Sunteți pe pagina 1din 21

IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

Drepturile speciale stabilite şi acceptate pentru diplomaţie constituie


instituţia imunităţilor diplomatice care a aparut din cele mai vechi timpuri.
Încă din orânduirea sclavagistă şi inceputul orândurii feudale exista practica
solii lor, solii de atunci find, practic, ambasadori temporari. Fără să existe
acorduri explicite ei se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi
puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau presiuni în îndeplinirea
misiunii pe care o aveau. În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât
timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenţie
deosebită, persoana lor fiind considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei
veneau dintr-o ţară duşmană. Dacă cineva aduce daune solului unei ţări
duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginţilor, deoarece
solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma
jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17). Chiar şi la popoarele
migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila,
conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi
aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze; episod petrecut in anul
448 d. Hristos. Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia
plătită uriaşa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce
pentru asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se plătea numai 600
de solizi.
Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la
inviolabilitatea diplomatică s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi
imunitatea de jurisdicţie.
În anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos –
a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi
membrii suitei lor, în timpul şederii în ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor
nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate în Olanda, iar în 1708,
mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului
tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului sa nu îndrăznească
să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze
oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile.
În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de
garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi
demnitarii străini”, în care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate
împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi, indiferent de rangul acestora, vor
fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri
vor fi pedepsite; În anul 1794, Convenţia franceză a adoptat o lege conform
căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care ar
putea constitui atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine.
Apariţia şi recunoaşterea instituţiei diplomaţiei a făcut necesară şi
naşterea unor teorii care urmăresc să arate fundamentul acesteia ca obiect
de drept internaţional. Una dintre aceste teorii, apărută în perioada
absolutismului şi care a predominat până la începutul secolului al XX-lea, a
fost teoria extrateritorialitătii, formulată pentru prima dată de Hugo Grotius;
o altă teorie, apărută tot în perioada absolutismului, a fost aceea a
„reprezentării” susţinută de Burlamaqui şi Montesquieu. A treia teorie este
teoria funcţiei, susţinută de Vottel. Cu toate că regulile referitoare la
imunităţile diplomatice au o lungă istorie, iar practica a generat acel
ansamblu de reguli speciale care constituie partea cea mai stabilă şi
necontestată a dreptului internaţional cutumiar, existău raţiuni importante
pentru a codifica, mai curând într-o convenţie internaţională aceste reguli
bine stabilite.
Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la
Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu
la Aix-la Chapelle. Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut
necesară elaborarea şi codificarea unor norme privitoare la imunităţile şi
privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.
Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la
Havana în 1928, a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar
Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a
realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat
dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile
realităţi ce se manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională şi a
exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal
acceptate.

Noţiunea şi clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este deja un adevăr unanim recunoscut că cel mai expresiv element al


statutului diplomatic îl reprezintă imunitatea. În accepţiunea cea mai largă,
prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul
internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine
acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică
înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi
obligaţiile2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care

2
se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică
generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului
acreditar.

Apare evidentă excepţia pe care imunitatea diplomatică o constituie


faţă de principiul general de supunere faţă de jurisdicţia locală a individului
rezident pe teritoriul statului. În fapt este un drept acordat de statul acreditar
unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor. În
baza acestui drept se constituie exceptarea de la jurisdicţia autorităţilor
judiciare sau de la cea pe care ar putea să o exercite autorităţile
administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală,
civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.
În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se
insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la
exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia insăşi, adică de la
răspunderea legală.
Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special
datorat agenţilor diplomatici, conţinutul lor constănd în beneficiul la unele
facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de
către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut,
în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din
partea beneficiarilor. În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau
avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi
agenţilor diplomatic, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora,
atât în raport cu străiniii obişnuiţi, şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului
acredita. Trebuie arătat că nici o Convenţia de la Viena, deşi le tratează ca
noţiuni distincte nu face distincţie între ele, nu le defineşte şi nici nu oferă
criterii care să conducă la distincţie între ele. Apare evident însă faptul că
imunitatea de jurisdicţie, spre exemplu, este altceva decât un privilegiu
oarecare.
Urmând linia generală a Comisiei de drept international, Convenţia de
la Viena face distincţie între privilegiile şi imunităţile misiunii diplomatice şi
privilegiile şi imunităţile agenţilor diplomatici şi ale altor membri ai misiunii
diplomatice; prin această clasificare, Convenţia se îndepărtează de la
concepţia veche, potrivit căreia statutul misiunii apărea ca o consecinţă a
tratamentului datorat ambasadorului. Alegerea criteriilor pentru a diferenţia
imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică şi de stadiul
evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care
acestea au fost acordata – temeiul legal sau ideea de curtoazie.
3
În prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un caracter
convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor
prevederi legale. Ceea ce le diferenţiază este gradul sporit de importanţă pe
care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice,
implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii
diplomatice.
Trebuie, de asemenea menţionat că poziţia imunităţilor şi privilegiilor
faţă de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică, în veme ce
imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancţiona
neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de dreptul
material, şi nu de cel procesual – nu există o obligaţie pentru agentul
diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea
obligaţie.

Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii diplomatice acceptate


de către toate statele reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea
independenţa totală a diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:
 imunitatea de jurisdicţie -penală, civilă, administrativă-
 imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului
diplomatic;
 inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia şi
a arhivelor;
 inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a
bunurilor sale;
 libertatea de comunicare;
 libertatea de mişcare;
 scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de
expert;
 scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale; folosirea
drapelului şi a emblemei naţionale; procurarea de localuri pentru
misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcţie de
mai multe criterii:
A. După obiectului lor, se poate stabili o diferenţiere între imunităţile
şi privilegiile reale şi cele personale. Primele sunt imunităţile destinate a
proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea
diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a
reşedinţei şefului de misiune şi a personalului oficial, arhivei,
corespondenţei, autovehiculelor, bunurilor mobiliare, ş. a.); din a doua
categorie făcând parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic
(imunitatea de jurisdicţie, inviolabilitattea personală, ş. a.).
B. După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele, imunităţile pot fi:
funcţionale (cele care privesc actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunilor şi
deci, activitatea oficială a agentului diplomatic) şi extrafuncţionale (cele
care se extind la acte care exced sfera funcţiei, adică cele care se referă la
viaţa particulară a agentului diplomatic).
Aşadar, imunităţile, după unii autori, din punctul de vedere al sferei
de aplicare sunt absolute – corespunzătoare imunităţile extrafuncţionale – şi
relative – celor funcţionale.
C. Din punctul de vedere al beneficiarului, avem imunităţi şi privilegii
care sunt acordate reprezentanţei diplomatice (ca organ instituţional) şi cele
care sunt acordate agenţilor diplomatici; această ultimă clasificare este cea
mai vastă şi cuprinzătoare.

Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Experţii în drept internaţional ca şi cei din domeniul academic au


analizat ţi evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi
exclusive ale statului pe care le include jurisdicţia sa teritorială, ce justificare
poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care materializează jurisdicţia
teritorială statală să fie oprit în funcţionarea lui, atunci când este vorba de
misiunile diplomatice şi membrii acestora, care sunt criteriile care au fost
hotărâtoare laacordarea acestui tratament, categoriile de persoane care
beneficiază de acest tratament, precum şi intinderea acestui tratament.
Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea
imunităţilor şi privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; aceasta
fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria
extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a carasterului său reprezentativ,
aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a “convenţiei tacite” între
guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru
justificarea imunităţii de jurisicţie. Rezultatul acestor evasluări teoretice
poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce sa află la
baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor.

Teoria extrateritorialităţii
Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialităţii”. În
sensul originar şi cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia
provine de la Hugo Grotius care spunea dspre agentul diplomatic; fingitur
extra territorium – constituia ficţiunea juridica în virtutea căreia persoanele,
locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie
considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se
aflau, ci pe teritoriul statului căruia aparţinea agentul diplomatic s-ar fi
aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune
erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin enclavat în
teritoriul statului de reşedinţă.
Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din
istoria doctrinelor, care a fundamentat, justificat imunităţile şi privilegiile
diplomatice; triumfând timp de aproape trei secole – secolul XVII –
începutul secolului XX – şi inspirat multe practici şi proiecte de codificare.
Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se bazează pe observaţia că
ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării unde el
îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a
părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul
acreditar sunt realizate la fel cum ar fi în propria ţară. Ambasada este
considerată ca o părticică din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul
nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află, care este
cea a statului său.
Aplicarea acestei ficţiuni poate da naştere uneori la abuzuri din parte
reprezentanţilor diplomatici. Ea reprezintă, aşadar, o ficţiune inutilă şi
periculoasă, pentru că ar justifica arbitrariul, deoarece o misiune diplomatică
ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi
spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrinaa fost serios
criticată, fiind astfel şi abandonată.

Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor


diplomatice este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului său sau
aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al
suveranului – conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al
unui stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci, imunitatea unui
diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată.
Diplomatul îl reprezintă pe suveran, şeful statului, este agentul
acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod
corespunzător cu caracterului lui reprezentativ.“Teroria reprezentării”,
considerată de unii autori prima concepţie cu privire la fundamentul
imunităţilor – susţinută dde Montesquieu; care afirma că “ambasadorii sunt
cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber” şi
Burlamqui; este fundamentată prin formula “par in parem non habet
jurisdictionem”. Se consideră că orice ofensă dusă diplomatului era ofensă
adusă suveranului, iar pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se
ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului
de reşedinţăPărerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât
diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt
numiţi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze.
Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi
statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face
teria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare
generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini
concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept
edministrativ, nefiind o substituire.
Paul Fuachille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al
agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenţei
sale faţă de statul acrediatar, ca premisă necesară exercitării funcţiei sale.
Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu
respinge complet aceată teorie, astfel că în textul final este luată în
considerare şi teoria caracterului reprezentativ -recunoscând că misiunea
diplomatică “reprezintă statele”.
Pe de altă parte, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea
actuală – nu asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau
inaplicabilă. Potrivit acestei teze, s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg
decât este necesar, şi dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar putea justifica, în
schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni
acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ; în
lumina teoriei reprezentării ar trebui prevăzut un statut special pentru şeful
de misiune în raport cu ceilalţi agenţi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă.

Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)

Vottel a elaborat o teorie denumită funcţională care se bazează pe


ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă
nu este independent faţă de statul de reşedinţă.
Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis
pe baza “necesităţii funcţionale” (functional necessity), adică imunităţile
sunt acordate diplomaţilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite
funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunităţi.
Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul
privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune).
Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit
intervenţiei legale şi politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar
deveni mai mult sau mai puţin dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului
în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de considerente de securitate şi
confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi exercite
funcţiile. Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în
doctrină şi în lucrările Institului de drept internaţional şi ale lui Harvard Law
School; este acceptată de jurisprudenţă şi practică şi consacrată în
preambulul Convenţiei de la Viena. Acest element din preambulul
Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi
regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi
similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive
ale organizaţiilor internaţionale, precum şi în alte protocoale şi convenţii în
cheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor care au premers Convenţiei
de codificare de la Viena.
Convenţia de drept internaţional aelaborat, pe această bază, proiectul
de articole în materia codificării dreptului diplomatic; pe aceeaşi linie s-a
plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice
atunci când, în Preambul, se stipulează: “Statele Părţii la prezenta
Convenţie, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a
crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor
misiunilor diplomatice…”
Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai raţională, corespunde
mult mai bine stadiului actual al relaţiilor internaţionale; legând acordarea
privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor, doctrina şi practica sunt
capabile să preîntâmpine anumite abuzuri.
Teoria nu este însă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice
critică, pentru că dă naştere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare
relaţiilor internaţionale (este suficient să reamintim faptul că practica de a
face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private ale agenţilor
diplomatici, refuzând imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din urmă, are
la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale). Conceptul imunităţii
funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că
prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care
acte jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile
legitime ale unui agent diplomatic.
Cu toate acestea, doctrina “imunităţii funcţionle” pare să fie singura
bază practicabilă pentru imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în
vedere practica modernă a statelor. În ciuda lacunelor sale, teoria
necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca
bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre
minimul de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să
beneficieze.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că teoria functională, completată cu
cea a reprezentării explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de
imunităţi şi privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar ca o consecinţă
necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi respect
mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să
se recunoască privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă
pentru agentul diplomatic în statul în care el funcţionează.

Reciprocitatea în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în


care reciprocitatea a jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar,
problema dacă imunităţile şi privilegiile diplomatice nu au la bază unul din
principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în dreptul
internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii sau, cel puţin, dacă
principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat
adesea ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza
acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; or,
avantajul nu se acordă sau nu poate explica acordarea sa decât în condiţii de
reciprocitate. În lipsa obligaţiei, singurul temei care poate explica acordarea
tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament
echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că
reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă
care ar putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru a răspunde la
măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor orgne ci,
dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând
un tratament.
Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt
oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea
lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanţii
proprii în străinătate. Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea
practică – atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât şi în sens
pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităţi şi privilegii.
Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră
discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din
dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în
acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să
unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un
tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei convenţii.
Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului
diplomatic, minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din
1961, cele care depăşesc acest minimum devin obligatorii pe baza de
reciprocitate. Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii
mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot
însă hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea; aşa
cum, statele în condiţii de reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi
privilegii dacă o situaţie de excepţie ar impune-o. Trebuie să menţionăm însă
că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la grave
consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea
privilegiilor la maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod
unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor străini şi care
sunt cele pe care le pot refuza.
Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii
supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate.
Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că “în contextul modern al
societăţii internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce
priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la
menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale”. Daca s-ar adopta principiul
reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea
“variate seturi de reguli” care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele,
or, aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile
administrative, cât şi pentru instanţele judecătoreşti naţionale.
Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar
numai ca unul dintre elementele secundare, complementare, care stă la baza
imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept
l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul diplomatic
constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în Convenţia de
codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională
recunoscută şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului
reciprocităţii nu i se poate contesta unu anumit rol regulator; dar acesta nu
trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv. Ca atare, dacă apare pe
deplin admisibil ca două state să se pună de acord ori să practice un sistem,
care să ducă la acordarea unui tratament mai favorabil.

Criteriile care stau la baza acordării tratamentului diplomatic

În determinarea categoriilor de persoane care beneficiază de imunităţi


şi privilegii, precum şi a întinderii acestora, se ţine seama de legătura care
există între persoanele în cauză şi misiunea diplomatică. Avem, categoria
persoanelor care se află în raporturi de muncă cu misiunea diplomatică, deci
au relaţii directe în calitate de angajaţi, alcătuind colectivul misiunii, aceştia
sunt membrii misiunii diplomatice; avem, apoi, membrii de familie ai
membrilor misiunii, care nu sunt membrii propriu-zişi ai misiunii, dar se află
într-un raport indirect cu misiunea diplomatică, atât prin calitatea lor de
membrii de familie, cât şi prin poziţia lor de membrii ai coloniei misiunii;
avem, în sfârşit, personalul de serviciu al memrilor misiunii – sau personalul
domestic cum se mai numeşte – care nu se află în raporturi de muncă cu
misiunea, ci sunt angajaţii membrilor misiunii. O situaţie aparte o are
curierul diplomatic, care nu este legat de misiunea diplomatică, decât prin
oficiul pe care-l face de a transporta la/sau de la misiune, valiza diplomatică.
Aşadar, acordarea imunităţilor şi privilegiilor, precum şi întinderea acestora
variază în raport cu categoria de personal din care beneficiarii fac parte
(şeful de misiune, membrii personalului diplomatic – aceste două categorii
purtând denumirea de agenti.

