P. 1
128908550 Spermatogeneza Foitele Embrionare Anexele Embrionare Influenta Medicamentelor Asupra Fatului Stadiile Dezvoltarii Fatului Uman Cardiogeneza

128908550 Spermatogeneza Foitele Embrionare Anexele Embrionare Influenta Medicamentelor Asupra Fatului Stadiile Dezvoltarii Fatului Uman Cardiogeneza

|Views: 102|Likes:
Published by cindyCS
cursuri asistent medical generalist
cursuri asistent medical generalist

More info:

Published by: cindyCS on Sep 29, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/21/2014

pdf

text

original

SPERMATOGENEZA

Spermatogeneza incepe la pubertate si continua le-a lungul intregii vieti normale a barbatului. Celulele stern sau spermatogoniile sunt celule diploide, localizate de-a lungul membranei bazale (lamina bazala) a tubulilor seminiferi (ura 8-l1). In aceasta localizare, ei se gasesc pe partea bazilara a jonctiunilor stranse dintre celulele Sertoli si, prin urmare, nu ating bariera hemato-testiculara. in timpul diviziunilor celulare succesi, celulele germinale raman legate unele de altele prin poduri citoplasmice, care sunt inlaturate pe masura ce se produce sperma matura. Cei trei pasi ai spermatogenezei sunt: 1. Diviziunile mitotice, ce furnizeaza celule care vor deni spermatocite 2. Diviziunile meiotice, care produc spermatidele haploide 3. Spermatogeneza, in timpul careia, spermatidele sunt diferentiate in spermatozoizi. Spermatogonii trec prin procesul de mitoza pentru a produce spermatociti primari multipli. Acesti spermatociti raman legati prin podurile citoplasmice. Spermatocitii primari suporta prima diviziune meiotica pentru a deni spermatociti secundari si a doua diviziune meiotica (diviziune de reducere) pentru a deni spermatide haploide. Spermatidele se maturizeaza, sunt eliberate din podul citoplasmic si se diferentiaza in spermatozoizi. a) Spermiogeneza Perioada de diferentiere a celulelor germinale din spermatocitii secundari in spermatozoizi se numeste spermiogeneza (ura 8-l2). Pe masura ce spermatida se maturizeaza in sperma, marimea nucleului descreste si se formeaza o coada proeminenta. Coada contine structuri microtubulare similare unui flagel, al caror scop este de a propulsa spermatozoidul. Materialul cromatin din nucleul spermic se condenseaza, pierzandu-se majoritatea citoplas-mei. Acrozomul este o structura inchisa intr-o membrana, situata pe capul spermatozoidului, care actioneaza ca un lizozom si contine enzime proteolitice, inclusiv acid hialuronic, important in penetrarea ovulului. Aceste enzime raman inacti pana la aparitia reactiei acrozomale. Spermatozoizii se gasesc pe suprafata luminala a tubulului seminifer contort. Eliberearea spermei sau spermiatia necesita actiunea celulelor Sertoli. Timpul dintre spermatogonie si spermatozomi este de aproximativ 70 de zile si, desi spermatogeneza este continua in intregul testicul, toate

celulele din diferite regiuni ale testicolului se afla la acelasi nil de dezvoltare. Aceste valuri survin in cicluri de aproximativ 16 zile. Exista multiple stadii ale spermatogenezei si nenumarate tipuri de celule germinati. Cu toate acestea, tipurile de celule pot fi simplificate, incluzand spermatogonia (celula stern, diploida), spermatocitii (diploizi), spermatida (haploida) si spermatozoizii. Spermatozoizii din capul epididimului sunt imaturi, incapabili de o motilitate directionata si capacitatie. Spermatozoizii trec printr-o perioada de maturizare de 10 pana la 14 zile. Aceasta maturizare necesita prezenta unor nile adecvate de testosteron. in acest timp ei sunt hraniti de secretiile celulelor epididimale. Modificarile care survin in capul spermatozoidului sunt condensarea acestuia si aparitia proacrozomului si hialuronidaza. Pana in momentul in care spermatozoizii ajung in coada epididimului, ei sunt capabili de motilitate directionala si capacitatie, daca sunt plasati intrun mediu adecvat. Sperma poate fi depozitata in coada epididimului timp de mai multe zile. Ea se misca prin sistemul ductal printr-o combinatie de presiune lichidiana, a miscarii ciliare si contractiei peristaltice. Spermatogeneza este un proces hormon dependent. Pentru a stimula secretia de androgeni este necesar LH, iar androgenii sunt absolut necesari pentru spermatogeneza. Fara testosteron, spermatogeneza este oprita in stadiul de spermatocit primar. FSH este necesar pentru initierea spermatogenezei si pentru mentinerea sa, timp indelungat, la nile normale. El faciliteaza maturizarea spermei prin actiunea sa asupra celulelor Sertoli. Pe langa actiunile hormonilor asupra spermatogenezei, vitaminele A, C si E sunt agenti permisivi in stadiile precoce ale spermatogenezei. Vitaminele A si E sunt importante pentru mentinerea trofici-tatii epiteliului germinativ. in testiculi sunt produse numeroase citokine si factori de crestere, care par sa joace un rol important in reglarea intratesticulara. b) Lichidul seminal. In mod normal, lichidul seminal are un volum de 3-5 ml pe ejaculare. El este in primul rand o secretie a tubulilor seminiferici, a prostatei (30%), culelor seminale si glandelor lui Cowper (bulbouretrale). El contine substante nutriti, inclusiv fructoza, hormoni si factori de capacitatie. Veziculele seminale secreta aproximativ 60% din volum acest. Aceste glande sunt sursa primara pentru prostaglandin si fructoza. Secretiile alcaline ale prostatei sunt bogate in citrat, zinc, spermina si acid fosfataza acida. Principalele baze tampon in lichidul seminal sunt fosfatul si bicarbonatul. Hormonii care se gasesc in lichidul spermatic sunt hormonii

