Sunteți pe pagina 1din 3

Simbolismul românesc

Apărut în a doua jumătate a secolului al XIX­lea, ca o reacţie antiparnasiană, 
simbolismul constituie un curent de circulaţie universală care se dezvoltă în Franţa 
într­un climat de dezamăgire şi de neîncredere în viitor, stare care poate fi definita ca 
un nou  mal du sciele. In scurta vreme, mişcarea capătă o amploare europeana, 
răspândindu­se in Belgia, Rusia, Italia, România etc.
Simbolismul românesc  este un fenomen literar aproape sincron cu cel 
european, apărând într­o perioadă în care literatura noastră se pătrunsese deja de 
spiritul modernităţii.
S remarcă climatul vitreg în care apare aceste curent: simboliştii, susţinătorii 
doctrinei Contemporanului si sămănătoriştii privesc cu  neîncredere această mişcare 
în spaţiul poeziei.
Autohtonizat, simbolismul românesc se dezvoltă ca o formă de negare a 
lirismului epigonic, eminescian, dar şi asimilând parnasianismul. Apariţia sa în 
mediul mic burghez, în climatul de provincie îşi găseşte explicaţia în spiritul de 
frondă la adresa societăţii.
În evoluţia acestui curent s­au manifestat mai multe etape şi direcţii. Curentul 
cunoaşte iniţial un moment al tatonărilor legat de activitate de teoretician a lui 
Alexandru Macedonsky, care în 1880 fondează revista Literatorul, ea va găzdui cele 
mai importante articole privitoare la poezia modernă. Dintre acestea fac parte:
− Arta versurilor

− Despre logica poeziei (1880)

− Poezia viitorului (1892)

În Poezia viitorului,  noua lirică este definită ca ”muzică şi imagine”,
versificarea neidentificându­se cu poezia. Subliniind că logica poeziei este  ”însuşi 
absurdul”, Macedonsky reacţionează la una dintre cele mai evidente tare ale liricii 
româneşti a acelui moment, prozaismul, afirmând: ”orice săritură, oricât de iraţională 
ar fi, este permisă adevăratei poezii. Ceea ce nu i se iartă este tocmai prozaismul, 
adică logica.” El discută şi noţiunea de instrumentalism, considerându­l o formă de 
simbolism în care ”sunetele joacă rolul imaginilor”
Ca poet, Macedonsky este doar parţial simbolist, nuanţele dominante ale 
creaţiei sale fiind romantismul (în ciclul Nopţilor) sau parnasianismul (în Poema 
rondelurilor) . Dintre elementele simboliste pe care le cultivă cu insistenţă se 
remarcă tehnica refrenului, preferinţa pentru sugestia cromatică şi pietrele preţioase 
sau motivul evadării în ţinuturi exotice.
Un alt teoretician al curentului este Ovid Densusianu care, în revista, ”Viaţa 
nouă”, elogiază poezia citadină în care vede expresia dezlănţuirii energiei metropolei. 
Stările specific simboliste nu­l atrag în mod special, de aceea direcţia iniţiată de el a 
fost catalogată drept ”pseudosimbolistă”.
Între poeţii simbolişti, un loc aparte ocupă Ştefan Petică, în a cărui operă se 
resimte influenţa eminesciană (poezii ca Fecioara în Alb) şi Dimitrie Anghel, cu o 
evidentă preferinţă pentru simbolurile florale (volumele În gădină  şi Fantazii). 
Mircea Demetriade, Traian Demetrescu, Iulie Cezar Săvescu sunt mai apropiaţi de 
simbolismul francez. Respingerea prozaismului, înclinaţia spre stări sufleteşti 
nedefinite, predilecţia spre anumite teme şi motive construiesc un profil comun 
acestor poeţi.
 Ca tipologie a eului liric, ei se pot caracteriza ca produs al unei sensibilităţi 
citadine, moderne, decadente. Sunt dominaţi fie de spleen, fie de plictis existenţial. 
Decepţia, dezamăgirea, repulsia faţă de realitate sunt evidente în poezia lor. Ca 
variantă de atitudine, există şi aceea a revoltei, a gestului dinamitard.
Poet al romanţelor, al atitudinii grandilocvente, al emfazei şi ironiei, Ion 
Minulescu propune un limbaj poetic neologic, cu preferinţe evidente pentru sonorităţi 
rare (Într­un bazar sentimental). Este poetul dorinţei de evadare în timp şi spaţiu, al 
tristeţi mascate sub vălul autoironiei (Romanţa celor trei corăbii, Romanţa cheii).
Trecerea de la simbolism la poezia modernă interbelică se realizează prin 
George Bacovia, un poet considerat de unii o expresie integrală a simbolismului 
românesc, iar de alţii un poet imposibil de încadrat într­un curent literar. În volumele 
sale, Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi... 1930, Comedii în fond (1936) 
apar multe din temele şi motivele simboliste (târgul provincial, peisajul dezolant, 
starea de nevroză, moartea continuă, iubirea agonică, spleenul, ploaia, plumbul, 
muzica lui Chopin, corbii), dar şi evidente influenţe ale unor poeţi simbolişti 
(Baudelaire, J. Laforgue, T. Corbiere etc.)
În litaratura noastră, simbolismul înseamnă deschiderea programatică spre 
modernitate şi trecerea de la rural la citadin, mişcare atât de necesară sincronizării 
poeziei noastre cu spiritul secolului XX.
BIBLIOGRAFIE: Bote Lidia, Simbolismul românesc, E.P.L,. Bucureşti, 1966; 
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II­a, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.
O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, 
care se si declara primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc 
multe motive simboliste: fascinatia tinuturilor indepartate („La polul nord” ­; I. C. 
Savescu), prezenta instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetitiile in 
scopuri muzicale, etc.
O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei „Viata noua”, condusa 
de Ovid Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la 
largirea sferei curentului prin aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa 
cum este revista lui Ion Minulescu ­; „Revista celorlalti”, care prin articolul­program 
„Aprindeti tortele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” in poezie. In poezie, Minulescu a 
cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de 
tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a 
lait­motivelor in scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa 
dezvolta toate temele si motivele majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi 
indepartate, exotice („Romanta celor trei corabii”, „Romanta celor trei galere”), 
descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta unor 
topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta 
unor termeni livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).
Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, 
poetul cel mai reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de 
majoritatea poetilor simbolisti, fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se 
situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca ceea ce intentioneaza el sa 
sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate, 
sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de 
galben, si al negrului ­; culoare a claustrarii, vecina cu moartea, Bacovia a realizat 
ventilare deliberata a peisajului, in functie de trairile interioare. Prin cultivarea unor 
stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul esteticii simboliste, 
apropiindu­se de poezia moderna a secolului XX.