Categoriile de persoane care beneficiază de statut diplomatic


Beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor diplomatice sunt aşa-numiţii
agenţi diplomatici şi personal al misiunilor diplomatice: şeful de misiune şi
membrii personalului diplomatic-consilieri, secretari, ataşati- precum şi
membrii familiilor lor; membrii personalului administrativ şi tehnic şi
membrii familiilor lor; membrii personalului de serviciu; personalul
domestic.
Şeful de misiune – ambasadorii, miniştrii plenipotenţiali beneficiază
în egală măsură de imunităţi şi privilegii, diferenţa între clase reducându-se
la aspecte de ordin protocolar şi neavând nici o implicaţie cât priveşte
existenţa şi cuantumul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Prin urmare,
oricare ar fi rangul sau titlul reprezentantului diplomatic – ambasador,
trimis, ministru plenipotenţial, nunţiu, însărcinat cu afacerri, high
commissoner, ş.a. – statul acreditar are întotdeauna aceleaşi obligaţii faţă
de statul acreditant cât priveşte tratamentul reprezentantului respectiv, iar
distincţia de rang sau titlu are relevanţă numai în ce priveşte aspectele de
precădere şi etichetă.
În prezent, în categoria agenţilor diplomatici întră, în afară de şeful de
misiune, ministru – consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II, secretarul
III şi ataşaţii diplomatici, precum şi ataşaţii cu probleme de soecialitate ca
ataşatul militar, ataşatul comercial, ataşatul de presă, ataşatul ştiinţific,
ataşatul financiar, ataşatul pentru agricultură, ataşatul cu probleme de
muncă, ş.a.; cu condiţia ca statul acreditant să le fi acordat un rang
diplomatic, iar numele lor să fi fost incluse pe lista Corpului diplomatic de
statul acreditar. Dacă în trecut unele state insistau ca persoana pentru care se
cerea înscrierea pe lista diplomatică să desfăşoare activitate diplomatică în
prezent, ca urmare a faptului că activitatea misiunilor diplomatice cuprinde o
gamă mult mai largă de activităţi – în special economice şi tehnice – sunt
admise ca personal diplomatic şi acele persoane care îndeplinesc funcţii de
specialitate de vreme ce statul acreditant le oferă acest statut. Convenţia de
la Viena din 1961 prevede că agenţii diplomatici, cu excepţia celor care sunt
cetăţenii sau rezidenţii permanenţi în statul acreditar, vor primi întrega gamă
de privilegii şi imunităţi prevăzute în art. 29 – 36. Faptul că membrii
personalului diplomatic sunt pe picior de egalitate cu şeful de misiune în
ceea ce priveşte beneficiul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu mai
este pus la îndoială.
Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunităţile şi
privilegiile diplomatice, trebuie să nu fie cetăţean al statului acreditar şi să
nu aibă domiciliul pe teritoriul acestui stat. Un stat acreditar nu priveşte cu
favoare numirea cetăţenilor săi în funcţia de membri ai unei misiuni
diplomatice străine şi nici chiar a persoanelor care, deşi sunt cetăţeni ai
statului acreditant sau ai unui stat terţ, îşi au domiciliul pe teritoriul său. De
aceea, fie refuză să consimtă la numirea lor, mai ales dacă este vorba de
numirea unui şef de misiune, fie că tinde să le acorde un tratament
diplomatic restrictiv.
Trebuie menţionat că cea mai mare parte a practicii internaţionale şi a
doctrinei s-a orientat spre soluţia potrivit căreia, agentul diplomatic cetăţean
al statului acreditar trebuie să se bucure de un regim restrâns de imunităţi şi
privilegii. Acest punct de vedere rezultă şi din textele unor institute care s-au
ocupat de problemele dreptului diplomatic; unele state au introdus în
legislaţia lor dispoziţii care, fie că restrâng privilegiile agenţilor diplomatici,
fie că le neagă pur şi simpluorice fel de privilegii agenţilor diplomatici şi
chiar, celorlalţi membri ai personalului misiunii care sunt cetăţenii lor.
Comisia de drept internaţional s-a orientat spre o soluţie
tranzacţională, admiţând, în Proiectul său, că agentul diplomatic străin al
statului acreditar ar trebui să se bucure de imunităţi şi privilegii pentru actele
sale oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor sale, soluţie exprimată în art.
38 din Convenţie. Textului i s-au adus o sumă de critici: s-a spus că era
preferabil să se menţină preferabil să se menţină principiul existent până la
codificare; potrivit căruia statul era liber să refuze numirea unui cetăţean al
său ca diplomat străin, dar dacă a acceptat acest lucru, trebuia să-i atribuie
statutul său privilegiat complet.
Membrii personalului administrativ şi tehnic au un statut diferit de cel
al diplomaţilor. Problema privilegiilor şi imunităţilor personalului tehnic şi
administrativ este foarte complicată în dreptul diplomatic şi nu se poate
spune că până la Convenţia de la Viena, ar fi existat reguli precise în această
materie. În fapt, practica a variat considerabil – atât în ce priveşte persoanele
care fac parte din această categorie, cât şi în ceea ce priveşte privilegiile care