androgeni, estrogeni, progesteronul si prostaglandinele. Acesti compusi sunt produsi in celulele Leydig, celulele Sertoli, prostata si culele seminale. Alti compusi sunt inhibitorul acrozomal, care previne conrsia proacrosinei in acrosina, in capul spermatozoidului si proteina spermina, care este eliberata in sperma, fiind utilizata ca un marker pentru lichidul seminal. Secretiile glandelor lui Cowper sunt bogate in mucus, iar functia lor principala este de a lubrefia uretra. Numararile de spermatozoizi au relevat valori de aproximativ 60-l00 millioane/ ml de lichid seminal. Barbatii cu valori sub 20 milioane/ml, cu o motilitate mai mica de 50% sau mai putin de 60% din spermatozoizi cu conformatie normala sunt adesea infertili. Lichidul seminal ofera masa fluida spermei si serste ca sursa de substante nutriti (Schema 8-7). El contine substante chimice care previn capacitatia spermica, prelungind astfel viabilitatea spermei. in plus, nilele ridicate de potasiu, inhiba motilitatea spermica si prelungesc si ele viabilitatea. Lichidul seminal contine baze tampon pentru neutralizarea aciditatii secretiilor vaginale, iar pH-ul slab alcalin al acestuia promoaza viabilitatea spermei. Prostaglandinele din lichidul spermatic pot constitui stimulatori importanti ai motilitatii tractului genital feminin, contribuind la miscarea spermatozoidului la nilul acestuia.

FOITELE EMBRIONARE

Teoria foiţelor embrionare este o teorie de bază a embriologiei animalelor, întemeiată de naturalistul german Christian Pander care, studiind dezvoltarea embrionului în oul de găină, a constatat (1817) că epiteliul germinativ este alcătuit din trei foiţe celulare: foiţa externă (ectodermul), foiţa internă (endodermul) şi, între ele, foiţa mijlocie sau vascularizată (mezodermul). Întreaga organogeneză constă în metamorfozarea foiţelor embrionare. Prin această constatare de fapt se rezolvă definitiv disputa între preformism şi epigeneză. Devine limpede că organismul este preformat în zigot doar în sensul că anumite foiţe embrionare conţin potenţialităţile anumitor organe, că un anumit organ provine numai dintr-o anumită foiţă embrionară. În acelaşi timp organismul apare în mod epigenetic, deoarece viitoarele organe nu sunt realizate în miniatură în foiţe embrionare, ci apar prin transformarea materialului brut al acestora. Mai târziu, (1828) Karl Ernst von Baer a generalizat noţiunea de foiţe embrionare arătând că prezenţa acestora se constată în dezvoltarea embrionară a tuturor animalelor. Teoria foiţelor embrionare a fost preluată de biologia secolului XIX, fără obiecţii, rămânând necontestată aproape un veac, până spre mijlocul secolului XX când, în studii despre embriologia turbelariatelor acoele, zoologul iugoslav Iovan Hadzi (1951) pune la îndoială această teorie. El susţine că de fapt în embriogeneză nici nu are loc formarea unor foiţe embrionare, ci numai un clivaj al embrionului in situ în trei masive celulare pe care le numeşte şi el ectoderm, endoderm şi mesohyle (în loc de mezoderm). Corpul se scindează aşadar mai întâi în părţi exterioare, interioare şi mijlocii, iar foiţele embrionare apar mult mai târziu provenind din diverse regiuni ale embrionului la diverse grupe de animale: foiţele embrionare ar fi formaţiuni secundare (şi nu primare) în ontogeneză. Independent de I. Hadzi, teoria foiţelor embrionare a fost contestată de zoologul englez G.R. de Beer. Reprezentările pur epigenetiste ale lui I. Hadzi şi G.R. de Beer se bazează pe premisa că turbelariatele acoele sunt, dintre toate metazoarele, cele mai apropiate de forma ancestrală a metazoarelor şi de aceea situaţia din ontogeneza lor ar reflecta o situaţie

