Curs2 Instituirea de mostenitori

Gaius spunea ca instituirea de mostenitori este baza oricarui testament in sensul ca un testament nu poate fi intocmit in mod valabil fara instituirea de mostenitori. Mai mult decat atat instituirea de mostenitori trebuie facuta in fruntea testamentului, in termeni imperativi si solemni.Spre exemplu, daca era instituit Claudiu, testatorul trebuia sa scrie in fruntea testamentului : Claudiu heres esto. Pe de alta parte, instituirea de mostenitori presupunea si intrunirea unor conditii de fond care si-au gasit expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului principiu :nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi(nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament) ceea ce inseamna ca mostenirea legala exista peste tot, ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara, iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit pentru o parte va dobandi totusi intreaga succesiune pentru ca almiteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de cea testamentara ceea ce nu este permis. Iar potrivit celui de-al doilea principiu: semel heres semper heres (odata mostenitor pentru totdeauna mostenitor)ceea ce inseamna ca nu este permisa instituirea cu termen. Instituirea se face pentru totdeauna, intrucat succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii iar proprietatea nu are caracter temporar ci perpetuu. Pe langa instituirea de mostenitori,romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori care este tot o instituire dar de gradul doi sau conditionala,pentru ipoteza in care cel instituit nu poate sau nu vrea sa dobandeasca succesiunea. Spre exemplu, in vederea instituirii , testatorul va scrie sau va spune: Octavian sa fie mostenitor, iar cu ocazia substituirii va spune sau va scrie daca Octavian nu va dobandi succesiunea si imbraca 3 forme: - substitutio vulgaris - substitutio pupillaris - substitutio quasi pupillaris. Substituirea vulgara este cea obisnuita si se face pentru ipoteza in care instituitul nu vrea sa dobandeasca mostenirea. Substituirea pupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar muri inainte de varsta pubertatii( 14 ani), deoarece impuberul este incapabil de fapt. Substituirea quasi-pupilara se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar fi innebunit, deoarece si nebunul este incapabil.

Pe langa mostenirea legala si cea testamentara romanii au cunoscut si mostenirea deferita contra testamentului care este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala, deoarece in conceptia jurisconsultilor asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa de bine in virtutea simetriei testatorul poate sa isi dezmosteneasca descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel fiii de familie trebuiau sa fie dezmosteniti individual, adica fiecare in parte. Spre exemplu, daca erau dezmosteniti fiii Octavian si Claudiu, testatorul trebuia sa scrie in fruntea testamentului Ocatvius ex heres esto si Claudiu ex heres esto. Pe cand fiicele si nepotii erau dezmosteniti in bloc prin formula ceteri omnes exheredes sunto( toti ceilalti sa fie dezmosteniti). Daca era dezmostenit fara respectarea formelor solemne un fiu de familie, testamentul era ruptum (nul), iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si nepoti, testamentul era rectificat/ modificat de asa maniera incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti,nici dezmosteniti. Dar in decursul timpului, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si astfel sia facut loc in sistemul de valori romane ideea de officium, in virtutea caruia testatorul avea obligatia sa isi iubeasca descendentii. In acest stadiu, chiar daca descendentii erau dezmosteniti cu respectarea fornelor solemne, totusi testamentul putea fi atacat in justitie, intrucat testatorul si-a incalcat obligatia de officium si a intocmit un testament inoficios(lipsit de officium). Aceasta dispozitie s-a extins si asupra ascendentilor precum si asupra fratilor si surorilor ca rude apropiate. Astfel incat, daca o ruda apropiata era dezmostenita cu respectarea formelor solemne, avea la dispozitie o actiune speciala, denumita querela inofficiosi testamenti, adica plangere pentru testamentul inoficios pe care o intenta in fata tribunalului centuviilor. Iar centuvii anulau testamentul, afirmand ca testatorul a fost nebun cand si-a intocmit testamentul, pentru ca doar un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Cu toate acestea existau anumite cauze care justificau dezmostenirea unei rude apropiate, numai ca aceste cauze erau lasate la aprecierea tribunalului,centuviilor, iar de-a lungul vremii s-a constatat ca practica tribunalului era contradictorie. De aceea imparatul Iustinian a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu toate cauzele care justifica intentarea querelei inofficiosi testamenti. Dobandirea mostenirii Alte texte romane din materia succesiunii se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de dobandirea mostenirii a succesiunii, succesorii se clasifica in 3 categorii:

- heredes sui et necesarii - heredes necesarii -heredes voluntarii/ extranei. Din prima categorie de mostenitori faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris. Acesti mostenitori erau necesari in sensul ca mostenirea le revenea de drept/ automat, incat ei nu puteau repudia succesiunea. De aceea jurisconsultii spuneau ca in cazul acestor mostenitori nu se pune nici problema acceptarii mostenirii nici cea a repudierii sale. Acesti mostenitori puteau veni si la succesiunea legala si la succesiunea testamentara. Din a2a categorie faceau parte sclavii instituiti mostenitori, pentru ca asa cum am vazut testatorul il putea institui mostenitor pe scavul propriu,instituire insotita de o clauza de dezrobire. Si acesti mostenitori dobandeau succesiunea de drept, ca atare nu se punea problema acceptarii sau repudierii mostenirii. Dar sclavul propriu putea veni numai la succesiunea testamentara. Din categoria a3a faceau parte persoanele straine de familie cu precizarea ca in materia dobandirii mostenirii, colateralii erau considerati straini de familie astfel incat, in cazul lor, mostenirea nu se dobandea de drept , acestia avand posibilitatea fie sa accepte succesiunea, fie sa o repudieze. Iar daca intelegeau sa accepte succesiunea era necesar sa recurga la una din formele acceptarii : -cretio -pro herede gestio -nuda voluntas. Cretio este forma solemna de acceptare a mostenirii si presupune o declaratie solemna in fata martorilor,testatorul avand posibilitatea de a-i impune celui instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma, iar daca testatorul dispunea ca cel instituit va fi dezmostenit, daca nu se pronunta intr-un anumit interval de timp cretio era denumita perfecta. Pro herede gestio inseamna administrare , gestiune in calitate de mostenitor, ceea ce inseamna ca mostenitorul nu-si exprima vointa de a accepta succesiunea, dar facea un act de administrare a bunurilor succesorale, act din care rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea. Nuda voluntas este o declaratie de acceptare expresa,dar nesolemna. Conditiile acceptarii mostenirii Pe de alta parte acceptarea succesiunii presupune intrunirea anumitor conditii. In primul rand cel instituit mostenitor trebuia sa aiba testamenti facio pasiva/capacitate testamentara pasiva,adica trebuia sa fie capabil de drept si de fapt cu alte cuvinte trebuia sa aiba capacitatea de a se obliga, deoarece o mostenire cuprinde nu numai lucruri corporale si

drepturi de creanta ci si datorii, iar datoriile succesorale trebuie sa fie platite de mostenitori. De aceea, daca erau instituiti fii de familie sau sclavi, ei nu puteau accepta mostenirea fara autorizatia speciala a lui pater sau dominus, deoarece bunurile succesorale treceau in patrimoniul lui pater sau dominius, or pater trebuia sa plateasca datoriile succesorale, de aceea s-a cerut ca fiul si sclavul sa aiba autorizatia lui pater familias. A 2a conditie este ca cel ce accepta mostenirea sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege mostenirea, drept creat prin legile Iulia si Papia Poppaea adoptate din initiativa lui August. Aceste legi sunt numite legi caducare si cuprind 2 categorii de dispozitii: dispozitiile din prima categorie sunt denumite pars nuptiaria iar cele din a 2a categorie sunt denumite pars caducaria. Potrivit dispozitiilor din prima categorie, femeile intre 20 si 50 de ani trebuiau sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii, tot asa si barbatii intre 25- 60. Iar prin dispozitiie din a2a categorie s-a prevazut ca cei necasatoriti sa nu primeasca nimic din succesiune intre varstele respective, iar aceia care erau casatoriti dar nu aveau copii sa primeasca numai jumatate din mostenirea pentru care au fost instituiti, iar partea caduca revenea acelora care erau instituiti in acelasi testament si care intruneau conditiile legilor caducare. Iar in ipoteza in care nu existau asemenea mostenitori, bunurile succesorale treceau asupra statului. Pe de alta parte, acceptarea succesiunii genereaza si anumite efecte juridice. Un prim efect al acceptarii este confuziunea patrimoniilor, ceea ce inseamna ca patrimoniul defunctului se contopeste cu cel al mostenitorului, iar aceasta contopire poate genera efecte pagubitoare si pentru mostenitori dar si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produc atunci cand succesiunea este incarcata de datorii, caci in vechiul drept mostenitorul raspundea pentru indatoririle succesorale ultra vires hereditatis ,adica dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesiunii din bunurile sale. In legatura cu asemenea consecinta trebuie sa distingem intre mostenitorii voluntari si necesari (cei voluntari au repudiat succesiunea, pe cand cei necesari nu o puteau repudia chiar daca era incarcata de datorii, ci trebuiau sa le plateasca). De aceea pretorul a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine, in virtutea caruia mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires ereditatis adica in limitele activului succesoral. Iar imparatul Iustinian a decis ca acel mostenitor care face un inventar al bunurilor succesorale va raspunde pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis. Dar confuziunea patrimoniilor putea genera consecinte pagubitoare si pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil,caci daca mostenitorul era insolvabil dupa confuziunea patrimoniilor, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat asa cum spuneam