se acordă – şi singurul punct asupra căruia practica şi doctrina par să fi fost
de acord, este acela că un membru al personalului administrativ şi tehnic este
un agent de execuţie care nu este deci, învestit cu o atribuţie având caracter
diplomatic – nefiind înscris pe lista diplomatică şi nefăcând parte din Corpul
diplomatic. După cum a constatat Comisia de drept internaţională nu există –
sau nu a existat – uniformitate în practica statelor în stabilirea modului în
care membrii misiunii trebuie să beneficieze de privilegii şi imunităţi.
În linii mari, doctrina şi practica se împart în două tendinţe:
Potrivit primei tendinţe, membrii personalului administrativ şi tehnic
care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar ar trebui să se bucure sub rezerva
anumitor eventuale restricţii în materie fiscală şi vamală, de aceleaşi
privilegii şi imunităţi, ca şi agenţii diplomatici, deoarece aceste persoane
participă de o manieră efectivă, la activitatea misiunii.
Potrivit celei de-a doua tendinţe, fie că aceste persoane nu trebuie să
beneficieze de nici un privilegiu, fie că privilegiile care li se acordă trebuie
limitate la actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor.
Textul Convenţiei de la Viena adoptat cu prilejul Conferintei prevede
în articolul 37 alineat 2: “membrii personalului administrativ şi tehnic al
misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor
respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă
nu au în acest stat reşedinţa permanentă, de privilegiile şi imunităţile
menţionate în articolul 29 – 35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului
31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei
beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al
articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor
instalări”.
Statutul prevăzut pentru prsonalul administrativ şi tehnic al misiunii
diplomatice rămâne destul de cuprinzător constituind o inovaţie profundă
faţă de dreptul diplomatic de până atunci; ca şi agenţii diplomatici, aceste
persoane beneficiază de un tratament pe care statul primitor nu erra obligat,
din punct de vedere internaţional, să-l acorde: inviolabilitatea persoanei, a
reşedinţei şi a bunurilor, imunitatea de jurisdicţie în materie penală, nu
numai pentru actele săvârşite în exerciţiul funcţiunii, ci şi acelea din viaţa
particulară.
Textul Convenţiei de la Viena mai prevede în articolul 38, paragraf 2
că: „Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oameni de serrviciu
particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta
reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura în care le sunt recunoscute de acest stat”. În doctrina şi practica
internaţională s-a arătat că funcţiile persoanlului de serviciu al misiunii
diplomatice(şofer, bucătari, grădinari, îngrijitori, ş.a.) nu au o foarte mare
importanţă şi deci nu există motive pentru ca aceştia să se bucure de
privilegii. Multe state refuză să acorde privilegii personalului de serviciu,
chiar şi atunci când acordă toate privilegiile membrilor personalului
administrativ şi tehnic. Însă, Conferinţa de codificare a considerat că este
cazul să se acorde membrilor personalului de serviciu, în măsura în care nu
sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu domiciliază pe teritoriul acestuia,
imunitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor; articolul 37
paragraful 3 mai prevăzând şi “scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe
care la primesc pentru serviciile lor, precum şi scutirea prevăzută la articolul
33”.
Situaţia membrilor personalului de serviciu care sunt cetăţeni ai
statului acreditar ori au reşedinţa permanentă pe teritoriul acestuia este
reglementată de articolul 38 paragraf 2, prevăzându-se posibilitatea
dobândirii anumitor privilegii şi imunităţi prin acordarea acestora de către un
stat.
Principala problemă care se ridică este aceea de a determina că o
acţiune a personalului de serviciu este săvârşită în cadrul exercitării
funcţiunii, pentru că este greu să distingi între actele private şi actele
oficiale. Cel mai adesea, asemenea probleme se pun în legătură cu
accidentele de circulaţie provocate de şoferul misiunii. Potrivit Convenţiei,
şoferul conduce autoturismul pentru a-l transporta pe şeful de misiune la
întâlnirile pe care le are – deci conduce mijlocul de transport în cadrul
exercitării funcţiilor sale şi în consecinţă se bucură de imunitate de
jurisdicţie. Jurisprudenţa este destul de divergentă, dar în multe cauze,
statele au preferat, în caz de accident sau de violare a regulilor de
circulaţie, să nu urmărească pe şofer, ci să-i recunoască imunitatea, însă în
ultima vreme se constată o înăsprire a atitudinii statelor şi un refuz de a le
acorda vreun privilegiu.
Privilegiile personalului particular consfinţeau, în trecut, existenţa
concepţiei că servitorii particulari fac pate din suita diplomaţilor şi în
consecinţă, pentru a fi puşi la adăpost de orice urmărire, trebuia să