generală din evoluţia animalelor. Dar tocmai această premisă trebuie să fie încă demonstrată. Aranjamentul şi destinul foiţelor embrionare caracterizează diferitele grupe de animale. Endodermul, de exemplu, dă naştere la felurite feluri de configuraţii a organelor de alimentare. La radiate şi la platelminţi, acestea sunt alcătuite dintr-un unic sac gol, cu un singur orificiu buco-anal. La Bilateria, structurile alimentare formează un tub, cu două deschideri (tipic, ele sunt opuse): gura şi anusul. La Protostomia, prima deschidere devine gura. La Deulerostomia, prima deschidere devine anus. Structurile alimentare împreună cu simetria specifică, determină astfel arhitectura fundamentală interioară şi exterioară. Modul de formare al mezodermului este un important criteriu pentru a împărţi „gradul” Bilateria în „subgrade”. Mezoderniul poate umple complet spaţiul între ectoderm şi endoderm (acclomate, de exemplu viermii plaţi). El poate cuprinde o cavitate umplută cu lichid care joacă un triplu rol: de schelet hidraulic, de autonomizare a mişcărilor tractului alimentar faţă de mişcările peretelui corpului, de transport al substanţelor nutritive şi de deşeu. Când mezodermul se acumulează în regiuni anumite, defineşte subgradul pseudocelomatelor (rotifere, nematelminţi); pseudocelul este mărginit de endoderm şi ectoderm. Când el alcătuieşte două foiţe membranoase, defineşte subgradul celomatelor, având un „peritoneu”. La unele celomate, celomul se formează prin clivarea unui ţesut derivat din endoderm: sunt schizocelomatele (moluşte); celomul derivă din pungi ale viitorului intestin (enterocelomate). La Lophophorate, celomul se formează după alte modalităţi, de exemplu prin ordonarea unui mezenchim lax; sunt, probabil, modalităţile ancestrale. Pe baza acestor detalii de dezvoltare embrionară a celomului s-au trasat arborii filogenetici în lumea animală. Organele organismului adult pot fi caracterizate după originea lor embrionară (derivând din ectoblast, mezoblast, entoblast). De exemplu tegumentul şi ţesutul nervos au o origine comună. Triada foiţelor embrionare a fost punctul de plecare al tipologiei lui Sheldon (endomorf = tip endoblastic; mezomorf = lip mezoblastic; ectomorf = tip ectoblastic).

ANEXELE EMBRIONARE
1.PLACENTA
Placenta inseamna uniunea functionala intre strcturile fetale si cele materne si estedescrisa ca un “copac al vietii”, intrucat fara ea, fatul nu ar putea supravietui. I. Aspect si structura: Placenta umana este un organ carnos de forma circular-ovoida, avand un diametrucuprins intre 18-23 cm, o grosime de 3-6 cm, grosimea scazand de la centru spre periferie.Greutatea placentei variaza in functie de marimea fatului, sexul si paritatea. In generalgreutatea placentei reprezinta in medie 1/6 din greutatea fatului. La un fat de 2.800-3.000 g,placenta are in medie 450-500 g. O greutate a placentei sub 300 g. este rezultatul unor tulburari de dezvoltare.Placenta prezinta o fata maternal si una fetala: -fata maternal este constituita caduca bazala, pe ea se observa o serie de santuri caredelimiteaza lobii placentari. Lobul placentar reprezinta unitatea functionala a placentei -fata fetala este neteda, lucioasa, permitand vizualizarea desenului vascular. Ea esteacoperita de amnios si de partea mai profunda a placii coriale, sub care se afla vaseleombilicale. Pe fata fetala se afla si insertia cordonului ombilical, acesta are lungimeade 40-70 cm, 1-2 cm grosime, este de cosistenta elastica si are o coloratie roz-albatruie. II. Structura interna a placentei cuprinde: sistemul vilozitar, placa bazala si placacoroida. a) sistemul vilozitar împreună cu spaţiile intervilozitare reprezintă spaţiul schimburilor materno-fetale. El este delimitat de placa bazală, placa coroidă şi de pereţii vilozităţilor sausepturile intercotiledonare.b) placa bazală: este partea de deciduă care serveşte de pat pentru zigot în prima partea sarcinii. Până la termen ea se subţiază ajungând la 0.3- 2 mm.c) placa corială: este formată din ţesut conjunctiv în care se găsesc ramificaţiile vaselor mariale cordonului ombilical. Ea reprezintă partea cea mai profundă a placentei, fiind dublată întotdeauna de amnios. III. Formarea placentei: Formarea placentei este un proces complex care constă în dezvoltare şi organizareatrofoblastului primar şi începe odată cu implantarea blastocitului (ziua a 6-a) în endometruluterin trnsformat structural şi funcţional. Procesul de creştere şi de maturare al placenteiinteresează în

primul rând trofoblastul. În procesul de formare al placentei se descriu două etape: -perioada previloasă: între zilele 6-13, -perioada viloasă: se întinde din ziua a 13-a şi până la terminarea sarcinii.Placenta este un organ tranzitoriu, care apare in cursul sarcinii si dispare imediat dupa nastere.

2.SACUL VITELIN
Sacul vitelin are trei etape de dezvolatare: -formarea veziculei viteline primitive (ziua 8 – ziua 12) -formarea veziculei viteline secundare (4 zile mai tarziu) -formarea canalului vitelinIn saptamana 2 plafonul veziculei viteline devine perete dorsal al tubului digestive. Doua saptamani mai tarziu, prin plicaturarea embrionului, tubul digestive devine o entitate individualizata in raport cu vezicula vitelina cu care comunicarea insa prin canalul vitelin. Infinal cele 2 formatiuni vor fi separate si canalul vitelin ajunge sa fie inclus in cordonu lombilical.Rolurile veziculei viteline: Functiile sunt importante doare la vertebrate non-plancetare,unde contine vitelus, ce asigura rezerva nutritive. La om nu indeplineste acest rol nutritiv.

