Sunteți pe pagina 1din 5

Caramile nearse se realizeaza in variate modalitati: de la argila cu paie puse in tipare de lemn pt a lua forma si uscate la soare (denumite

chirpici) pina la argila presata in forme. Masina de presat caramizi a fost inventata in 1789 de carte arhitectul francez Francois Cointeraux. De atunci s-au dezvoltat diferite tipuri de astfel de masini. Cea mai mare raspindire, motivata de tehnica simpla si costurile mici de productie, a dobindit-o in Columbia presa manuala inventata de inginerul cilian Ramirez in 1952. De asemenea in Paraguay s-a dezvoltat o presa care putea sa produca prin presare 3 caramizi simultan. Presele manuale necesita o presiune de 0,5-2,5 N/mm2 ceea ce implica intre 3 si 5 persoane pentru o productie optima. Presele hidraulice, ca de exemplu cea produsa in Anglia (BREPACK) actioneaza cu o presiune de 10N/mm2, dar costurile de productie sint aproape triple. In ciuda mecanizarii, cu astfel de aparate se pot produce 150 pina la 200 de caramizi pe zi si persoana. Presele moderne automate pot produce de la 1500 la 4000 de bucati in 8 ore, dar necesita costuri de investitie, intretinere si reparatie mari. Pe linga presa sint necesare si aparate de amestecat argila pentru a uniformiza compozitia. Avantajul presei mecanice este acela ca se prelucreaza argila la umiditatea solului si rezulta prin presare caramizi care se pot direct pune in opera. Dezavantajul este acela ca de cele mai multe ori amestecul folosit necesita sabilizare cu ciment pentru a atinge o rezistenta la compresiune satisfacatoare, deoarece in urma presarii continutul de apa este foarte redus iar calitatile de liant ale lutului nu se activeaza complet in aceste conditii. Caramizile presate au o rezistenta semnificativ mai mica decit chirpiciul (pus manual in forme si nepresat) Caramizile cu continut ridicat de argila (>25% lut si <25% nisip) dobindesc rezistenta optima prin ardere. Daca se zidesc nearse se contracta puternic, produc fisuri in zid. Pastreaza umiditate ridicata in perete timp mai indelungat dupa punerea in opera. Necesita protectie atenta si corecta impotriva ploii.Caramizile realizate manual cu continut de argila scazut (<15% argila si >60% nisip) nu produc fisuri semnificative prin uscare. In principiu, caramizile nearse este necesar sa contina suficient nisip grauntos si exact atita argila cit la uscare sa devina suficient de poroase incit sa reziste la inghet, sa aiba duritate suficienta impotriva eroziunii si o rezistenta mare la compresiune. Caramizile nearse se pun in opera cu mortar de argila sau mortar de var. Nu se recomanda folosirea mortarului de ciment sau de ciment cu var deaorece nu sint elastice. Mortarul se recomanda in strat subtire, caramizile absorbind repede umiditatea. Pentru a nu aparea fisuri in rostui la uscare, se recomanda ca mortarul sa aiba un continut mai ridicat de nisip cu granulatie mare. Cantitatea de 10% argila din mortar este satisfacatoare. Suprafetele de zidarie nearse se pot finisa usor. Se poate obtine o suprafata aparenta prin prelucarea rosturilor sau se pot tencui. Se recomanda ca tenuielile aplicate sa fie subtiri (1-4mm) pentru a pastra calitatile de permeabilitate la umezeala ale zidariei.

