refera Noam Chomsky pur si simplu nu au existat niciodata. Au existat proiecte de rezolutii, schite lipsite de orice relevanta juridica. Prezentarea Statelor Unite ca un agresor perpetuu, plasat ineluctabil n zona ilicitului international, se bazeaza pe o interpretare falsa a obligatiilor care decurg din Carta ONU si pe o falsa descriere a organizatiei. Este nsa adevarat ca, din pacate, autorul nostru este aici solidar cu o armata de profesori de drept international. Voi ncepe cu interpretarea celebrului articol 51 din Carta ONU care recunoaste statelor membre dreptul la legitima aparare. Pentru ca legitima aparare a fost invocata de Statele Unite atunci cnd, dupa 11 septembrie, au atacat Afganistanul. SUA vs. ONU Foarte putina lume stie ca sistemul de securitate colectiva imaginat n 1945 la San Francisco a ramas lex imperfecta. Si iata de ce. Conform redactorilor Cartei (art. 43-47) Consiliul de Securitate al ONU trebuia sa dispuna de forte armate furnizate de toate statele membre ale organizatiei. Detaliile institutionale urmau sa fie stabilite prin tratate speciale ncheiate ntre Consiliul de Securitate, pe de o parte, si membri sau grupuri de membri, pe de alta parte. Mai mult, membrii organizat iei s-au angajat sa mentina contingente nationale de forte aeriene care sa poata fi puse ct mai prompt la dispozitia ONU. n fine, conducerea strategica a fortelor puse la dispozitia ONU urma sa fie asigurata de un Comitet de stat major, compus din sefii de stat major ai membrilor permanenti ai Consiliului. Pna la disparitia sa, n 1953, Comitetul de stat major a negociat fara succes si a prezentat Consiliului de Securitate rapoarte anuale de activitate. Razboiul Rece a congelat aceste texte esentiale ale Cartei. Astazi snt cazute n desuetudine. n absenta unei forte militare la dispozitia sa, n 1950, confruntat cu o criza internationala care implica utilizarea fortei, Consiliul de Securitate nu a putut dect sa recomande statelor membre sa plaseze fortele destinate apararii Coreei de Sud la dispozitia unui comandament unificat sub autoritatea ONU. n fata lipsei de entuziasm, contingentul a fost compus (80%) din trupe americane sub comanda SUA. Astazi nimic nu pare mai natural dect ca americanii sa fie prezenti peste tot n linia nti. Iar atunci cnd lucrurile merg prost, poti sa-i mai si tratezi de sus: au devenit pompierii piromani. n 1945, cnd nu existau arme nucleare si cnd statele membre se angajasera sa constituie o forta militara de urgenta aflata la dispozitia ONU era rezonabil sa interpretezi norma de la articolul 51 privind legitima aparare ca fiind aplicabila doar unui atac aflat n desfasurare. Cu alte cuvinte, un stat se afla n legitima aparare doar atunci cnd atacul era prezent nu nsa si atunci cnd atacul era doar prezumat. Aceasta interpretare reprezinta astazi dogma juridica de baza a contestatarilor politicii americane. n viziunea lui Chomsky et alii, un stat care are motive sa se simta amenintat cu un atac nuclear sau cu orice alt tip de munitie de distrugere n masa este constrns de dreptul international sa astepte stoic ca mai nti atacul sa se produca si abia apoi devine liber sa reactioneze. Cu alte cuvinte, i se pretinde statului sa-si asume comportamente sinucigase bazate pe interpretarea textuala a articolului 51 din Carta. Din fericire, n 1969, dreptul international a reusit sa normeze interpretarea tratatelor si sa stabileasca cu acea ocazie ca prima conditie a unei interpretari juridice valabile este ca rezultatul ei sa fie rezonabil. Un tratat care si propune sa instituie un sistem de securitate colectiva trebuie sa fie aplicat