3.LICHIDUL AMNIOTIC
Lichidul amniotic joaca un rol important in buna dezvoltare a copilului din viataintrauterine, oferindu-I micutului mediul in care se poate misca pentru dezvoltarea muschilor si a sistemului osos, poate respire lichid amniotic dezvoltandu-si corect plamanii, poateinghiti lichid amniotic, fapt ce il ajuta sa isi dezvolte sanatos sistemul digestive, lichidul ilprotejeaza de socuri, etc. practic acest lichid reprezinta “mediul inconjurator” al micutului indezvolatrea intrauterine.Sacul amniotic se formeaza foarte rapid dupa fecundarea ovulului si implantarea ouluiin peretele uterin, undeva in ziua 12 de sarcina, dezvoltandu-se concomitent cu sacul vitelin(sacul Yolk) care il inconjoara si cu placenta care reprezinta legatura dintre mama si copil,alaturi de cordonul ombilical cu care se continua pana la bebelus.Initial lichidul amniotic incepe sa fie secretat intre cele doua foite fetale.Sacul amniotic devine destul de gros, desi este translucid si fin, insa suficient deputernic pentru a proteja copilul in timpul dezvoltarii. Fiindca lichidul amniotic poate oferiinformatii importante despre sanatatea copilului, uneori, atunci cand exista suspiciuni,medicul poate strapunge cu un ac fin sacul amniotic pentru

a preleva putin lichid astfel incatsa il trimita la teste si analize pentru un eventual diagnostic sau pentru certificarea sanatatiicopilului.Lichidul amniotic continua sa se formeze pana spre finalul sarcinii, ca apoi inapropierea travaliului sa se resoarba treptat.

4.ALANTOIDA
Sac membranos, in care se dezvolta portiunea posterioara a tubului digestivembrionar, al carui perete contribuie la formarea cordonului ombilical si a placentei.Este un organ pe seama caruia se dezvolta placenta si persist ape toata durata vietiiembrionare. La om este un diverticul endodermic care apare la extremitatea caudala aembrionului, inaintea membranei cloacale, la marginea caudala a veziculei ombilicare si evolueaza in pediculul de fixatie. Rolul alantoidei: - la om alantoida este system de ghidaj pentru dezvoltarea vaselor ombilicale, si formeazavezica urinara cu exceptia peretelui posterior

5.CORIONUL
Corionul este un lichid alb-laptos, ce contine grasimi ce au fost absorbite la nivelulvaselor limfatice din intestine; se amesteca cu lichidul limfatic si se varsa in canalul thoracicde unde trece in fluxul sanguine prin vena subclaviculara stanga.

INFLUENTA MEDICAMENTELOR ASUPRA FATULUI
Este bine cunoscut riscul major pe care il pot avea medicamentele, fie ele prescrise de medic sau nu, asupra evolutiei unei arcini, precum si a dezvoltarii ulterioare a copilului. Cu toate acestea, exista situatii exceptionale in care viitoarele mame necesita tratament medicamentos, precum astmul, epilepsia, nivelul crescut de colesterol sau depresiile. Acestea insa sunt cazuri exceptionale iar tratamentul va fi administrat sub stricta supraveghere a medicilor specialisti. Statisticile realizate in ultimii ani au relevat faptul ca mai bine de 80% dintre femeile insarcinate urmeaza in timpul sarcini diverse tratamente, fie ca acestea necesita sau nu prescierea unei retete. Insa mai ingrijoartor decat asta este cazul consumului de substante care produc dependenta, precum alcool, tutun, sau chiar dorguri, ca marijuana, heroina, cocaina, etc. Clasificarea substantelor nocive pentru dezvoltarea sarcinii Asa cum a fost stabilit de un grup de cercetatori americani, substantele nocive care pot afecta sarcina pot fi impartite in 5 categorii, in functie de gradul de risc pe care acestea il prezinta, dupa cum urmeaza: 1. Categoria A In aceasta categorie intra acele substante care, in urma testelor s-au dovedit sigure pentru dezvoltarea sarcinii, precum: - acidul folic; - vitamina B6; - medicamente pentru afectiuni ale tiroide (luate cu moderatie). 2. Categoria B In aceasta categorie intra acele medicamente care nu provoaca leziuni majore in timpul sarcinii, precum: - unele antibiotice; - aspartam; - famotidin; - cortizon; - insulina.

3. Categoria C Medicamentele care intra in aceasta categorie prezinta un grad de risc major pentru mama si fat, si chiar si in situatia in care vor fi administrate, acest lkucru trebuie sa se faca sub stricata monitorizare medicala, ca: - anumite antidepresive; - anumite medicamente pentru candidoza; - pseudoefedrina; - ciprofloxacin. 4. Categoria D Din categoria D fac parte medicamentele care s-au dovedit un factor major de risc pentru fetus, precum: - alcool; - nicotina; - litium; - fenitoin; - amjoritatea medicamnetelor folosite pentru chimioterapie. 5. Categoria X Medicamentele si substantele incluse in aceasta categorie detin gradul de nocivitate cel mai ridicat dintre toate, si prin urmare administrarea acestora in timpul sarcinii este strict interzisa. Mai mult decat atat, datorita malformatiilor grave pe care le pot produce, in momentul in care acestea vor fi prescrise ca forma de tratament, este foarte posibil ca medicul dumneavoastra specialist sa insiste sa folositi metode de contraceptie, astfel incat riscul unei eventuale sarcini sa fie evitat pe cat posibil. Din aceasta categorie fac parte: - thalidomida; - medicamente administrate pentru tratarea anumitor afectiuni ale pielii precum acnee chistica sau psoriaza; - dietilstilbestrol. Ceea ce trebuie sa aveti in vedere este faptul ca admionistrarea oricarui tip de medicamnete (cu exceptia celor din categoria A) este cu atat periculoasa cu cat este vorba de primul trimestru al sarcinii, perioada in care se dezvolta majoritatea organelor importante.