Ca materiale de constructie pamantul se foloseste in tehnici si scopuri foarte variate si se adapteaza functiunii dorite. Utilizarile acestuia se intilneste cel mai frecvent pentru realizarea elementelor de constructie verticale, aducind in discutie capacitatile portante ale acestora. Pamintul ca material portant este poate cel mai controversat subiect. Nu mai are incredere nimeni in asa o rezolvare constructiva cita vreme exista caramida si beton, decit daca in zona nu exista altceva la indemina, sau traditia este inca mai puternica decit moda. Ca material portant se utilizeaza ca si caramida nearsa (adobe) - forma probabil cea mai raspindita - sau ca pamint presat. Aceasta ultima varianta este cea mai spectaculoasa estetic, daca este pusa in opera corespunzator. Un perete din pamint presat executat ingrijit (nu neaparat cu cunostinte sau pregatire deosebite) poate deveni o prezenta impresionanta in cadrul unui spatiu, poate fi gindit chiar ca un obiect de reglare a climei interioare cu calitati estetice in acelasi timp. Pamintul ca material de umplutura este as spune cel mai raspindit la noi in tara. Structuri de lemn, impletituri de nuiele sau chiar constructii de birne se inchid cu o compozitie de pamint cu paie sau alte adaosuri care scad densitatea amestecului si cresc capacitatile termoizolante. In acest sens pamintul ca material termoizolant este un aspect care a devenit in anumite tari din lume aproape o industrie. Se fabrica panouri din argila cu adaosuri naturale (paie, fibra naturale, zgura, rumegus etc) in diferite forme, grosimi si alcatuiri care au rol de inchideri termoizolante. Recent am fost intrebata cum recomand termoizolarea unei locuinte vechi (cu pereti din zidarie de bolovani de riu), ce grosime de polistiren ar fi necesara. Am fost impotriva folosirii polistirenului, si am recomandat tenucuieli de pamint. Recunosc insa ca un calcul termotehnic pentru acest material nu as stii sa fac. Pamintul ca finisaj in special de interior are, asa cum am remarcat la conferitna de la Berlin, o raspindire impresionanta. Se foloseste pe aproape orice structura (caramida arsa, beton, gips carton) si este o alternativa la cresterea alarmanta a alergiilor, astmului si altor imbolnaviri respiratorii in cadrul populatiei. Tencuielile de pamint permit o mare varietate de expresie atit ca textura cit si coloristic si imbunatatesc climatul spatiului (regleaza umiditatea). Realizarea lor insa presupune experienta, deoarece compozitia de argila cu nisip poate foarte usor crapa in momentul uscarii. Adaosurile care se folosesc (fire de par de cal sau armatura din tesaturi de in de ex) impiedica fisurarea suprafetelor. Astfel de finisaje au avantajul ca pot fi foarte usor reparate (cu un pic de apa si argila). Paianta este un tip constructiv traditional care imbina echilibrat o structura portanta din lemn cu inchideri elastice din argila de constructie amestecata cu paie pe un suport din impletitura de nuiele. Traditional argila folosita in acest tip de constructii se incadreaza in categoria argilelor "usoare", neavind rol structural, ci doar rol de inchidere si termoizolant. Impletitura de nuiele de salcie cu grosimi de 1 pina la 2 cm se "bulgarete" pe ambele parti si apoi se tencuieste. Argila usoara cu paie este un amestec de paie si argila, a carei densitate bruta este mai mica ca 1200 kg/mc. Ce fel de paie se foloseste pentru aceasta este discutabil. Unii autori recomanda paiele de secara, altii paiele de griu sau ovaz. Pentru tencuieli din argila sint preferate paiele de orz, pentru ca sint mai moi. Mai important decit tipul de paie este structura tulpinii. Un cistig pentru cresterea capacitatii termoizolante este folosirea paielor subtiri cu tulpini rezistente, care nu se strivesc. Paiele trebuie sa fie uscate si sa nu miroasa a mucegai. Lungimea paielor nu trebuie sa fie mai mare decit grosimea elementului de contructie. (Constructii din pamant prof. Gernot Minke) Amestecul de paie cu argila de poate realiza in 2 moduri: stropirea paielor cu argila (in stare fluida), sau scufundarea paielor intr-o baie de argila lichida. In primul procedeu se toarna argila peste paie si se amesteca pina tulpinile de paie sint bine acoperite de amestecul argilos, lucru usor de controlat optic. In cel de-al doilea procedeu se amesteca paiele cu gunoi de grajd intr-o baie de

