Sunteți pe pagina 1din 6

FLORILE RĂULUI VS.

FLORI DE MUCIGAI CAPITOLUL V

Prin Flori de mucigai, Arghezi a pătruns în compartimentele cele mai întunecate ale
vieţii sociale şi ale individului, poetul evidenţiând un alt aspect al condiţiei umane în
societatea timpului său, pe lângă izvorul spiritual al suferinţei, luminând şi suferinţele
sociale şi biologice.
Ori dacă analizăm în amănunt tocmai acest aspect al modelului inspiraţional, al
cauzelor ce au dus la această stare de spirit exprimată cu atâta durere, descoperim că vorbim
despre surse complet diferite de vreme ce sursa care alimentează tensiunea extraordinară din
Florile Răului sunt nesfârşitele eşecuri, deziluzii interioare ale poetului, nicidecum cele
sociale întâlnite în volumul arghezian.
La 1 decembrie 1932, Tudor Arghezi, frământat de acelaşi miraj baudelairian care îşi
pusese amprenta asupra viziunii sale poetice din Flori de mucigai, îi scria lui Alex Westfried,
care-i solicitase o prefaţă. Scrisoarea către acesta este, în fond, o mărturisire argheziană de
credinţă : “Ţi-am citit cu lampa mică manuscrisul şi, ca un fumător care n-a pus de zece ani
ţigara în gură şi care, din pricina unui fum cu arome ce-i trecu pe la nas, e apucat din nou de
viciul tinereţii lui, mi-adusei aminte de o pasiune aproape defunctă şi mi-am surprins
condeiul alături de al dumitale şi al meşterului Baudelaire, îngânându-l...20”.
Este cunoscut, de altfel, faptul că Arghezi a fost un admirator al operei lui Baudelaire,
pe care l-a şi tradus alături de alţi mari autori ca François Rabelais, Paul Verlaine, Arthur
rimbaud, La Fontaine etc, în total peste 120 de poezii. Traducerile din Baudelaire sunt
aproape variante inedite ale psalmilor arghezieni, cu cromatisme sonice din Flori de
mucigai.
Tudor Arghezi n-a fost un traducător consecvent, ci unul de poeme antologice,
apropiindu-se numai de poeţii care l-au interesat dintr-un anumit punct de vedere, de
exemplu de Mauriciu Magre, ca o reacţiune anticlericală în tinereţe, de Whitman, din
aceleaşi motive, de Charles Baudelaire, dintr-o pasiune, având un fond comun, de Verlaine
sau Harancourt, intuindu-le tot ce aveau mai esnţial. Arghezi visa să-l traducă integral pe
autorul ”Flori de otravă” cum tălmăceşte, atât de româneşte Florile Răului ! Dar,
traducându-l pe Baudelaire, poetul român scrie, în realitate Psalmi şi Flori de mucigai.

20
Firan, Florea – Pe urmele lui Tudor Arghezi, ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1981, pag 164
50
FLORILE RĂULUI VS. FLORI DE MUCIGAI CAPITOLUL V

Spre deosebire de Eminescu, unde influenţa lui Baudelaire era numai o notă de
lectură sau o coincidenţă de atmosferă alimentată de planuri diverse, la Arghezi există un
dialog interior cu Baudelaire, o întâlnire tipologică. Cine citeşte Binecuvântarea
(Bénédiction), tradusă de Arghezi, parcurge, disimulat, un psalm arghezian.
Această legătură a provocat, evident, o inspiraţie fecundă pentru Arghezi, fizionomia
sa primordială aparţinând cuplajului dintre macabru şi suavitate, violenţă verbală şi idealism,
toate constituind primul aspect al lui Homo Duplex.
Admirator al lui Baudelaire, el l-ar fi repudiat pe maestrul care pretindea poetului o
conştiinţă critică. Aceasta nu pentru că lui însuşi i-ar fi lipsit o asemenea conştiinţă, nici
pentru că, meşteşugar neistovit în truda sa, ar fi socotit că inteligenţa istovitoare şi critică
n-ar avea ce să caute în migala poetului. Dar, făptură spirituală eminamente proteică, rigorile
univoce, legile raţiunii critice lipsite de echivoc, fie că-i erau impuse din afară, fie că şi le
impunea sieşi, îl repugnau.
Ceea ce este mai important, în ceea ce priveşte raportul lui Arghezi cu Baudelaire,
este că, faţă de latentul cartezianism al poetului francez şi al descendenţei sale care a impus
liricii moderne programul unei arte poetice intelectualiste, poetul român opune reacţia unui
organicism sui-generis.
Se poate vorbi despre o poetică a lui Tudor Arghezi, şi aceasta nu numai sub forma
unor direcţii şi perspective şi poziţii virtuale, manifestate în poezia sa, ci sub forma
discursivă a unor reacţii obiectivate în prozele din publicistica sa.
Precum Victor Hugo şi mai apoi Baudelaire, Rimbaud şi alţi poeţi francezi din secolul
trecut, care încetăţeniseră în literatură toate cuvintele, chiar şi cele “compromise”, T. Arghezi
obţine sinteza poetică din rezervele cele mai vulgare ale limbii române, mai cu seamă în
Flori de mucigai, revoluţionând limbajul liricii româneşti.
Baudelaire consideră că poetul poate să facă să se nască din urât un farmec nou, iar în
acest climat artistic se încadrează şi poetul nostru Tudor Arghezi, pentru care subiectele de
literatură nu mai tolerează pretutindeni conceptul mai vechi al frumuseţii. El inaugurează la
noi “estetica urâtului”, avându-l ca model pe Baudelaire.