integral. Desuetudinea sistemului prevazut la articolele 43-47 din Carta a restituit statelor membre libertatea de a califica singure pericolele la care snt expuse si de a actiona n consecinta. La 11 septembrie 2001, Statele Unite au fost confruntate cu un tip de razboi pe care Carta nu l-a imaginat, declansat de o entitate care nu este un stat ci un grup terorist organizat transnational. Un inamic a carui raspundere internationala nu putea fi angajata conform dreptului international si care trebuia urmarit pe teritoriile nationale care i serveau drept baza pentru operatiuni. Acest inamic supralicita nsa impermeabilitatea statelor care l sustineau. Ca orice drept care si are originea n Carta ONU, inviolabilitatea statului nu poate fi conceputa ca un drept absolut. Orice drept valoreaza atta timp ct exercitiul sau este legal. Nici un sistem juridic nu protejeaza abuzul de drept. Orice stat care tolereaza pe teritoriul sau national organizatii teroriste se poate astepta la represalii. Nu a existat asadar niciodata un veritabil obstacol juridic pentru actiunile Statelor Unite cu titlu de legitima aparare. Hegemon sau furnizor de bunuri publice internationale? Actualul sistem international a fost conceput ca un sistem de securitate colectiva derivat din cel pe care tot Statele Unite l proiectasera la finele Primului Razboi Mondial. Un sistem care s-a dorit mai perfectionat si care parea n 1945 mult mai fiabil. Scopul primar al sistemului era acela de a reduce la minimum riscul unui nou razboi general. Sistemul trebuia sa functioneze ca un sistem multilateral, bazat n principal pe actiunea colectiva a celor cinci mari puteri, cele care si-au definit n interiorul lui statutul de membri cu competente speciale. nsa atunci cnd diferenta ideologica s-a transformat n razboi rece actiunea colectiva a fost blocata, iar securitatea a fost mentinuta printr-un sistem de echilibru de putere bipolar. Acest sistem bipolar a devenit credibil si stabil odata cu aparitia armelor nucleare. Prezenta unor capacitati nucleare comparabile mpiedica cele doua supraputeri sa poata visa la un succes militar obtinut printr-o confruntare directa. Cu alte cuvinte, nici o supraputere nu era capabila sa obtina un avantaj strategic decisiv printr-o prima lovitura nucleara. Acest echilibru a fost unul neobisnuit de stabil. n timpul Razboiului Rece fiecare dintre cele doua mari puteri era hegemon n propria sfera de influenta (Rusia era concomitent imperiala nauntrul frontierelor Uniunii). Fiecare poseda primatul n termeni de putere militara, asigura conducerea grupului si un control relativ n sistemele integrate de aparare Organizatia Atlanticului de Nord si Organizatia Tratatului de la Varsovia. Colapsul fostului URSS a fost un eveniment neasteptat. Principala problema de securitate nu a fost aceea ca America a ramas fara un competitor politic, ci aceea ca o parte din lume devenise brusc instabila. America, obisnuita cu ideea ca este umbrela de vreme rea a Europei Occidentale, s-a trezit pe neasteptate transformata n umbrela lumii. Probabil ca lumea de dupa 1985 a devenit o lume mai buna, nsa a devenit si mult mai complicata si infinit mai periculoasa. n epoca Razboiului Rece, Statele Unite erau pregatite sa faca fata oricarui tip de razboi simetric. Scenariul cel mai probabil viza un adversar puternic, ale carui reactii erau deja previzibile. Fosta URSS era un concurent rational n relatia de securitate, cu care n domenii limitate se putea chiar si coopera. Dupa 1989, SUA si aliatii sai occidentali au devenit, n mod paradoxal, quasi-prizonierii sistemului international pe care l-au creat. Au dobndit n schimb libertatea de a furniza principalele bunuri publice internationale unui spectru mai larg de state. Pentru ca cei doi