argila, prin calcare cu picioarele - traditional. In literatura veche se recomanda ca amestecul sa fie lasat de la 6 pina la 24 de ore astfel incit paiele sa "traga" - paiele absorb umiditate si se inmoaie. Prin aceasta paiele devin mai maleabile, iar argila mai lipicioasa. Totusi in ziua de azi paiele au peretii tulpinilor mai subtiri si pot fi usor prelucrate imediat dupa ce se umezesc. O determinare precisa a compozitiei amestecului nu este posibila, deoarece aceasta depinde nu numai de variatia densitatii in stare bruta sau uscata, ci si de tipul de paie, modul de asezare, de lungime ca si de modul de pregatire ale amestecului. Uscarea unui perete de 14-18 cm dureaza intre 2 si 6 luni. Cu cit amestecul contine mai multa fibra si lut cu atit timpul de uscare este mai lung.

In procedeul argilei amestecata cu paie se atrage atentia asupra citorva probleme care pot aparea: - este posibil ca dupa numai citeva zile sa apara mucegai si sa se formeze chiar din timpul constructiei miros puternic, iar in cazuri extreme sa apara alergii la oameni cauzate de mucegai si ciuperci. De aceea trebuie avut grija ca toate partile de constructie sa fie bine ventilate, iar inchiderile de argila cu paie sa se usuce cit mai repede cu putinta. - este posibil ca un amestec cu denistate prea mica folosit in pereti cu grosimi mai mari ca 25 cm sa apara complet uscat pe dinafara, dar la interior chiar si dupa luni de la executie sa ramina umed si sa putezeasca paiele. - a uscare peretilor amestecul de argila cu paie se contracta astfel incit apar fisuri la marginile panoului de umplutura. In acele locuri exista pericol de formare de punti termice si de infiltratii de apa sau formare de condens. Aceste fisuri pot fi impiedicate prin folosirea in amestec si a diverse adaosuri minerale poroase. Problema mirosului este una din cauzele cele mai mari pentru care lumea refuza acest tip de inchidere la o structura de lemn. Fisurile aparute la uscare sint de asemenea un considerent estetic care conduce la respingerea tehnicii. Acestea se pot totusi evita si controla, cu un minim de cunostinte, prin practica si atentie la executie. Acestor dezavantaje li se adauga citeva avantaje majore pe care membrii Arhiterra sint sigura ca le pun pe prim plan: constructie ecologica cu tot ceea ce implica aceasta notiune (termoizolatie eficienta, consum redus de energie, material natural si reciclabil, aspect si ambianta placuta confortabila, etc) Argila compactata cu maiul nu este o tehnica foarte raspindita in Romania, ea este insa foarte asemenatoare cu cea a betonului, folosind multe din metodele de testare ale acestuia. Ca material de constructie a rgila compactata cu maiul este de regula un amestec din argila pentru constructii, adaosuri minerale (nisip, pietris, balast) si eventual alte adaosuri, ca de exemplu paie. In functie de capacitatea de priza, argila pentru constructii trebuie sa fie clasificata ca fiind putin slaba (argilele se clasifica in 4 categorii functie de continutul de lut: foarte grasa 280-360g/cm2, grasa 200-280g/cm2, aprope grasa 110-200g/cm2, slaba 80110g/cm2, foarte slaba 50-80g/cm2) Adaosurile minerale (nisip, pietris) au rol de a subtia argila prea grasa astfel incit impiedica contactiile mari la uscare si deci formarea fisurilor. Adaosurile minerale potrivite sint pietrisul sau criblura, dar si materialele de reciclare din resturi de zidarie sau beton. In mod ideal, cele mai potrivite sint sparturile de materilae cu muchii vii si suprafata rugoasa. Prin aceste suprafete se asigura o priza mai buna si rapida cu argila, ceea ce duce la o mai mare rezistenta in comparatie cu piatra lucioasa sau rotunda (pietris). Aceasta este una din diferentele fata de tehnica betonului