STADIILE DEZVOLTARII FATULUI UMAN
Conceptia umana reprezinta momentul începerii unei noi vieti, rezultata prin contopirea nucleului ovulului cu al spermatozoidului si care defineste deja din punct de vedere genetic noua fiinta umana. Spermatozoidul si ovulul aduc fiecare cite 23 de cromozomi. Combinatia rezultata din 46 de cromozomi formeaza o structura cromozomica noua, unica, numita zigot. Incepand cu o singura celula care este zigotul, fiecare celula a copilului in dezvoltare contine 3 miliarde de perechi de baze azotate. Informatia genetica continuta in nucleu este o biblioteca fantastica de informatii. La momentul conceptiei cantitatea de informatii depozitate in fisierele acestui hard disc genetic care este AND-ul este de 50 ori mai mare decat informatiile cuprinse in intregul set al Enciclopediei Britanice. 3 saptamani

Inima in dezvoltare a copilului incepe sa bata la aprox 21 de zile de la fertilizare. Sistemul nervos incepe sa se dezvolte in timpul celei de a treia saptamani de sarcina, iar pana la inceptul celei de a 5a saptamani creierul se divide in 5 vezicule cerebrale primitive.

5 saptamani Rinichii permanenti apar in saptamana a 5-a si incep sa functioneze aproximativ sase saptamani mai tarziu. 6 saptamani

Undele cerebrale ale copilului in dezvoltare sunt masurabile pentru prima data in cea de-a sasea saptamina de sarcina. Diafragma se formeaza la sase saptamani si este completa pana la 8 saptamani de sarcina. Sughitul a fost observat inca de la aceasta faza timpurie. Deoarece uterul este relativ insensibil la atingere, iar trupul embrionul este inca atat de mic, mama nu poate simti primele miscari ale bebelusului care incep la aproximativ sase saptamani.Marimea aproximativa la 6 saptamani este de aprox. 22-24mm. 7 saptamani Formarea sistemului imun incepe la 7 saptamini, cand limfocitele B, un tip de celule sanguine, apar in ficat. La 10 saptamani acestea sunt prezente in splina si in sange. Deja la 11 saptamani apar dovezile competentei imunologice, care este definita ca abilitate de a lupta impotriva infectiei.

Bebelusul are celule care formeaza mugurii gustativi la inceputul saptamanii a saptea. Embrionul are mai multi muguri gustativi si o mai larga distributie a lor, decat pot fi vazuti pe limba adultului. Incepand cu 7 saptamani copilul are abilitatea de a-si roti capul si isi atinge fata cu mainile in acest stadiu. Embrionul de 7 saptamani a fost fotografiat sugandu-si degetul. Sexul genetic al fiecarui individ este definit din momentul conceptiei, dar organele sexuale interne incep sa se formeze la 6 – 7 saptamani. Desi aspectul exterior al organelor genitale la baiat si fetita sunt asemanatoare in stadiile timpurii de dezvoltare, genul copilului poate fi indentificat vizual doar la 12 saptamani. Perioada embrionara – care se intinde de la conceptie pina la 8 saptamani inclusiv – este importanta pentru dezvoltarea umana, pentru ca dezvoltarea celor mai importante organe se produce in aceasta perioada. Sfirsitul saptamanii 8 Receptorii cutanati pentru durere, caile senzitive din maduva spinarii si talamusul sunt structurile nervoase necesare pentru receptionarea durerii. Ele incep sa se formeze in saptamana a 8-a si sunt operationale in sapt a 13-a. Prima activitate cerebrala detectabila ca raspuns la noxe si stimulare dureroasa apare prima data intre 9 si 10 saptamani. Intregul corp – cu exceptia spatelui si varfului capului raspund la stimularea dureroasa, pe la 13 saptamani jumatate. De la 9 saptamani pana la nastere copilul se numeste fat. "Fat" este un cuvant latin care inseamna urmas.

9 saptamani

Ochii se inchid la 9 saptamini si ramin inchisi pina la 26 de saptamini. Deoarece muschii oculari se dezvolta foarte de timpuriu este posibil sa vezi miscarile rapide ale globilor oculari in timpul somnului sau cind isi schimba pozitia. Buzele sunt acum complet formate. 10 saptamani In a zecea saptamana de viata copilul poate sa produca atat miscari lente cat si miscari rapide, cu membrele inferioare si cele superioare. Unghiile incep sa se dezvolte in timpul saptamanii 10. Marimea la 10 saptamani este de aprox. 60 mm.

Trimestrul al doilea de sarcina: 3 – 6 luni

In acesta perioada se remarca o achizitie rapida de functii noi. Incepand cu varsta de 14 saptamani, fatul are deja miscari de deglutitie. Fatul poate raspunde la starile emotionale ale mamei, prin intensificarea activitatii motorii sau a frecventei cardiace. Trimestrul al treilea de sarcina: 6-9 luni

Aceasta perioada se caracterizeaza printr-o crestere in dimensiune a fatului care implica predominant tesutul celular subcutanat si masa musculara.