51
FLORILE RĂULUI VS. FLORI DE MUCIGAI CAPITOLUL V

Precursor al unei estetici a urâtului, sincer până la brutalitate, satanic şi amar, el găsea
în contemplarea răului, a mizeriei, impulsuri către puritatea pierdută. Inagurarea esteticii
urâtului, existentă la Baudelaire, cu care am văzut că Arghezi are multe puncte comune, se
realizează la poetul român într-o cuprindere mult mai vastă şi în mod pregnant.
Admirator si traducător excepţional din creaţia poetului francez, Arghezi a parafrazat
titlul volumului său ”Flori de mucigai” dupa volumul baudelairian. Ambele sintagme
poetice, conţin un oximoron în care primul termen este indentic, cel al ”florilor”, sugerând
prospeţimea, varietatea formelor şi a culorilor din universul natural vegetal; în timp ce
Baudelaire îi opune un termen abstract, reliefând faptul că omul este prizonier într-un
univers măcinat de forţele Răului din lume, Arghezi îi asociază tot un cuvânt concret din
acelaşi regn, dar care reliefează contrariul exploziei florale. Întrucât scriitorul român a
evocat experienţa sa carcerală, mucegaiul devine emblema vegetală a captivităţii omului
într-un univers detestabil, întunecat şi sumbru, cu o atmosferă viciată de mirosuri
pestilenţiale, în care urâtul evoluează spre coşmarul existenţial.
La Baudelaire se observă o îmbogăţire a mijloacelor poetice cu imagini neîngăduite
până atunci în lirică, dar aceste imagini ale urâtului au o arie limitată. Putem întocmi o listă
cu termeni din Fleurs du Mal precum : bourbeux, peur, helmithes, chancre, poison, crachat,
cadavre, tête, ver, brute, venin ; şi în paralel, o alta din creaţia argheziană : venin,
mucegaiuri, bube, noroi, scârbit, putregai. În schimb, la Arghezi, asemenea imagini au o
sferă largă şi apar într-o factură cu totul inedită, începând cu ciorchinele de negi din
Testament, continuând cu scrierile pamfletare din Blesteme şi Psalmi şi ajungând la un
microcosmos baroc, cum este viziunea germinaţiei enorme a cartofilor leturzi din Har.
Ca şi baudelairienele Flori ale Răului, Florile de mucigai îşi află punctul de sprijin în
aşa numita estetică a urâtului, fiind considerate o modalitate de avertizare asupra
imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, o generoasă sursă de efecte estetice ivite din sentimentul
de repulsie, de aversiune sau de oroare. În modul arghezian de înţelegere a lucrurilor, urâtul
devine o formă de polarizare a contradicţiilor definitorii pentru condiţia umană, chiar în
ipostaza sa regresivă pe care o reprezintă cel întemniţat.