beneficieze de acelaşi statut ca aceştia.
Convenţia de la Viena a admis ca membrii personalului de serviciu
particular trebuie să se bucure de beneficiul privilegiilor fiscale pentru
salariile pe care le primesc, precum şi de cel al scutirii de la obligaţiile care
există în materie de securitate socială; de asemenea, Convenţia a mai
îmbrăţişat şi o soluţie susţinută de numeroasele state potrrivit căreia în
exercitarea jurisdicţiei sale, statul acreditar va trebui să evite a stânjeni
îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Situaţiile în care statul acreditant numeşte ca agentul său diplomatic
pe un cetăţean al statului acreditar sau al unui stat terţ sunt foarte rare în
prezent. În acest caz, se admite că statul acreditar trebuie să-i acorde anumite
imunităţi şi privilegii. Totuşi, în această privinţă, practica nu este unitară, iar
părerile autorilor sunt împărţite. Unii autori susţin că agentul diplomatic
trebuie să se bucure de imunităţi şi privilegii depline, cu excepţia celor
asupra cărora statul acreditar a făcut rezerve la data când şi-a dat
consimţământul, alţii sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să se
bucure numai de acele privilegii şi imunităţi care i-au fosta expres acordate
de statul acreditar. Convenţia de codificare a mers pe linia Comisiei de drept
internaţional, cetăţenia influenţând într-un mod decisiv statutul personalului
misiunii diplomatice şi în special, în ce priveşete imunitatea de la jurisdicţia
locală. Prin urmare, cetăţeanul statului acreditar se va bucura numai de
imunitatea funcţională, cu privire la actele săfârşite în exercitarea funcţiilor
sale şi numai în calitate de agent diplomatic, pentru celelalte categorii, faptul
de a avea cetăţenia statului acreditar duce la excluderea oricărui fel de
imunitate.
Membrii de familie ai agentului diplomatic şi cei ai unui membru al
persoanlului tehnico-administrativ, în virtutea relaţiilor lor cu aceste
categorii de membri ai misiunii diplomatice, se bucură de anumite imunităţi
şi privilegii; este vorba de un statut “derivat”, pentru că decurge, nu din
natura relaţiilor membrilor de familie cu statul acreditat, ci din aceea a
relaţiilor membrilor de misiune cu aceştia.Imunităţile şi privilegiile agenţilor
diplomatici sunt extinse şi asupra soţilor şi membrilor familiilor lor care duc
menajul împreună cu soţii lor. În conformitate cu practica clasică, asemenea
persoane trebuie să primească aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi celor care
se acordă agenţilor diplomatici înşişi. Există un acord general cu privire la
faptul că membrii familiei unei persoane care se bucură de imunităţi
diplomatice sunt îndreptăţiţi la beneficiul acestor imunităţi.
Acest beneficiu este condiţionat în primul rând, de calitatea de
membru de familie al unei persoane care se bucură de imunităţi, iar în al
doilea rând, de faptul că acei membri de familie trăiesc împreună cu agentul
diplomatic (în unele cazuri imunităţile au fost recunoscute, chiar şi soţiilor
care trăiau separat de soţii lor – arătându-se că separarea de fapt între părţile
dintr-o căsătorie nu desfiinţează legăturile conjugale, iar imunitătile
diplomatice ale soţiei subzistă în continuare). Un alt criteriu pe care trebuie
să-l avem în vedere este că statutul mebrilor de familie se circumscrie şi
trebuie să-l urmeze pe cel al beneficiarului originar de privilegii şi imunităţi
(în conformitate cu principiul “nemo plus iuris in alium transferre potest
quam ipse habe”) şi prin urmare, calitatea de membru de familie nu are
consecinţe identice în ipoteza unor categorii diferite de titulari originari.
Deşi punctul de plecare în fundamentarea acordării tratamentului este
legătura de familie şi convieţuirea cu membrii misiunii, în realitate acest
tratament se acordă familiei în consideraţia poziţiei care trebuie asigurată
membrului misiunii – teoria funcţionalităţii şi a reprezentării. În categoria
membrilor de familie intră: soţul (soţia) şi copiii; mai pot fi avuţi în vedere şi
părinţii membrului misiunii diplomatice. Cu privire la toate aceste persoane,
se aplică condiţia ca ei să ducă un trai în comun cu membrul misiunii
diplomatice din a cărui familie fac parte. Convenţia de la Viena nu conţine o
definiţie a noţiunii de familie, dar introduce un criteriu, acela de a face
menaj în comun cu beneficiarul originar al privilegiului. Diferenţele şi
dificultatea în aplicarea criteriului dependenţei economice au împiedicat
adoptarea unei definiţii precise de „membru de familie”; drept urmare, s-a
apelat doar la un element determinativ – acela de a condiţiona ca persoanele
în cauză să facă parte din menajul agentului diplomatic.
Convenţia de la Viena în articolul 37 paragraful 1 prevede că:
“membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa
beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu
condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar”. În privinţa membrilor de
familie care fac parte din gospodăria unui membru al personalului