CARDIOGENEZA
Inima fatului este printre primele organe care se dezvolta din embrion, alaturi de creier si de tubul neural. O forma primitiva a inimii de dupa nastere deja bate si pompeaza sange incepand cu saptamana a saptea de sarcina, insa perioada critica de dezvoltare este intre a treia si a cincea saptamana de sarcina. Cum se dezvolta inima bebelusului in burtica mamei Specialistii spun ca datorita cresterii rapide a embrionului se impune un sistem transportor al nutrientilor mai complex decat simpla difuzie intercelulara. Asadar, dezvoltarea inimii si a sistemului circulator este un pas cheie. Inima unui om este cam cat marimea pumnului sau si creste o data cu marimea pumnului. In uter insa, in primele saptamani dupa conceptie, inima fetala ocupa foarte mult. Exista mai multe stadii ale dezvoltarii inimii in interiorul uterului mamei. Inima se dezvolta din celule specializate care devin un tub cardiac. Ulterior, anumite zone ale acestuia incep sa se dezvolte mai mult decat celelalte. Formarea inimii bebelusului incepe prin prezenta unui simplu tub, care pe parcursul urmatoarelor cateva saptamani se transforma intr-o inima cu atrii si ventricule. Intai, cele doua atrii formate sunt partial despartite, dar exista un singur mare ventricul. In urmatoarea faza incepe cand cele doua atrii sunt complet separate si ventriculele incep si ele sa se separe. In cele din urma, ventriculele se separa de tot si inima este in forma ei finala. Pe parcursul stadiilor sale de dezvoltare, inima seamana cu cea a altor specii: cand este ca un simplu tub se aseamana inimii de peste. In stadiul in care inima este bicamerala, se aseamana inimii unei broaste. Ulterior, cand devine tricamerala, este ca inima de sarpe sau testoasa. Abia in stadiul final, cand are patru camere, se distinge inima umana.

Factorii care pot afecta dezvoltarea normala a inimii fetale Dezvoltarea inimii fatului poate fi afectata in orice moment de catre lucruri care influenteaza modul in care celulele comunica intre ele, modul in care aceastea migreaza in timpul dezvoltarii si modul in care se divid si cresc, spun specialistii. Desi cercetatorii inca mai studiaza factorii care controleaza dezvoltarea normala a inimii fatului si cauzele specifice ale malformatiilor cardiace congenitale, ei au descoperit ca exista cateva aspecte care au un aport in problemele dezvoltarii inimii: • Anormalitati cromozomiale: de exemplu, Trisomia 21, o anormalitate cromozomiala asociata cu Sindromul Down, este asociata cu problemele cardiace la jumtate din bebelusi. • Alte anormalitati genetice: o singura gena poate duce la o anormalitate, iar acest aspect poate fi asociat cu aparitia unui defect cardiac congenital. • Boli maternale, precum diabetul: deficitul de control al nivelului de zahar din sange este asociat cu riscul crescut ca bebelusul sa sufere defecte cardiace. • Medicamente sau alte substante luate de mama: cocaina, alcool, Dilantin si Accutane pot afecta formarea inimii fetale. • Expunerea la anumite substante din mediu: vopseluri, solventi, degresanti, pesticide, poluanti. Probleme comune in dezvoltarea inimii fatului Din fericire, defectele cardiace sunt destul de rare, doar in jur de 8 bebelusi din 1000 nascandu-se cu anormalitati ale inimii. Printre anormalitatile cardiace se numara dezvoltare incompleta, dezvoltare defectiva, malpozitionare, functionare anormala a vaselor de sange sau deplasarea structurilor cardiace pe parcursul dezvoltarii. Ca masura de prevenire, medicii recomanda gravidelor sa isi ia vitaminele prenatale, sa nu fumeze, sa nu consume alcool sau droguri.

MUTATIILE GEENTICE
Mutația reprezintă o schimbare în cadrul structurii ADN-ului sau ARN-ului, produse fie în cadrul meiozei, fie din cauza unui agent extern, precum iradierea sau virușii. Mutatiile genetice reprezintă singura categorie de mutații care afectează structura ADN și anume, în mod obișnuit, ele determină modificări în structura codului genetic. În funcție de modul cum se produce această modificare, mutațiile genice se produc prin: substituiri ale unei perechi de nucleotide prin alta, prin adiții (adăugiri) ale unei noi perechi de nucleotide sau prin deleții (pierderi) ale unei perechi de nucleotide. Substituirile se pot produce în două moduri diferite — prin tranziții și prin transversii. În cadrul tranzițiilor, o bază azotată este înlocuită cu o altă bază din aceeași categorie. De pildă, o bază purinică este înlocuită printr-o altă bază purinică, adică A↔G. Se înțelege că deoarece o bază purinică dintr-un lanț nucleotidic al ADN este legată de o anumită bază pirimidinică (complementară) din celălalt lanț, această înlocuire va atrage și înlocuirea bazei pirimidinice corespunzătoare din lanțul complementar. Deci, în exemplul dat, se va produce înlocuirea: A-T↔G-C. În cazul transversiilor, o bază purinică este înlocuită cu alta pirimidinică (sau invers) (cu înlocuirea deci și a bazei complementare). Deci se pot produce următoarele substituiri prin transversii A-T↔C-G; A-T↔T-A; G-C↔C-G; G-C↔T-A. Prin urmare, în ambele cazuri, în ultimă instanță o pereche de baze este înlocuită prin altă pereche ceea ce determină transformarea unui codon (a unui triplet) în altul, fapt care duce la modificări în sinteza lanțurilor polipeptidice. Înlocuirea codonilor poate avea diferite urmări, în funcție de semnificația codonului nou apărut în procesul de sinteză a proteinelor: Atât codonul inițial cît și cel modificat determină plasarea, în lanțul polipeptidic, a aceluiași aminoacid. De exemplu, AGU și AGC determină locul serinei. Deci, în acest caz, tranziția de la o bază pirimidinică (U) la alta (C) reprezintă o mutație care însă nu schimbă structura proteinei, nu schimbă deci secvența aminoacizilor în lanțul polipeptidic. Codonul inițial și cel modificat determină amplasarea unor aminoacizi diferiți. Deci, în acest caz, se va schimba secvența aminoacizilor, ducând la schimbarea proprietăților biochimice și fiziologice a pro¬teinei date.