unde geometria granulelor nu are o importanta prea mare. Adaosurile organice au acelasi rol de subtiere a argilei, micsorind contractiile la uscare si maresc putin rezistenta la intindere . Se pot folosi ramuri subtiri, fin ace de pin si brad, fibre de cocos, bambus, ca si par de animale sau om, coji de orez sau cereale, straifuri de hirtie sau rumegus. Alegerea tipului de adaos organic depinde de latura estetica: paiele sau adaosurile cu dimensiuni mari ramin vizibile pe suprafata peretelui, pe cind fibrele nu se observa. In zona Alexandriei si Craiovei exista o tehnica similara folosita indeosebi la cosare, in care peretii se realizeaza din argila cu spartura de caramida sau piatra, compactata intr-u cofraj. Prezenta acestei tehnici este posibil de explicat prin lipsa lemnului in zone de cimpie si lunca. Din pacate calitatea executiei, asa cum am observat-o la 2 case este foarte slaba. Comparativ cu constructie de tip paianta, unde structura portanta este din lemn si umplutura dinlipitura problemele constructive sint diferite. Calitatea materilalului (amestecul de argila) este evident decisiva pentru o buna executie, dar mai mult decit atit modul de punere in opera cere un minim de cunostinte: pentru prevenirea fisurilor datorate uscarii intre straturile succesive de pamint compactat, pentru realizarea colturilor cladirii, pentru protectia la ploaie si apa infiltrata din sol, la realizarea golurilor. Vorbind de o tehnica folosita in sudul tarii este evident ca ea trebuie inainte de toate sa aiba un comportament adecvat la seisme. Acesta este legat in primul rind de calitatea materialului si rezistenta lui la anumite solicitari. Faptul ca in majoritatea cazurilor materialul de constructie este preparat in situ (caracteristica importanta si incurajata in arhitectura ecologica) face ca asigurarea calitatii sa fie foarte dificila. Recomandarea specialistilor si normelor germane este ca in cazul unui amestec in situ sa se realizeze masuratori pentru de densitate, rezistenta la compresiune si contractia la uscare la fiecare 10m3 de material pus in opera. (bibliografie consultata: "Stampflehm - Renaissance einer alter Techink" de Silke Krueger)
Last Updated ( Mar 08, 2009 at 06:09 PM )

Unele materiale moderne nu stim cum imbatrinesc, pentru ca sint prea recent introduse in constructii. Despre altele stim foarte bine ca dupa 10-15 ani, unele mult mai repede, se degradeaza si trebuiesc reparate sau inlocuite. Materialele folosite sint apreciate calitativ superioare atita vreme nu-si schimba deloc aspectul. Procesul de imbatrinire al unei constructii este un lucru care nu mai conteaza atit de mult in proiectarea de astazi. Ceea ce se degradeaza sa inlocuieste, ceea ce se demodeaza se schimba. Conceptul de casa facuta pentru generatii a disparut. In cazul materialelor de argila procesul de imbatrinire este de fapt un proces benefic, l-am putea numi maturizare.El datoreaza procesului de eroziune in contact cu ploaie, vint, soare si este in fond o transformare naturala si fireasca a pamintului. Actiunea prelungita a vintului si apei de ploaie, spala si slabeste rezistenta unui perete de argila, dar acest fapt poate fi controlat prin modul de realizare - alternind rinduri de piatra sau caraminzi intr-un perete de pamint compactat, sau modul traditional "cu palarie si cizme" (cu o streasina lata si soclu

inalt). Astfel in limite calculabile procesul de eroziune poate deveni un element de plastica arhitecturala. Argila nearsa folosita la exterior nu-si pierde culoarea in timp. Sub actiunea vintului si a apei culoare suprafetele se reimprospateaza, se curata particulele de praf. In functie de lumina si soare particulele de argila pot varia coloristica, dar culoarea nu se estompeaza. Practica arata, ca puterea coloristica a materialelor naturale devine in timp mai mare. Prin diferitele componente de culoare ale particulelor minerale dezvolta in prezenta luminii si a reflectiilor solare o putere mai mare de exprimare a luminii. (citat din cartea sus mentionata) Imbatrinirea argilei este in fond o evolutie naturala a materialului de a reactiona viu la factorii de mediu.