▫ CAPITOLUL V ▫

FLORILE RĂULUI VS. FLORI DE MUCIGAI

Poezia tradiţională, clasică, care va primi în anul 1931 o replică modernă, prin
volumul “Flori de mucigai”, înzestrat cu o lirică de o rară expresivitate originală, avea să
spargă tipare şi norme, formalisme literare şi convenienţe mai vechi. Noutatea va constitui
un şoc pentru mulţi colegii de breaslă şi de generaţie cu Arghezi, va răvăşi poezia de până la
el prin introducerea esteticii urâtului, a realismului nud şi a adevărului desfoliat, impunând
în literatura noastră un drum nou, încă nebătut până atunci, care aducea infinite posibilităţi
de explorare artistică şi nebănuite căi de acţiune a talentului arghezian viguros şi revoltat.
Formula poetică a volumului, alta decât în “Cuvinte potrivite”, este tributară unei
solide culturi a poetului, în parte formată în Elveţia şi Franţa, dar şi din experienţa de viaţă
dusă între zidurile închisorii de la Văcăreşti, când Arghezi jalonase bazele de început pentru
pentru volumele Poarta Neagră şi Flori de mucigai.
Volumul Flori de mucigai aduce în prim plan o lume bolnavă, secată pe dinăuntru de
foame şi scrum, o lume de infern social, în care “stihurile fără an ... stihuri de groapă”
amintesc sursa esenţială de influenţă – Fleurs du mal de Charles Baudelaire.
Stilul condensat, cuvântul cu o mare forţă de plasticizare, alăturarea imaginilor
diafane de cele groteşti, printr-un contrast policrom, configurează un profil estetic
nemaiîntâlnit până atunci în poezia modernă românească.
Cartea cea mai tulburătoare a lui Arghezi, Flori de mucigai, poartă o stranie noutate
în versuri eliberate de corsetele metricii tradiţionale, uneori de o stângăcie voită, înşelătoare,
care în realitate sunt stihurile rezultate din produsul rafinat al unei arte poetice ajunsă la
punctul culminant al desăvârşirii sale.