52
FLORILE RĂULUI VS. FLORI DE MUCIGAI CAPITOLUL V

Aşa cum se poate uşor identifica, titlul volumului aminteşte de “Les Fleurs du Mal”
ale lui Baudelaire, dar ideea sugerată este aceea că frumosul poate “creşte” şi din urât aşa
cum florile cresc deasupra mucegaiului. Dorinţa de a exprima simboluri este specifică
ambilor scriitori, însă cuvintele încărcate de semnificaţie nu se opun travaliului poetului, în
vreme ce Arghezi încearcă să supună cuvântul, întâmpinând adesea probleme în găsirea celei
mai potrivite expresii.
Autorul exprimă în mod direct neliniştile generate de actul creaţiei. Faţă de
preocupările baudelairiene pe care le-am subliniat în capitolul precedent, tema principală a
creaţiei argheziene este condiţia poetului damnat care-şi pierde, în spaţiul închisorii, vechile
virtuţi de creator. Primele şapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de făurire al altor
“cuvinte potrivite”, creaţie blestemată şi întoarsă, prin plasarea atât a sciitorului cât şi a lumii
evocate, în universul degradării umane :
“Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un perete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”
Fostul deţinut al închisorii Văcăreşti şi-a scris versurile într-o celulă, scrijelindu-le cu
unghia pe perete; spaţiul întunecat al acesteia constituie prima cauză a damnării, poetul
pierzând aici lumina începuturilor, care bucura omenirea cu atributele sale.
A examina sentimentul religios la Arghezi, înseamnă, înainte de toate, a cerceta
cuprinsul Psalmilor, în care poetul dezbate cu patetism problema însăşi a dumnezeirii. La
prima vedere impresia cititorului este aceea a unei lupte interioare, între dorinţa aprigă de a
crede şi necredinţa pustiitoare. Structura gândirii nu este ca cea a unui fost teolog, înarmat cu
argumente pro şi contra, nici a unui metafizician, în căutarea patetică a transcendenţei
divine, ci pare a fi a unui primitiv care orbecăie pe întuneric, căutând a se convinge printr-o
dovadă palpabilă:

53
FLORILE RĂULUI VS. FLORI DE MUCIGAI CAPITOLUL V

“Vreau să te pipăi şi să urlu : Este !”


în vreme ce la Baudelaire problema este una pur ideologică, aşa cum am arătat în capitolele
anterioare din această lucrare.
O departajare există şi în cazul poeziei de iubire. Atunci când iubirea pare sortită împlinirii
desăvârşite prin corespondenţe multiple, trupeşti şi spirituale, femeia rămâne îndepărtată ca
o “logodnică de-apururi, soţie niciodată”. Putem vorbi la Arghezi despre o inhibiţie
interioară, din dorinţa de a păstra o imagine ideală a femeii, necoruptă de contingenţele
vieţii, viziuni care contravin cu percepţia baudelairiană în legătură cu rolul şi influenţa
femeii în creaţia poetică.
Noul “instrument” de creaţie este generator de suferinţă : “Şi mă durea mâna ca o
gheară / Neputincioasă să se strângă”, poetul trăind drama imposibilităţii de a mai scrie ca
altădată. Aceasta va conduce la un alt tip de poezie, oglindă a unei creaţii inversate “Şi m-am
silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”, în care truda nu este suficientă, iar logosul nu se
mai întrupează în vers sacru. Practic, în vreme ce Baudelaire foloseşte urâtul ca materie
artistică strict necesară pentru obţinerea senzaţiilor dorite, Arghezi transformă ceea ce este
urât în materie artistică.
Fără doar şi poate există suficiente puncte comune între cei doi scriitori şi implicit
între operele lor, dar există şi suficiente diferenţe care acordă primatul operei baudelairiene.
Acest primat este în primul rând unul temporal având în vedere anii când au apărut cele două
volume 1857, respectiv 1931. Şi cum vorbim despre perioade diferite, ne referim implicit la
curente literare diferite: simbolism baudelairian şi modernism arghezian.
Dincolo de aceste decalaje externe există o autenticitate proprie fiecăruia dintre cei
doi făcând referire la sursa creaţională, altfel spus, la sursa Răului : necesitate baudelairiană
şi conjunctură argheziană. Obţinem astfel două tipuri de lirism : unul social – în care răul
este de provenienţă externă şi care se constituie într-o poezie ca “artă poetică”- specific
arghezian ; lirica personală provine la Baudelaire din imposibilitatea existenţială, cu
implicaţii intime, o creaţie care subliniază problematici artistice, graduale, conforme cu
stările poetului.

54
FLORILE RĂULUI VS. FLORI DE MUCIGAI CAPITOLUL V

În cazul lui Arghezi, aceasta este reprezentată de lumea închisorilor văzută ca o


adevărată faună umană. În zugrăvirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale
modernismului : sumbrul, terifiantul, grotescul, iar trăirile interioare ale poetului, înfăţişat în
ipostaza demonică, sunt dominate de nelinişte şi suferinţă. La Baudelaire vorbim însă despre
un “mal de vivre” interior, existenţial dar indispensabil creaţiei, provenit din continua
oscilare între spleenul şi idealul sufletesc. Şi de aici vorbim despre două modalităţi diferite
de “evadare”, una spirituală pentru scriitorul francez şi alta fizică pentru Arghezi.

55