mari competitori, Rusia si China, au aderat la economia de piata si la un set considerabil de valori care prin simpla lor aderare au devenit valori globale. America si partenerii sai snt obligati sa finanteze ONU, o organizatie al carei organ plenar (Adunarea Generala) a devenit astazi, practic, un forum antiamerican. Trebuie sa asigure sumele necesare Fondului Monetar International (responsabil de stabilitatea sistemului financiar global) si un capital optim pentru Banca Mondiala (entitatea care sustine programele de dezvoltare ale natiunilor). Trebuie sa sustina si bugetele unui lung sir de institut ii specializate ale ONU si ale unei pleiade de organizat ii universale sau regionale implicate n diverse activitati de tip international. Statele Unite snt nevoite sa asigure respectarea celui mai important tratat pentru relatia de securitate, Tratatul pentru neproliferarea armelor nucleare din 1968. America este moralmente obligata sa furnizeze primul ajutor n cazul marilor catastrofe naturale si ajutorul curent destinat statelor cele mai sarace si, mai ales, trebuie sa asigure prosperitatea propriului popor si sa-l convinga ca stabilitatea si prosperitatea lumii reprezinta interesul american. Sigur, ar fi fost ideal ca dupa 1989 cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate sa-si coordoneze eforturile pentru a construi un sistem de securitate colectiva credibil. Eforturile s-au consumat ntr-un consens izolat, n operatiunea internationala cunoscuta sub numele de Razboiul din Golf. Ce se asteapta de fapt de la America? Sa actioneze, daca se poate singura, pentru a mentine ordinea internationala. Dar sa accepte n acelasi timp veto-ul discretionar al Rusiei si/sau al Chinei n Consiliul de Securitate. Nimic mai natural dect ca americanii sa actioneze ori de cte ori e nevoie pentru ca snt, nu-i asa, singurul stat capabil sa deplaseze forte n orice zona de turbulent e. Si mai snt obligati sa actioneze pentru ca reprezinta singurul stat capabil sa finanteze un razboi la mare departare de propriile frontiere. Iar veto-ul trebuie sa-l accepte resemnati, pentru ca altfel antiamericanii vor mobiliza opinia publica internationala. Rezistenta politica la unilateralismul american a celorlalte mari puteri aflate n competitie este si va mai ramne un timp o simpla rezistenta de fatada. Competitorii snt multumiti sa vada Statele Unite angajate n imense cheltuieli militare si n operatiuni care atrag de regula costuri multiple, convinsi ca erodarea capacitat ii lor este inerenta. Tactica este cunoscuta sub numele de tactica pasagerului clandestin: sa profiti de stabilitate si de cresterea economica generala fara sa platesti nici un pret si, daca se poate, sa administrezi transportatorului costuri morale cu ajutorul opiniei publice. Desigur ca opinia publica internationala nu banuieste ca n realitate legitimarea unei actiuni prin ONU reprezinta doar acordul Rusiei si al Chinei. America actioneaza unilateral ori de cte ori exista certitudinea unui veto al Rusiei sau al Chinei si care i-ar face initiativa inutila. Asa s-a ntmplat n criza din Kosovo, asa s-a ntmplat n criza din Irak. Ce i deranjeaza cel mai mult pe competitori si, mai nou, pe ctiva dintre aliati n comportamentul Americii? Faptul ca, n ciuda costurilor administrate, puterea militara americana creste si nca pe un teren de stabilitate economica interna. Daca securitatea planetei a fost abandonata n responsabilitatea Americii, cum s-ar putea achita SUA de aceasta sarcina enorma altfel dect marindu-si permanent capacitatile militare? Statele Unite nu mai au n prezent nici un motiv sa mai spere ca eforturile lor internationale se vor capitaliza vreodata n simpatia celorlalti si trebuie sa spere doar ca vor supravietui mpreuna cu sistemul pe care l-au creat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial numai daca vor putea domina cursa

narmarilor de o asemenea maniera nct sa descurajeze definitiv toti competitorii. Dupa parerea mea, America nu mai are n acest moment nici o alta optiune disponibila. Ce este de fapt antiamericanismul? Probabil ca traim ntr-o lume pe care, cum spunea cineva, trebuie sa o simplificam n mod drastic daca vrem sa o ntelegem3. Ce ne facem nsa cnd imaginea simplificata ajunge caricatura ntregului? Ca numerosi antiamericani de profesie, Noam Chomsky nu este un misionar. Nu urmareste sa converteasca lumea la antiamericanism. El face oficiul unui preot care repeta publicului sau, deja cstigat, interpretari ale faptelor pe care acesta le acceptase