administrativ şi tehnic, articolul 37, paragraf 2 prevede că: “membrii
personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor
lor care parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor
permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar
menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în
afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile
menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele
importate cu ocazia primei lor mutări”.
Prin urmare, membrii de familie se bucură de inviolabilitatea
personală şi a locuinţei, de imunitatea de jurisdicţie penală şi de celelalte
privilegii prevăzute în art. 33-36. Deoarece personalul administrativ şi
tehnic nu se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă, decât
în ceea ce priveşte actele îndeplinite în cursul îndatoririlor lor, membrilor
de familie nu li se acordă imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă.
Examinând prevederile paragrafului 1 şi 2 al articolului 37 din
Convenţie, constatăm că ideea de cetăţenie şi de reşedinţă permanentă nu are
aceeaşi relevanţă în cazul membrilor de familie ai agenţilor diplomatici şi cei
ai membrilor personalului administrativ şi tehnic. Astfel, dacă un membru de
familie al unui agent diplomatic are cetăţenia statului acreditar, el va fi
exclus de la beneficiul oricărei imunităţi şi privilegiu diplomatic; elementul
reşedinţei permanente pe teritoriul statului acreditar nu afectează însă acest
beneficiu. În cazul unui membru de familie al unui membru al personalului
administrativ şi tehnic, are importanţă în ceea ce priveşte acordarea de
imunităţi şi privilegii, nu numai faptul că are cetăţenia statului acreditar, ci şi
acela că are reşedinţa pe teritoriul acestui stat.
Membrii familiei unui agent diplomatic care sunt cetăţeni ai statului
acreditar sau numai rezidenţi permanenţi pe teritoriul acestuia nu se bucură
de nici un privilegiu pentru că ei urmează condiţia soţului care nu posedă
decât privilegii referitoare la funcţiile sale – prima limitare fiind dată de
condiţia membrului de familie al unui membru al misiunii diplomatice -;
aceeaşi soluţie restrictivă se va aplica chiar dacă soţia ar avea cetăţenia
statului acreditant sau a unui stat terţ.
Curierul diplomatic nu are calitate diplomatică; însă, există o raţiune
de a i se acorda un anumit tratament, pentru că este purtătorul sau însoţitorul
unor documente sau corespondenţă diplomatică; dată fiind importanţa
activităţii sale – asigurarea secretului corespondenţei misiunilor diplomatice
– statele sunt de acord că purtătorul acestei corespondenţe diplomatice nu
trebuie să constituie în nici un mod, obiect de constrângere sau de arestare
– astfel încât, inviolabilitatea de care se bucură agentul diplomatic se
extinde şi asupra curierului diplomatic. Inviolabilitatea personală a
curierului diplomatic este absolută în sensul că nu se limitează numai la
execitarea funcţiilor sale, ci acoperă de asemenea şi periodele care există
între două călătorii – când nu se află efectiv în posesia valizei diplomatice.
Convenţia de la Viena a reglementat toate aceste situaţii, pevăzând în
favoarea curierului diplomatic nu numai beneficiul imunităţii personale, ci şi
pe acela al unei protecţii pe care statul acreditar trebuie să i-o acorde în
exercitarea funcţiilor sale; şi prin urmare, este vorba de o măsură
suplimentară care se adaugă la inviolabilitatea persoanlă a curierului
diplomatic şi care poate fi explicată prin aceea că este purtătorul
corespondenţei diplomatice pe care trebuie să o transporte în condiţiile
asigurării inviolabilităţii ei.
Articolul 27, paragraful 5 prevede că: “Curierul diplomatic este ocrotit
în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar”; o garanţie asemănătoare
există pentru curierul diplomatic şi pe teritoriul unui stat terţ: “Ele acordă
curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această
viză ar fi cerută; şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi
aceeaşi ocrotire pe care statul este ţinut să le-o acorde” – art. 40, paragr. 3.
De aceleaşi garanţii beneficiază şi curierul diplomatic ad-hoc pe timpul cât
este purtătorul valizei diplomatice: “Statul acreditant sau misiunea poate
nummi curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al
prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile
pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis
destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă” – art. 27 paragr. 6.
Valiza diplomatică poate fi încredinţată şi comandantului unei
aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat;
nefiind considerat ca un curier diplomatic, comandantul navei comerciale,
purtător al valizei diplomatice nu beneficiază de nici un fel de protecţie pe
acest motiv.
Reglementarea existentă lasă însă de dorit, fiind incompletă – cazul
curierului diplomatic – fie sunt tratate în mod necorespunzător – curierul ad-
hoc sau cazul valizei încredinţate comandantului unei aeronave.

Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Perioada de existenţă a beneficiului imunităţilor şi privilegiilor


diplomatice este dependentă, deci corespunde, ca regulă generală cu aceea
în care există calitatea care justifică acordarea acestui beneficiu; statutul
diplomatic subzistă deci, câtă vreme subzistă şi calitatea care legitimează
acordarea acestuia. În principiu, în cazul unui membru al misiunii
diplomatice, durata beneficiului va depinde de natura funcţiei în virtutea
căreia are dreptul la imunităţi şi privilegii; iar cazul membrilor de familie, va
depinde de durata cât au această calitate care i-a îndrituit la tratament
diplomatic.
Imunitatea poate exista, numai atâta vreme cât există şi cauza care
face ca norma de drept procesual să fie blocată – adică acea calitate
juridică care îi conferă unei anumite persoane beneficiul imunităţii de
jurisdicţie sau, şi mai exact, câtă vreme persoanele respective au, în
conformitate cu prevederile dreptului internaţional şi cu practica
internaţională, calitatea de agent diplomatic sau membru al misiunii ori
membru de familie al unui membru al misiunii diplomatice. Statutul
privilegiat este neîntrerupt pe toată perioada situată între momentul
dobândirii lui şi până când încetează să-l mai aibă.
Tratamentul diplomatic are un caracter temporar; începutul
imunităţilor şi privilegiilor coincide cu momentul în care statul acreditar şi-a
dat acordul pentru acreditarea agentului diplomatic respectiv (în cazul în
care este vorba de şeful de misiune), respectiv cu momentul în care a primit
actul de notificare (dacă este vorba de un alt membru al misiunii diplomatice
respective care s-ar afla deja pe teritoriul statului acreditar) sau cu acela al
intrării pe teritoriul statului acreditar (în cazul celui care vine în acel stat
după ca a avut loc notificarea misiunii). Întrucât activitatea şefului de
misiune începe din momentul în care remite şefului de stat scrisorile de
acreditare sau de când a notificat sosirea sa şi o copie a scrisoilor de
acreditare a fost prezentată ministerului afacerilor externe ale statului
acreditar, s-a susţinut că imunităţile diplomatice nu trebuie să înceapă decât
de la primirea oficială şi prezentarea scrisorilor de acreditare. Acest mod de
a vedea nu ţine însă seama de scopul acordării imunităţilor care constă în
asigurarea libertăţii persoanei de a-şi reprezenta guvernul (dacă un diplomat
ar fi arestat, el nu şi-ar mai putea prezenta nici scrisorile de acreditare, astfel
că, misiunea lui ar fi compromisă).
Aceasta înseamnă că, pentru categoria de agenţi diplomatici – şefi de
misiune, imunitatea funcţionează, chiar înainte de a fi fost perfectat raportul
de misiune (prezentarea solemnă a scrisorilor de acreditare); explicaţia
rezidă în faptul că acreditarea presupune acordarea agrementului şi aceasta
echivalează cu recunoaşterea calităţii sale, împreună cu toate efectele ce
decurg din această calitate – ceea ce face ca beneficiul, după opinia noastră,
să se nască la o dată anterioară prezentării scrisorilor de acreditare, şi anume,
la data intrării pe teritoriul statului acreditar.
Dacă este vorba de membrii personalului diplomatic al misiunii
diplomatice, se face distincţie între cei care, la data începerii misiunii lor, vin
pe teritoriul statului acreditar şi cei care se aflau deja pe teritoriul acestui
stat. În conformitate cu prevederile articolului 39 punctul 1 din Convenţia
de la Viena din 1961, persoana care se află în afara statului acreditar este
îndreptăţită la imunităţi şi privilegii “din momentul în care intră pe
teritoriul statului acreditar în vederea preluării funcţiei”; dacă persoana
respectivă se află deja în statul acreditar, dreptul la imunităţi şi privilegii
începe “din momentul când numirea sa este notificată ministerului
afacerilor externe sau altui minister apropiat”. Convenţia de la Viena a
codificat dreptul cutumiar existent la acea dată.
Prin urmare, problema determinării momentului când urmează a fi
acordate imunităţile şi privilegiile se deduce şi nu este dependentă de
consimţământul expres al acestui stat. O dificultate poate surveni în cazul în
care agentul diplomatic se va bucura de imunităţi de îndată ce numirea sa a
fost notificată statului acreditar. Imunitatea de jurisdicţie şi de la măsurile de
coerciţiune se aplică şi raporturilor juridice şi actelor anterioare şi-l
protejează pe reprezentantul diplomatic, chiar şi pentru actele săvârşite
anterior intrării sale în funcţie, pentru că, de îndată ce a fost numit şi trece
frontiera statului acreditar procesul trebuie să înceteze, iar imunitatea să-i fie
recunoscută; practica statelor şi autorii de drept internaţional sunt pe deplin
acord cu acest punct de vedere.
Pentru membrii de familie, statutul privilegiat începe, în principiu,
odată cu acela al membrului misiunii (din momentul intrării membrilor de
familie pe teritoriul statului acreditar – ceea ce se poate întâmpla cu ocazia
sosirii la post a membrului misiunii) dacă vin odată cu acesta sau la o dată
ulterioară – în cazul în care sosesc după aceea. Acestea sunt valabile pentru
persoanele care la data trimiterii la misiune, fac parte din familia acestuia şi
gospodăresc împreună cu el. În cazul persoanelor care dobândesc calitatea
de membru de familie ulterior (căsătorie, naştere, adopţie); beneficiul
statutului diplomatic începe pe data stabilirii acelor relaţii de familie. Ar fi
excesiv ca acestui beneficiu să nu i se fixeze o limită în timp; în acest timp,
s-a stabilit, în principiu, că imunităţile şi privilegiile încetează într-un termen
rezonabil, care curge de la data încetării misiunii respective; dar în unele, s-a
avut în vedere chiar şi un interval mai scurt. Prin urmare, imunitatea începe
odată cu funcţia, dar poate supravieţui exercitării acesteia.
În mod obişnuit, beneficiul imunităţilor şi privilegiilor ia sfârşit odată
cu încetarea funcţiilor unui membru al personalului misiunii şi părăsirea
teritoriului statului acreditar. cu toate acestea, i se acordă membrului
misiunii diplomatice “un termen rezonabil” în care acesta să-şi rezolve
problemele care se pun în legătură cu plecarea sa; dacă la expirarea acestui
termen nu a părăsit teritoriul, acţiunea poate fi intentată contra lui.
Imunitatea se extinde de asemenea, după rechemarea unui diplomat pentru a-
i asigura un timp rezonabil spre a părăsi teritoriul statului acreditar.
În Convenţia de la Viena – art. 39 pct 2 – se prevede: “Când funcţiile
unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi i-au sfârşit, aceste
privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această
persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi
acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de
conflict armat”.
La expirarea termenului rezonabil acordat pentru părăsirea teritoriului
statului acreditar, precum şi după încetarea misiunii imunitatea continuă să
dureze pentru actele săvârsite de agentul diplomatic în exercitarea funcţiilor
sale oficiale; în schimb, nu mai continuă să funcţioneze imunitatea de
jurisdicţie pentru actele săvârşite în calitatea sa privată. Explicaţia
supravieţuirii imunităţii de jurisdicţie, după expirarea acestui termen, rezidă
în faptul că aceste acte sunt imputabile, mai curând statului acreditant, decât
diplomatului şi cu privire la acestea, există o incompetenţă a instanţelor
locale. Distincţiei între actele oficiale şi cele particulare i s-a dat relevanţă
pentru a determina măsura în care imunitatea de jurisdicţie se stinge la
încetarea funcţiilor unui agent diplomatic, distincţia apare, de asemenea, şi
în legislaţia unor state. Convenţia de la Viena stipulează principiul că
imunităţile şi privilegiile agentului diplomatic subzistă până în momentul
când el părăseşte ţara. În caz de deces al agentului diplomatic, statul
acreditar continuă să acorde membrilor familiei acestuia tratamentul
diplomatic în limita raţională de timp. În special, familia agentului
diplomatic străin decedat este în drept să exporte bunurile agentului care,
fiind dobândite în ţară, nu sunt prohibite la export (şi fără să i se perceapă
taxă).