Prea târziu

de Sorin Ion
Mi se întâmplă să mă trezească noaptea un vis. Nu este
acelaşi mereu. Uneori stau la o masă. Pe masă platouri cu mâncare,
fructe şi vaze cu flori. Mă aflu într-o sală mare, cu lambriuri şi
aplice de stuc pictate în ulei. În şemineul uriaş, mare cât un stat de
om, mocnea frământat un foc fantastic, motolind noaptea elastică
de prin unghere. De tavan atârnă ţurţurii unor candelabre care
aruncă lumini şovăielnice pe pereţi. Însă, în afara mea, în sală nu
se mai află nimeni. Apoi, descopăr de partea cealaltă a mesei,
departe, în orizontul şovăielnic al sălii, o siluetă. Este o femeie. Ea
îmi face semn cu paharul. Ridic paharul şi beau din vin. Apoi, prin
nu ştiu ce miracol, femeia se află lângă mine. Are pe faţă un voal
prin care nu-i disting trăsăturile
-Mai vrei vin?-mă întreabă ea. Nu sunt băutor, dar aş bea cu
ea. Încuviinţez. Ea îmi toarnă dintr-o sticlă întunecoasă. Apoi mă
trage sub voal şi beam, privindu-ne în ochi, prea aproape pentru a
nu mă trezi brusc.
Acest vis, cu mici variaţii mă bântuie de ani de zile. Nu am
fost vreodată în vreo sală de mese, prefer să mănânc repede şi
singur, improvizez în bucătărie unul dintre sandviciurile cu
maioneză care mi-au perforat în ani stomacul, dacă beau, beau bere
şi, sincer să fiu, sălile prin care bântui în somn îmi dau sentimentul
de disconfort pe care-l am şi în viaţa de zi cu zi, cînd sunt nevoit,
prin meseria mea de specialist în amenajări interioare, să trec prin
diverse case, de obicei simandicoase, în care simţi că nu oamenii,
ci statuile şi mobilele se simt cel mai bine.
S-ar putea ca toate aceste imagini romanţioase să aibă, totuşi,
o explicaţie. De aceea şi aştern pe hîrtie aceste gînduri, poate mi le
clarific mie însumi. Am trecut prin şcoală mai grăbit ca mulţi. Nu
pentru că aveam ceva epocal de făcut, ci, mai degrabă, pentru că
mă plictiseam şi găseam că e mult mai interesant să-mi petrec
timpul cu prietenii. Vă imaginaţi că, având atâta tragere de inimă,
am terminat undeva, într-un şir parcă nesfîrşit de corigenţe şi
exmatriculări. Cândva mi-a venit sorocul pentru armată. În trenul
care mă ducea spre cazarmă (undeva, în Ardeal), am cunoscut-o pe
Luiza. Nimic n-ar fi salvat acele momente de la banalitatea unui
romanţ de amor dacă nu ar fi fost, în întregime, jocul
coincidenţelor. În primul rând plecasem de-acasă mai devreme cu
o zi. În al doilea rând, nimerisem în tren mai degrabă din
întâmplare. Nu am găsit bilete, dar s-a întâmplat ca unul dintre cei
care cumpăraseră bilet să fie nevoit să renunţe la el. Ne-am
pomenit că împărţim amîndoi acelaşi loc în acelaşi vagon. De fapt,
Luiza, care susţinea cu vehemenţă că locul i se cuvine, ar fi trebuit
să meargă într-un vagon alăturat. În fine, după ce ne-am pus la
încercare toate metodele de convingere, ne-am uitat mai bine la
bilete şi ne-am lămurit. Drept urmare, am făcut drumul împreună,
pe holul trenului care, slavă cerului, era de fumători. Am aflat că
mergea să-şi vadă o bunică bolnavă, i-am povestit despre liceu şi
pregătirile pentru armată. Am parcurs un apus de vis şi am urmărit
împreună ascensiunea stelelor pe cer. Ea mi-a arătat steaua ei, eu
pe a mea. Parcă păreau mai mari amîndouă. I-am spus versuri pe
care nici nu mai ştiam că le am întipărite în minte. Ea mi-a
continuat gândurile şi le-a clarificat aşa cum nimeni, nici măcar
această pagină de hârtie, nu au reuşit vreodată. Şi nici nu mai ştiu
cum am terminat mângâind-o şi sărutînd-o. Apoi, într-un tîrziu, şi-a
luat bagajul să coboare. Păream că nu ne mai putem despărţi. Am
înţeles atunci ce înseamnă suflete-pereche. Ea a decis să-şi
continue drumul cu mine. Peste o jumătate de oră, am ajuns la
destinaţie, în Deva, şi am tras la un hotel. Mai aveam 24 de ore
pînă să mă prezint la unitate. Aş fi dorit să mai am o viaţă. Şi astăzi
cînd scriu simt în nări mirosul de piersică al obrajilor ei... A doua
zi m-am trezit buimac, din vise, în plină realitate. Am revăzut-o pe
Luiza de câteva ori, în timpul armatei şi după aceea. Miracolul
funcţiona. Apoi bunica ei a murit. Luiza, care era singura
moştenitoare, a plecat pentru câtva timp la Simeria, unde trebuia să
pună ordine în lucruri. Ne-am văzut tot mai puţin. Apoi-deloc. Ne
scriam sau vorbeam la telefon.