ceva mai demult. Din cnd n cnd discursul este pigmentat cu cte un aggiornamento si cu cte o mica profetie. Antiamericanismul este o flacara care trebuie ntretinuta. Nu cred totusi ca stilul lui Chomsky prinde foarte bine la europeni. El pare mai curnd conceput pentru seminariile celulelor Al-Qaeda. Noam Chomsky stie, se pare, ca antiamericanismul, indiferent daca este american, european sau african, functioneaza cu redundanta ritualului. Iar daca functioneaza, s-ar putea ca mai devreme sau mai trziu sa devina si eficient. Ceva mai apropiat de noi, motiv legitim de preocupare, este antiamericanismul european. Cred ca europenii care astazi se distanteaza de America si-au ales destul de prost momentul. Europenii continentali viseaza la o autonomie n materie de securitate pe care snt foarte departe sa o atinga si par la fel de incapabili sa detecteze pericolele cum erau si n perioadele care au precedat celor doua razboaie generale. Poate ca europenii ar trebui sa nteleaga n primul rnd un adevar extrem de simplu: ca putere militara America este mai putin dependenta ca oricnd de aliatii sai4. Si sa nu-si imagineze ca se poate trage un profit disproportionat din faptul ca America nu poate reusi singura sa rezolve cu adevarat nici o criza.5America nu le-a cerut niciodata europenilor sa fie n linia nti si nici nu-i poate invita la deliberari n transee. America are nevoie n primul rnd de ncredere, de solidaritate si de ajutor n reconstruct ia democratica a zonelor eliberate de regimurile teroriste. Daca ramn reticenti, europenii vor contribui la erodarea capacitatii americane de actiune si asta, pe termen lung, se va ntoarce mpotriva lor. Cei care vorbesc despre retragerea trupelor noastre din Irak se nscriu, voluntar sau involuntar, pe acest parcurs. Snt, n general, oameni care nu au reusit sa simplifice lumea ndeajuns pentru ca sa poata mai apoi sa o nteleaga. Pentru a ncheia, o voi face simetric, cu un alt citat dintr-un intelectual sud-american (Carlos Rangel) care a nteles esenta antiamericanismului dintro parte a lumii: pentru latino-americani este un scandal insuportabil ca o mna de anglosaxoni, veniti n emisfera mult mai trziu dect spaniolii si ntr-o clima de-o asprime care ar fi trebuit sa-i decimeze n cteva saptamni, sa fi devenit prima putere a lumii. Ar fi nevoie de o improbabila autoanalizare profunda pentru ca latino-americanii sa ajunga sa nteleaga temeiurile adnci ale acestui contrast. Iata de ce, cu toate ca stie foarte bine ca spune un neadevar, fiecare lider politic, fiecare intelectual latino-american se simte obligat sa afirme sus si tare ca tot raul din societatea noastra provine de la imperialismul nord-american.6 1 Noam Chomsky, Hegemonie sau supravietuire. America n cautarea dominatiei globale, Antet, an neprecizat, 254 pp., pret 196.000 lei. (Hegemony or Survival. Americas Quest for Global Dominance, 2003, editura si locul aparitiei neprecizate).

2 v. Jean-Franois Revel, Obsesia antiamericana, Humanitas, 2004. Cartea lui Revel este o carte antidot la varii specii de antiamericanism, n special la cel european. Din pacate, nu s-a bucurat la noi de atentia pe care probabil o merita. 3 v. David I. Kertzer, Ritual, politica si putere, Univers, Bucuresti, 2004, p. 14. 4 v. Andrew Moravcsik, Striking a New Transatlantic Bargain, Foreign Affairs, iulie/august 2003. 5 v. Joseph S. Nye jr., Il paradosso del potere americano. Perch lunica superpotenza non pu pi agire da sola, Einaudi, 2002. 6 Citat de Jean-Franois Revel, cit., pp. 90-91. n epoca Razboiului Rece, Statele Unite erau pregatite sa faca fata oricarui tip de razboi simetric. Scenariul cel mai probabil viza un adversar puternic, ale carui reactii erau deja previzibile. Fosta URSS era un concurent rational n relatia de securitate, cu care n domenii limitate se putea chiar si coopera. Dupa 1989, SUA si aliatii sai occidentali au devenit, n mod paradoxal, quasi-prizonierii sistemului international pe care l-au creat.