Codonul inițial, care determină amplasarea unui aminoacid, se transformă într-un codon de încheiere a lanțului polipcptidic, care sem¬nifică sfîrșitul (capătul) lan ț ului polipeptidic și, deci, oprirea sintezei pro¬teinei. După cum se știe, codul genetic determină nu numai secven ț a aminoacizilor într-un lanț polipeptidic, dar și lungimea lanțului. Codonii UAA, UAG, și UGA au semnifica ț ia de terminare a lan ț ului. Dacă printr-o substituire codonul inițial se transformă în unul din acești trei codoni, sinteza lanțului proteic se oprește la el; deci se produce doar o por¬țiune din molecula proteică. Asemenea mutații poartă numele de „non¬sens". Delețiile (pierderile), ca și adițiile (adăugirile) unei perechi de baze, schimbă complet secvența aminoacizilor, deci structura proteinei, deoarece modifică citirea codonilor pornind de la punctul în care s-a produs mutația. De pildă, o succesiune inițială a codonilor poate fi: ATG, ACG, AGT, GCC, ATC... Dacă din primul codon se pierde T, atunci secvența devine AGA, CGA, GTG, CCA, TC,. .. deci modificată complet. Deoarece substanțele proteice pot avea rol enzimatic sau unul struc¬tural, o asemenea mutație va putea afecta fie activitatea enzimatică, deci desfășurarea unor anumite căi metabolice cu consecințele ce decurg din ele, fie direct structurile. Experiențe pe Drosophila, de pildă, au arătat că mutațiile genice pot afecta cele mai diferite caractere morfologice (dimensiuni, culori, chetotaxia, forma organelor etc), fiziologice, de dezvoltare, de rezis¬tență la diferiți factori etc. Mutațiile genice reprezintă cea mai importantă sursă de noi carac¬tere. Efectul lor genetic constă, de fapt, în adăugarea de noi alele (noi expresii) ale unui locus și, deci, îmbogă ț irea patrimoniului ereditar al indivizilor și popula ț iilor.

OVOGENEZA
Ovogeneza – constă dintr-o serie de transformări pe care le suferă celula germinativă foliculară (primordială) până la stadiul de ovul matur. Celula germinativă primordială are un numar complet (diploid) de cromozomi (44 somatici şi 2 sexuali XX). Ea se divide formând ovogonii, iar prin diviziunea mitotică a acestora rezultă ovocitele de ordinul I. Ovulul trece prin aceleasi etape ca si spermia, cu cateva particularitati care insa nu altereaza sensul procesului general, care este eacelasi. Inceputul ovogenezei se face in timpul perioadei embrionare. Celula susa se numeste ovogonie primara. Proliferarea lor se termina inainte de pubertate, perioada la care femela are un numar limitat de oocite. Epiteliul germinal al ovarului, prolifereaza formand o serie de cordoane (ale lui Pflüger), care patrund in stroma corticalei ovariene. Aceste cordoane se rup si ovogoniile primare in numar de 70000-100000, inconjurate de un rand de celule epiteliale plate,cu care alcatuiesc foliculul primordial, se separa unele de altele si se raspandesc in stroma corticalei. Inainte de nastere, toate ovogoniile dispar, pentru ca dupa expulzie,o noua generatie de ovogonii sa se formeze pe seama epitreliului ovarian. Deci invers ca la testicul, unde spermatogoniile apar e seama medularei, la ovar ovogoniile apar pe seama corticalei. Numarul foliculilor primordiali noi formati, se ridica la 40000- 300000. Dintre acestia, o mare parte degenereaza pana la pubertate, ramanand cam 15000. In perioada de viata genitala activa a femeii, nu ajung sa se maturizeze decat cateva sute. La pubertate, ovulul se afla in stadiul de oocit I. El si-a terminat profaza primei diviziuni de maturatie si nucleul sau este in stare de repaus. Dupa unii autori ar exista o activitate ritmica a epiteliului de invelis ovarian, in tot timpul vietii, care asigura continuu noi generatii de ovule si nu un singur puseu in perioada embrionara sau dupa nastere. La inceputul ovogenezei, celula susa a liniei seminale feminine, ovogonia, are dimnsiuni mici ( la om 20 microni) si impreuna cu celulele epiteliale turtite de invelis formeaza foliculii primordiali, asezati in satratul cel mai profund al stromei corticale a ovarului, adica mai aproape de medulara ovarului. Dupa ce a suferit cateva diviziuni, celulele rezultate, ovogoniile secundare intra intr-o perioada de crestere care are 2 faze:

1). Faza mica in care se pregateste diviziunea de maturatie si care prezinta la randul ei doua perioade: a. o perioada in care sporirea protoplasmei se face concomitent cu modificari in nucleu. b. o perioada in care sporeste numai protoplasma. 2). Faza mare in care oocitul isi elaboreaza vitelusul sau deutoplasma ; el nu-si mai consuma complet proteinele si lipidele, depozitandu-le sub forma de granule viteline. Aceasta perioada in care se face vitelosinteza variaza, ca timp, dupa felul ovulului. In aceasta perioada apare si condriomul care reprezinta se pare, forme de trecere intre protoplasma pura si elementele figurate ale deutoplasmei. Perioada de vitelogeneza ( vitelosinteza) dupa van DurmeMirza are mai multe faze: I. Faza previtelina cu doua etape: a. etapa corpului paranuclear ( Balbiani) , care este o formatiune compusa din unu sau doi corpusculi centrali, inconjurati de protoplasma radiara. El se gaseste la unul din polii nucleului in centrul unui grup de mitocondrii dispuse in forma de semiluna; zona marginala a corpului lui Balbiani contine acid ribonucleic, spre deosebire de zona centrala in care se gasesc proteine. Acidul ribonucleic se afla sub controlul nucleolului sau maculei germinative (Heyden si Casperson). Acidul ribonucleic la randul lui contribuie la sinteza proteinelor plasmatice. Corpul lui Balbiani are acelasi rol ca si mitocondriile; b. etapa stratului de globule grase si organite. Acest strat este situat la periferia protoplasmei. II. Faza vitelina, bogata in kaliu, a vitelusului intravacuolar cu doua etape: A) in stratul profund (central) al protoplasmei apar vacuole clare, de provenienta externa, care contin o nucleoproteina. Acest strat este bogat in substante hidrofile. La periferia ovulului este un strat bogat in mitocondrii, steroli, grasimi si fosfatide;

B) in interiorul vacuolelor apar noi proteine sub forma de globule rotunde, globule de vitelus primordial (aceste proteine provin din mediul intern al animalului si trec prin invelisurile ovulului). III. Numai la ovulele telolecite, deasemenea cu doua etape: A) ( vitelus alb); a vietelusului extravacuolar, care are o forma inperfecta

a vitelusului evoluat ( vitelus galben) . V. D. Mirza an mai descris si forma de vitelus de tranzitie, bogata in fier. La finele acestei perioade oocitul I a crescut in volum ( la om ajunge la 0,14 mm) si dupa cantitatea de vitelus acumulata si dupa modul de repartizare oocitele si deci oualele de mai tarziu se impart in mai multe categorii: 1) oligolecite, izolecite sau mezolecite, care contin vitelus in cantitate mica , repartizat in mod uniform in protoplasma, cu exceptia unei zone in jurul nucleului unde nu exista. Nucleul este asezat aproape central. Aceste ovule sunt mici ( echinoderme, amfioxus, mamifere, deci si om) ; 2) lecitioce, cu o mai mare cantitate de vitelus, localizat cu predilectie spre unul din polii ovulului (polul vegetal) , ocupand o emisfera. Ovulele sunt mai mari si cu nucleul asezat in emisfera cu protoplasma pura in centrul ei, deci in centrul ovulului si periferia lui (amfibiene) ; 3) teleocite, ovule voluminoase, cu cantitate mare de vitelus care umple toata masa lor, si cu protoplasma pura impinsa la polul animal, deci excentrica, redusa ca volum in forma de disc si continand in centrul ei nucleul (pesti, sauropside, monotreme) ;

4)centrolecite,mijlocii ca marime,cu vitelus abundent,dar care ocupa centrul ovulului,protoplasma fiind asezata la periferie (artropode, insecte).Tot in aceasta perioada,cocitele isi formeaza un invelis primar , numit membrana vitelina;pe seama ovarului, ca o dependinta a celulelor foliculare, se formeaza o membrana secundara numita membrana pelucida. Numai la acele animale ,care isi elimina ouale in mediul exterior,apare si un invelis tertiar, format pe seama oviductelor, in timpul trecerii, invelis de protectie (albumen) si la unele chiar o coaja calcaroasa.. Dupa terminarea perioadei de crestere, in care timp oocitul I si-a termina profaza primei diviziuni si nucleul se gaseste in stare de repaus, cromosomii reapar sub forma de tetrade. Acestea se aseaza pe ecvatorul unui fus de diviziune, mic, excentric fara centrozomi sau cu centozomi rudimentari, deci fara aster. Acest fus este asezat radiar sau tangent la suprafata oocitului I.Aparitia lui marcheaza finele stadiului de oocit I Urmeaza diviziunea reductionala care da doua celule diferite in ce priveste continutul si marimea; pe de o parte,un oocit II cu numar haploid de cromosomi,care pastreaza aproae intreaga cantitate de protoplasma, deci o celula mare; pe de alta parte o celula mica, de asemenea pe jumatate de cromosomi, dar aproape lipsita de protoplasma, asezata intre oocit II si membrana pellucida (colema).aceasta celula mica este numita polocit sau globul polar din cauza ca marcheza polul animal al viitorului ou ,unde apare primul sant de segmentare.Fara pauza incepe a doua diviziune de maturatie (ecvationala) si in metafaza acestei diviziuni ovulul este expulzat in tuba.Daca este fecundat, el isi continua dviziunea pana la capat si elimina al doilea globul primar, Ootida rezulta astfel impreuna cu spermia fecundata va forma oul.Primul globul primar incearca o diviziune care poate sau nu poate reusi. Deci un oocit I dupa diviziunile de maturatie da un ootid si 2-3 globuli polari . In caz de nefecundare , oocitul II nu-si mai termina diviziunea a doua si degenereaza.Raportul existent intre fecundare si terminarea diviziunii de maturatie este o consecinta a legii economiei de efort (daca nu este posibila formarea unui ou, este inutila cheltuiala de energie pentru maturarea ovulului).La randul ei, legea aceasta este o consecinta a selectiei naturale .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->