 -Te-am trezit? Ce visai? Am loc şi eu în visul tău?-mă întreba
ea. După o vreme, n-a mai avut. Am cunoscut-o pe Elena cu care,
după câteva luni de întîlniri şi plimbări prin Cişmigiu, m-am
căsătorit. Nu era marea iubire, dar o simţeam aproape de mine. O
prietenă. Luiza rămăsese departe, ascunsă undeva într-o
adolescenţă explozivă, care mă orbea mereu când priveam către ea.
Am preferat să uit. Am făcut o şcoală postliceală, apoi studii de
design utilitar. M-am specializat, cum spuneam, în amenajări
interioare. O meserie care presupune mult mai puţină libertate
decât s-ar putea crede. Cărţile de specialitate îţi idealizează de cele
mai multe ori potenţialii clienţi. Am avut, mai tot timpul, de-a face
cu oameni pentru care pare mai important ca interioarele în care
locuiesc să fie impunătoare, placate cu travertin sau plastic imitînd
marmura, decît văruite şi conturate cu cărămidă sau grinzi. Asta e,
nu facem mereu ce ne place. De altfel, după cum am constatat, mai
aveam de lucru mult chiar şi la interioarele mele... Căsnicia cu
Elena s-a transformat, după câţiva ani, într-o formalitate. Nici până
astăzi nu ştiu ce n-a mers, deşi aveam toate datele să reuşim
împreună. De altfel am aplicat o reţetă care ar fi trebuit să fie
infailibilă-de la bun început ne-am propus să nu ne amăgim. Ea se
gândea la perspective, eu mă gândeam de profunzimea legăturii
dintre noi. Oricum, ar fi trebuit ca, în starea aceasta de relaţie
cumpătată, să sărbătorim nunta de aur unul lângă celălalt. N-a fost
să fie... Deşi ne drămuiam bine rezervele sentimentale, după cinci
ani nu a mai rămas mare lucru. Când mă gândesc acum
retrospectiv, îmi spun că devină nu pot fi decât eu. Eu aveam la
activ un prim eşec, pe cel cu Luiza.
Într-o zi, primesc un telefon.
-Am o casă în apropiere de Bucureşti. Nu e urâtă, dar trebuie
lucrat la camere şi la grădină. Mai este un pod care ar trebui
amenajat... N-aţi putea să-mi daţi o mînă de ajutor?
-Da, cum să nu, asta e meseria mea- am spus şi am fixat o
întîlnire. Apoi, pentru că nu mai comunicam demult cu soţia mea
decît prin bileţele, am scris neglijent o notiţă pe care i-am lăsat-o
pe frigider. Unde se afla, am observat atunci, un şir întreg de
bileţele scrise de Elena prin care-mi aducea la cunoştinţă diverse
probleme cruciale care trebuiau rezolvate peste zi. Am lăsat-o să le
rezolve ea cum o şti şi am plecat la întîlnirea cu noua mea clientă.
Noua mea clientă era, însă, vechea mea Luiza. A durat mult până
să ne spunem ceva. Am vrut în prima secundă să plec, pentru a nu
face vreun gest care să-mi năruiască subredele mele interioare.
Apoi am renunţat şi la asta, văzând că ea însăşi nu-şi crede ochilor
şi nu-şi găseşte cuvintele. Nu ştiu nici acum dacă premeditase
întâlnirea sau avea nevoie de un specialist în decoraţiuni. Am, însă,
motive să cred că avea, într-adevăr, nevoie de un decorator. Casa
există, undeva pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, mai degrabă un conac
cu un pogon de pămînt jur împrejur. Luiza, care face tapiserii şi
obiecte din lut, stă acolo de câţiva ani buni. Însă nu era ceea ce se
numeşte o locuinţă permanentă. Se ducea, după cum mi-a spus,
mai mult pentru a-şi încărca bateriile. Avusese o căsătorie de
porţelan care se crăpase la prima izbitură şi abandonase, de la o
vreme, orice ambiţie romantică. Voia, pur şi simplu, să se
refugieze acolo din calea calamităţilor. După ce mi-a spus că a
cumpărat casa îndată după ce s-a prăpădit bunica ei, am avut
sentimentul că, într-un fel, casa îmi este cunoscută. Se afla undeva,
la graniţa propriei noastre istorii. În primele ore, după ce am ajuns
la conac ( aşa hotărâsem în mintea mea să-i spun) am stat de vorbă
mai mult despre casă. Este o casă solidă care necesită, pe ici-pe
colo reparaţii, însă a fost făcută să înfrunte veacurile.
