Neingradirea dreptului la munca fi libertatea muncii Art.23 pct.

l din Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite in anul 1848, proclama ca orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a profesiei i a felului muncii, la conditii echitabile i satisfacatoare de prestare a acestei munci. Conform art. 6 pct.l din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale i culturale, adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezolutia 2200 A (XXI), dreptul la munca cuprinde dreptul pe care il are orice persoana de a-i catiga existenta printr-o munca liber aleasa sau acceptata. Libertatea muncii este garantata prin Constitute. Orice persoana este libera la alegerea locului de munca i a profesiei, meseriei sau activitatii pe care urmeaza sa presteze. Nimeni nu poate fi obligat sa munceasca sau sa nu munceasca pe toata durata vietii sale intr-un anumit loc de munca sau mtr-o anumita profesie, oricare ar fi aceasta. In conformitate cu art. 1 par.2 din Carta Sociala Europeana Revizuita statul se angajeaza sa protejeze de maniera eficienta dreptul lucratorului de a-i cajtiga existenta printr-o munca liber mtreprinsa. In acest scop statul este obligat: sa lichideze toate obstacolele juridice, ce impiedica accesul femeilor la unele categorii de profesiuni muncitorejti; sa aprobe norme legislative ce ar interzice discriminarea Tntre barbati i femei in sfera muncii; sa recunoasca nul i nevalabil orice punct al contractului colectiv de munca ori contractului individual de munca ce contravine principiului egalitatii; sa interzica disponibilizarea persoanelor care se pronunta pentru egalitate, iar in caz de concediere, reintegrarea acestora trebuie sa devina regula; sa prevada interdictia discriminarii din alte motive (sindicate, preferintele intemeiate pe apartenenta nationala sau origine sociala, religie, convingeri politice). Conventia OIM Nr.lll din 25 iunie 1958 definete ocuparea fortei de munca i exercitarea profesiei ca fiind accesul la pregatirea profesionala , la ocuparea fortei de munca i la exercitarea diferitelor profesii, precum si conditiile de ocupare a fortei de munca. Potrivit art.3 din Conventie statul este obligat: sa se straduiasca sa obtina colaborarea organizatiilor celor care angajeaza i a organizatiilor lucratorilor, precum i a altor organisme competente, pentru a nu accepta i aplica discriminarea in domeniul ocuparii, fortei de munca i exercitarii profesiei; sa adopte legi i sa incurajeze programe de educare capabile sa asigure acceptarea i aplicarea acestei politici; sa abroge orice dispozitie legislativa si sa modifice orice dispozitie sau practica administrativa care este incompatibila cu politica mentionata; sa urmeze aceasta politica in ceea ce priveste ocupatiile supuse controlului direct al unei autoritati nafionale; sa asigure aplicarea acestei politici in activitatea serviciilor de orientare profesionala, de pregatire profesionala i de plasare, supuse controlului unei autoritati nationale.

Notiune. Clasificarea izvoarelor Izvoarele dreptului muncii sunt acele acte normative care reglementeaza raporturile juridice de munca, inclusiv raporturile juridice grefate pe raporturi de munca ( cele privind pregatirea profesionala, organizarea i protectia muncii, sindicatele, patronatul, jurisdictia muncii). Din punct de vedere material, actele normative se definesc ca reguli abstracte: ele sunt formulate vizand situatii tipice enuntate in abstracto. Acest caracter este legat de generalitatea actelor normative; ele sunt destinate sa reglementeze nu un caz particular, ci serie de cazuri asemanatoare. Totodata, actele normative au caracter permanent, adica se aplica fara incetare, de la data intrarii in vigoare pana la abrogarea lor. Izvoarele dreptului sunt de doua categorii: Izvoarele comune cu alte ramuri de drept; Izvoarele specifice dreptului muncii. Izvoarele comune: Constitutia, legile (dintre care pozitie centrala ocupa Codul muncii), hotararile, ordonantele Guvemului, ordinele si instructiunile ministrilor. Izvoarele specifice: sunt considerate contractele colective de munca, statutele profesionale si disciplinare (existente in transporturi, telecomunicatii, sistemul energetic national, invatamant, serviciul public, justitie, rp diplomatic si consular, personal sanitar etc.), regulamentele de ordine interioara, normele de protectie si igiena a muncii. Dreptul muncii inscrie printre izvoarele sale i reglementarile intemationale (conventii, acorduri, pacte etc.). Asemenea izvoare sunt in primul rand, conventiile si recomandarile Organizatiei Intemationale a Muncii ji tratatele Consiliului Europei. Practica judiciara nu are caracter de izvor de drept pentru dreptul muncii. La fel nici cutuma n-a avut niciodata acest caracter ea fiind incompatibila cu reglementarea juridica a relatiilor de munca.

Trasaturile caracteristice ale raportului juridic de munca reglementat prin normele dreptului muncii Raportul juridic de munca prezinta mai multe trasaturi caracteristice, inclusiv: raportul juridic de munca ia natere prin incheierea unui contract individual de munca; raportul juridic individual de munca are un caracter bilateral. Acest raport se poate stabili intre persoana fizica i persoana juridica, sau intre doua persoane fizice(angajat - angajator), dar niciodata intre persoane juridice. Persoana care presteaza munca este intotdeauna persoana fizica; raportul juridic de munca are un caracter personal. Munca este prestata de persoane fizice. Reprezentarea - care este posibila in raporturile juridice civile - este inadmisibila in raporturile de munca. Raportul juridic de munca are un caracter personal i in ceea ce privete unitatea. Regula potrivit careia acest raport are un caracter personal in ceea ce privete unitatea nu are insa un caracter absolut, ea comportand unele exceptii in cazul transferului in interesul serviciului, precum i in cazul unei fuziuni, absorbtii, divizarii patrimoniului unitatii ori desprinderii unei parti din aceasta, cand nu are loc incetarea contractului de munca, ci preluarea acestuia de catre noua unitate, situatie asimilata in interesul serviciului; in cadrul raportului juridic de munca, desfaurarea muncii se realizeaza sub forma unor prestatii succesive, de durata, cu caracter de continuitate; raportul juridic de munca se caracterizeaza printr-un mod specific de subordonare a persoanei fizice fata de celalalt subiect in folosul careia acesta presteaza munca; munca trebuie remunerata, salariul reprezinta contraprestatia convenita angajatului. munca gratuita nu poate constitui un obiect al raportului juridic de munca; protectia multilatelara pentru persoanele care presteaza munca, atat in conditiile de desfaurare a procesului muncii, cat i in ceea ce privete toate drepturile ce decurg din incheierea contractului individual de munca.