mostenitorul era insolvabil creditorii defunctului nu isi puteau valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte, proportional cu valoarea acelor creante. Si de data aceasta a intervenit pretorul care a creat separatio bonorum astfel incat ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului. Iar creditorii defunctului isi valorificau drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea avea loc confuziunea patrimoniilor. Al2lea efect al acceptarii mostenirii este dobandirea dreptului de proprietate. In legatura cu accest efect trebuie sa avem in vedere faptul ca uneori,destul de frecvent, erau mai multi mostenitori instituiti incat se pune problema definirii raporturilor dintre ei,dintre comostenitori. In aceasta privinta creantele si datoriile se imparteau de drept intre comostenitori, pe cand lucrurile corporale erau dobandite de comostenitori in indiviziune. Iar daca acei comostenitori doreau sa obtina iesirea din indiviziune aveau la dispozitie o actiune speciala, denumita actio familiae hercisundae. Iar al3lea efect al acceptarii este collatio bonorum sau raportul bunurilor succesorale. Potrivit acestui efect, acela care a primit anumite bunuri de la pater familias in timpul vietii acestuia si vrea sa vina la succesiunea sa trebuie sa faca raportul bunurilor, adica trebuie sa adauge acele bunuri la masa succesorala. Femeia casatorita fara manus primea de la pater familias cu ocazia casatoriei anumite bunuri cu titlu de dota denumite bunuri dotale. O asemenea femeie putea veni la succesiune in familia de origine cu conditia sa faca raportul bunurilor dotale , raport pe care il denumea collatio dotis, astfel incat daca adauga bunurile dotale la masa succesorala ea putea veni la succesiune. Dar exista si un caz atipic de collatio bonorum,si anume collatio emancipati. Deoarece emancipatul a fost chemat de pretor la succesiune in familia de origine ca ruda de sange cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit prin munca proprie in calitate de persoana sui iuris. Un asemenea caz este atipic, deoarece emancipatul adauga la masa succesorala bunuri pe care le-a dobandit prin munca proprie. Tot in virtutea principiului simetriei care a guvernat toate institutiile romane, asa cum mostenitorul involuntar putea sa accepte succesiunea el putea sa o si repudieze, repudiere care se facea printr-o simpla manifestare de vointa. Iar in dreptul clasic,daca mostenitorul nu se pronunta intr-un anumit interval de timp se interpreta ca a repudiat succesiunea si repudierea succesiunii genera anumite efecte juridice. Spre exemplu, daca existau mai multi mostenitori si nu existau substituiti, iar unul dintre mostenitori repudia succesiunea, atunci se producea acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din succesiune care a fost repudiata revenea acelora care au acceptat succesiunea, efect care se producea de drept. Daca exista un singur mostenitor instituit care avea un substituit atunci, prin repudierea succesiunii,

mostenirea revenea celui substituit. Daca nu exista un substituit atunci se deschidea succesiunea legala si daca nu existau nici mostenitori legali succesiunea devenea vacanta si trecea asupra statului. Sanctiunea mostenirii Alte texte se refera la sanctiunea mostenirii iar in legatura cu aceasta sanctiune trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana. Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio sau petitiunea de ereditate. Aceasta actiune era data cu titlu universal spre deosebire de actiunea in revendicare care era data cu titlu particular, caci petitiunea de ereditate avea ca obiect o universalitate,un patrimoniu. Aceasta actiune prezinta si avantajul ca reclamantul nu trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate a defunctului asupra bunurilor succesorale. La petitiunea de ereditate, reclamantul trebuia sa faca numai dovada calitatii sale de mostenitor civil. Aceasta actiune era intentata de mostenitorul civil impotriva aceluia care se afla in stapanirea bunurilor succesorale, iar paratul putea poseda bunurile succesorale fie pro herede fie pro possessore. Paratul poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand era de buna- credinta avand convingerea ca el este adevaratul mostenitor. Si le poseda pro possessore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele: posed pentru ca posed si nu trebuie sa ma justific in fata nimanui. Totodata petitiunea de ereditate ca si actiunea in revendicare putea fi intentata impotriva posesorilor fictivi, adica impotriva aceluia care se ofera procesului precum si impotriva celuia care distruge lucrul cu buna- stiinta pentru a nu mai fi posesor. Deoarece asa cum am vazut si la actiunea in revendicare, potrivit senatusconsultului juvential , reaua credinta tine loc de posesiune. Totodata senatusconsultul juvential prevedea ca paratul de buna-credinta va raspunde numai in limitele imbogatirii sale, pe cand paratul de rea- credinta va raspunde pentru tot ce lipseste din succesiune. Iar mostenirea pretoriana a fost sanctionata prin interdictul quorum bonorum, un interdict care presupunea o procedura in 2 faze. In prima faza reclamantul a afirmat ca este mostenitor pretorian, iar pretorul ii recunostea aceasta calitate dar nu verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor pretorian, recunoastere care avea numai o valoare teoretica, deoarece reclamantul nu era pus in posesia bunurilor succesorale, doar i se recunostea calitatea. In faza a2a, pretorul verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor pretorian si daca se convingea ca intruneste acele conditii pretorul elibera interdictul quorum bonorum prin care reclamatul era pus in posesia bunurilor succesorale.

1martie 2011