-Pe vremuri, constructorii ridicau o casă pentru vecie. Ştiau
meserie, îi spuneam eu, arătându-i precizia cu care fuseseră
îmbinate grinzile şi admirând calitatea lemnăriei. I-am făcut câteva
schiţe pe care artista din ea le-a îndrăgit de îndată. Apoi i-am
propus unele schimbări ( trebuia să zidească o uşă, să întărească cu
nişte bulumaci plafonul din sufragerie, nimic spectaculos)... Într-un
tîrziu, ne-am retras pe terasă unde, la o ceaşcă de ceai am admirat
al doilea apus pe care-l trăiam împreună. Ceva s-a rupt în mine
atunci. Mi-e greu să vă spun ce am gândit, ce am spus, cum am
ajuns în casă, cum s-a scurs restul de zi. Mi-amintesc astăzi, la
atâţia ani de la acele evenimente, că obrajii ei miroseau acum a
cireşe amare, poate şi din pricina lacrimilor. Sau a amintirilor. Ştiu
doar că ne ţineam în braţe şi ne spuneam numele şoptit, de parcă
era un secret doar de noi ştiut. De drumul de întoarcere la
Bucureşti ce să mai vorbesc? Doar Dumnezeu a vrut să nu sfîrşesc
pe marginea drumului...Elena venise acasă, urmărea hipnotizată un
film la televizor şi aproape că nu mi-a răspuns la salut. Nu era
nepoliticoasă, ci rece ca toată relaţia pe care o clădisem în urmă cu
cinci ani. Nu citise biletul pe care i l-am lăsat, dar nici nu m-a
întrebat nimic. Am mâncat, aşa cum fac de multă vreme, pe un colţ
de masă, Am dormit în sufragerie, de teamă să nu mă trădez. Era
posibil să vorbesc noaptea în somn cu Luiza care, am descoperit
eu, intrase cu totul în visele mele.
Timp de câteva săptămâni, mi-am făcut drum sistematic la
conac. Abandonasem latura profesională, devenise o problemă de
viaţă şi de moarte. Reamenajarea conacului devenise un mod
metaforic de a mă reamenaja pe mine însumi. A trebuit să am o
discuţie cu Elena şi, spre suprinderea mea, părea afectată de
decizia de a o părăsi. A vrut neapărat să ştie din ce pricină, am
aflat apoi că a angajat un detectiv pe care l-am şi cunoscut chiar în
acele săptămâni cât am bântuit prin parcul din jurul conacului. De
fapt, cum nu am întârziat să aflu, Elena era interesată să-şi asigure
un atu important la discuţia partajului. Am liniştit-o şi chiar i-am
dat în scris că nu mă interesează să obţin nimic de pe urma
divorţului. Păru afectată şi rănită de insensibilitatea mea. Nu voiam
nimic, da, dar nu pentru că eram modest, sau umil, sau generos, ci
pentru că, într-adevăr, nu mai voiam să am de-a face cu nimic care
să-mi amintească de cei cinci ani de căsnicie. Mă rog, cam atât se
întindea libertatea de gândire a fostei mele soţii. Însă era ceva
adevărat, chiar dacă simplificat până la caricatură. De fapt, mi se
părea că Elena îmi risipise cea mai mare parte a energiei, a
exuberanţei tinereţii, a amăgirilor şi dezamăgirilor care fac viaţa
atât de insuportabil de bogată şi plină de hăţişuri.
 Vreme de un an, am făcut naveta din casa Luizei în
Bucureşti, de unde-mi venea grosul comenzilor. De fapt, aici se
adunase, ca în ficatul unui beţiv, cea mai mare cantitate de toxine
sociale, parveniţi, dobitoci cu ştaif, curve cu pretenţii, noua şi urât
mirositoarea clasă socială de unde îmi luam cei mai mulţi bani
încercând să le civilizez interioarele. Asta se întâmpla acum cinci
ani. După o perioadă, neliniştită că nu rămânea însărcinată, Luiza a
făcut un drum la medic. Apoi, al doilea drum. Apoi a fost internată
pentru biopsie, RMN şi examene medicale cu nume tot mai
complicate şi mai obscure. Luiza avea cancer. Nu era nici prea
târziu, nici prea devreme, era suficient. A făcut o operaţie sordidă,
care a mutilat-o. Ce n-a reuşit bisturiul a desăvârşit chemoterapia.
Era imobilizată, în marele dormitor de la etaj, părând că levitează
pe patul lung şi alb cu garnitura întinsă bine, ca o faţă de masă.
Am vegheat-o luni în şir până când nu mai distingeam cu claritate
somnul de realitate, albul dimineţii de cel al cearceafului. A murit
într-o noapte, împuţinată de durere, ca o pasăre albă, spunând, nu
ştiu de ce Prea târziu, prea târziu...
Am rămas o vreme în conac, apoi, când a fost preluat de nişte
rude din Filiaşi, am închiriat un pod în Bucureşti unde trăiesc mai
degrabă într-un prelung somn paradoxal. De aceea accept în visul
meu să beau paharul, privindu-mă ochi în ochi cu fantomatica
femeie. Sper să-mi spună sau măcar să-mi sugereze de ce e prea
târziu, prea târziu...

sorin2201@yahoo.ca